Blestemul unui neam: tinerii cu „inimi bătrâne”

Scris de Prof. univ. dr. Ilie Bădescu în Septembrie 2012 @ 7:57 pm în Cronica civilizatiei

[1]

„Iar noi locului ne ținem, // cum am fost așa rămânem.” (M. Eminescu). Un neam se ține de
locul lui ca să poată dăinui. Pentru că locul lui de pe pământ are un corespondent al său în cer.
Neamul își propagă ființa în timp și peste timp prin generațiile sale succesive. Care pot obosi,
se pot risipi, pot asculta glasurile sireneleor de pe marea întindere a veacului și pot expune
ființa neamului la teribile rătăciri. Mulți își imaginează că problema sentimentului de neam
este o chestiune anacronică. Modul de raportare la această realitate sufletească poate fi unul
inadecvat, dar această realitate ea însăși nu este nici sincronică nici anacronică, este pur și
simplu reală. Pentru limpezire, să facem o necesară revenire la chestiunea specificului
naţional, cea mai reprezentativă formă de specificare a genului omenesc.

În sociologie se spune că „specificul naţional” este o chestiune de „apartenenţă”. Însă

apartenenţa este o chestiune declarată. Eu mă declar român, ungur, francez etc. Dar eul, cel ce
se declară, cine este? Obiectiv, spune Nae Ionescu, eu sunt vehiculul unei istorii, purtătorul
unei tradiţii. Acesta este conţinutul obiectiv al identităţii care face din eul meu o realitate,
ceva real şi deci specificat. Fără specificare, eul meu este pură virtualitate, iar ca aserţiune,
este o abstracţie. Prima trăsătură a acelei istorii este una de esenţă spirituală, căci se referă la
modul concret istoric şi durabil (persistent) în care un popor a rezolvat chestiunea răului, a
răspuns provocărilor existenţei începând cu prima provocare, aceea a timpului şi a spaţiului.
Provocarea timpului vizează un răspuns la întrebarea „cum mă pot sustrage morţii?” sau, şi
mai precis: „cum mă înveşnicesc?”. Sigur că un ins poate ocoli această întrebare, dar nu poate
ocoli esenţa ei, faptul îmbătrânirii, care, până la urmă, îl aruncă faţă-n faţă cu timpul şi, dacă
nu mai are timp, este semn că a fost învins, a murit, adică n-a existat în timp, şi, deci, cu
timpul acela, timpul s-a manifestat orb, a trecut „orbeşte” prin el, nu s-a poticnit în insul
acela de nimic, de niciun rost, ca şi cum el nici n-ar fi existat pe suprafaţa existenţei, sub
partea de cer dăruită lui. Sau, ceea ce e acelaşi lucru: insul acela n-a avut nici un rost, a trecut
prin viaţă ca gâsca prin apă, adică nici n-a trăit, a fost mort înainte de a se trezi la viaţă, el a
fost un adormit. În teoria imitaţiei, a lui G. Tarde, se spune că insul este purtat de
„somnambulismul” imitaţiilor, adică starea socială este un somn prelungit, din care te vor
trezi doar inovațiile. Deci, chiar şi în acest caz, el n-a putut ocoli chestiunea apartenenţei, a
identităţii, doar că a fost vehiculul ei inconştient, pasiv, adică eul său a fost ca şi inexistent.
Deşi are identitate, egologia lui identitară a fost şi este egală cu zero. Timpul colectivităţii sale
s-a propagat prin el, ca timp obiectiv, dar n-a atins prin insul acela niciodată pragul conştiinţei
de sine, al sineităţii libere. Adică n-a îmbrăcat forma timpului subiectiv, al timpului trăitor,
