Beruflich Dokumente
Kultur Dokumente
Scris de Prof. univ. dr. Ilie Bădescu în Septembrie 2012 @ 7:57 pm în Cronica civilizatiei
[1]
„Iar noi locului ne ținem, // cum am fost așa rămânem.” (M. Eminescu). Un neam se ține de
locul lui ca să poată dăinui. Pentru că locul lui de pe pământ are un corespondent al său în cer.
Neamul își propagă ființa în timp și peste timp prin generațiile sale succesive. Care pot obosi,
se pot risipi, pot asculta glasurile sireneleor de pe marea întindere a veacului și pot expune
ființa neamului la teribile rătăciri. Mulți își imaginează că problema sentimentului de neam
este o chestiune anacronică. Modul de raportare la această realitate sufletească poate fi unul
inadecvat, dar această realitate ea însăși nu este nici sincronică nici anacronică, este pur și
simplu reală. Pentru limpezire, să facem o necesară revenire la chestiunea specificului
naţional, cea mai reprezentativă formă de specificare a genului omenesc.
[
2]
Prin urmare, omul poate, prin faptele lui, să confirme caracterul sfinţit (dăruit) al existenţei;
prin viaţa dăruită, prin fapte bune, prin vocaţie (expresia personalizată a harului) poate şi se
poate adăuga „grădinii” vieţii, ori o poate urâţi, murdări, degrada, dezgrădi, prin pofte, dez
măţ, nelimită, nesăbuinţă, nesimţire de sine însuși și de neamul său etc. El este „locul” (y) în
care se rezolvă, iată, ecuaţia existenţei şi, deci, chestiunea răului.
Românii, aşadar, se înveşnicesc prin mântuirea întru Hrsistos Domnul, angajând în acest scop
(aducând la dimensiune verticală, ascendentă) concepţia despre muncă, stabilitate, vecinătate
etc., adică tocmai „spaţialitatea”, dimensiunea orizontală a existenţei. Altfel spus, am putea
răspunde că românii răspund întrebării timpului prin ceea ce M. Eliade a denumit creştinism
cosmic, înveşnicirea naturii şi a convieţuirii, iar tehnica folosită este „liturghia cosmică”,
proiectarea existenţei în taina participării mistice a întregii firi la Sf. Liturghie, ca în nunta
mioritică. Acest fel de a fi, a simţi, a gândi şi a acţiona împreună cu ceilalţi se fixează, la
rândul său, în tipare durabile, care au proprietatea de a sistematiza traiul în comun şi de a
schematiza temele vieţii zilnice. Thomas şi Znaniecki, sociologi americani, au numit aceste
tipare scheme sociale. Graţie lor, omul poate organiza existenţa, iar defecţiunea lor
dezorganizează societatea în întregul ei. Noi am numit aceste „tipare” sau feluri pilduitoare de
a fi „învăţături spirituale”. Când aceste învăţături sunt împărtăşite de popoare, prin generațiile
lor, le numim „învăţături populare” sau ale popoarelor. Elitele pot urma aceste învăţături sau
nu şi, în acest din urmă caz, ele se îndepărtează până la înstrăinare de popoarele peste care
superfetează. Popoarele au memorat numai acele învăţături care cuprind secretul
manifestărilor împlinitoare, care fac din fiecare ins un purtător al vasului tainic al împlinirii
fiinţei colective, adică un „preot al creaţiei” şi al părtăşiei cu neamul. Unii poartă acest vas al
darurilor cu toată responsabilitatea, alţii, din contră, îl aruncă mereu, căci vasul acesta are
proprietatea de a reveni la fiecare dintre noi ca o invitaţie la slujire şi deci ca un prilej de relua
tă împlinire a menirilor spirituale, de fiinţă ale insului. Încât timpul tău, dăruit ţie prin darul
vieţii, poate fi interval de graţie, adică de manifestări împlinitoare şi deci de bucurie, ori, din
contră, poate deveni un cadru de nesfârşite risipiri, de viaţă fără sens, de suferinţă absurdă.
Insul purtător şi împlinitor de daruri este destinat, iată, graţierii. Din contră, cel ce nu
conteneşte să risipească darurile, în frunte cu darul apartenenţei, îşi risipeşte însăşi viaţa, o
transformă în ca dru al unei bizare liturghii întoarse, căci, în loc de a împlini darurile, le
risipeşte, le aruncă de la sine, ceea ce este tot una cu pragul apostaziei, cu păgânismul.
Lepădarea de neam este, iată, act antiliturgic, liturghie întoarsă, antecamera apostaziei. Cine
se leapădă de neam se poate lepăda şi de Dumnezeu. Spunem că insul acela dispreţuieşte
învăţăturile graţierii, care ne învaţă calea spre mântuire şi alege, în schimb, învăţături false,
căci cuprind în ele promisiuni mincinoase. Le numim, de aceea, idolatrii, adică
pseudoînvăţături zidite de învăţători mincinoşi, de îndrumători şi iniţiatori în „cultul”
răsturnat al pierderii şi al nimicirii.
Copyright © 2012 Revista Clipa - Magazinul actualității culturale românești. Toate drepturile
rezervate. Semnatarii articolelor sunt direct raspunzatori, conf. art. 205, 206, de exactitatea si
corectitudinea celor relatate in materialele publicate