Sie sind auf Seite 1von 58

Înțelepciunea despre Om, Suflet și Spirit

PARTEA II
Înțelepciunea despre Suflet
(Psihosofie)
Berlin, 01-04 noiembrie 1910

Conferința I
Elementele vieții sufletești

NOTA TRADUCĂTORULUI: O transcriere a Doctorului Steiner a poeziei din tinerețe a lui


Goethe, Evreul rătăcitor, la care s-a referit Frau Marie Steiner spre sfârșitul prefeței sale, a fost
recitată la începutul acestei prelegeri, urmată de câteva remarci explicative. Originalul este
puțin cunoscut în Germania și este complet nefamiliar cititorilor americani sau englezi și este de
neconceput ca transcrierea lui Dr. Steiner să aibă vreun înțeles pentru cei care nu au cunoștință
de original. Experimentul extraordinar, totuși, este atât de deplin explicat în cursul prelegerii că
atât obiectul cât și metoda sunt foarte clare, chiar și fără cunoașterea poeziei în ambele variante.
De vreme ce Frau Marie Steiner avea îndoieli în legătură cu oportunitatea de a fi prezentată în
versiunea publicată a ciclului, cu siguranță ea ar fi aprobat omiterea ei în traducere.
Um Mitternacht wohl fang' ich an,
Spring aus dem Bette wie ein Toller;
Nie war mein Busen seelenvoller,
Zu singen den gereisten Mann,
Der Wunder ohne Zahl gesehn,
Die, trotz der Lästrer Kinderspotte,
In unserm unbegriffnen Gotte
Per omnia tempora in einem Punkt geschehn.
Und hab' ich gleich die Gabe nicht
Von wohlgeschliffnen leichten Reimen,
So darf ich doch mich nicht versäumen,
Denn es ist Drang und so ist's Pflicht.

In Judäa, dem heiligen Land,


War einst ein Schuster, wohl bekannt
Wegen seiner Herzfrömmigkeit
Zur gar verdorbnen Kirchenzeit,
War halb Essener, halb Methodist,
Herrnhuter, mehr Separatist;
Denn er hielt viel auf Kreuz und Qual

Genug er war Original,


Und aus Originalität
Er ändern Narren gleichen tät.
Die Priester vor so vielen Jahren
Waren, als wie sie immer waren
Und wie ein jeder wird zuletzt,
Wenn man ihn hat in ein Amt gesetzt.
Der Schuster aber und seinesgleichen
Verlangten täglich Wunder und Zeichen,
Daß einer pred'gen sollt' für Geld,
Als hätt' der Geist ihn hingestellt.
Nickten die Köpfe sehr bedenklich
Über die Tochter Zion kränklich,
Daß ach! auf Kanzel und Altar
Kein Moses und kein Aron war,
Daß es dem Gottesdienste ging,
Als war's ein Ding wie ein ander Ding,
Das einmal nach dem Lauf der Welt
Im Alter dürr zusammenfällt.
„Oh weh der großen Babylon!
Herr, tilge sie von deiner Erden,
Laß sie im Pfuhl gebraten werden,
Und, Herr, dann gib uns ihren Thron!"
So sang das Häuflein, kroch zusammen,
Teilten so Geists- als Liebesflammen,
Gafften und langweilten nun,
Hätten das auch können im Tempel tun;
Aber das Schöne war dabei,
Es kam an jeden auch die Reih',
Und wie sein Bruder welscht und sprach,
Dürft er auch welschen eins hernach;
Denn in der Kirche spricht erst und letzt
Der, den man hat hinaufgesetzt,
Und gläubigt euch und tut so groß,
Und schließt euch an und macht euch los...
Und ist ein Sünder, wie andre Leut',
Ach und einmal nicht so gescheit!
Der größte Mensch bleibt stets ein Menschenkind,

Die größten Köpfe sind das nur, was andre sind,


Allein das merkt, sie sind es umgekehrt:
Sie wollen nicht mit ändern Erdentröpfen
Auf ihren Füßen gehn, sie gehn auf ihren Köpfen,
Verachten, was ein jeder ehrt;
Und was gemeinen Sinn empört,
Das ehren unbefangne Weisen.

Die Priester schrien weit und breit:


Es ist, es kommt die letzte Zeit;
Bekehr' dich, sündiges Geschlecht!
Der Jude sprach: mir ist's nicht bang;
Ich hör' vom Jüngsten Tag so lang.

O Freund, der Mensch ist nur ein Tor,


Stellt er sich Gott als seinesgleichen vor.

Doch gab es, die den Vater wohl gekannt.


Wo sind sie denn? — Eh!, man hat sie verbrannt.

Der Vater saß auf seinem Thron,


Da rief er seinen lieben Sohn,
Und sprach: Sieh einmal auf die Erde.
Es ist nicht alles schön und gut,
Du hast ein menschenfreundlich Blut
Und hilfst Bedrängten gerne.

Als sich der Sohn hernieder schwung


Und näher die weite Erde sah,
Und Meer und Länder weit und nah:
Ergriff ihn die Erinnerung,
Die er so lange nicht gefühlt:
Wie man da drunten ihm mitgespielt.

Er auf dem Berge stille hält,


Auf den in seiner ersten Zeit
Freund Satanas ihn aufgestellt,
Und ihm gezeigt die volle Welt

Mit aller ihrer Herrlichkeit.


Er fühlt in vollem Himmelsflug
Der irdischen Atmosphäre Zug,
Fühlt, wie das reinste Glück der Welt
Schon eine Ahnung von Weh enthält,
Er denkt an jenen Augenblick,
Da er den letzten Todesblick
Vom Schmerzenhügel herabgetan,
Fing vor sich hin zu reden an:
Sei, Erde, tausendmal gegrüßt!
Gesegnet all, ihr meine Brüder!
Zum erstenmal mein Herz ergießt
Sich nach dreitausend Jahren wieder,
Und wonnevolle Zähre fließt
Von meinem trüben Auge nieder.
O mein Geschlecht, wie sehn' ich mich nach dir!
Und du mit Herz- und Liebesarmen
Flehst du aus tiefem Drang zu mir?
Ich komm', ich will mich dein erbarmen!
O Welt, voll wunderbarer Wirrung,
Voll Geist der Ordnung, träger Irrung,
Du Kettenring von Wonn' und Qual,
Ich komme nun zu dir zum zweitenmal;
Ich säte dann und ernten will ich nun ...! —

— Er sieht begierig rings sich um,


Sein Auge scheint ihn zu betrügen:
Ihm scheint die Welt noch um und um
In jener Weise da zu liegen,
Wie sie an jener Stunde lag,
Da sie bei hellem lichten Tag
Der Geist der Finsternis, der Herr der alten Welt,
Im Sonnenschein ihm glänzend dargestellt,
Und angemaßt sich ohne Scheu,
Daß er hier Herr im Hause sei.

Wo, rief der Heiland, ist das Licht,


Das hell von meinem Wort entbronnen!
Weh! und ich seh' den Faden nicht,
Den ich so rein vom Himmel hab' gesponnen.
Wo haben sich die Zeugen hingewandt,
Die treu aus meinem Blut entsprungen!
Und ach! wohin der Geist, den ich gesandt l
Sein Wehn, ich fühl's, ist all verklungen!
Schleicht nicht mit ew'gem Hungersinn
Mit halb gekrümmten Klauenhänden,
Verfluchten eingedorrten Lenden
Der Geiz nach tückischem Gewinn?
Mißbraucht die sorgenlose Freude
Des Nachbars auf der reichen Flur?
Und hemmt in dürrem Eingeweide
Das liebe Leben der Natur?
Verschließt der Fürst mit seinen Sklaven
Sich nicht in jenes Marmorhaus?
Und brütet seinen irren Schafen
Die Wölfe selbst im Busen aus?
Ihm wird zu grillenhafter Stillung
Der Menschen Mark herbeigerafft:
Er speist in ekelhafter Uberfüllung,
Von Tausenden die Nahrungskraft.

Er war nunmehr der Länder satt,


Wo man so viele Kreuze hat,
Und man, für lauter Kreuz und Christ
Ihn eben und sein Kreuz vergißt.
— Er trat in ein benachbart Land,
Wo er sich nur als Kirchfahn' fand,
Man aber sonst nicht merkte sehr,
Als ob ein Gott im Lande wär'.
Davon sprach ihm ein geistlich Schaf,
Das er auf hohem Wege traf,
Das Gott ließ gern im Himmel ruhn,
Um sich auch was zugut zu tun.
Und unser Herr fühlt' ihm auf den Zahn,
Fing etlichmal von Christo an:
Da war der ganze Mensch Respekt,
Hätte fast nie das Haupt bedeckt;
Aber der Herr sah ziemlich klar,

Daß er drum nicht im Herzen war,


Daß er dem Mann im Hirne stand,
Als wie ein Holzschnitt an der Wand.
— Sie waren bald der Stadt so nah,
Daß man die Türme klärlich sah.
„Ach, sprach mein Mann, hier ist der Ort,
Aller Wünsche sichrer Friedensport,
Hier ist des Landes Mittelthron,
— Gerechtigkeit und Religion."

Sie kämen immer näher an,


... Sah immer der Herr nichts Seinigs dran.
Sein innres Zutraun war gering,
Als wie er einst zum Feigbaum ging,...
Wollt' aber doch eben weiter gehn
Und ihm recht unter die Äste sehn.
— So kamen sie denn unters Tor. —
... Christus kam ihnen ein Fremdling vor:
Hätt' ein edel Gesicht und einfach Kleid.
Sprachen: Der Mann kommt gar wohl weit!
Fragt ihn der Schreiber, wie er hieß?
— Er gar demütig die Worte ließ:
„Kinder, ich bin des Menschen Sohn,"
Und ganz gelassen ging davon ...
Der Wache war, sie wußt' nicht wie,...
Fragt keiner „Was bedienen Sie?"
— Er ging grad durch und war vorbei. —
Da fragten sie sich Überlei,
Als in Rapport sie's wollten tragen:
Was tät' der Mann Kurioses sagen?
Sprach er wohl unsrer Nase Hohn?
Er sagt', er wär' des Menschen Sohn!...
Sie dachten lang, doch auf einmal
Sprach ein branntwein'ger Korporal:
Was mögt ihr euch den Kopf zerreißen!
Sein Vater hat wohl Mensch geheißen.

Christ sprach zu seinem G'leiter dann:


So führet mich zum Gottesmann,

Den ihr als einen solchen kennt,


Und ihn Herr Oberpfarrer nennt.
Dem Herren Pfaff das krabbeln tät,
War selber nicht so hoch am Brett.
Hätt' so viel Häut ums Herze ring,
Daß er nicht spürt', mit wem er ging,
Auch nicht einmal einer Erbse groß;
Doch war er gar nicht liebelos,
Und dacht': Kommt alles rings herum,
Verlangt er ein Viaticum.

Kamen ans Oberpfarrers Haus,


Stand von Uralters noch im Ganzen.
Reformation hätt' ihren Schmaus
Und nahm dem Pfaffen Hof und Haus,
Um wieder Pfaffen 'nein zu pflanzen,
Die nur in allem Grund der Sachen
Mehr schwätzen, weniger Grimassen machen.
Sie klopften an, sie schellten an,
Weiß nicht bestimmt, was sie getan.
Genug, die Köchin kam hervor,
Aus der Schürz' ein Krauthaupt verlor,
Und sprach: der Herr ist im Konvent,
Ihr heut nicht mit ihm sprechen könnt.
— Wo ist denn das Konvent? sprach Christ.
Was hilft es Euch, wenn Ihr's auch wißt!
Versetzt die Köchin porrisch drauf.
Dahin geht nicht eines jeden Lauf!
La Adunarea Generală de anul trecut, ați audiat un curs de conferințe despre
Antroposofie. Anul acesta voi da o serie intitulată Psihosofie, dintr-un punct de vedere
similar, iar mai târziu va fi necesar să ofer un al treilea curs de Pneumatosofie. Astfel,
cele trei cicluri se vor combina și vor forma un pod care leagă cele trei lumi în care
trăim. Acest lucru va închide cercul care ne duce printr-un sens giratoriu înapoi spre
punctul nostru de plecare.
Psihosofia este concepută ca un studiu al sufletului omenesc, pornind de la ceea ce
poate simți omul însuși aici în lumea fizică, dar apoi în înălțându-se în tărâmurile
superioare pentru a arăta că viața pe care o întâlnim și o putem observa în lumea fizică
ne conduce să întrezărim o viață mai înaltă a sufletului, din care lumina Teosofiei va
veni în întâmpinarea noastră. În timpul acestor conferințe ne vom ocupa de o varietate
de considerente. Începând cu probleme aparent simple, vom urca la o contemplare a
acelor fenomene ale vieții sufletești pe care le numim atenție, memorie, pasiuni,
emoții. Vom lua în considerare domeniile adevărului, binelui și frumosului. Apoi vom
examina fenomenele care afectează viața umană în mod benefic sau dăunător, din care
apar cauze reale ale bolilor care, în prezent, intervin și influențează viața noastră
sufletească. Acest lucru ne va aduce la punctul în care elementul psihic intră în viața
noastră fizică, în activitatea noastră zilnică. Va trebui să studiem interacțiunea dintre
bunăstarea și durerea trupească și formele vieții sufletești. Observațiile noastre ne vor
conduce spre idealurile înalte ale societății umane și vom lua în considerare
fenomenele vieții noastre cotidiene, cum ar fi originea mijloacelor pentru petrecerea
timpului și modul în care acestea, la rândul lor, afectează viața sufletească și se
dezvăluie în diverse înlănțuiri. Apoi, vor fi prezentate efectele curioase ale plictiselii și
multe altele, precum și remedii pentru memoria slabă, lipsa de forță a gândirii și altele
asemenea.
Veți înțelege cu ușurință că o expunere detaliată a vieții sufletești necesită luarea în
considerare a tărâmurilor adiacente. Teosofia, desigur, v-a oferit imagini mentale
pregătite pentru a relaționa viața sufletească a omului cu alte tărâmuri. Sunteți
familiarizați cu organizarea naturii omului ca trup, suflet și spirit, din care este firesc să
presupunem că viața sufletească vine în contact, pe de o parte, cu viața trupului și, pe
de altă parte, cu viața spirituală. Acesta este pasul care pornește de la Antroposofie la
Psihosofie și, într-un viitor, trebuie să ne extindem de la Psihosofie la Pneumatosofie.
Dacă am studia doar această viață sufletească între cele două limite, trebuie să ne
întrebăm ce este aceasta. Ei bine, tot ceea ce suntem obișnuiți să numim lumea
exterioară, tot ceea ce vedem înaintea noastră și deasupra noastră - animale, plante,
minerale, nori, râuri - tot ceea ce întâlnim în planul fizic, nu includem în viața noastră
sufletească, indiferent ce imagini mentale putem adăuga la percepțiile noastre.
Un trandafir, după ce l-am întâlnit în planul fizic, nu este parte din viața noastră
sufletească; dar când trandafirul ne oferă plăcere, când stimulează ceva de felul
6
satisfacției în sufletul nostru, acest fapt aparține apoi vieții noastre sufletești. A întâlni o
persoană și a forma o concepție despre părul său, expresia sa etc. nu este o funcție a
vieții sufletești, dar a te interesa de ea, a simți iubire sau antipatie pentru ea, aceasta
este o trăire a sufletului. Acesta este modul în care trebuie caracterizate aspectele
aparținând sufletului.
Acum să ne întoarcem la ceva diferit. Să presupunem că ne uităm la un om care
efectuează o acțiune care să inducă în noi sentimentul unei fapte bune, lăudabilă
moral. O experiență psihică de acest fel cuprinde ceva mai mult. Aici nu este vorba
despre modul în care s-a născut acțiunea, nici măcar dacă am fost mișcați de iubire sau
de ură în estimarea ei; găsim ceva dincolo de ceea ce a fost caracterizat până acum. De
îndată ce judecăm un act ca fiind bun sau rău, interese superioare joacă un rol. Când
numim un act bun, știm că ar fi greșit ca această calitate să depindă de verdictul nostru.
Trebuie să ne disociem personalitatea noastră de întrebarea dacă un act este bun sau
rău. Adevărat, verdictul trebuie să apară în noi, dar independent de noi înșine. Nimic
din lumea exterioară nu ne poate spune că actul este unul bun; verdictul trebuie să
provină din interiorul nostru, dar neinfluențat de iubire sau ură. În toate aceste
experiențe interioare care totuși au o semnificație independentă de cadrul interior al
minții noastre, astfel încât este irelevant dacă noi admitem judecăți sau nu - în toate
aceste trăiri spiritul joacă un rol în sufletul omenesc. Astfel am caracterizat relația
sufletului cu lumea exterioară, examinând aceste trei cazuri tocmai din lumea
exterioară.
Rezumând, în primul rând, observăm ceva ce aparține lumii exterioare: trandafirul. În al
doilea rând, viețuim ceva în legătură cu acesta: plăcere. În al treilea rând, ceva apare în
noi, dar ceva ce trebuie să fie independent de noi: judecata (bine sau rău). Lumea
exterioară trebuie să se dezvăluie sufletului prin intermediul corpului. Experiențele
sufletești se desfășoară în întregime în noi, iar spiritul se afirmă pe sine în suflet. Ideea
este să reținem ferm în minte că sufletul afluează și defulează în fapte interioare.
Acum rămâne să găsim ceva prin care caracterul vieții noastre sufletești este adus în
conștiența noastră și din interior. Până acum am considerat viața sufletească așa cum
este ea mărginită din afară. Acum vom vedea cum poate fi ea caracterizată din interior,
ignorând ceea ce este adiacent și exprimând în mod clar printr-o concepție ce
înțelegem prin principiul sufletului propriu zis. Trebuie să dobândim o imagine mentală
a naturii sufletului după cum își are el ființa sa în planul fizic.
Caracterul de bază al sufletului propriu-zis, al trăirii psihice propriu-zise, poate fi descris
în două moduri. Vorbind cu exactitate în conformitate cu condițiile pământești și
indicând fenomenele interioare ale vieții sufletești exact în limitele ei, există în prima
instanță două concepții pe care le putem aplica trăirilor sufletești propriu-zise ale
omului și nimic altceva. Fenomenul interior ale vieții sufletești - fluctuația sa interioară
- indică în mod clar limitele sale, iar atributele acestor limite trebuie menționate.
7
Următoarea mea sarcină va fi, prin urmare, aceea de a caracteriza aceste fenomene
interioare ale vieții sufletești și acest lucru, așa cum am spus, se poate face în două
moduri. Vom dedica conferința de astăzi colectării de concepții; aceasta ne va ajuta
foarte mult să înțelegem fenomenele care ne privesc intim. Este vorba de culegere de
indicii care sunt extraordinar de importante în legătură cu viața sufletească, fie ea
sănătoasă sau bolnavă.
O concepție prin care principiul sufletului propriu-zis poate fi caracterizat este
raționarea. Raționarea este o activitate a sufletului și toate experiențele psihice rămase
pot fi rezumate în ceea ce putem numi trăirile interioare de iubire și ură.
Înțelese corect, aceste două concepții – raționarea și iubirea și ura - cuprind întreaga
viață sufletească interioară. Orice altceva denotă ceva ce derivă din afara corpului sau
din interior, prin spirit. Vom vedea cât de fructuos poate deveni un studiu atent al celor
două activități psihice. Tot ceea ce ține de suflet, deci, este fie raționare, fie trăirea în
iubire și ură; în cele din urmă, aceste două concepții sunt singurele activități sufletești
propriu-zise. Raționarea pe de o parte, iubirea și ura pe de altă parte - acestea sunt
forțele vieții sufletești care îi aparțin exclusiv acesteia.
Dacă este ca să ne înțelegem corect cu privire la aceste două forțe de bază ale
sufletului, aceasta ne obligă să vedem în mod clar în primul rând semnificația raționării
în viața sufletească și apoi rolul jucat în viața sufletească de către iubire și ură. Mă refer
la raționament nu din punctul de vedere al logicii, ci din cel al activității care cuprinde
procesul sufletesc interior al raționării; nu judecata, ci activitatea, raționarea.
Dacă sunteți conduși să recunoașteți că trandafirul este roșu, ați raționat; este
implicată activitatea raționării. Dacă tu ești constrâns interior să spui că trandafirul este
roșu, omul este bun, Madonna Sixtină este frumoasă, că turla este înaltă, ai de-a face
cu activități ale vieții sufletești interioare pe care o numim raționare.
Acum, ce putem spune despre iubire și de ură? O mică introspecție vă va arăta că nu
trecem prin lumea exterioară în așa fel încât sufletul nostru să rămână neatins de
majoritatea fenomenelor externe. Trecând printr-un peisaj vedeți vârfuri de munte cu
căciuli de nori și aveți parte de bucurie în sufletul vostru. Ceea ce stă la baza acestui
lucru este că iubiți ceea ce trăiți prin acest peisaj. Orice există ca bucurie sau ca groază
într-o trăire, aceasta este iubire sau ură. Dacă iubirea sau ura se ascunde în multe feluri
de experiențe sufletești, aceasta este doar pentru că acestea ne însoțesc neîncetat de
dimineață până seara. Dacă vedeți pe cineva care comite o faptă rea iar acest fapt vă
inspiră repulsie, aveți o experiență ascunsă de ură, la fel cum aveți când vă îndepărtați
de o floare rău mirositoare. Iubirea și ura însoțesc continuu viața sufletului, la fel și
raționarea.
Dacă observăm acum un însoțitor important al raționării, putem învăța să cunoaștem și
mai bine fenomenul vieții sufletești interioare. Acesta este faptul că toate
8
raționamentele au un efect asupra vieții sufletești, iar acest fapt este cheia vieții
sufletești. Prin formarea judecății, "trandafirul este roșu", "omul este bun", păstrați un
rezultat în suflet. Poate fi caracterizat astfel: când ați dat verdictul, deducția este
concepția: "trandafirul roșu", "omul bun". Verdictul "trandafirul este roșu" a fost
transformat în concepția "trandafirul roșu . "Ca ființă înzestrată cu suflet, continuați să
trăiți cu această concepție. Fiecare judecată este o confluență de concepții. Aici avem
pe de o parte trandafirul, pe de altă parte, roșu. Acestea curg una spre cealaltă și se
combină în concepția "trandafirul roșu", pe care îl purtați cu voi pe mai departe în viața
voastră sufletească.