care este fatalmente şi timp moral, căci prin mine se dezleagă chestiuni cum este aceea a
binelui şi a răului, a iubirii şi a urii, a suferinţei mântuitoare ori a suferinţei absurde etc.
Problema mea ca român în timp şi peste timp este deci aceasta: „cum se înveşnicesc
românii?” (sau, la scară strict istorică: cum se perpetuează ei în şi prin timpul lor, trăit de ei ca
timp etnic). Ne putem întreba, desigur, dacă nu cumva timpul colectiv însuşi, al unui popor,
nu capătă, în anumite epoci, aceeaşi „decerebrare”, adică dacă nu cumva se poate întâmpla ca
manifestarea sa obiectivă să nu se ridice la forma conştiinţei de sine active, ofensive, adică la
forma unui sentiment identitar asumat, afirmat de acel popor în și prin mijlocirea generațiilor
sale. Pentru că popoarele își propagă ființa prin mijlocirea generațiilor trecătoare. Generațiile
trec, dar ființa neamului rămâne. Însă la scara vreunei generații există riscul neasumării
neamului, al unei atât de slăbite conștiințe de neam, încât pe durata secvenței sale istorice
neamul își pierde cu totul consistența și puterea spirituală. Acea generație a venit pe lume deja
îmbătrînită și a rămas așa, îmbâtrânind, pe durata trecerii ei, neamul însuși. Și atunci ne putem
întreba, dacă nu cumva şi popoarele vegetează, în atari perioade, la scara unor asemenea
generații, trecând prin timp străine de fiinţa lor, insensibile la „duhul”, la sufletul lor, ca
popoare? Ceea ce ar fi o egologie etnoidentitară vidă, golită de conţinut, trădând un săzut
sentiment al identităţii, al sinelui etnic. Generația aceea ar fi o generație alienată, obosită, una
prin care ființa neamului își pierde vlaga, se arată vlăguită, decerebrată, obosită. Și tot astfel,
există inși dar și generații atât de puternice în sentimentul lor de neam că nu le poți gândi
decât prin trăsătura tinereții. Generația interbelică ne apare ca o generație tânără. Generația
Labiș la fel. De câte ori pașii mi s-au potrivit, cât de pasger, cu oricare dintre marile figuri ale
acestei generații, care a înobilat neamul românesc și cultura română, am avut sentimentul că
pășesc lângă tinerii cei mai luminoși, radiind de strălucire, de vigoare, de frumusețe, emanând
bucurie. Oricât de vârstnci ar fi, au inimi tinere. Și tot așa mi s-a întâmplat să pășesc, din
nevoința contemporaneității, pe lângă tineri atât de bătrâni și așa de vlăguiți că am amuțit de
milă și uimire. Așa de tineri și cu „inimi așa de bătrâne și urâte”, cum spune poetul. Timpul
este, iată, categorie obiectivă şi totodată categorie trăitoare. Pentru fiecare, la rând, ins și
generație, timpul este o întrebare. Eu, în chip direct și deopotrivă prin mijlocirea generației
mele, sunt purtătorul acestei întrebări asupra modului în care îmi trec // petrec fiinţa etnică
prin istorie, că vreau ori că nu vreau. Şi, în final, mă adaug la neamul din care fac parte ori mă
scad din veşnicia lui, adică existenţa mea este un „scăzământ ontologic”. Când răspund unei
asemenea întrebări (dacă răspund), eu mă descopăr în ipostasul general al celor care trăiesc
istoria ca pe o cale a neamului întreg, împărtăşită de cei de azi cu cei de dinaintea lor, din
