Riga Crypto și lapona Enigel

Poemul alegoric ”Riga Crypto și lapona Enigel”, publicat în anul 1924 și inclus în
ciclul ”Uvedenrode” din volumul ”Joc secund” în anul 1930, aparține poetului și
matematicianului Ion Barbu, reprezentant al modernismului în perioada interbelică.
Poezia aparține etapei baladic-orientală a scriitorului, părând o poveste de dragoste
tristă și sumbră, amintind, parcă, de celebrele cupluri nefericite: ”Tristan și Isolda”, ”Romeo
și Julieta”.
Treptat, balada se transfigurează, iar povestea începe să fie simțită ca o exprimare
simbolică a unei aspirații umane. Iubirea este calea de acces către înțelesul mai profund al
vieții.
Tema este aceea a iubirii neîmplinite și a geniului feminin, aflat de această dată în
opoziție cu opera lui Mihai Eminescu: ”Luceafărul”, autorul însuși numindu-și opera: ”un
Luceafăr întors”.
Titlul este compus din două substantive proprii, reprezentând personajele antitetice
eponime. Tudor Vianu încearcă o descifrare a sonorității acestora apelând la etimologie,
cuvântul ”kryptos” însemnând ascuns, tainic, altfel spus, identificarea printr-un suflet ascuns,
disproporționat ca și valoare în raport cu dimensiunile fizice ale regelui Crypto.
Sub aspect prozodic, se remarcă 27 de strofe inegale, cu rimă încrucișată și măsură de
8-9 silabe.
Dialogul din prima parte a operei încadrează povestea într-o ramă, un context potrivit
unui cântec folcloric acompaniat, spus ”la spartul nunții în cămară”. Ca poziționare în timp,
emițătorul ”menestrel” trimite cu gândul la o poveste din Evul Mediu. Cântecul este construit
respectând canoanele baladei fantastice, iar formula introductivă are rezonanță de basm.
Următoarele strofe prezintă mediul de viață și particularitățile regelui Crypto. Strofa a
cincea descrie terenul humos, care constituie regatul ”craiului bureților”. Secvența-cheie care
îl caracterizează pe acesta constă în epitetul ”inimă ascunsă”, deoarece regnul vegetal nu este
înzestrat cu sentimente.
Iubirea este pentru Rigă o aspirație la care nu poate ajunge, el neaparținând pe deplin
nici lumii vegetale, nici celei animale, fiind o ciupercă înzestrată cu sentimente. Inima este
elementul separator dintre cele două regnuri și constituie o formă de cunoaștere neînțeleasă
de semenii craiului, aceea a trăirii și emoției.
El este superior tuturor plantelor, dar inferior oamenilor, ființe cu ”sufletul fântână”.
Încercând să găsească înțelegere printre flori și bureți, a eșuat, aceștia neputând să-i ofere
consolarea de care avea nevoie. Așadar, nu-i rămânea decât o singură opțiune: a-și căuta
afecțiune într-o ființă superioară lui, lapona Enigel.
Strofele 8-9 realizează o introducere, de această dată, a laponei, ființă umană mică,
liniștită, întruchipând o lume superioară echilibrată. Traiectul acesteia nu este bine definit:
vine ”din țări de gheață urgisite” și se îndreaptă spre sud, având ca pretext transhumanța: ”De
la iernat la pășunat / În noul an să-și ducă renii”.
Ea adoarme în poiana Rigăi, fără însă a-l observa pe acesta. Visul este activarea porții
de comunicare dintre cei doi. Dialogul, cu chemările lui de ceremonial magic, repetat de trei
ori, deschide spectacolul dramatic al nunții eșuate.
 Mai întâi, craiul o îmbie pe fată, oferindu-i lumea peste care domnește. După refuzul
acesteia, recurge la sacrificii, iar în urma celui de-al doilea refuz este gata să-i dea valorile
supreme ale lumii lui: somnul fraged și uitarea.
Opoziția dintre cei doi se manifestă cu precădere în versurile: ”Rigă Crypto, Rigă
Crypto, ... , Eu de umbră mult mă tem”. Lumina și umbra devin simboluri particulare ale
dimensiunilor de manifestare sprirituală.
Lumea umbrei presupune o dezvoltare exclusiv materială, în care somnul, metaforic,
definește maya, iluzia acestei dimensiuni, și amorțirea sprirituală: ”La umbră numai carnea
crește / Și somn e carnea, se dezumflă / Dar vânt și umbră iar o umflă”. Se poate observa
soarta omului comun, destinat renașterilor succesive: ”Când valuri află un mormânt / Răsar în
urmă valuri” (Luceafărul)
În strofele 17-20 se oferă o explicație a laponei în legătură cu temerile acesteia:
mărturisește apartenența la un cult solar, în care soarele se asociază înțelepciunii (”Mă-nchin
la soarele înțelept / Că sufletu-i fântână-n piept”), iar lumina domină infinitul, profunzimea.
Întâlnirea cu Crypto este doar o capcană pe care o ocolește cu luciditate.
Finalul reprezintă o subtilă așezare în legendă a ”nebunului Rigă Crypto”, acum
încadrat în categoria plantelor otrăvitoare.
Așadar, consider că prin folosirea tehnicii narative a povestirii în ramă și prin
prezentarea a două personaje antitetice cu aspirații diferite și destine opuse, opera ”Riga
Crypto și lapona Enigel” este un poem alegoric unic în literatura românească, o capodoperă a
lui Ion Barbu.