Reprezentarea: „trandafirul roșu”

“trandafirul” “roșu”

Acest lucru poate părea sec/neinteresant, dar este indispensabil pentru înțelegerea
vieții sufletești. Nici viața sufletească, nici relația sa cu domeniile superioare nu ar
putea fi înțelese cu exactitate fără cunoașterea faptului că judecățile se convertesc în
vizualizări.
Pe de altă parte, experiențele de iubire și ură nu dau naștere la întrebarea cum
converg ele, ci mai degrabă la întrebarea legată de unde apar ele. În cazul
raționamentului, întrebarea este: încotro?, iar răspunsul este: spre concepție. Dar cu
privire la iubire și ură, întrebarea este: de unde? Vom găsi mereu un impuls în înseși
experiențele sufletești care dă naștere la iubire și ură, un impuls care pătrunde în viața
sufletească dintr-o altă zonă, ca să spun așa. Toată iubirea și ura pot fi urmărite
retroactiv derivând din ceea ce în viața sufletească numim dorință. Intrând dintr-o altă
direcție și fundamentând iubirea și ura, așa cum se manifestă ele în suflet, dorința
poate fi găsită întotdeauna curgând în viețile noastre sufletești. Dintr-o parte a
sufletului curge dorința, manifestându-se în iubire și ură. Din cealaltă parte, activitatea
raționării conduce la vizualizare.
Dorința este ceva ce poți recunoaște cu ușurință că se naște în mod natural din viața
interioară a sufletului. Cauza exterioară a acesteia poate să nu vă fie cunoscută, dar știți
că ea apare în viața voastră sufletească interioară și că în mod invariabil rezultă iubirea
și ura. În mod similar, îți dai seama că verdictul tău "trandafir este roșu" apare în suflet,
dar când acest verdict a culminat cu o vizualizare, aceasta din urmă trebuie să aibă
validare externă. Raționarea se desfășoară în suflet; se înalță din viața interioară.
Putem spune așa: în primul rând, dorința - din motive necunoscute nouă astăzi - se
manifestă în suflet și se exprimă în iubire și ură. Dar în același mod – tot din motive
necunoscute - sufletul este impulsionat să permită judecății să intre din izvorul propriei

9
sale ființe și să furnizeze verdictul la care s-a ajuns într-un anumit fel, iar vizualizarea
trebuie să fie validă pentru lumea exterioară .

idee

suflet

dorință

Vi se va părea ciudat că trebuie să fiu atât de pedant în expunerea conceptelor


elementare ale vieții sufletești. S-ar putea să credeți că aceste chestiuni ar putea fi
depășite mai rapid și, într-adevăr, ar putea, dar pentru că aceste relații rămân în mare
parte neobservate în cercurile științifice, se comit erori după erori. Voi menționa o
primă eroare comună astăzi. Prin tragerea unor concluzii cu implicații ample, cei
vinovați de această eroare devin captivii unor concepții greșite; ei încep de la premise
complet false. În multe cărți de fiziologie puteți găsi afirmația că ridicarea unei mâini
sau a unui picior este cauzată de faptul că avem două tipuri de nervi. Cei care merg de
la organele de simț la creier sau la măduva spinării și care transmit mesaje către creier,
ca să spunem așa, care sunt în în contrast cu un alt set, numit nervi motorii, în
comparație cu nervii senzoriali sau perceptivi. Conform acestei teorii, atunci când un
obiect este văzut, mesajul organului de simț este mai întâi dus la creier, unde stimulul
exercitat astfel trebuie să curgă într-un nerv care duce la un mușchi și numai apoi apare
impulsul care determină mișcarea. Potrivit științei spirituale, totuși, nu așa se
desfășoară procesul. Ceea ce este numit nervul motor, există de fapt ca unitate fizică,
dar nu servește la provocarea mișcării. El servește doar pentru a ne permite să
percepem noi înșine mișcarea, s-o verificăm, să aducem mișcarea proprie în conștiență.
Așa cum nervul optic, prin care percepem un eveniment extern, este un nerv senzorial,
la fel nervul muscular care duce la mână este de asemenea un nerv senzorial, a cărui
funcție este de a urmări mișcarea mâinii noastre. Acest exemplu de gândire științifică
defectuoasă este o eroare principală care a otrăvit toată fiziologia și psihologia.
Sarcina noastră este să înțelegem în mod clar rolul jucat de aceste două elemente ale
sufletului, raționarea și iubirea și ura. Ele joacă un rol enorm, pentru că întreaga viață
sufletească își desfășoară cursul în combinații multiple ale acestor două elemente. Vom
interpreta greșit această viață sufletească, totuși, dacă nu reușim să permitem forțelor
10
străine, necorespunzătoare psihicului, să pătrundă constant de peste graniță. Primul
exemplu care ne apare, care ne întâmpină peste tot în viața de zi cu zi, în jurul căruia,
într-adevăr, este construită viața noastră sufletească de zi cu zi, este cea a
experiențelor senzoriale. Acestea sunt diferite experiențe aduse de ureche, de ochi, de
limbă, de nas, etc. Ceea ce viețuim prin organele noastre de simț luăm în sufletul
nostru, într-un fel, și acolo acestea trăiesc pe mai departe. În acest sens, putem vorbi
despre faptul că sufletul nostru ajunge până la o anumită graniță, care este graniță
organelor de simț. Am postat santinele, ca să spun așa, la granițele vieții noastre
sufletești, si ceea ce aceste santinele raportează despre lumea exterioară, noi luăm în
viața noastră sufletească și purtăm pe mai departe.
Putem întreba acum despre acele impresii din suflet pe care le experimentăm prin
organele noastre de simț. Ce este reprezentat în viața sufletului prin ceea ce trăim prin
ureche ca ton, prin ochi ca și culoare, prin nas ca miros? Ei bine, studiul acestor
experiențe senzoriale este, de regulă, urmat într-o manieră dezechilibrată. Știința nu
reușește să se confrunte cu faptul că procesele care au loc la limitele vieții sufletești
sunt compuse din doi factori, două elemente. Un element este percepția, experiența
noastră imediată a lumii exterioare. Mențineți tonul, culoarea, mirosul și așa mai
departe - adică impresia acestora - numai atâta timp cât vă aflați în contact cu stimulul
extern. Impresia, interacțiunea factorilor interiori și exteriori, încetează imediat ce vă
îndepărtați de ea, închideți ochii sau ceva asemănător.
Ce dovedește asta? Dacă luați în considerare percepția imediată în legătură cu faptul că
mai târziu știți ceva (știți tonul, culoarea etc.), dovedește că ați păstrat ceva din
experiența voastră din lumea exterioară, deși experiența a încetat. Ce implicații are
acest lucru? Faptul că ceva a intrat complet în viața voastră sufletească. Ceva ce a
devenit parte din viața voastră sufletească trebuie să-și urmeze în mod inevitabil
drumul său acolo pentru că îl purtați cu voi. Dacă ar fi fost parte a lumii exterioare, nu
puteați să-l purtați cu voi. Puteți continua să păstrați impresia de culoare, percepția
impresiei de culoare, numai dacă a rămas în sufletul vostru.
Este necesar faceți deosebire între percepția senzorială propriu-zisă și ceea ce
continuați să purtați în suflet, ceea ce detașați din lumea exterioară. Trăirea pe care o
derivați astfel din obiecte, o vom numi percepție și ceea ce continuați să purtați în
suflet, senzație. Ca fundament, deci, pentru expunerile ulterioare, țineți minte
distincția netă între percepțiile senzoriale și ceea ce păstrăm ca senzație (simțire).
Perceperea culorii încetează atunci când treceți mai departe; senzația acesteia rămâne.
În mod obișnuit, astfel de distincții fine nu sunt necesare, dar pentru aceste patru
prelegeri sunt pertinente.
Astfel continuăm drumul nostru, purtând aceste senzații cu noi, în sufletul nostru.
Acum ne întrebăm dacă este posibil ca aceste senzații, derivate din obiecte externe, să
constituie un nou element al vieții sufletești, spre deosebire de raționare și de
11
fenomenul iubirii și urii, pe care noi le-am numit elemente exclusive? Dacă ar fi fost
așa, ar fi trebuit să fiu vinovat de omisiunea de a denumi ceva care constituie, de
asemenea, o experiență interioară, și anume senzația. Dar nu așa stau lucrurile;
senzația(simțirea senzorială) nu este un element separat al vieții sufletești.
Dacă ați simțit culoarea roșie, culoarea roșie nu este o experiență sufletească
interioară, căci obiectul este cel ce este roșu. Dacă "roșu" ar fi fost o experiență
sufletească interioară, întreaga voastră percepție a culorii roșu nu v-ar folosi la nimic.
Calitatea "roșu" nu a provenit din viața voastră sufletească. Ce a apărut acolo a fost
activitatea în care v-ați implicat cu scopul de a lua pe mai departe cu voi ceva din roșu.
Ceea ce ați făcut în timp ce v-ați confruntat cu trandafirul, aceasta este viața interioară
a sufletului. Această activitate a sufletului vostru interior nu este în realitate decât o
unire a ceea ce v-am descris ca fiind cele două elemente de bază ale vieții sufletești.
Dar atunci trebuie să luăm în considerare următoarele. Dacă ceea ce v-am spus despre
cele două elemente este adevărat - dacă iubirea și ura, derivate din dorință, și
raționarea ce conduce la vizualizare - atunci ceea ce a fost caracterizat ca senzație ar
trebui să fie legat de aceste două elemente, de asemenea, în cazul unei experiențe
senzoriale. O experiență senzorială trebuie să fie însoțită de iubire și ură, și de
raționare. Imaginați-vă că aveți o experiență senzorială a culoarii și observați
îndeaproape ce se întâmplă:

Diagrama 3
Dorința și raționamentul curg spre granița lumii exterioare și
devin vizualizarea obiectului material.

12
Deasupra liniei îngroșate este lumea exterioară, sub ea lumea sufletească. Linia este
granița. Atunci când la această graniță un obiect face o impresie asupra organelor de
simț și induce o trăire - de exemplu, de culoare, această experiență trebuie să fie
întâmpinată de rezultatul iubirii și urii și raționării, care emană din suflet ca vizualizare.
Nimic altceva nu poate ieși din suflet.
Rețineți, totuși, o distincție importantă care poate exista între diferite tipuri de dorințe,
diferite tipuri de raționamente. De exemplu, să presupunem că în timp ce așteptați un
tren, o visare în timpul zilei, apare în viața voastră sufletească o vizualizare a unei
experiențe dezagreabile din trecut, iar alături de aceasta apare o alta, anume, tot ce vi
s-a întâmplat neplăcut de atunci, ca urmare a acelei experiențe. Apoi, puteți simți cum
aceste două vizualizări se combină într-o vizualizare mai intensă a acelui eveniment
dureros. În timpul acestui proces nu a avut loc nimic legat de acesta în lumea
exterioară. S-a ajuns la o judecată care rămâne în întregime în experiența psihică. Cu
toate acestea, iubirea și ura au apărut în viața sufletească; ele s-au contopit cu
vizualizarea, ca să zicem așa. În timp ce stai acolo visând, mediul tău înconjurător nu
trebuie să aibă vreo legătură cu toate astea; împrejurimile tale nu implică nicio
consecință; totuși ceva apare. O vizualizare apare prin iubire și ură și raționare, fără nici
un stimul din afară.
Asta e ceva diferit de confruntarea cu o experiență senzorială. Când săvârșim un astfel
de act interior – lăsăm să apară judecăți, stimulăm iubire și ură - rămânem în marea
vieții noastre sufletești. Dar atunci când apare o experiență senzorială, trebuie să

13
avansăm până la granița lumii exterioare și acolo este ca și cum curenții vieții sufletești
au fost opriți direct de către lumea exterioară.
Ori de câte ori este implicată o experiență senzorială, suntem opriți de lumea
exterioară. Dorința, iubirea și ura, scânteiază/fulgeră la graniță; capacitatea de judecată
curge și ea acolo, iar ambele sunt obstrucționate la această limită. Rezultatul este că
raționamentul și dorința sunt verificate. Acestea sunt acolo, dar sufletul nu le percepe,
iar senzația senzorială este cauzată de această curgere până la limită, iar acolo este
stopată. Senzația senzorială nu este altceva decât un fenomen al iubirii, urii și
raționamentului care rămân inconștiente, deși acestea sunt obstrucționate și reținute
de dinafară (vezi diagrama anterioară).
Putem spune așa. Fluxul și refluxul în marea vieții sufletului nostru, substanțial psihică,
este ceea ce poate fi desemnat ca iubire și ură, și raționare. Aceasta se manifestă în
moduri multiple.
Când se ajunge la o judecată în sufletul însuși, sufletul își dă seama de activitatea de
raționare ca fiind vizualizare.
Când sufletul direcționează activitatea către lumea exterioară, trebuie să se oprească la
graniță și percepe lumea exterioară: percepția.
Când, totuși, sufletul direcționează activitatea către lumea exterioară, dar se oprește
înainte de a ajunge la ea, apare senzația. Senzația este confluența dorinței și a
raționamentului în viața sufletească.
Dacă luăm în considerare ceea ce conține în mod normal viața sufletească, constatăm
că experiențele noastre interioare constau într-adevăr, ca regulă, din ceea ce am
păstrat în noi din experiențele senzoriale. O mică introspecție vă va convinge de
aceasta. Dacă doriți să vă creați vizualizări mai înalte pentru voi, veți observa cât de util
este pentru viața voastră sufletească interioară să încercați să substanțializați ceea ce
nu este senzorial, să vă imaginați aceasta pictorial, să o îmbrăcați într-un veșmânt care
este diafan, asemenea unei senzații de culoare sau ton. Vorbirea însăși ne-ar putea
învăța cât de mare este nevoia sufletului de a exprima lucruri superioare într-un mod
care să le simbolizeze în senzații senzoriale. De regulă, simbolul este o necesitate, deși
oamenii nu au nici o idee/bănuială asupra acestui fapt, deoarece în simboluri
asemănarea este obscură, nebuloasă.

14
Deoarece confluența nu merge atât de departe ca lumea exterioară,
Dar în direcția fără a ajunge la ea, devine senzație.