vremea lor şi de după ei, înaintând prin timp ca pe o vale a mântuirii. Eu mă înveşnicesc în
secvenţa de istorie care-mi revine prin darul vieţii numai prin şi numai dacă mă pot mântui cu
tot cu neamul din care fac parte, cu cei de aceeaşi apartenenţă cu mine, ca unii pe care-i port
în fiinţa mea; în caz contrar, eu sunt un eşec. Deci omul este locul bun sau rău al existenţei şi
acesta este sensul acelei afirmaţii din limba română: „omul sfinţeşte locul”. Pentru om, aşadar,
intrarea în existenţă este ca o plonjare într-un ocean de potenţiale risipiri, de teribile rătăciri,
de vânturări (atractul plecării din ființa neamului), de împrejurări pierzătoare (xi), din care se
poate sustrage făcând bine, săvârşind fapte bune, prin muncă şi statornicie (αi), iar la toate
acestea veghează Dumnezeu (existenţa este „ograda lui Dumnezeu”, este „grădina divină” -
α). Cu fiecare, aşadar, ca ins și ca generație, se împlineşte o speţă etnică ori, din contră, se
risipeşte, se pierde pur şi simplu o şansă obiectivă. Cu fiecare dintre noi, fiinţa socială numită
popor slăbeşte („se scade”) ori se întăreşte („se adaugă”). Asumându-mi neamul dezbătrânesc
(mă adaug fiinţei sale nemuritoare), netrăindu-l, îmbătrânesc cu o viteză teribilă, mă întunec,
nici nu-mi pot aminti că am trăit, căci însăşi amintirea este un proces de memorie colectivă,
cum ne învaţă Jung. Nimic nu se adaugă în lume decât prin fiinţa morală a popoarelor, care
nici nu memorează „întâmplările” altfel decât prin categorii paradigmatice, iar acestea sunt,
fundamental și implicit, morale. Nu este oare semnificativ faptul că, etimologic, „întâmplare”
vine de la „in templum”?! Iar „templum” înseamnă şi „locul unde augurii observau
auspiciile”, „loc consacrat pentru auspicii” (deci cadru al profeţiei, al proorocirii), dar şi
„tribună pentru discursuri, senat”, adică spaţiu al legitimării lucrurilor şi faptelor, aspect
întărit de sensul tare al termenului care este acela de „templu”, „loc sacru”, „sanctuar”.
Apartenența la un neam te sfințește. Părăsirea neamului te smintește, ba te poate și îndrăci, te
aruncă în transa diavolească a înjurăturii de neam, spumegată și urât mirositoare, atestând
demonul mut dinlăuntrul ființei tale stâlcite. Neamul este o variantă a Grădinii Raiului, lăsată
de Dumnezeu în lume sub forma virtualizată a darului identității. A-l cultiva înseamnă a
dobândi actualizarea grădinii. A-l desconsidera, în toate formele lui, înseamnă a pierde Raiul,
a lăsa în paragină cea mai de preț grădină și singura casă a ființei care este neamul tău și limba
pe care acesta o vorbește cu evlavie, nerușinat (ce penibilă este fuga de limba română în
universități, în instituții etc. etc. Vae victis!). Întrebe-se tinerii sofisticați de azi, cât de mândri
sunt de credința lor și de faptul că vorbesc românește, că sunt purtătorii unei comori sfinte,
cum spune poetul basarabean, Mateevici: „limba noastră-i o comoară”. Și de câte ori, vai!, s-
au simțit rușinați că sunt români, că vorbesc românește, că sunt de o stirpe cu sfinții și martirii
neamului lor, cu eroii pe care manualul de istorie se sfiiește, în chip netrebnic, să-i memoreze
cum se cuvine.