Încercați, pentru un moment, să vă imaginați ceva fără ajutorul unui simbol - un


triunghi, de exemplu; un triunghi fără culoare sau orice altă legătură cu orice senzație
senzorială. Doar încercați aceasta și veți vedea cât de greu este să vizualizați un triunghi
ne-simbolizat, adică o vizualizare care nu este asociată cu nicio imagine senzorială.
Majoritatea oamenilor sunt incapabili să realizeze acest lucru. Numai simbolurile oferă
posibilitatea ridicării la vizualizări mai înalte. Chiar și limba este ajutată de simbolizare.
Observați cum suntem obligați în fiecare moment să simbolizăm vorbirea. Am spus că
un simbol trebuie să fie verknüpft (legat) cu vizualizarea unui triunghi: ce concepție
brutală, knüpfen! [Nota traducătorului: Knüpfen înseamnă literalmente a înnoda împreună.]
Chiar și cuvintele însuși dezvăluie dominația/prevalența simbolurilor și vedem în ce
mare măsură este viața sufletului compusă din produse ale senzațiilor.
Avem doar o singură concepție care nu poate fi clasificată direct ca o experiență
senzorială exterioară, deși ea continuă să fie recurentă ca experiență interioară
sufletească și trebuie să o relaționăm continuu cu experiențele senzoriale exterioare:
concepția ego-ului. Dacă ne confruntăm cu starea de fapt pur psihică, trebuie să
recunoaștem că omul trăiește în mare măsură într-o lume a senzațiilor senzoriale. În
această lume, concepția egoului continuă să tresalte și să se îngrămădească înspre
înainte, dar acest ego nu este întotdeauna prezent ca și concepție. Ar fi nechibzuit să
presupunem că concepția eului ar putea fi prezentă continuu sau pentru o perioadă
îndelungată. Ar fi extravagant să-ți spui mereu, să păstrezi mereu vizualizarea, eu, eu,
eu ...! Nu, nu asta faceți voi. Aveți alte concepții, cum ar fi roșu, albastru, ton, mare,
mic. Cu toate acestea, știți că vizualizarea voastră apare în ego-ul vostru individual, că
ego-ul vostru trebuie să participe ori de câte ori are loc o experiență senzorială. Ceea ce
numim experiență sufletească este într-un sens, în același timp, experiența ego-ului.
Știți că experiențele sufletești - dorința, raționamentul etc. - trebuie întotdeauna să fie
contrate de ego, dar indiferent de insistența cu care vizualizările sunt stimulate de
lumea exterioară, concepția despre eu nu poate fi niciodată posibil să fie creată doar

15
prin intermediul lumii exterioare. Nu intră din afară. Adevărat, senzația de eu,
concepția eului, însoțește în mod invariabil aceste concepții senzoriale care își au
originea în lumea exterioară, dar ea însăși nu apare de acolo. Ea răsare din marea vieții
sufletești și, ca vizualizare, se unește cu celelalte vizualizări.
Din marea trăirilor sufletești apar și alte experiențe senzoriale, dar numai atunci când
cauzele exterioare sunt sub semnul întrebării. În acest fapt trebuie văzută în primul
rând singura diferență dintre senzația de eu și senzațiile care rezultă din percepția
senzorială. Un fenomen semnificativ ne confruntă astfel. În mijlocul vieții noastre
sufletești apare o concepție care se alătură celorlalte venind din afară. Cum se explică
acest lucru?
Printre filozofii și psihologii de astăzi, chiar și în afara mișcării antroposofice, există unii
care subliniază importanța concepției eului, dar destul de ciudat, acești psihologi,
indiferent cât de bine înțeleg, depășesc invariabil reperul. Filosoful francez Bergson a
fost unul din cei care au subliniat semnificația, caracterul distinct al concepției eului.
Din aceasta, filozofii deduc o permanență a acestei concepții eu, sau cel puțin, indică
ceva permanent și susțin acest punct de vedere după cum urmează. Eul diferă de toate
celelalte experiențe ale simțurilor și ale sufletului prin participarea, ca să spun așa, în
celelalte trăiri și concepții, astfel încât le împrumută adevărata lor formă; prin urmare,
trebuie să aibă un caracter permanent.
Aici, însă, apare o eroare gravă și o anumită obiecție ce trebuie ridicată împotriva
argumentului lui Bergson se dovedește a fi fatală pentru deducția sa. Să presupunem că
concepția eului a dat naștere unui lucru care constituie sufletul în sine. Întrebarea ce
apare în mod necesar este cu privire la ceea ce se întâmplă cu acest fapt în timpul
somnului de noapte. Concepția eului încetează cu totul, desigur, în timpul somnului.
Toate aceste concepte referitoare la participarea eului în vizualizări se aplică numai
vieții noastre de stare trează. Ele doar apar din nou în fiecare dimineață. Dacă
concepția eului ar fi să dovedească ceva cu privire la permanența eului, ar trebui să
rămână prezentă în timpul somnului. Din absența concepției eului în timpul nopții,
rezultă că nici după moarte nu trebuie neapărat să fie prezentă. Astfel, nu există nici o
mărturie despre permanența și nemurirea eului. S-ar putea să lipsească, pentru că
dispare în fiecare zi.
De aici trebuie să ținem cont de faptul că, pe de o parte, prezența concepției eului fără
stimulare externă este semnificativă, dar că, pe de altă parte, această prezență nu
demonstrează în nici un caz permanența eului, pentru că acesta din urmă este plecat în
timpul somnului. În acest fel, am ajuns astăzi la o concluzie pe care vom construi mai
departe.
Am văzut că două elemente izvorăsc din marea agitată a vieții sufletești: raționamentul,
care duce la vizualizare și iubirea și ura, care derivă din dorință. La granița vieții
16
sufletului nostru este confluența, despre care nu suntem conștienți, dorinței și
raționării. O concepție eu apare fără stimulare externă, dar împărtășește destinul său
cu celelalte vizualizări ale vieții sufletești; la fel cum tonul, culoarea și așa mai departe,
vin și pleacă, așa și concepția eului apare și dispare.
În următoarele prelegeri vom examina legătura dintre această concepție asupra eului,
acest centru sufletesc, cu celelalte concepții ale vieții sufletești - senzație, dorință,
raționare, iubire și ură.

CONFERINȚA II
Acțiune și interacțiune a forțelor sufletești umane.

Ieri am încheiat observațiile noastre psihosofice indicând spre faptul că viața noastră
sufletească galopantă, poate fi redusă la două elemente, raționarea și experiențele
interioare ale iubirii și urii. Apoi ne-am referit la senzațiile date nouă de către suflet,
cele care ne umple viața sufletului ca valurile în continuă creștere și scădere ale mării.
În cele din urmă, am indicat o senzație care apare în această mare fără odihnă, care
este radical diferită de toate celelalte experiențe de zi cu zi ale lumii exterioare. Viețuim
senzațiile noastre în timp ce suntem în contact cu lumea exterioară și ele sunt apoi
transformate în noi în așa fel încât să ne permită să trăim pe mai departe împreună cu
ele. Dar în mijlocul acestei tălăzuiri stimulate de mesajele simțurilor noastre, o
percepție total diferită în natura sa față de toate celelalte percepții, își face apariția.
Toate celelalte sunt antrenate de stimuli senzoriali externi, sunt prelucrate mai departe
în noi și devin senzații. Ele încep ca percepții, apoi devin senzații înlăuntrul percepțiilor
și, în final, trăiesc pe mai departe în ceea ce rămâne din senzații în noi. Percepția eului,
totuși, este o chestiune cu totul diferită. Percepția eului apare în mijlocul celeilalte
activități galopante; este omniprezentă și diferă de toate celelalte senzații datorită
faptului că nu poate fi generată din afară. Această condiție dezvăluie un fel de contrast
în viața sufletească, senzația de eu opusă tuturor celelalte.
Misteriile ascunse în acest contrast vor ieși la lumină în cursul acestor prelegeri, dar nu
este prea devreme să dobândim un sentiment pentru ele, păstrând contrastul în vedere
cu claritate. În toate celelalte experiențe infuzăm percepția noastră de eu, astfel încât,
chiar și dintr-o analiză destul de abstractă a acestui contrast, putem învăța că tot ceea
ce clocotește în suflet vine din două direcții. Ceea ce trebuie să facem este să
vizualizăm elementele contrastante ale vieții sufletești umane, atât în mod abstract, în
detaliu, cât și și în mod concret, cuprinzător, până când simțim aceasta în sufletul
nostru.

17
Într-adevăr, viața sufletească a omului este în primul rând orice altceva decât o entitate
simplă. Este un câmp de luptă dramatic, în care contrastele sunt în mod constant în
acțiune. O simțire fin acordată ce ascultă viața acestui psihic uman nu va rata să
recunoască caracterul dramatic al vieții sufletești umane și nu putem decât să simțim o
anumită impotență în fața acestor puteri zbuciumate din sufletele noastre, o anumită
supunere/resemnare față de elementele conflictuale de viață. Cel mai neînsemnat
dintre noi, precum și cel mai mare geniu este încătușat în acest conflict, în această
natură duală a vieții sufletești.
Pentru a trezi sentimentul din interiorul vostru conform căruia chiar și cel mai mare
geniu este supus dominației acestor elemente conflictuale, a fost recitat un poem al lui
Goethe la începutul conferinței de ieri. Dacă vreunul dintre voi l-ați fi reluat de atunci
pe Goethe și ați fi recitit acest poem, trebuie să fi experimentat o senzație ciudată - una
care ar trebui să susțină acest ciclu de conferințe. Nu intenționăm să descriem într-un
mod abstract, ci mai degrabă să infuzăm sânge, ca să spun așa, în descrierea noastră a
sufletului. Vrem să intrăm în sufletul viu.
Dacă ați auzit recitarea poemului, Evreul rătăcitor (Der Ewige Jude), ce a fost dat ieri și
mai târziu recitit acasă, trebuie să fi fost frapați de diferența dintre cele două variante.
De fapt, s-a făcut ceva ce așa-numita știință ar denumi-o barbarism; poemul a fost
pregătit special pentru recitare, au fost făcute tăieturi și modificări și totul a fost
schimbat pentru a prezenta o imagine cu totul diferită. Filologii s-ar încrunta asupra
acestei proceduri, dar este justificată prin scopul special de a deschide o perspectivă
mai largă asupra sufletului uman.
Modificările au fost făcute din următorul motiv. Goethe a scris poezia în tinerețea sa
timpurie, dar conținutul versiunii pe care ați auzit-o ieri este de maniera în care ar fi
putut fi validată de sufletul său la maturitate. I-ar fi fost rușine, totuși, de porțiunile
omise; le-ar fi îndepărtat. Doar un om care îl abordează pe Goethe cu o atât de
profundă venerație precum o simt eu pentru el, îi poate fi îngăduit să vorbească despre
unul din poemele sale, în unele ocazii, așa cum am făcut astăzi despre Evreul rătăcitor.
Acest poem este opera tinereții timpurii a lui Goethe. Tinerețea se exprimă ea însăși
aici, precum o face ea în mod natural. Goethe a scris-o atunci când era un om fără
valoare, de la care, cu siguranță, nu putea fi învățat nimic. Dar putem spune aceasta
despre tot ce a scris el? Putem spune fără îndoială că la vremea când a scris Evreul
rătăcitor, n-a putut nici măcar să scrie în mod corect, de aceea ar fi permis să
menționăm pasajele fără valoare. În zilele noastre există o puternică tendință de a
descoperi cele mai timpurii lucrări ale oamenilor de seamă, dacă este posibil, în forma
lor originală. Acum, sufletul tineresc al lui Goethe a îmbrățișat ceva ce nu era el însuși.
Concepțiile care vuiesc aici derivă în întregime din mediul său social. Natura mediului
său, desigur, nu ne privește pe noi, îl privea doar pe Goethe, dar din toate acestea ceva
s-a contopit cu sufletul lui, ceva compus, pe de o parte, din ceea ce era în mod psihic
18
adecvat sufletului său și, pe de altă parte, cu conținutul său etern-spiritual, a unui
element temporal și a unuia etern-spiritual.
Rezultatul tuturor acestor lucruri este ceva etern și ne interesează. Aceste două
aspecte, dintre care unul îl privește numai pe Goethe, iar celălalt, și pe noi, aceste două
suflete din Goethe cel tânăr au fost separate în recitarea de ieri ca printr-o incizie. Ceea
ce a rămas în bătrânul Goethe din ceea ce îl influențase pe tânărul Goethe a fost
reținut. Tot ce era prezent numai în tinerețe a fost extirpat. Acolo puteți vedea cum
două feluri de forțe influențează un geniu: acelea care decurg din mediul său și acelea
care lucrează din el însuși spre viitor.
Pe măsură ce contemplăm sufletului lui Goethe în tinerețea sa, apare ca un câmp de
luptă pe care se desfășoară o bătălie între acel Goethe ce l-a acompaniat pe tot
parcursul vieții sale și altceva - ceva cu ce trebuia să lupte. Fără această luptă, Goethe
nu ar fi devenit Goethe. Aici antiteza devine evidentă. Este indispensabilă progresului
omenirii, căci acolo unde sufletul este o ființă unificată, nu progresează, ci rămâne
staționar.
Prin urmare, este important să dobândim un sentiment pentru polaritate, lupta
elementelor contrastante din viața sufletească. Doar dacă vom proceda astfel, vom
putea înțelege ceea ce trebuie spus cu privire la viața sufletească. Tocmai atunci când
contemplăm o asemenea viață sufletească magnifică, ca a lui Goethe, ne uităm la ea ca
la o dramă; căutăm s-o abordăm printr-o venerație timidă, pentru că acest conflict,
derulându-se ca viața unui suflet, dezvăluie într-o singură încarnare întregul destin al
vieții sufletești.
Apare și o altă abordare în legătură cu această dramă a sufletului. Să ne reamintim
contrastele din sufletul lui Goethe, așa cum au fost dezvăluite în recitația de ieri și să
vedem ce altceva putem deduce. Aflăm că în ultimii săi ani, Goethe a urmat doar unul
dintre impulsurile pe care le-am discutat ieri. El a îmbrățișat în sufletul său ceea ce noi
am detașat de elementele temporale, pe care el le-a înlăturat mai târziu. De-a lungul
vieții sale, Goethe, în mod involuntar, ca fiecare om, a fost supus acestor două puteri
ale vieții sale sufletești.
Din cauza posesiei unui suflet, nimeni nu este cu totul propriul său stăpân. Omul este
supus, de asemenea, unei influențe interioare care are putere asupra lui, pe care
cunoașterea lui nu poate să o cuprindă de la bun început. Dacă Goethe, la acea vârstă
fragedă, ar fi fost capabil să înțeleagă tot ce era activ în sufletul său, nu putea să scrie
poemul așa cum a făcut-o el. Omul este aservit/supus vieții sale sufletești. Ceva deține
influența și acționează acolo, care se prezintă în viața sufletului ca fiind o lume
exterioară.
Așa cum trandafirul roșu ne obligă să-l vizualizăm ca fiind roșu și, așa cum purtăm
culoarea roșie cu noi în memorie, tot așa există în noi ceva care ne obligă să împlinim
19
drama interioară a vieții noastre sufletești într-un anumit fel bine definit. În ceea ce
privește toate percepțiile senzoriale, lumea exterioară ne stăpânește/conduce și un
stăpân interior similar trebuie să fie recunoscut și în viața noastră sufletească, pe care îl
putem observa pe măsură ce ea progresează în timp din zi în zi, din an în an, din viața
unei epoci în următoarea și devine din ce în ce mai bogată, deoarece este condusă pe
mai departe de o putere interioară. Acest caz simplu, concret, este suficient pentru a
arăta că în viața noastră sufletească trebuie să recunoaștem un stăpân exterior,
constrângerea percepțiilor senzoriale, dar și că avem și un maestru interior. Lipsa
recunoașterii acestui maestru interior duce la iluzie.
În măsura în care ne situăm într-un anumit loc în timp, avem un stăpân în lumea
exterioară și, pe măsură ce progresăm în viața sufletească, ne revine sarcina de a
observa contrastul dramatic din interiorul nostru, căci astfel vom ști că acolo este de
asemenea un stăpân în noi, stăpânul care ne face să ducem o viață sufletească diferită
la șapte ani decât la douăzeci și unu, treizeci și cinci, sau o vârstă mai mare.
În ultima analiză, această dramă sufletească, așa cum este exemplificată în mod
concret la Goethe, este compusă din raționare și din trăirile iubirii și urii. S-a spus că
raționarea duce la vizualizare și că iubirea și ura își au originea în dorință. S-ar putea să
obiectați că afirmația "raționarea duce la vizualizare" contrazice simplul fapt că
vizualizările apar din senzațiile senzoriale ale lumii exterioare, deoarece, atunci când
vedem un trandafir, vizualizarea "roșu" apare fără raționamentul nostru. Prin urmare,
cel puțin în acest caz, raționamentul nu duce la vizualizare - mai degrabă invers;
vizualizarea ar trebui să fie acolo și apoi urmează raționamentul. Dar aceasta doar pare
a fi o contradicție. Păstrați aceasta cu fermitate în minte, pentru că nu este in nici un
caz ușor de înțeles. Trebuie să observăm o serie de chestiuni dacă este să găsim cheia
acestei contradicții aparente. Mai întâi de toate, trebuie să fiți atenți la faptul că
vizualizările duc o viață proprie în viața sufletească a oamenilor. Vă rugăm să înțelegeți
această judecată în deplina ei semnificație. Vizualizările sunt asemenea paraziților, ca
niște ființe vii în interiorul sufletului, care-și conduc propria lor existență acolo.
Pe de altă parte, dorința, la fel, duce o existență proprie în viața sufletească, iar ea este
de fapt sub stăpânirea acestor vizualizări independente, aspirații și dorințe. Puteți să vă
convingeți cu ușurință de independența vizualizărilor, amintindu-vă că nu este
întotdeauna în puterea voastră să le rechemați după voie. Ocazional ele refuză să fie
rechemate și atunci spunem că am uitat, iar posibilitatea uitării dovedește prezența
unei forțe străine care se opune reapariției acestor vizualizări.
Uneori, vizualizările pe care le-am avut chiar ieri rezistă celor mai mari eforturi ale
noastre pentru a ni le reaminti. Acest conflict este de fapt o luptă care are loc între
vizualizare și altceva ce este prezent în sufletul nostru în această epocă.

20
Vizualizarea nu trebuie neapărat să fi dispărut pentru totdeauna. Se poate întoarce
după ceva timp fără să se fi întâmplat nimic deosebit în lumea exterioară care să
provoace reapariția sa. Este pur și simplu faptul că o vizualizare este o ființă care poate
refuza temporar să apară în sufletul nostru. Adversarii pe care îi întâlnim acolo,
opunându-se vizualizărilor, acționează în diferite moduri cu o mare varietate de
rezultate. Acest conflict între propriile noastre forțe sufletești și vizualizări variază
foarte mult în diferite persoane, într-o asemenea măsură, într-adevăr, că distanța
dintre extreme este terifiantă.
Există oameni, de exemplu, care nu sunt niciodată în impasul de a rechema depozitul
de concepții și cunoștințe, iar alții atât de uituci, atât de impotenți în acest sens încât
depășesc limitele a ceea ce este normal și sănătos, astfel încât ei pot să devină
necorespunzători pentru viață. Pentru un adevărat psiholog, disponibilitatea cu care
omul își amintește, recheamă concepțiile, este de o importanță deosebită deoarece
este o măsură a ceva care se află mult mai profund în viața sa sufletească. Apropierea
sau depărtarea vizualizărilor sale este pentru el o expresie a sănătății interioare sau a
bolii. Noi toți, de fapt, găsim în acest detaliu o indicație subtilă a constituției noastre,
chiar mergând până în corporalitatea noastră. Judecând după intensitatea cu care omul
trebuie să combată această rezistență a vizualizărilor, psihologul îi poate diagnostica
boala. Privirea lui pătrunde în sufletul omului și observă ceva mai presus de viața
sufletească.
În afară de aceasta, trebuie luat în considerare și altceva dacă este să vizualizați dintr-
un alt unghi cum aceste concepții duc o viață proprie în noi. Vizualizările noastre la
orice vârstă, în totalitatea lor, sunt ceva ce nu stăpânim în întregime, ceva la ce ne
supunem. În anumite condiții de viață putem sesiza acest lucru, de exemplu, dacă este
să înțelegem sau nu o persoană care ne vorbește, în funcție de viața noastră
sufletească. Voi, de exemplu, înțelegeți ceea ce spun în prelegerile mele, dar dacă ați
aduce alte persoane nefamiliarizate cu subiectul meu, multe dintre ele, oricât de bine
educate, nu ar înțelege nimic. De ce? Pentru că cei în cauză au fost ani de zile obișnuiți
cu alte concepții. Acestea constituie obstacolul în calea înțelegerii celorlalte concepte
mai actuale. Astfel, constatăm că tocmai vechile concepții luptă cu cele noi ce se
apropie de ele. Nu este de nici un folos să vrem să înțelegem altceva, indiferent ce,
decât dacă avem în noi un depozit de concepții care să facă posibilă înțelegerea.
Concepțiile se opun concepțiilor și, dacă vă examinați viața sufletească, veți descoperi
că egoul dvs. joacă un rol minor în acest proces.
Vizionarea sau ascultarea a ceva ce te interesează oferă cea mai bună oportunitate de a
îți uita eul, și cu cât ești mai profund absorbit, cu atât mai mare este această
oportunitate. Privind înapoi la un astfel de moment, îți vei da seama că în tine se
petrecea ceva în care ego-ul tău a avut un rol minor. Era ca și cum ți-ai fi uitat ego-ul;
te-ai pierdut, fiind fermecat/vrăjit. Aceasta se întâmplă întotdeauna când înțelegem

21
ceva deosebit de bine. Ce se întâmplă, totuși, când nu reușim să înțelegem ceva? Noi
opunem actualul nostru depozit de concepții celor noi și ceva asemănător unui conflict
dramatic are loc în sufletul nostru. Concepții luptă cu concepții și noi înșine, în suflet,
suntem câmpul de luptă al celor două armate de concepții.
Există ceva semnificativ în viața sufletească care depinde de faptul că avem sau nu
concepțiile necesare pentru înțelegerea unei chestiuni. Dacă ascultăm nepregătiți o
expunere, de exemplu, apare la lumină un fenomen curios. În momentul în care nu
reușim să înțelegem, ceva de genul unui demon se apropie de noi, din spate. Când
ascultăm cu înțelegere și atenție, acest lucru nu se întâmplă. Ce este acest demon? Este
eul personal care țese în suflet, atacând din spate. Atâta timp cât înțelegem și putem să
rămânem absorbiți nu apare, ci doar în momentul în care nu reușim să înțelegem.
Care este natura acestei incapacități de a înțelege? Fără îndoială, ceva care își croiește
drumul în viața sufletească, ca să spunem așa, și generează un sentiment incomod în
noi. Sufletul propriu resimte neliniște/zbucium și o examinare a acestei stări arată că
viața sufletească este de așa natură încât concepțiile deja existente nu sunt indiferente
față de cele noi care se apropie. Cele noi le conferă celor vechi un sentiment de
bunăstare sau din contră. Deși acest sentiment de neliniște/zbucium nu este neapărat
violent, este totuși o forță care continuă să lucreze în viața sufletească, atacând ceva
mai profund.
Indispoziția generată de eșecul de a înțelege poate avea un efect dăunător chiar și
asupra corpului. Atunci când diagnosticăm nuanțele mai fine ale bolii sau ale sănătății -
cele legate de viața sufletească - este foarte important să observăm dacă pacientul
trebuie să facă față în mod frecvent la lucruri pe care nu le înțelege sau dacă înțelege
cu ușurință totul cu care el trebuie să se ocupe. Asemenea considerații sunt mult mai
importante decât se crede în general.
Am aflat că vizualizările își conduc propria viață, că sunt ca niște ființe în noi. Amintiți-
vă acum, acele momente ale vieții voastre sufletești în care lumea exterioară nu v-a dat
nimic; chiar și atunci când doreați să fiți stimulați de ea, a trecut prin voi fără să lase nici
o impresie. Acesta este un alt caz în care trăiți ceva în sufletul vostru. Este ceva care în
viața de zi cu zi numim plictiseală. În viața de zi cu zi, plictiseala este o condiție în care
sufletul tânjește după impresii; dezvoltă o dorință care rămâne nesatisfăcută.
Cum apare plictiseala? Dacă acordați atenție, veți observa ceva care nu este adesea
recunoscut. Numai omul se poate plictisi, nu și animale. Cine crede că animalele se pot
plictisi, este un observator slab al naturii. Oamenii, pe de altă parte, pot fi clasificați
pozitiv în funcție de capacitatea lor de a se plictisi. Cei care duc o viață simplă
sufletească se plictisesc mult mai puțin decât cei așa-numiți educați. În general,
oamenii de la țară se plictisesc mult mai puțin decât cei de la oraș, însă pentru a verifica
acest lucru trebuie să observați oamenii originari de la țară, nu oamenii de la oraș care

22
sunt momentan la țară. Oamenii din clasele și straturile educate a căror viață
sufletească este complicată sunt predispuși la plictiseală. Apoi, găsim o diferență chiar
și în rândul diferitelor clase.
Plictiseala nu este în nici un caz ceva care apare pur și simplu în viața sufletească, ci
este rezultatul vieții independente conduse de concepțiile noastre. Concepțiile vechi
doresc altele noi, noi impresii. Vechile concepții tânjesc după fructificare, doresc noi
stimuli. Din acest motiv nu avem nici un fel de control asupra plictiselii. Este pur și
simplu o problemă a concepțiilor care au dorințe care, neîmplinite, dezvoltă
doruri/năzuințe în noi. De aceea, o persoană nedezvoltată, obtuză/mărginită, cu puține
concepții, se plictisește mai puțin; ea are doar puține vizualizări care ar putea dezvolta
dorințe/aspirații în sine. Dar nici cei care continuu cască de plictiseală nu sunt cei care
au atins cea mai mare dezvoltare a eului lor. Acest lucru l-am adăugat ca nu cumva să
deducem că cei mai dezvoltați oameni ar fi cei mai plictisiți. Există un fel de leac pentru
plictiseală; iar într-un stadiu mai înalt de dezvoltare, plictiseala devine iar imposibilă.
Mai multe despre asta mai târziu.
Există un motiv clar pentru care animalele nu se plictisesc. Când un animal are ochii
deschiși, primește continuu impresii din lumea exterioară. Evenimentele externe își
desfășoară cursul ca procese ale lumii exterioare și ceea ce se întâmplă în interiorul
animalului ține pasul cu acestea în timp. Animalul termină astfel cu o impresie în
momentul în care vine următoarea. Apariția exterioară și experiența interioară coincid.
Pe de altă parte este privilegiul omului de a fi în stare să dețină un tempo propriu în
secvența evenimentelor sale sufletești, diferit de cel realizat de procesul lumii
exterioare. În consecință, omul este capabil să-și închidă mintea la stimuli care i-au
produs în trecut în mod repetat o impresie; el se închide față de cursul exterior al
timpului. În el, totuși, timpul continuă să treacă, dar pentru că nici o impresie nu îl
atinge din afară, timpul rămâne neocupat, iar acest timp gol este impregnat de vechile
concepții.

Acum pot apărea următoarele: observați progresul vieții sufletești a animalului; el


urmează paralel cursul extern al timpului. Viața sufletească interioară a animalului se
desfășoară astfel încât animalul este, de fapt, supus trecerii timpului exterior sau – fapt
ce este același lucru - percepțiilor propriei sale vieți și corpului (aceasta devine și
percepție exterioară, ca și în digestie). Acesta este un lucru care îl interesează pe
animal în mod extraordinar. Animalul primește în mod constant stimuli interiori din
cursul exterior al timpului și fiecare moment al vieții sale este interesant. Când

23
percepțiile externe ale unui animal încetează, trecerea timpului încetează, de
asemenea.
Nu acesta este cazul la ființele umane. Pe noi, obiectele exterioare încetează să ne mai
intereseze atunci când le-am văzut prea des. Nu le mai lăsăm să intre în lumea noastră
sufletească, deși trecerea exterioară a timpului continuă la fel. Viața interioară a
sufletului nostru se oprește și timpul curge cu sufletul. Ce este, totuși, ceea ce
acționează asupra acestui gol în timp? Este dorința vechilor concepții tânjind după un
viitor. Emană de la suflet, din vechile concepții, dorința de noi impresii, de noi
conținuturi. Aceasta este plictiseala. Diferența dintre om și animal este că omul are
avantajul concepțiilor care trăiesc pe mai departe și dezvoltă propria viață orientată
spre viitor; aceasta înseamnă că omul are o viață sufletească îndreptată spre viitor.
În timp ce animalele sunt continuu stimulate din afară, ființa umană este în mod
constant influențată de dorința vieții sufletești, pentru că vechile concepții tânjesc după
noi impresii. Mai târziu vă voi atrage atenția asupra posibilelor iluzii.

După cum s-a menționat mai sus, există un remediu pentru plictiseală. Acesta
acționează atunci când vechile concepții persistă nu doar ca fiind ceva ce excită dorința,
ci atunci când ele au un conținut propriu, astfel încât, prin propriul nostru stimulent, să
putem infuza ceva în timp, care nu este umplut/completat din afară. Atunci când
concepțiile noastre poartă în viitor ceva care ne interesează, avem o dezvoltare mai
mare a sufletului. Dacă această putere joacă sau nu un rol în dezvoltarea omului, dacă
concepțiile sale cuprind sau nu ceva care îl interesează, îl satisface, aceasta constituie o
diferență semnificativă.
Apoi, de la o anumită etapă de dezvoltare, ființa umană se poate plictisi, dar se poate
auto-vindeca de acest lucru, umplându-se cu concepții care îi vor satisface viața
sufletească și în viitor. Aceasta este diferența dintre cei care se plictisesc și cei care nu
se plictisesc. Există oameni care pot fi vindecați de plictiseală și alții care nu pot, iar
acest lucru indică viața independentă a concepțiilor noastre, o viață pe care nu o putem
controla, o viață la care suntem supuși. Dacă nu ne asigurăm că concepțiile noastre au
conținut, trebuie în mod inevitabil să ne plictisim, dar oferindu-le un conținut ne putem
proteja pentru viitor în fața plictiselii.
Acest lucru este din nou extrem de important pentru psiholog, pentru că viața noastră
normală necesită un anumit echilibru între împlinirea dorințelor sufletului și viața
24
exterioară. Atunci când acest echilibru nu este menținut, rezultă plictiseala, iar un
suflet gol, plictisit - destinat totuși să continue să trăiască în timp - este otravă pentru
trup. Multă plictiseală este o reală cauză de boală. Termenul "plictiseală de moarte" se
bazează pe un sentiment adevărat. Acționează ca o adevărată otravă, deși nu chiar se
moare de ea. Lucrurile de acest fel au un efect care depășesc cu mult viața sufletească.
Aceste clarificări vă pot părea pedante în acest moment, dar ne vor permite mai târziu
să aruncăm o minunată lumină asupra miracolelor vieții sufletești umane. Distincții fine
sunt necesare dacă dorim să ne familiarizăm cu această uimitoare dramă a vieții
sufletești ce se joacă în jurul eroului său, al eului său. Ascuns în viața sufletului nostru
este cineva care este cu adevărat infinit mai înțelept decât noi înșine; într-adevăr,
perspectiva ar fi neagră dacă nu ar fi așa.
În viața obișnuită oamenii tolerează cele mai ciudate concepții cu privire la natura
corpului, sufletului și spiritului. Aceste lucruri sunt amestecate în modurile cele mai
nebunești. Ceea ce a fost cunoscut anterior printr-o observație clarvăzătoare, a fost
treptat uitat și extirpat. În acea vreme oamenii au analizat corect viața, făcând
distincție între viața fizică, psihică și spirituală în care omul își are ființa. Apoi, în anul
869, Conciliul Ecumenic de la Constantinopol s-a simțit impulsionat să elimine spiritul și
să înființeze dogma prin care omul se compune din trup și suflet. Un studiu al
dogmatismului Bisericii creștine vă va arăta consecințele profunde ale acestei
modificări, al abolirii spiritului. Oricine recunoștea încă spiritul a devenit imediat un
eretic absurd/ridicol în ochii Bisericii.
Aversiunea față de spirit se bazează pe o interpretare greșită a justificării absolute a
relației dintre trup, suflet și spirit. Totul devine confuz, de îndată ce încetăm să gândim
în termeni de trup, suflet și spirit, dar astfel au devenit și oamenii; ei confundă totul.
Rezultatul în acest caz este că o viziune clară asupra vieții spirituale a dispărut.
Chiar dacă în zilele noastre oamenii cad în mod obișnuit în eroarea de a diferenția
inadecvat, există un spirit bun care veghează asupra lor, care a ținut viu un sentiment
vag pentru adevăr. Acest lucru este cauzat de faptul că în ambianța omului este activ
ceva ca și spiritul vorbirii. Vorbirea este într-adevăr mai inteligentă decât ființele
umane. Adevărat, oamenii abuzează vorbirea prin reglementarea și distorsionarea ei,
dar nu este posibil s-o ruineze cu totul. Vorbirea este mai inteligentă decât ființele
umane, de aceea stimulii pe care îi are pentru noi exercită influențele potrivite; aceasta
fiindcă atunci când punem în mișcare viața sufletului nostru, facem greșeli. Vă voi arăta
că avem un sentiment potrivit atunci când vorbim, adică atunci când ne îndreptăm spre
sufletul vorbirii, nu spre al nostru.
Imaginați-vă că sunteți în prezența unui copac, a unui clopot și a unui om. Începeți să
raționați din ceea ce lumea exterioară are să vă spună, din impresiile senzoriale directe.
Cu alte cuvinte, vă puneți viața sufletească în mișcare, pentru că raționarea este,

25
desigur, ceva ce are loc în suflet. Te uiți la copac; copacul este verde. Deducția
exprimată în verdictul tău, copacul este verde, este exprimată în acord cu geniul
vorbirii. Acum, să presupunem că vreți să exprimați ceva despre clopot, ceva ce trebuie
judecat din impresiile senzoriale; clopotul sună. În momentul în care sună clopotul, îți
vei exprima percepția în verdict, sună clopotul. Țineți minte toate acestea în timp ce ne
întoarcem acum spre om. Acest om vorbește. Percepeți discursul lui și exprimați
percepția exterioară în cuvintele, omul vorbește. Țineți minte toate cele trei verdicte -
copacul este verde, clopotul sună, omul vorbește. În toate cele trei, suntem preocupați
de impresiile senzoriale, dar când le comparați folosind aprecierea vorbirii, veți simți că
ele se dezvăluie ca fiind ceva diferit. Când spun, copacul este verde, exprim ceva ce
este condiționat de spațiu; forma în care este exprimată judecata implică acest lucru.
Exprim ceea ce este adevărat acum, ce va fi adevărat trei ore de aici înainte și așa mai
departe; ceva permanent.
Luați următorul verdict, sună clopotul. Exprimă acest lucru ceva spațial? Nu, aceasta nu
există în spațiu; se desfășoară în timp, se află într-o stare de transformare continuă, în
procesul de devenire. Pentru că geniul vorbirii este foarte inteligent, nu poți vorbi
niciodată despre ceva situat în spațiu, la fel cum o faci despre ceva ce se desfășoară în
timp. Dacă analizați mai atent aceste verdicte, veți observa că referindu-vă la tot ceea
ce este în spațiu, vorbirea permite doar folosirea unui verb auxiliar, nu a unui verb
direct: un verb auxiliar care vă ajută, în vorbire, să trăiți în timp. Adevărat, putem folosi
un verb când putem avea altceva în minte. Putem spune, "pomul înverzește", [Nota
traducătorului: Un pic cam exagerat în limba engleză sau, cel mai bine, în mod specific poetic, dar
destul de comun în limba germană] fără verbul auxiliar, dar atunci când facem asta,
schimbăm din ceea ce este pur spațial în ceva care se mișcă în timp, care devine, la
creșterea și declinul plantelor. Într-adevăr, un geniu lucrează în vorbire, chiar dacă o
mare parte din el este ruinat de om. Vorbirea nu permite, de fapt, utilizarea unui verb
direct în legătură cu un concept spațial. Scopul unui verb este de a indica ceva
temporal.
Folosirea unui verb înseamnă în mod necesar o stare de devenire. Ați putea să obiectați
că, în loc să spunem: "Sună clopotul" (“The bell rings”), am putea spune: "Clopotul
sună" (“The bell is ringing”), dar gândiți-vă ce ar implica asta! O parafrază de acest fel
ruinează limba. [NOTA TRADUCTORULUI: Nu limba engleză, desigur, dar în limba germană
utilizarea particulară a participiului prezent este un fel de ultimă soluție. Sună atât de artificial
încât putem spune pur și simplu că nu este germană, deși apare ocazional în versuri îndoielnice
în scopul rimei sau metrului.]