[
2]

Prin urmare, omul poate, prin faptele lui, să confirme caracterul sfinţit (dăruit) al existenţei;
prin viaţa dăruită, prin fapte bune, prin vocaţie (expresia personalizată a harului) poate şi se
poate adăuga „grădinii” vieţii, ori o poate urâţi, murdări, degrada, dezgrădi, prin pofte, dez
măţ, nelimită, nesăbuinţă, nesimţire de sine însuși și de neamul său etc. El este „locul” (y) în
care se rezolvă, iată, ecuaţia existenţei şi, deci, chestiunea răului.
Românii, aşadar, se înveşnicesc prin mântuirea întru Hrsistos Domnul, angajând în acest scop
(aducând la dimensiune verticală, ascendentă) concepţia despre muncă, stabilitate, vecinătate
etc., adică tocmai „spaţialitatea”, dimensiunea orizontală a existenţei. Altfel spus, am putea
răspunde că românii răspund întrebării timpului prin ceea ce M. Eliade a denumit creştinism
cosmic, înveşnicirea naturii şi a convieţuirii, iar tehnica folosită este „liturghia cosmică”,
proiectarea existenţei în taina participării mistice a întregii firi la Sf. Liturghie, ca în nunta
mioritică. Acest fel de a fi, a simţi, a gândi şi a acţiona împreună cu ceilalţi se fixează, la
rândul său, în tipare durabile, care au proprietatea de a sistematiza traiul în comun şi de a
schematiza temele vieţii zilnice. Thomas şi Znaniecki, sociologi americani, au numit aceste
tipare scheme sociale. Graţie lor, omul poate organiza existenţa, iar defecţiunea lor
dezorganizează societatea în întregul ei. Noi am numit aceste „tipare” sau feluri pilduitoare de
a fi „învăţături spirituale”. Când aceste învăţături sunt împărtăşite de popoare, prin generațiile
lor, le numim „învăţături populare” sau ale popoarelor. Elitele pot urma aceste învăţături sau
nu şi, în acest din urmă caz, ele se îndepărtează până la înstrăinare de popoarele peste care
superfetează. Popoarele au memorat numai acele învăţături care cuprind secretul
manifestărilor împlinitoare, care fac din fiecare ins un purtător al vasului tainic al împlinirii
fiinţei colective, adică un „preot al creaţiei” şi al părtăşiei cu neamul. Unii poartă acest vas al
darurilor cu toată responsabilitatea, alţii, din contră, îl aruncă mereu, căci vasul acesta are
proprietatea de a reveni la fiecare dintre noi ca o invitaţie la slujire şi deci ca un prilej de relua
tă împlinire a menirilor spirituale, de fiinţă ale insului. Încât timpul tău, dăruit ţie prin darul
vieţii, poate fi interval de graţie, adică de manifestări împlinitoare şi deci de bucurie, ori, din
contră, poate deveni un cadru de nesfârşite risipiri, de viaţă fără sens, de suferinţă absurdă.
Insul purtător şi împlinitor de daruri este destinat, iată, graţierii. Din contră, cel ce nu
conteneşte să risipească darurile, în frunte cu darul apartenenţei, îşi risipeşte însăşi viaţa, o
transformă în ca dru al unei bizare liturghii întoarse, căci, în loc de a împlini darurile, le
risipeşte, le aruncă de la sine, ceea ce este tot una cu pragul apostaziei, cu păgânismul.
Lepădarea de neam este, iată, act antiliturgic, liturghie întoarsă, antecamera apostaziei. Cine
se leapădă de neam se poate lepăda şi de Dumnezeu. Spunem că insul acela dispreţuieşte
învăţăturile graţierii, care ne învaţă calea spre mântuire şi alege, în schimb, învăţături false,
căci cuprind în ele promisiuni mincinoase. Le numim, de aceea, idolatrii, adică
pseudoînvăţături zidite de învăţători mincinoşi, de îndrumători şi iniţiatori în „cultul”
răsturnat al pierderii şi al nimicirii.

Articol printat din Revista Clipa - Magazinul actualitatii culturale romanesti:

http://www.revistaclipa.com

URL către articol: http://www.revistaclipa.com/6851/2012/09/cronica-

civilizatiei/blestemul-unui-neam-tinerii-cu-%e2%80%9einimi-batrane%e2%80%9d

Click aici pentru a printa.

Copyright © 2012 Revista Clipa - Magazinul actualității culturale românești. Toate drepturile
rezervate. Semnatarii articolelor sunt direct raspunzatori, conf. art. 205, 206, de exactitatea si
corectitudinea celor relatate in materialele publicate