Acum ajungem la cel de-al treilea verdict, omul vorbește. Acolo, de asemenea, folosiți
un verb pentru a exprima percepția senzorială, însă luați în considerare ce mare
diferență există. Verdictul, sună clopotul, ne spune ce este în discuție, sună, dar în
verdictul omul vorbește, se spune ceva care nu este deloc punctul central. Stimulul

26
senzorial care decurge din vorbire nu este punctul central. Suntem preocupați de ceva
care nu este exprimat deloc în verb, și anume, conținutul a ceea ce este vorbit.
De ce se oprește vorbirea acolo? De ce vă opriți, ca să spun așa, înainte de a ajunge la
punctul central? Pentru că atunci când spuneți, "Omul vorbește", doriți ca propria
voastră ființă interioară să întâlnească direct sufletul omului. Vreți să caracterizați ceea
ce întâlniți ca fiind ceva ce aparține de viața interioară. În cazul clopotului, această
calitate este inerentă în verb, dar când viața voastră interioară întâlnește un suflet viu,
aveți mare grijă să nu intrați nepoftit astfel.
Aici vedeți manifestarea geniului de exprimare, exprimat în diferența dintre ceea ce se
referă la localizare (spațiu), la procesul de devenire (timp) și la problemele omului
interior (sufletul). În descrierea lui ne oprim ca fiind într-o timidă venerație înaintea
substanței interioară, înaintea chestiunii care ne privește cu adevărat. În vorbire, prin
urmare, și prin oprirea la intrare, aducem un omagiu activității sufletești interioare. În
cursul acestor conferințe vom vedea cât de important este să ne ridicăm la un anumit
sentiment pentru această chestiune, un sentiment care ne va permite să definim viața
sufletească ca fiind ceva ce se înconjoară pe sine însăși pe toate părțile, ceva care se
învolburează către această graniță iar acolo se acumulează împotriva graniței. Este
important să învățați să cunoașteți sufletul în adevărata sa ființă ca fiind un fel de
tărâm interior. Ar trebui să înțelegeți că ceea ce trebuie să vină din afară întâlnește
ceva care rezistă din interior, astfel încât atunci când experiențele senzoriale se apropie
de suflet, putem gândi despre suflet ca fiind un cerc în care totul este în transformare
continuă. Experiențele senzoriale se apropie din toate direcțiile; în interior, viața
sufletească clocotește și se învolburează. Ceea ce am învățat astăzi este faptul că viața
sufletească nu este independentă; sufletul trăiește viața independentă a vizualizărilor
care duce o existență în timp.
Această viață a vizualizărilor în sufletul delimitat/mărginit este cauza celei mai mari
fericiri și a suferinței noastre celei mai profunde, în măsura în care acestea provin din
suflet. Vom vedea că spiritul este marele vindecător al nenorocirilor provocate în
sufletele noastre prin întristare și suferință. În viața fizică, foamea trebuie să fie
liniștită, iar aceasta acționează în mod benefic, dar dacă ne supraîncărcăm dincolo de
cerințele foamei, tindem să ne subminăm sănătatea. În viața sufletească, cazul este
analog. Concepțiile cer să fie satisfăcute de alte concepții. Noile concepții care intră în
suflet pot, de asemenea, să acționeze în mod benefic sau nu. Vom vedea cum în spirit
avem ceva care nu numai că acționează în mod benefic, niciodată invers, ci împiedică și
se opune supraîncărcării vieții sufletești.

27
Conferința III
La portalurile simțurilor.
Sentimente. Judecata estetică.

Astăzi, prelegerea noastră va fi din nou precedată de recitarea unui poem


destinat ilustrării diferitelor chestiuni pe care le voi discuta azi și mâine. De data
aceasta avem de-a face cu un poem al unei persoane pe care o putem numi un non-
poet deoarece, în comparație cu cealaltă activitate spirituală a sa, acest poem apare ca
un produs secundar, scris pentru o ocazie. Este, prin urmare, o manifestare sufletească
ce într-un anumit sens nu a pornit din cele mai intime impulsuri ale sufletului. Exact
acest fapt va scoate în evidență în mod clar o serie de puncte legate de subiectul
nostru. Poemul este al filosofului Hegel, și se referă la anumite faze ale inițierii
omenirii.
Eleusis
Pentru Hölderlin
Pace, împrejurul meu și înlăuntru! Neobositului îi place
Moțăiala oamenilor ocupați. Ei îmi dau
Răgaz și libertate. Oh, noapte, îți mulțumesc ție,
Tu mă eliberezi! Cu licăriri încețoșate albe
Nesiguranța se restrânge la dealurile îndepărtate,
Învăluite de lună; și, din acest spațiu,
Cu o sclipire prietenoasă scânteiază o fâșie strălucitoare
Din lacul de colo.
Zăngănitul obositor al zilei se îndepărtează,
Precum amintirea așază ani mulți la mijloc.
A ta imagine, acum, iubită, se înalță
Cu bucuriile zilelor trecute. Curând, acestea aduc
Dulce speranțe ale unei grabnice revederi:
Am pictat deja această scenă - pasul dornic,
Îmbrățișarea caldă: și, mai intim,
Când fiecare pune întrebări, pentru a zări
Ce lucruri noi aduse timpul în prietenul său
În sentimente, văz și rostire; siguranța bucuriei că
Vechiul legământ păstrat e cu credință,
Chiar mai adevărat, mai ferm, mai fericit decât a fost vreodată;
Acest legământ, neparafat de nici un jurământ:

28
Să trăiești doar în adevărul liber;
Și niciodată, niciodată să nu faci un compromis
Prin convenții ce-ar țintui
Sentimente și opinii.
Acum trebuie ca gândul, care m-a purtat o dată peste cursuri și înălțimi
de munte
Pe aripi către tine, s-accepte o realitate monotonă.
Totuși, în curând un suspin trădează certurile, și cu acesta fuge în zare
Visul imaginilor dulci.
Ochii mei se-nalță către bolta cerurilor veșnice,
Către voi, voi radiantă gazdă stelară din înălțimi;
Și, fiecare speranță și orice dorință se șterge,
Uitarea cade ca o ploaie din eternitatea ta.
Mintea mea se pierde în contemplare:
Dus e ceea ce am numit a mea:
Mă predau nemărginitului;
Eu sunt în el, sunt Totul, nimic altceva.
Gândire bumerang, în înfricoșătoare înstrăinare,
Dă înapoi în fața infinitului, și nu reușește, consternată,
Să înțeleagă adâncimile unei asemenea viziuni.
Dar fantezia minții trage-n jos eternul,
Și-l unește cu forma. Te salut!
Solemne spirite! Mărețe umbre!
Din a căror frunți clare împlinirea strălucește.
Nu te teme!
Această strălucire orbitoare ce vă învelește prin-prejur;
Simt și eu c-aici e casa mea.
Oh! Porțile porneau din sanctuarul tău,
Ceres? Oh, tu, care ești înscăunat în Eleusis!
Entuziasmat, îmbătat, eu simt
Că prezența ta minunată
Ar înțelege revelațiile tale.
Aș fi citit ale simbolurilor elevate sensuri și aș fi auzit
Corurile festive ale zeilor,
Osândele ce le rostesc din tronurile Sfatului lor!

Însă tăcute sunt azi odăile tale, oh Zeiță!


Părăsit este conclavul zeilor până la înaltul Olimp,
Departe de locul altarelor lor profanate;
Disprețuind mormântul omenirii întinate,

29
Pierit este acel geniu al inocenței
A cărui vrajă odată le-a ademenit: să tacă înțelepciunea preoților tăi.
Niciun sunet al întregului sacru ritual
Scăpat să ajungă la noi; și în zadar căutătorii cercetează,
Mișcați mai mult din curiozitate decât de iubirea
Pentru înțelepciune. Ei o posedă, într-adevăr! Disprețuindu-te pe tine.
În speranța de a o stăpâni, ei caută urme în cuvinte
Pentru a găsi amprenta minții tale elevate.
În zadar! Ei cuprind doar o mână de praf și cenușă,
Din care nu-ți vor mai aduce-n veci viața înapoi!
Cu toate acestea, în mulajul descompus și fără suflet, își află ei plăcerea,
Ei înșiși morți, cu conținuturi moarte!
Din banchetele tale sublime n-a mai rămas niciun semn;
Din toate formele picturale nu există nici o urmă fizică fugară.
Prea sfânt pentru copiii Misteriilor tale
Adâncimile acelui sentiment nemaivăzut,
Conținutul bogat al acestei cunoașteri solemne,
Să fie încredințat unui simbol steril.
Chiar gândul însuși nu poate atinge sufletul,
Care, dincolo de timp și spațiu, aspect al infinitului,
Absorbit, uitându-se pe sine, trezește prin întoarcerea din nou în conștiență.
Și de le-ar spune celorlalți ce știe,
Vorbind chiar în limbile îngerilor, cuvintele-ar fi prea sărace.
Iar groaza îl cuprinde, căci cel mai sfânt lucru,
Chiar și prin gânduri depreciat, prin cuvintele lui
Pentru a face atât de puțin, încât chiar vorbirea pare un păcat.
Și tremurând, își fereacă buzele.
Acest jurământ, ce inițiatul ș-i l-a așezat el însuși, lege înțeleaptă
Așezată pe spiritele cele mai rele: să nu facă niciodată cunoscută
Ceea ce, într-o noapte sfântă, ei au văzut, au simțit și au auzit.
Ca nu cumva, vreodată, nici măcar prin felul cel mai nobil nu ar trebui,
Prin lătratul lor țicnit să-i deranjeze devoțiunea, iar mizeria cuvântării lor
Stârnindu-l să se-nfurie chiar și cu lucrul cel mai sfânt,- ca nu cumva să fie
Cufundat în mocirlă, - transformat în simplu lucru papagalicesc
Ce-a devenit jucăria sofiștilor
Ulii negustori de cuvinte și speculanți,
Împărtășind înțelepciune de doi bani;
Un veșmânt pentru ipocrizia inteligentă, - o nuia, o posibilitate,
De-a școli copilul dornic - și la sfârșit, atâta vid,
Atâta gol, că singura rădăcină a vieții sale

30
Este-un ecou din limbi înstrăinate.
Fiii tăi, o, zeiță, nu s-au împăunat în zadar
În onoarea ta pe stradă și în piață, ci au purtat-o
Ferecată în altarul inimii lor.
Prin urmare tu nu trăiești în gura lor:
Ție ți s-au închinat cu viețile lor; în faptele lor tu încă trăiești.
La fel și-n noaptea aceasta, preasfânto! Te-am contemplat;
Pe tine, cea pe care de multe ori am găsit-o revelată prin viața fiilor tăi,
Și făcută nevăzută, ca suflet al tuturor faptelor lor.
Tu ești acel scop sublim, acea credință fermă
De Dumnezeu, care – dac-ar fi ca toată lumea să se prăbușească –
Nu s-ar clătina și nici n-ar tremura.

În ultimele două prelegeri s-a afirmat că, studiind viața sufletească, o găsim ca
fiind completă în limitele sale, în principal prin raționare și trăirile iubirii și ale urii,
acestea din urmă, așa cum am arătat, fiind legate de dorință. Acum, s-ar părea că
această afirmație a ignorat cel mai important factor, chiar elementul prin care sufletul
se simte pe sine cel mai profund în adâncurile sale interioare, adică sentimentul afectiv.
S-ar părea că viața sufletească ar fi fost caracterizată tocmai prin ceea ce nu e specific
pentru ea și că nu ar fi fost luat în considerare ceea ce se vălurește înainte și înapoi, în
sus și în jos în viața sufletului, acordându-i caracterul ei de moment, viața simțirii
afective.
Cu toate acestea, vom vedea că putem înțelege cel mai bine fazele dramatice ale
vieții sufletești dacă abordăm subiectul sentimentului afectiv pornind de la cele două
elemente menționate. Din nou, trebuie să începem cu fapte simple ale vieții sufletești
și acestea sunt experiențele senzoriale care intră prin portalurile simțurilor noastre,
penetrează viața sufletească și își continuă acolo existența pe mai departe. Pe de o
parte, valurile vieții sufletești văluresc spre portalurile simțurilor și, de acolo, iau înapoi
în ea rezultatele percepțiilor senzoriale, care apoi trăiesc pe mai departe independent
în suflet. Comparați acest fapt cu celălalt: că tot ceea ce este cuprins în trăirile iubirii și
urii, derivate din dorință, apar și în viața interioară sufletească însăși, ca să spun așa.
Dorințele par să se ridice în centrul vieții sufletești, și chiar și unui observator
superficial, îi apar că ele duc la iubire și ură.
Dorințele însăși, totuși, nu se găsesc inițial în suflet. Ele apar la portalurile
simțurilor. Luați în considerare acest lucru în primul rând. Gândiți-vă la viața de zi cu zi
a sufletului. Observându-vă astfel, veți remarca cum expresiile dorinței apar în voi prin
contactul cu lumea exterioară. Astfel că putem spune că, de departe, cea mai mare
parte a vieții sufletești se realizează la limita lumii senzoriale, la portalurile simțurilor.
Acest lucru trebuie să fie bine înțeles și vom putea cel mai bine să-l înțelegem
reprezentând într-un fel de diagramă ceea ce recunoaștem ca fiind realitate. Vom

31
putea caracteriza intimitățile vieții sufletești imaginându-ne aceasta prin completarea
unui cerc.

Să ne imaginăm, deci, că conținutul vieții sufletești este reprezentat de ceea ce


este încadrat de cerc și ne imaginăm în continuare organele noastre de simț ca un fel
de portaluri, ca niște deschideri care conduc spre lumea exterioară, în maniera
prezentată în prelegerile despre Antroposofie. Dacă luăm acum în considerare ceea ce
trebuie observat numai în interiorul sufletului, ar trebui să îl reprezentăm grafic prin a
arăta șuvoiul care se revarsă din centru în toate direcțiile și exprimându-se în
fenomenele iubirii și urii. Astfel, sufletul este complet umplut de dorințe și găsim acest
șuvoi ce se revarsă spre portalurile simțurilor.
Se pune acum întrebarea cu privire la ce este ceea ce trăim atunci când are loc o
experiență senzorială. Ce se întâmplă atunci când viețuim un ton prin intermediul
urechii, un miros prin nas? Să ignorăm pentru moment conținutul lumii exterioare.
Amintiți-vă încă o dată, pe de o parte, momentul prezent al percepției senzoriale, adică
intercomunicarea cu lumea exterioară. Retrăiți în mod viu momentul în care sufletul se
viețuiește pe sine în interior, ca să spun așa, în timp ce aveți o trăire de culoare sau ton
a lumii exterioare prin portalurile simțurilor. Pe de altă parte, amintiți-vă că sufletul
32
trăiește în timp, reținând ca vizualizări reculese ceea ce a dobândit prin experiența
senzorială în cauză. Aici trebuie să diferențiem cu claritate între ceea ce sufletul
continuă să poarte pe mai departe ca trăire permanentă a vizualizărilor adunate și a
trăirii activității percepției senzoriale, altfel ar trebui să ne rătăcim în procese de
gândire asemenea lui Schopenhauer.
Acum ne întrebăm: "Ce s-a întâmplat în acel moment în care sufletul a fost expus
lumii exterioare prin portalurile simțurilor?" Când considerați că sufletul, așa cum
revelează trăirea directă, este într-adevăr plin de șuvoiul de dorințe și vă întrebați ce
este, de fapt, ceea ce curge spre portalurile simțurilor atunci când sufletul își lasă
propria ființă interioară să se reverse acolo, veți găsi că acestea sunt dorințele înseși.
Această dorință bate la poartă; în acest moment vine de fapt în contact cu lumea
exterioară și, în timp ce face acest lucru, primește o amprentă de sigiliu, ca să spun așa,
din partea cealaltă. Când apăs un sigiliu cu încrustații în ceară, ce rămâne din sigiliul în
ceară? Nimic altceva decât încrustațiile. Nu ați putea să păstrați ceea ce rămâne dacă
nu ar corespunde cu ceea ce a acționat din afară. Aceasta nu ar fi observație lipsită de
prejudecăți, ci Kantianism. Dacă tratați aspectul extern, nu puteți spune că sigiliul nu
intră în ceară, ci mai degrabă trebuie să luați în considerare punctul în litigiu: încrustația
este în ceară. Lucrul important este ceea ce se opune încrustației din sigiliu și în care
încrustația s-a amprentat ea însăși. Așa cum sigiliul nu produce nimic în sine, ci doar
încrustația, la fel lumea din afară nu furnizează nimic altceva decât amprenta. Dar ceva
trebuie să se împotrivească sigiliului dacă trebuie să apară o amprentă. De aceea,
trebuie să vă gândiți la aceasta, astfel încât, în ceea ce se opune experienței senzoriale,
s-a format o amprentă din afară, iar aceasta o purtăm cu noi, această amprentă ia ființă
în viața noastră sufletească. Aceasta este ceea ce luăm cu noi pe mai departe, nu
culoarea sau tonul în sine, ci ceea ce am avut ca trăiri ale iubirii și urii, ale dorințelor.
Este aceasta cu totul corect? Ar putea exista ceva direct legat de o experiență
senzorială, ceva de genul unei dorințe care trebuie să apese înspre înafară? Ei bine,
dacă nu ar exista nimic de felul asta, nu ai putea prelua experiența senzorială în tine, în
viața ta sufletească ulterioară; nu s-ar forma nici o vizualizare în memorie. Există, într-
adevăr, un fenomen psihic care oferă dovada directă că dorința face întotdeauna
contacte spre exterior ale sufletului prin portalurile simțurilor, indiferent dacă
percepțiile sunt cele de culoare, miros sau auz; acesta este fenomenul atenției. O
comparație între o impresie senzorială în timpul căreia doar privim „pierduți”, fără să
vedem și una prin care acordăm atenția noastră ne arată că în primul caz impresia nu
poate fi păstrată pe mai departe în viața sufletească. Trebuie să ripostați din interior
prin puterea atenției și cu cât atenția este mai mare, cu atât mai mult sufletul păstrează
vizualizarea memoriei în cursul vieții pe mai departe.
Astfel, sufletul, prin intermediul simțurilor intră în contact cu lumea exterioară,
determinând ca substanța sa fundamentală să penetreze limitele cele mai îndepărtate,
iar aceasta se manifestă în fenomenul atenției.

33
În cazul experienței senzoriale directe, celălalt element referitor la viața
sufletească, raționarea, este eliminat. Aceasta este exact ceea ce caracterizează o
impresie senzorială; capacitatea de a raționa ca atare este eliminată. Prevalează doar
dorința, căci impresia senzorială de roșu nu este aceeași cu percepția senzorială de
roșu. Un ton, o percepție a culorii sau a unui miros la care ești expus, conține doar o
dorință, înregistrată prin intermediul atenției; judecata este eliminată în acest caz.
Numai că trebuie să avem clar în minte necesitatea de a trasa o linie clară de graniță
între percepția senzorială și ceea ce o urmează pe aceasta în suflet.
Dacă vă opriți la impresia unei culori, aveți de-a face doar cu aceasta - o impresie
de culoare fără judecată. Impresiile senzoriale se caracterizează printr-o operare a
atenției care exclude un verdict ca atare, dorința singură stăpânind. Când sunteți expuși
la o culoare sau un ton, nimic altceva nu rămâne din această stare de a fi expuși, ci doar
dorința; judecata este suprimată. Impresia senzorială de roșu nu este aceeași cu
percepția senzorială de roșu. Într-un ton, în impresia unei culori, într-un miros la care te
expui, doar dorința este prezentă, înregistrată de atenție. Apoi atenția se manifestă ea
însăși ca o formă specială a dorinței. Dar în momentul în care spui că "roșu este ...", ați
judecat deja: raționamentul a intrat în arenă. Trebuie să ne amintim întotdeauna să
facem această distincție între percepția senzorială și senzația senzorială. Numai atunci
când vă opriți la impresie (de exemplu, a unei culori), aveți de-a face cu o simplă
corespondență între dorința sufletului și lumea exterioară.
Ce se întâmplă la această întâlnire a dorinței în suflet cu lumea exterioară?
Pentru a distinge între percepțiile senzoriale și senzațiile senzoriale, noi am desemnat
pe cele dintâi ca fiind experiențele întâlnite în momentul în care suntem expuși lor, iar
pe cele din urmă, ca fiind ceea ce rămâne. Acum, ce găsim despre senzația senzorială a
fi compusă din? O modificare a dorinței. Împreună cu senzația senzorială, purtăm ceea
ce se învolburează și clocotește ca modificare dorinței, a obiectelor de dorință.
Am văzut că senzația senzorială apare la granița dintre viața sufletească și lumea
exterioară, la portalurile simțurilor. Spunem despre o experiență senzorială că forța
dorinței pătrunde la suprafață. Dar să presupunem că forța dorinței nu a ajuns la
granița lumii exterioare ci a rămas în suflet, că s-a disipat în viața sufletească însăși, să
spunem așa, că a rămas o condiție/dispoziție interioară, ce nu pătrunde printr-un
portal senzorial. Ce s-ar întâmpla în cazul ăsta? Atunci când forța dorinței avansează și
este apoi obligată să se retragă în sine, apare senzația interioară, [Empfindung, în plus
față de sensul "senzație" (așa cum este tradus aici) poate fi, de asemenea, sinonim cu Gefühl
("sentiment"), așa cum e cazul aici. Pentru a evita confuzia, se adaugă cuvântul "interior"; într-
adevăr, în toate recurențele ulterioare apare și în textul german (innere Empfindung)] sau
sentimentul interior afectiv. Senzația senzorială sau senzația exterioară se produce
numai atunci când se face retragerea din exterior printr-o contra-fandare (conta-
împingere, contralovitură) în momentul contactului cu lumea simțurilor. Senzația
interioară (sentimentul afectiv) apare atunci când dorința nu este împinsă înapoi de un
contact direct cu lumea exterioară, ci atunci când este întoarsă în sine însăși undeva în
34
suflet înainte de a ajunge la hotar. Acesta este modul în care apare senzația interioară,
sentimentul afectiv. Sentimentele sunt, într-un fel, dorințe introvertite, dorințe împinse
înapoi în ele însele. Astfel senzația interioară, sentimentul, constă în dorințe oprite care
nu au atins limita sufletului, ci trăiesc în viața sufletească iar în simțirea afectivă, de
asemenea, substanța sufletească constă în esență din dorință. Deci, sentimentele ca
atare nu sunt un element suplimentar al vieții sufletești, ci de fapt procese substanțiale
de dorință care au loc în viața sufletească. Să ținem cont de aceasta.

Acum vom descrie un anumit aspect al celor două elemente ale vieții sufletești,
raționamentul și trăirile iubirii și urii ce-și au originea în dorință. Se poate afirma că tot
ceea ce se află în suflet, ce rezultă din activitatea raționării, se încheie la un anumit
moment, dar, la fel, și tot ceea ce apare ca dorința se încheie la un anumit moment.
Când încetează activitatea raționamentului? Când se ajunge la decizie, atunci când
verdictul este stabilit prin seria de vizualizări aferente pe care apoi continuăm să îl
purtăm în noi ca adevăr. Și sfârșitul dorinței? Satisfacția. De fapt, fiecare dorință caută
satisfacție, fiecare activitate de raționare, o decizie. Deoarece viața sufletească este
compusă din aceste două elemente - iubirea și ura, și raționarea, saturate de aspirația
spre satisfacție și, respectiv, spre decizie -, putem deduce cel mai important fapt legat
de viața sufletească, că aceasta se îndreaptă spre decizii și satisfacții.
Dacă am putea observa viața sufletească a omului în plinătatea sa, ar trebui să
găsim acești doi curenți care aspiră spre decizii și satisfacții. Prin studierea vieții sale de
sentiment afectiv găsim originile multor sentimente într-o mare varietate de satisfacții
și decizii. Observați, de exemplu, acele fenomene din viața de sentiment care se află
sub conducerea unor concepte precum nerăbdarea, speranța, dorința, îndoiala, chiar
disperarea și aveți puncte de contact între acești termeni și ceva spiritual tangibil.
Percepeți că originile proceselor sufletești, cum ar fi nerăbdarea, speranța, dorul și așa
mai departe, nu sunt altceva decât expresii diferite ale curentului care curge constant
35
în aspirația sa de a satisface forțele dorinței și de a lua decizii prin forțele de vizualizare.
Străduiți-vă să sesizați esența sentimentului de nerăbdare. Veți simți în mod viu că ea
conține o aspirație către satisfacție. Nerăbdarea este o dorință care curge împreună cu
curentul sufletesc și nu încetează până când nu se finalizează în satisfacție. Puterile
raționamentului, cu greu pot intra în joc acolo.
Sau să luăm în observare speranța. În speranță veți recunoaște cu ușurință
curentul continuu de dorințe, dar dorințe care, spre deosebire de cele de nerăbdare,
sunt impregnate de celălalt element al vieții sufletești, adică de înclinația puterilor
raționamentului spre a lua o decizie. Deoarece aceste două elemente se echilibrează cu
precizie în acest sentiment, asemenea greutăților egale la o balanță, sentimentul de
speranță este complet în sine. Dorința de satisfacție și perspectiva unei decizii
favorabile sunt prezente în aceeași măsură.
Un sentiment diferit apare acolo unde o dorință aspirând la satisfacere, se
combină cu o activitate de raționare incapabilă să ducă la o decizie. Aceasta conduce la
sentimentul de îndoială.
În mod similar, am putea găsi întotdeauna o interacțiune curioasă între raționare
și dorință în vastul domeniu al sentimentelor și, dacă rămân sentimente în care nu
găsiți aceste două elemente, căutați mai departe până când le găsiți. Luând capacitatea
de raționare ca fiind o parte a vieții sufletești, aflăm că aceasta se finalizează cu
vizualizarea, dar valoarea pe care o are o vizualizare pentru viață constă în a fi un
adevăr. Sufletul însuși nu poate judeca adevărul; temeiul adevărului este inerent.
Oricine trebuie să simtă acest lucru dacă compară caracteristicile vieții sufletești cu
ceea ce poate fi dobândit prin adevăr.
Ceea ce suntem obișnuiți să numim capacitate de raționare în legătură cu viața
sufletească ar putea fi, de asemenea, denumită reflecție; totuși, prin reflectare nu
ajungem neapărat la decizia corectă. Verdictul devine corect atunci când a fost ridicată
ființa noastră din sufletul nostru, pentru că adevărul se află în afară, iar decizia este
unirea cu adevărul. Din acest motiv, deciziile sunt un element străin sufletului.
Întorcându-se la celălalt element, învolburând din surse necunoscute spre
centrul vieții sufletești și răspândindu-se în toate direcțiile, găsim din nou că originea
dorinței se află în principal în afara vieții sufletești. Atât dorințele cât și judecățile intră
în viața sufletească din afară.
În interiorul vieții sufletești avem deci, satisfacția și lupta pentru adevăr până la
momentul în care decizia își urmează cursul, astfel încât se poate spune că în ceea ce
privește raționamentul suntem luptători în viața sufletească, iar în ceea ce privește
dorințele, savuratori. Deciziile ne scot din viața sufletească, dar în ceea ce privește
dorințele noastre, noi suntem savuratori, iar sfârșitul dorințelor, satisfacția, se află în
interior. În ceea ce privește judecata suntem independenți, însă pentru dorințe este
adevărat opusul. În ultimul caz, întemeierea/începutul nu apare în suflet, dar

36
satisfacția, da. Din acest motiv sentimentul afectiv, ca încheiere, ca satisfacere a
dorinței, poate umple întregul suflet.

Să examinăm mai atent ceea ce intră în suflet ca satisfacție. Am explicat că


senzația este în mod fundamental o învolburare a dorinței până la limita vieții
sufletești, în timp ce sentimentul rămâne pe mai departe în interior, pe când dorința se
epuizează. Ce găsim la sfârșitul dorinței, acolo unde viața sufletească atinge satisfacția
în sine? Noi găsim sentimentul. Deci, atunci când dorința își atinge sfârșitul în
satisfacție în viața sufletească, iau ființă sentimentele. Aceasta reprezintă, totuși, o
singură categorie de sentimente. Altă categorie apare într-o manieră diferită, și anume
prin faptul că există, de fapt, interdependențe în profunzimile vieții sufletești între viața
sufletească interioară și lumea exterioară.
Considerat în sine, caracterul dorințelor noastre se exprimă prin faptul că acestea
sunt îndreptate spre lucruri externe, dar, spre deosebire de percepțiile senzoriale, ele
nu realizează contactul cu ele. Dorința, totuși, poate fi îndreptată spre obiectivul său,
astfel încât să acționeze de la distanță, asemenea unui ac magnetic îndreptat spre pol,
fără însă a ajunge la el. În acest sens, lumea exterioară se bucură de o anumită relație
cu viața sufletească și exercită o influență în ea, deși nu ajunge la ea. Sentimentele pot,
de asemenea, să apară atunci când dorința pentru un obiectiv irealizabil, continuă.
Sufletul se apropie de un obiect care induce dorința; obiectul nu este capabil să-l
satisfacă; dorința rămâne; nu rezultă satisfacție.
Să comparăm această condiție cu o dorință care își dobândește satisfacția; există
o mare diferență. O dorință care s-a finalizat în satisfacție, care a fost neutralizată, are
o influență dătătoare de sănătate asupra vieții sufletești, dar o dorință nesatisfăcută
rămâne închisă în sine și are un efect dăunător asupra sănătății sufletului. Consecința
unei dorințe nesatisfăcute este că sufletul trăiește în această dorință nesatisfăcută,
care este purtată pe mai departe pentru că nu a fost împlinită și pentru că, în absența
obiectului său, este menținută o relație vie între suflet și ceea ce am putea numi un vid.
Prin urmare, sufletul trăiește într-un dor nesatisfăcut, în contexte interioare care nu se
întemeiază pe realitate, iar acest lucru este suficient pentru a produce o influență
nefastă asupra sănătății vieții fizice și spirituale cu care sufletul este legat. Dorințele
care rămân trebuie distinse cu claritate de cele care sunt satisfăcute. Când apar astfel

37
de fenomene în forme evidente, ele se disting ușor, dar există cazuri în care aceste
fapte nu sunt deloc ușor de recunoscut.
Referindu-ne acum doar la acele dorințe care sunt în întregime cuprinse în viața
sufletească, să presupunem că un om se confruntă cu un obiect; apoi el pleacă și spune
că obiectul l-a satisfăcut, că i-a plăcut; sau altfel, că nu l-a satisfăcut, că nu i-a plăcut.
Conectat cu satisfacția este o formă de dorință, indiferent cât de bine ascunsă, care a
fost satisfăcută într-un anumit fel, iar în cazul că nu i-a plăcut, dorința însăși a rămas.
Aceasta ne conduce în domeniul judecății estetice.
Există doar o singură varietate de sentimente, și aceasta este în mod semnificativ
caracteristică vieții sufletești, care arată diferit de celelalte. Veți înțelege cu ușurință că
sentimentele, fie dorințe satisfăcute, fie nesatisfăcute, pot fi legate nu numai cu
obiecte externe, ci și cu trăiri sufletești interioare. Un sentiment de genul pe care l-am
desemnat "dorință satisfăcută" se poate conecta cu ceva care ajunge departe în trecut.
În noi înșine, găsim de asemenea și începuturile dorințelor satisfăcute sau
nesatisfăcute. Distingeți, pentru un moment, între dorințele provocate de obiectele
externe și cele stimulate de viețile sufletul nostru. Prin intermediul experiențelor
exterioare putem avea dorințe care rămân cu noi, iar în suflet găsim cauze/pricini de
dorințe satisfăcute sau nesatisfăcute. Dar există și alte experiențe interioare mărunte în
care avem o năzuință neîmplinită. Să presupunem că într-un caz în care dorințele
noastre se confruntă cu un obiect exterior, puterile noastre de raționare se dovedesc
prea slabe pentru a ajunge la o decizie; s-ar putea să renunți la o decizie. Acolo aveți o
experiență de suferință cauzată de sentimentul de nemulțumire.
Există totuși un caz în care raționamentul nostru nu ajunge la o decizie, nici
dorința nu se finalizează prin satisfacție și totuși nu apare nici un sentiment de
suferință. Amintiți-vă că atunci când nu raționăm în confruntarea cu obiectele din viața
de zi cu zi prin trăiri senzoriale obișnuite ne oprim la fenomenul senzorial, dar în
raționament transcendem experiența senzorială. Când purtăm atât raționamentul cât și
dorința spre granița vieții sufletești, unde impresia senzorială din lumea exterioară
învolburează sufletul, iar apoi dezvoltăm o dorință impregnată de puterea
raționamentului care se oprește exact la graniță, atunci răsare un sentiment foarte
ciudat constituit.
Haideți ca prin această linie să reprezentăm ochiul ca portal al vederii. Acum,
lăsăm dorința noastră (linii orizontale) să curgă către portalul experiențelor senzoriale,
ochiul, în direcția din suflet către exterior. Acum lăsați și puterile noastre de raționare
(linii verticale) să curgă acolo, de asemenea. Acest lucru simbolizează tocmai
sentimentul amintit, un sentiment de compoziție unică.
Amintiți-vă că, în mod obișnuit, atunci când puterea de gândire este dezvoltată,
împlinirea activității psihice nu se află în interiorul, ci în afara sufletului. Atunci veți
aprecia diferența dintre cele două curente care curg până la impresia exterioară. Dacă
puterea noastră de raționament este de a decide ceva ce trebuie să se desfășoare până

38
la granița sufletului, acesta din urmă trebuie să ia în sine ceva despre care să nu poată
lua decizii din proprie inițiativă, și acesta este adevărul. Dorința nu poate curge înafară;
adevărul copleșește dorința. Dorința trebuie să capituleze în fața adevărului. Atunci
este necesar să luăm ceva în sufletul nostru ce este străin sufletului ca atare: adevărul.

Liniile ce reprezintă raționamentul (vezi diagrama) în mod obișnuit acționează


din viața sufletului pentru a întâlni ceva extern, dar dorința nu poate trece de granița în
care fie este aruncată înapoi, fie rămâne blocată în sine. În acest exemplu, totuși,
presupunem că atât raționamentul cât și dorința acționează doar către graniță și că, în
ceea ce privește impresia senzorială, ele coincid complet. În acest caz, dorința noastră
tălăzuiește până la lumea exterioară și de acolo ne aduce înapoi verdictul.
Din punctul din care se întoarce, dorința aduce înapoi verdictul. Ce fel de verdict
aduce înapoi? În aceste condiții sunt posibile doar verdicte estetice, adică judecăți
legate într-un fel de artă și frumos. Numai în legătură cu considerentele artistice se
poate întâmpla ca dorința să curgă până la graniță și să fie satisfăcută, puterea de
gândire să se oprească la graniță și totuși, verdictul final este adus înapoi.
Când te uiți la o operă de artă, poți să spui că provoacă dorința ta? Da, așa este,
dar nu prin propria sa acțiune. Când aceasta este situația, ceea ce este bineînțeles
posibil, ajungerea la o decizie estetică nu depinde de o anumită dezvoltare a sufletului.
Este destul de posibil ca anumite suflete să nu răspundă în nici un fel unei opere de
artă. Firește, acest lucru se poate întâmpla și în legătură cu alte obiecte, dar atunci
găsim o indiferență totală și în acest caz același proces ar avea loc când privim o lucrare
de artă ca atunci când ne confruntăm cu orice alt obiect. Totuși, atunci când nu sunteți
indiferenți, atunci când viața sufletească răspunde în mod adecvat operei de artă, veți
observa o diferență. Ați lăsat raționamentul și dorința să curgă la limita vieții sufletești,
iar apoi se întoarce ceva, adică o dorință care se exprimă în verdict. Acesta este frumos.

39
În primul caz, nimic nu se întoarce, în al doilea, dorința se întoarce, dar nu dorința
pentru opera de artă, ci dorința care a fost satisfăcută de verdict. Puterea dorinței și
puterea raționamentului se echilibrează în suflet și într-un astfel de caz în care lumea
exterioară este provocatorul numai a propriei dvs. activități sufletești interioare, lumea
exterioară însăși vă poate satisface. Exact la fel de mult se întoarce la tine, cât s-a
revărsat din tine.
Rețineți că prezența efectivă a operei de artă este indispensabilă, deoarece
substanța sufletească a dorinței trebuie să curgă, cu siguranță, la limita simțurilor.
Orice amintire a operei generează într-adevăr ceva diferit de judecata estetică în
prezența ei.
Adevărul este, așadar, ceva la care dorințele capitulează ca la un fel de exterior al
vieții sufletești. Frumusețea este ceva în care dorința corespunde exact
raționamentului. Verdictul este determinat de încetarea voluntară a dorinței la limita
sufletului, dorința revine ca verdict. De aceea experiența frumosului este o satisfacție
care difuzează atât de multă căldură. Cel mai apropiat echilibru al forțelor sufletești se
realizează atunci când viața sufletului curge până la granița sa ca dorință și se întoarce
ca judecată. Nici o altă activitate nu îndeplinește atât de mult condițiile unei vieți
sufletești sănătoase ca devotamentul față de frumos.
Atunci când o dorință a sufletului se învolburează în valuri mari până la granița
simțurilor și se întoarce cu verdictul, putem vedea că o condiție a vieții obișnuite poate
fi mai bine îndeplinită prin devotamentul față de frumos, comparativ cu orice alt mod.
În căutarea fructelor gândirii, lucrăm în suflet cu un mediu în care puterea dorinței
trebuie să se predea în mod constant. În mod firesc, puterea dorinței se va preda
întotdeauna la măreția adevărului, dar atunci când este forțată să facă acest lucru,
consecința inevitabilă este o deteriorare a sănătății vieții sufletești. Strădania continuă
pe tărâmul gândirii, în timpul căreia dorințele trebuie să capituleze în mod constant, va
produce în cele din urmă ariditatea sufletului uman, dar raționarea care dă naștere la
satisfacerea dorinței și judecata oferă în egală măsură sufletului ceva cu totul diferit.
Desigur, aceasta nu este o recomandare că ar trebui să ne scăldăm fără încetare
în frumusețe și să susținem că adevărul este nesănătos. Aceasta ar însemna stabilirea
axiomei conform căreia căutarea adevărului este nesănătoasă: să o evităm; scăldarea în
frumusețe este sănătoasă: să ne dedăm ei. Dar implicația a ceea ce s-a spus este că, în
vederea căutării noastre a adevărului, ce este o datorie, o necesitate, suntem obligați
să luptăm împotriva vieții dorințelor, să o întoarcem în ea însăși. Într-adevăr, în
căutarea adevărului trebuie să facem acest lucru în mod implicit.
Mai mult decât orice altceva, prin urmare, această căutare încurajează umilința și
forțează diminuarea egoismul nostru în mod corect. Căutarea adevărului ne face mai
umili. Cu toate acestea, dacă ar fi pur și simplu ca omul să trăiască în acest fel,
devenind din ce în ce mai umil, el va ajunge în cele din urmă la dizolvarea sa;
conștientizarea ființei sale interioare, esențială pentru împlinirea vieții sale sufletești, ar

40
lipsi. El nu trebuie să-și piardă individualitatea prin necesitatea constantă de a se preda
adevărului; acesta este locul unde își face intrarea viața judecății estetice. Viața
judecății estetice este constituită astfel încât omul ia înapoi ceea ce el a purtat până la
granița vieții sufletești.
Într-o astfel de viață este permis să faceți ceea ce este cerut în lumina adevărului.
Ceea ce este cerut de adevăr este ca decizia să fie luată independent de alegerile
noastre arbitrare. Căutând adevărul, trebuie să ne abandonăm pe noi înșine complet și,
în schimb, ni se conferă adevărul. Când ajungem la o decizie estetică, căutând trăirea
frumosului, de asemenea ne abandonăm pe deplin; lăsăm sufletele noastre să
tălăzuiască spre granițele lor, aproape la fel ca în cazul unei senzații senzoriale. Dar
atunci ne reîntoarcem noi înșine și acest lucru nu poate fi decis, nu poate fi determinat
din afară. Ne predăm noi înșine si suntem dați înapoi nouă înșine. Adevărul aduce
înapoi doar un verdict; dar o judecată estetică, în plus, ne aduce înapoi sinea noastră ca
dar. Aceasta este particularitatea vieții estetice. Ea cuprinde adevărul, adică altruismul,
dar în același timp și afirmarea supremației sinelui în viața sufletului, înapoindu-ne pe
noi nouă înșine ca dar spontan.
În aceste prelegeri, după cum vedeți, trebuie să prezint lucruri dificil de adaptat
definițiilor. Noi ne străduim doar să le descriem așa cum sunt prin delimitarea vieții
sufletești și studierea ei.
În prelegerile despre Antroposofie date anul trecut, am aflat că în direcția
descendentă, corporalitatea se învecinează cu viața sufletească. La această graniță ne-
am străduit să înțelegem ființa umană și, prin urmare, corpul uman, împreună cu tot ce
este legat de constituția sa. Scopul final al acestor prelegeri este de a oferi reguli ale
vieții, înțelepciunea vieții, și prin urmare este indispensabilă o fundație largă.
Astăzi am câștigat o înțelegere a naturii dorințelor, după cum acestea se
învolburează în profunzimile vieții sufletești. În prelegerile anterioare am învățat că
anumite trăiri înrudite sentimentelor, cum ar fi plictiseala, depind de prezența unor
vizualizări din trecut, asemenea baloanelor/himerelor care își duc propria viață în
suflet. La un moment dat al existenței noastre, multe depind de natura vieților pe care
acestea le determină. Starea noastră mentală, fericirea sau suferința noastră depind de
modul în care vizualizările noastre acționează ca ființe independente în suflet, asupra
semnificației plictiselii și așa mai departe. Pe scurt, de aceste ființe care trăiesc în
sufletele noastre depind fericirea vieții noastre prezente.
Împotriva anumitor vizualizări pe care le-am permis să intre în viața sufletelor
noastre actuale, suntem neputincioși; față de altele, suntem puternici în funcție de
capacitatea noastră de a rechema vizualizări prin voință. Aici apare întrebarea care
vizualizări sunt ușor recaptate și care nu. Aceasta este o chestiune care poate avea o
importanță imensă în viață. Mai mult, se poate face ceva la începutul vizualizărilor
pentru a le face mai mult sau mai puțin accesibile? Da, putem contribui cu ceva. Mulți
ar găsi acest fapt profitabil și ar putea să-și ușureze enorm sarcina/povara din viața lor,

41
dacă ar ști cum să reia cu ușurință concepțiile lor. Trebuie să le dați ceva de luat pe mai
departe, dar ce? Ei bine, din moment ce viața sufletului este compusă din dorință și
rațiune, trebuie să găsim acel ceva în aceste două elemente.
Din dorința noastră nu putem da nimic decât dorința în sine. În momentul în care
avem concepția, în momentul în care se revarsă în noi, trebuie să dăm cât mai mult
posibil dorinței noastre și acest lucru se poate face numai prin impregnarea concepției
cu iubire. A da parte din dorința noastră concepției va oferi un comportament sigur
pentru viața noastră sufletească pe mai departe. Cu cât mai iubitori primim o
vizualizare, cu cât mai mult interes dedicăm acesteia, cu cât mai mult ne uităm pe noi
înșine și atributele noastre în întâlnirea ei, cu atât mai bine este păstrată permanent
pentru noi. Cel care nu se poate uita pe sine în fața unei concepții, va uita rapid
concepția. Este posibil să cuprindem o concepție, se poate spune, cu iubire.
Totuși, trebuie să învățăm modul în care raționamentul nostru poate acționa
asupra concepțiilor. O concepție este mai ușor rechemată de memoria noastră atunci
când este primită prin forța raționamentului sufletului nostru decât atunci când a fost
pur și simplu adăugată vieții sufletești. Când raționați asupra unei vizualizări care intră
în țesătura sufletului vostru, atunci când o înconjurați cu raționamente, îi furnizați din
nou ceva care facilitează memorarea ei. Vedeți, puteți investi o concepție cu ceva
asemănător unei atmosfere și depinde de noi înșine dacă o concepție reapare în
memoria noastră cu ușurință sau nu. Este important pentru sănătatea vieții sufletești
să ne înconjurăm vizualizările cu o atmosferă de raționare și iubire.
În această privință, trebuie să acordăm atenția cuvenită concepției ego-ului.
Întreaga noastră continuă viață sufletească poartă o relație constantă cu vizualizarea
noastră centrală, concepția asupra ego-ului. Dacă urmăm calea indicată astăzi, în
următoarea prelegere vom descoperi cum să corelăm direcțiile memoriei și trăirea ego-
ului.

42
În partea de jos, tendința principală a sufletului este dorința. Astfel, oricine care
știe că prin dezvoltarea esoterică obiectivele sufletului trebuie înălțate, ar putea fi
surprins să afle că într-un anumit sens, dorința trebuie depășită. "Depășirea dorinței în
suflet", totuși, nu este o modalitate exactă de a o formula. Dorința apare în suflet din
adâncimi necunoscute, da, dar ce se învolburează în ea? Ce exprimă aceasta? Dacă ar fi
trebuit să înțelegem aceste adâncimi, ar trebui să le interpretăm temporar într-un mod
abstract ca fiind ceva care corespunde într-un plan mai înalt dorinței, ceva care
pornește de la propria noastră ființă ca voință. Când, în scopul dezvoltării superioare
combatem dorința, nu luptăm împotriva voinței, ci doar combatem anumite modificări,
anumite obiecte ale dorinței. Apoi, va stăpâni voința pură. Voința cuplată cu un obiect,
cu conținutul dorinței, este lăcomie. Prin raționament, totuși, putem ajunge la
concepția să ne dorim să ne scăpăm de dorință, astfel încât o voință de acest gen,
eliberată de povara obiectivelor/obiectelor, este într-un anumit mod unul dintre cele
mai înalte atribute ale noastre. Nu confundați acest lucru cu concepte precum "voința
de a trăi". Aceasta este o voință îndreptată spre un obiectiv. Voința este pură și liberă
numai atunci când nu este modificată într-o dorință definită; cu alte cuvinte, numai
atunci când ea conduce în direcția opusă.
Când viața voinței vălurește în sentimentele noastre, avem o ocazie excelentă de
a studia relația voinței cu sentimentul. Sunt posibile explicații fantastice ale voinței. S-ar
putea susține că voința trebuie să conducă în mod necesar la un anumit obiectiv. Astfel
de definiții sunt complet nejustificate, iar oamenii care le-au promovat ar face adesea
mai bine să se dedice geniului limbajului. Limba, de exemplu, oferă un cuvânt inspirat
pentru acea experiență interioară în care voința este transformată direct în sentiment.
Dacă am putea observa în noi înșine o poftă puternică a voinței în timpul procesului de
epuizare/desprindere, am putea percepe, în fața unui obiect sau a unei ființe, o
învolburare a voinței până la un anumit punct, iar apoi se reține. Aceasta produce un
sentiment profund de insatisfacție față de acea ființă. Acest tip de voință nu duce cu
siguranță la acțiune, iar limba oferă termenul inspirat Widerwille. [Nota traducătorului:
literal, anti-voință sau contra-voință. Widerwille este un cuvânt folosit în mod obișnuit
însemnând aversiune, antipatie, dezgust. Din păcate, limba engleză nu are acest "termen
inspirat"]. Acesta este un sentiment, totuși, și de aceea voința, atunci când se
recunoaște pe sine în sentiment, este de fapt o dorință care conduce înapoi la sine și
limba are de fapt un cuvânt care caracterizează direct voința ca fiind un sentiment.
Aceasta ne arată eroarea unei definiții care presupune că voința este doar
punctul de plecare al unui act. În viața sufletească găsim din toate părțile o vălurindă
voință diferențiată: dorința; acolo se văd diferitele expresii ale sufletului.

43
Conferința IV
Conștiența și Viața Sufletească

O înțelegere mai intimă a ceea ce s-a spus ieri și ceea ce mai rămâne de spus va fi
făcută prin încercarea de a compara poemul din tinerețea lui Goethe pe care tocmai l-
ați auzit [titlul poemului care a fost recitit la începutul acestei lecții este Gânduri poetice despre
coborârea lui Isus Hristos în iad. Ca și Evreul rătăcitor, este omisă aici, dar din nou, o mică
imaginație din partea cititorului va umple în mod adecvat absența] cu cel al lui Hegel, recitat
ieri. Această comparație va fi iluminantă, subliniind diferența dintre sufletele celor
două personalități în cauză. Încercați să simțiți diferența profundă dintre cele două
poeme. Lipsa timpului ne limitează la o simplă menționare a anumitor aspecte, dar vom
fi capabili să ne înțelegem reciproc.
Poemul pe care l-ați auzit ieri (Eleusis) a fost scris de un filozof care a ajuns la
înălțimi uriașe de gândire pură. Am văzut că gândul însuși devine creativ poetic, ca să
spun așa, în Hegel. Am simțit gânduri mărețe care se refereau la Misterii, enigmele
lumii. În același timp, am simțit o anumită ciudățenie în tratarea poetică a materialului;
poezia nu este misiunea principală a acestui om. El se luptă cu forma poetică și avem
impresia că gândul a trebuit să se lupte pentru a ajunge în acel domeniu în care forma
poetică devine posibilă. În mod clar, nu multe astfel de poeme ar fi putut fi scrise de
Hegel.
Să comparăm această poezie cu cealaltă, dintr-un anumit punct de vedere. În
prima Conferință a fost citită o versiune modificată a unui poem din tinerețea lui
Goethe, arătând cum trăiau două suflete în pieptul lui. Astăzi, ați auzit o altă poezie a
tânărului Goethe, care nu a necesitat modificări. Forma în care a fost scrisă, cu
imaginile sale mărețe, ar fi fost vrednică și de Goethe la maturitate. În această poezie
vedem că lucrează în Goethe o forță sufletească total diferită de cea care activează în
Hegel. Fără îndoială, o mulțime de imaginațiuni captivante au curs în tânărul Goethe.
Geniul său înnăscut a fost astfel încât o abundență de imagini roditoare a curs în viața
sa sufletească. Devenim conștienți de faptul că atunci când măreția subiectului îl
copleșește, o mare parte din ceea ce a rămas în celălalt poem stricăcios/ruinător a fost
depășit aici de o viață sufletească puternică care încearcă să se exprime în a spune
imagini.
Găsim trei puncte de interes în poemele recitate. În Hegel, gândul este forța
motrice. Realizează imagini numai cu o luptă, iar intensitatea acestei lupte este încă
perceptibilă chiar și în imaginile palide. În Goethe, pe de altă parte, este activă o forță
sufletească total diferită, străfulgerând de-a lungul imaginilor mărețe. Percepem cum
poate fi afectată această forță sufletească într-un alt mod, ca în Evreul rătăcitor, care a
rămas un fragment din cauza conflictului dintre cele două forțe sufletești. Acest lucru
indică natura variată a vieții sufletești. În Hegel găsim o forță a gândirii care pătrunde
44
cu dificultate în acea altă forță sufletească, care a fost cea mai puternică în Goethe. Pe
de altă parte, vedem cum cea mai bună forță din sufletul lui Goethe își sfredelește
drumul prin ceva ce i se opune. Să ținem cont de aceasta.
Acum vom relua studiile psihologice. Amintiți-vă ce am găsit activ în viața
sufletească: raționamentul și trăirile iubirii și urii care provin din capacitatea de a avea
dorințe, dar am putea grupa aceasta diferit. Prin puterea raționamentului înțelegem
activitatea mentală, facultatea care dorește să înțeleagă adevărul. Ne confruntăm cu o
forță sufletească complet diferită atunci când ne gândim la suflet ca fiind interesat de
lumea exterioară, într-un fel sau altul. Sufletul este interesat de lumea exterioară în
măsura în care iubirea și ura iau un rol activ în acesta din urmă.
Chiar și așa, fenomenele iubirii și urii nu au nimic de-a face cu puterea
raționamentului. Interesul și puterea raționamentului sunt două forțe care acționează
destul de diferit în suflet. De exemplu, dacă ați căuta voința în suflet, imaginându-vă că
ea este o funcție în sine, ați descoperi interesul pentru ceea ce este voit. Pe scurt,
interesul trezit de iubire, ură și raționament. În afară de aceste trăiri, nu veți găsi nimic
altceva în regiunea interioară a sufletului. Ele epuizează conținutul vieții sufletești.
În cele de mai sus, totuși, una dintre cele mai importante trăsături ale vieții
sufletești, pe care o întâlnim imediat, a fost lăsată deoparte. Este ceea pe care o
desemnăm cu cuvântul conștiență. Conștiența este o parte integrantă a vieții sufletești.
Atunci când cercetăm conținutul vieții sufletești din toate aspectele, întâlnim puterea
raționamentului și a interesului, dar în tratarea particularităților interioare ale celor
două forțe sufletești le putem număra printre elementele vieții sufletești numai în
măsura în care putem să atribuim conștiența sufletului.
Dar ce este conștiența? Nu voi proceda la definirea cuvântului, ci doar îl voi
caracteriza. Dacă vă apropiați de conceptul "conștiență" în lumina a ceea ce am studiat
deja, veți observa că, având în vedere fluxul continuu de vizualizări, starea de
conștiență în suflet, la urma urmei, nu coincide cu viața sufletului. De ce este așa? Am
văzut, cunoașteți, că viața sufletească diferă de starea conștienței prin faptul că o
vizualizare poate trăi în suflet fără a intra în conștiență. O concepție din trecut trăiește
pe mai departe în viața sufletească. Putem să ne-o reamintim, dar dacă facem așa doar
după o zi sau mai mult, nu imediat, nu era în conștiența noastră între timp, era doar în
memoria noastră. Memoria nu este întotdeauna conștientă. Concepția, așadar, exista
în suflet, dar momentan nu era în conștiența noastră. Conștiența nu este același lucru
cu fluxul continuu al vieții sufletești. Trebuie să spunem așa. Reprezentând vizualizările,
pe care ni le putem aminti o vreme, printr-o săgeată îndreptată în direcția parcursă de
fluxul de vizualizări în timp; vom include astfel toate vizualizările care curg din trecut în
viitor. Pentru a fi conștienți de ele, trebuie să le chemăm mai întâi din viața
inconștientă a sufletului printr-un act de voință.
Când sufletul este treaz, condiția/situația conștienței este ceva ce aparține de
viața sufletească, dar nu în sensul că tot ce îi aparține ei trebuie să aparțină și de

45
condiția/situația de conștiență, de asemenea. Dimpotrivă, conștiența luminează doar o
parte a vieții sufletești. Dacă întrebați motivul, cineva ar putea răspunde: "Ei bine, ceea
ce desemnați prin ’fluxul continuu de vizualizări’ nu este altceva decât aranjamentul
stabil și permanent al nervilor și al creierului și tot ce este necesar este că la un
moment dat, arhitectura creierului ar trebui să fie iluminată de către conștiență." Astfel
ar fi într-adevăr cazul dacă percepția nu ar fi fost jefuită de ceva în a deveni o
vizualizare. În acest caz, percepția nu ar trebui transformată într-o vizualizare. Totuși,
acesta din urmă este un răspuns, o percepție din interior, care a jefuit percepția
exterioară de ceva care nu era întotdeauna legat de conștiență, ci mai degrabă trebuie
să fie iluminat de ea.
Apoi ne întrebăm cum este posibil să aducem la lumină acest flux continuu care
cuprinde vizualizări inconștiente, pentru a-l ilumina în așa fel încât conținutul său să
devină vizibil în memorie. Un anumit fapt al vieții sufletești, așa cum se poate întâmpla
pe planul fizic, va servi pentru a ilustra. Este un fapt total ignorat de fiziologie, dar noi
suntem preocupați de fapte, nu de prejudecăți. Avem multe feluri de sentimente, cum
ar fi dorul, nerăbdarea, speranța, îndoiala și, în sfârșit, sentimente precum frica, teama
etc. Ce ne spun ele? Examinarea lor arată că au ceva ciudat în comun. Toate se referă la
viitor, la ceva care poate să se întâmple și la care se speră. Viața noastră sufletească
este astfel constituită încât în simțirea noastră afectivă avem nu numai un interes legat
de prezent, ci și de viitor, de unul plin de viață în acest sens. Este chiar mai puternic în
cazul dorințelor accentuate. Doar încercați să urmăriți prefacerea în sufletul vostru
atunci când doriți ceva ce se va materializa în viitor! Puteți merge mai departe;
încercați să vânați în memoria voastră ceea ce ați viețuit ca bucurie sau tristețe în
tinerețea voastră și să comparați acestea cu sentimentele similare pe care le-ați avut
recent. Încercați și veți vedea cât de palide rămân asemenea amintiri când încercați să
le împrospătați. În prezent, astfel de amintiri sunt proaspete și puternice, dar cu cât
suntem mai îndepărtați de ele, cu atât mai șterse devin ele.
Aș dori să întreb cât de mulți oameni deplâng ceva ce li sa întâmplat cu zece ani
în urmă, cu condiția ca pricina să fi încetat să existe? Există o enormă diferență în felul
în care privim viitorul și trecutul. Există doar o singură explicație posibilă a acestui fapt.
Ceea ce noi numim dorință pur și simplu nu curge în aceeași direcție ca fluxul de
vizualizări, dar cel din urmă vine să o întâlnească. O lumină puternică va fi aruncată
asupra vieții sufletului tău dacă vei lua în considerare acest fapt. Dorința, dragostea,
ura, dezideratele, interesul și așa mai departe, formează un curent care curge din viitor
în trecut, adică spre tine.
Ar fi nevoie de mai multe zile pentru a elabora acest lucru în detaliu, dar
enigmele conștienței vor fi rezolvate și toată natura particulară a vieții sufletești va fi
clarificată dacă începeți cu premisa că curentul dorinței, iubirii și urii vine să vă
întâlnească din viitor, și întâlnește curentul vizualizărilor care curge din trecut în viitor.
În fiecare moment, vă aflați de fapt în mijlocul acestei întâlniri a celor două curente și

46
luând în considerare că momentul prezent al vieții voastre sufletești constă într-o astfel
de întâlnire, veți înțelege cu ușurință că aceste două curente se suprapun în sufletul
vostru. Această suprapunere este conștiența.
Dacă în orice moment al prezentului vă veți căuta viața sufletească conștientă,
veți găsi acolo ceva care acționează din trecut în viitor și ceva care se desfășoară din
viitor în trecut. Conștiența nu poate fi explicată în alt mod decât prin suprapunerea
acestor două fluxuri și dacă veți vizualiza toate acumulările care au loc aici, veți vedea
că sufletul participă la tot ceea ce curge venind din trecut și la ceea ce curge pentru a
întâlni acel curent venind din viitor. Observând viața sufletească conștientă în orice
moment, veți vedea o anumită interpenetrare a acestor două fluxuri. Aici sunt toate
concepțiile pe care le-ați adus cu voi până la acel moment, aici este tot ceea ce curge
din viitor în trecut, întâlnit curentul vizualizărilor ca interese, dorințe, deziderate și așa
mai departe.
Deoarece aceste două curente pot fi distinse destul de clar, vom desemna viața
sufletească cu două nume, deși numele în sine nu sunt semnificative. Dacă aș fi dat o
prelegere publică, ar fi trebuit să aleg nume ciudate, așa cum se obișnuiește. De
exemplu, aș putea numi un curent A și celălalt B; atunci dobândiți premisa de a lucra cu
o ecuație, unde A și B ar fi utile. Numele nu sunt importante, totuși aș vrea să aleg
numele care vă vor aminti de ceea ce trebuie să știți deja dintr-un alt unghi, astfel încât
să puteți contempla acest lucru din două aspecte. În primul rând, de la cel al
empiristului propriu zis care poate alege orice nume îi place pentru rezultatele dovedite
ale cercetărilor sale, adică acolo unde numele este imaterial și, în al doilea rând, din
punctul de vedere al celui care selectează astfel de nume deoarece observă faptele în
mod clarvăzător. Astfel, vom desemna curentul de vizualizări, care curg din trecut în
viitor, "corpul eteric al sufletului", iar celălalt, curentul de dorințe, mergând din viitor în
trecut, "corpul astral al sufletului."
Conștiența este întâlnirea corpurilor astral și eteric. Puteți testa acest lucru.
Încercați să vă amintiți tot ce ați învățat din cercetarea conștienței clarvăzătoare despre
corpurile eteric și astral și să o aplicați aici. Trebuie doar să vă întrebați ce cauzează
barajul, intersecția celor două curente. Răspunsul constă în faptul că cele două curente
se întâlnesc în corpul fizic. Să presupunem pentru moment că corpurile fizic și eteric au
fost îndepărtate. Ce s-ar întâmpla? Curentul din trecut spre viitor ar lipsi, iar celălalt,
curentul astral, ar avea un curs neobstrucționat. Exact așa se întâmplă imediat după
moarte, rezultând că în perioada kamaloka conștiența se desfășoară înspre înapoi. Prin
urmare, urmând căile noastre psihosofice, redescoperim exact ceea ce am învățat prin
intermediul teozofiei.
Multe dintre rezultatele cercetării clarvăzătoare vor contrazice la început
observațiile făcute pe planul fizic, deoarece acestea din urmă trebuie să fie mai întâi
aranjate în mod corespunzător, dar atunci când se face acest lucru, rezultatele

47
cercetării clarvăzătoare pot fi verificate invariabil. Rezultatele celor două metode vor
coincide.
Acum vom examina un alt fenomen al vieții sufletești, în limbaj comun numit
"surpriză", "uimire". Ce este aceasta? Când putem fi surprinși de ceva ce întâlnim?
Numai când, în momentul în care ne confruntăm cu aceasta, nu suntem imediat în
situația de a raționa atunci când judecata noastră nu este imediat ’pereche’ cu a face
față impresiilor făcute asupra vieții noastre sufletești. În momentul în care
raționamentul nostru devine egal/pereche cu sarcina, uimirea încetează. Ceva ce
raționamentul nostru poate face de-ndată nu ne produce surpriză, surpriza nu-și
găsește loc. Când întâmpinăm un fenomen și ne confruntăm cu o surpriză, uimirea -
poate chiar frica - adică, primind o impresie conștientă, fără ca raționamentul nostru să
aibă timp să intervină, apar sentimente, dar nu la prima motivare. În căutarea motivului
pentru acest lucru trebuie să ne dăm seama că starea noastră de interes, capacitatea
noastră de dorință, nu poate curge în aceeași direcție ca puterea raționamentului, altfel
cele două ar coincide; prin urmare, raționamentul trebuie să fie diferit de interesul
obișnuit.
Nici raționarea nu poate fi identică și nu curge împreună cu curentul sufletesc
din trecut spre viitor. Altfel, raționamentul ar coincide continuu cu curentul de
vizualizări, iar întreaga viață sufletească ar trebui să ia parte ori de câte ori noi
raționăm. Vizualizările ar fi trebuit să înceteze în acest moment. Rațiunea este totuși
conștientă; totuși, în momentul raționamentului, cât de departe suntem față de toate
vizualizările pe care le cuprinde sufletul nostru! Raționarea nu este capabilă să cuprindă
instantaneu fluxul continuu al vieții sufletești, de aceea și aceste două nu pot coincide.
Nici raționarea nu coincide cu curentul din viitor în trecut, altfel, teama, anxietatea,
uimirea, surpriza nu ar fi posibile. Raționarea, prin urmare, nu coincide cu nici unul
dintre aceste curente.
Ținând cont de acest fapt, să examinăm acum fluxul continuu al corpului eteric
care curge din trecut în viitor. El dezvăluie, într-adevăr, ceva foarte deosebit/ciudat, și
anume că nu numai că poate curge în suflet în mod inconștient, ca să spunem așa, dar
poate și deveni conștient. Să avem în vedere cu claritate că concepțiile inconștiente
care trec prin viața sufletească pot deveni conștiente. Ele sunt întotdeauna prezente,
dar nu întotdeauna conștiente. Să încercăm printr-un exemplu simplu să ne
concentrăm atenția asupra momentului în care astfel de vizualizări inconștiente devin
conștiente. Mergeți printr-o galerie de imagini și vă opriți să priviți o imagine. În aceeași
clipă, aceeași imagine țîșnește în conștiența ta; ați mai văzut-o înainte. Ce a fost ceea ce
a rechemat această amintire? Ei bine, a fost impresia imaginii noi, care în mod magic și
vizibil a chemat înaintea ochilor minții vechea vizualizare a imaginii. Dacă nu ați fi
întâlnit imaginea, vechea vizualizare nu ar fi fost stimulată să vină la suprafață. Puteți
înțelege acest proces explicându-l astfel: Ceea ce eu numesc ego-ul meu a intrat din
nou într-o relație cu imaginea, prin confruntarea ei.

48
Circumstanța în care eul vostru primește ceva nou în sine acționează asupra a
ceva ce este conținut în fluxul continuu al vieții sufletești și astfel devine din nou vizibil.
Să încercăm să obținem o imagine a acestui lucru prin intermediul căruia putem descrie
procesul. Gândește-te la toate obiectele care se află acum în spatele tău, dar fără să te
întorci; nu le poți vedea. În ce condiții le puteți vedea fără să vă întoarceți? Când folosiți
o oglindă. Ceva asemănător trebuie să aibă loc între vizualizările care trăiesc în mod
inconștient în suflet și procesul produs de o nouă impresie. Aceasta din urmă se
amestecă cu vechile vizualizări, astfel încât acestea să fie redate în mod vizibil ochilor
minții.
Apoi, ce este ceea ce elimină vederea vechii vizualizări, făcând-o invizibilă? Eul
tău este cel ce stă în cale și, atunci când un nou proces oferă impulsul unei reflecții,
rezultatul este procesul de memorie, de a deveni conștient de vechea vizualizare. Fluxul
de memorie se întoarce spre vechea vizualizare, la fel cum razele de lumină se întorc
către oglindă, de unde se reflectă înspre înainte.
Întrebându-ne în continuare asupra cauzei unei astfel de reflecții, să ne amintim
faptul extrem de important că memoria retrospectivă a omului se oprește la un anumit
moment dat. Din acel moment înapoi până la naștere, el nu-și amintește nimic. Unde
începe memoria evenimentelor trecute? De fapt, care procese ale vieții umane sunt
singurele care se întorc în memorie? Numai cele în care a participat ego-ul, pe care
ego-ul într-adevăr le-a asimilat, deoarece aproximativ în acel timp, conform cerințelor
unei anumite legi, copilul poate începe să-și dezvolte vizualizarea ego-ului. Numai astfel
de vizualizări sunt reamintite de fapt în viața noastră fizică, ce au fost primite în timp ce
eul a luat parte ca o forță activă, conștient de el însuși.
Cum rămâne cu acest ego în primii trei ani ai vieții copilului? La început, primește
toate impresiile în mod inconștient, ca să spunem așa; el însuși nu este prezent. Apoi
începe să se unească cu toate vizualizările primite din exterior. Acesta este momentul
în care eul uman începe să stea în fața vizualizărilor sale, plasându-le în spatele său.
Până atunci, întreaga viață a vizualizărilor ego-ului a fost trăită pur și simplu în viața
prezentului; acum iese la suprafață, se confruntă cu viitorul în libertate și este pregătit
să primească ceea ce vine în întâmpinarea sa din viitor, dar vizualizările trecute le
plasează în spatele lui însuși.
Ce trebuie să aibă loc în momentul în care eul începe să asimileze toate
vizualizările, când devine conștient? Eul trebuie să se alăture curentului continuu pe
care l-am numit corpul eteric. În momentul în care copilul începe să dezvolte o
conștiență a eului, fluxul vieții a făcut o impresie asupra corpului eteric și, astfel, ia
ființă capacitatea de conștiență a eului. Percepția Eului nu poate veni niciodată la tine
din afară; vizualizările referitoare la lumea fizică sunt ceea ce este dat din afară. Înainte
de momentul în care copilul începe să-și simtă propriul ego, el nu-și poate resimți
propriul corp eteric, dar din acel moment pe mai departe eul reflectă înapoi în el însuși
curentul corpului eteric. Acest lucru vi-l oferă și oglinda. Pentru a rezuma: În timp ce

49
toate celelalte vizualizări - cele care se referă la spațiul fizic - sunt primite de ființa
umană fizică, conștiența eului, vizualizarea eului, apare atunci când eul umple corpul
eteric și se reflectă, ca să spunem așa, din pereții săi interiori. Trăsătura esențială a
conștienței ego-ului este că corpul eteric se reflectă în interior.
Ce poate aduce această reflecție interioară? Delimitarea interioară a corpului
eteric. Doar prin aceasta eul devine conștient ca rezultat al reflexiei interioare. Am
învățat, vă amintiți, că corpul astral vine să se întâlnească corpul eteric. Eul este cel
care umple corpul eteric și, prin reflecție interioară, devine conștient de el ca atare.
Această conștiență ego este puternic cuprinsă/apucată de orice interes, de toate
dorințele, pentru că acestea se implantează ele însele cu fermitate în ego. Cu toate
acestea, chiar dacă acest lucru are loc într-o asemenea măsură încât îl caracterizăm ca
fiind egoism, există ceva specific în această percepție a ego-ului, ceva care într-un
anume fel este independent de dorințe. Există o anumită cerere pe care sufletul o face
asupra lui însuși, ușor atestată de suflet; fiecare suflet știe că simpla dorință nu poate
determina eul. Oricât de mult ai vrea s-o faci, nu se poate face. Conștiența Eului nu
constă din fluxul de dorințe mai mult decât din fluxul de vizualizări. Este un element
fundamental diferit de oricare dintre ele, dar unul care asimilează ambele fluxuri.
Putem reprezenta această stare de lucruri grafic, prin desenarea curentului eului în
unghiuri drepte față de fluxul de timp. Aceasta oferă o imagine corectă.
Aceasta este singura modalitate de a explica toate fenomenele psihice implicate. Veți fi
întotdeauna capabili să faceți față acestor situații dacă vă asumați un curent care rulează în
unghi drept față de celelalte două, de cel din trecut către viitor și de cel din viitor către trecut.
Acesta este curentul care corespunde însuși elementului ego uman.

Diagrama 5

50
Există și altceva, ceva de natura unei experiențe psihice umane, care este legată
de ego. Este puterea raționamentului. Aceasta își face intrarea prin ego. Dacă vizualizați
această imagine, veți fi cu adevărat capabili să înțelegeți doar fenomenul surprizei, al
interesului, nu și activitatea de raționare a egoului. Aceasta din urmă nu poate să intre
în acest proces din direcția trecutului și doar dacă egoul poate intra simultan cu
dorința, este imposibil pentru raționament să întâlnească curentul viitor-trecut. Ce este
indispensabil dacă este ca activitatea rațională să intre cu curentul ego-ului? O
reflecție, și acest lucru trebuie să se întâmple astfel încât ego-ul să aibă curgerea
inconștientă a vizualizărilor în mod pozitiv în spatele său .
Acesta ar fi cazul dacă curentul ego a intrat din direcția indicată de săgeata din
diagramă, dar ar urma apoi să-și schimbe cursul în corp la cel indicat de cealaltă
săgeată, spre viitor. Acum ego-ul s-a alăturat curentului corpului eteric, a intrat în
corpul eteric – el însuși, ca să spunem așa, a devenit o oglindă. Aceasta corespunde în
mod izbitor cu faptele. Dacă egoul are curgerea spre-înainte inconștientă a
vizualizărilor în urma sa, ce întâlnește el în față, înspre viitor? Imaginați-vă că vă uitați
într-o oglindă. Dacă nimic nu este în spatele tău, nu vezi nimic altceva decât un gol
nesfârșit, și la început aceasta este viziunea omului asupra viitorului. Când vezi ceva
acolo? Numai când apare ceva din trecut. Voi vedeți trecutul, nu viitorul; oglinda vă
arată obiectele care sunt în urma voastră. Acum, dacă ego-ul se reflectă în interior în
momentul în care copilul ajunge la conștiența de sine, întreaga viață sufletească de
atunci înainte semnifică faptul că experiențele și impresiile din trecut se reflectă și ele.
Acesta este motivul pentru care nu vă puteți aminti nimic din ceea ce a avut loc înainte
ca ego-ul să fi devenit un mijloc de reflecție. Dacă ceva din trecut este să fie văzut în
oglindă, în mod firesc nu veți vedea nimic din viitor, așa cum nu vedeți nimic în spatele
stratului de argint ce formează oglinda.

51
Trebuie remarcat aici că copilul, atunci când se reflectă în corpul eteric la
întemeierea eului, nu își amintește nimic din ceea ce s-a întâmplat anterior. Totul se
explică prin faptul esențial că ego-ul uman, în măsura în care pătrunde în corpul eteric
și primește vizualizări din trecut, devine el însuși un aparat de reflexie impresionabil la
tot ceea ce primește pe mai departe.
Să ne reamintim faptul, deja menționat, că există două feluri de amintiri, cea
care rezultă din repetarea externă a unei percepții, cealaltă chemată din suflet prin
puterea eului, fără o repetare externă. Ce trebuie să se întâmple dacă ego-ul trebuie să
reflecte evenimentele trecute? Putem spune că, dacă primiți o impresie exterioară
printr-o imagine pe care ați văzut-o înainte și pe care o întâlniți pentru a doua sau a
treia oară, radierea reflexiei din cealaltă parte este prin aceasta reținut în așa fel încât
s-o facă să aprindă oglinda interioară a sufletului. Ce se întâmplă dacă nu se va repeta
impresia exterioară? În acest caz, ego-ul însuși trebuie să reunească ceea ce trebuie să
se reflecte din interior, adică trebuie să creeze un substitut pentru ceea ce este altfel
efectuat de impresia exterioară.
Ce este acest ego în primul rând, așa cum apare el în viața umană fizică? Este
împlinirea interioară a corpului eteric. De aceea, el trebuie transformat într-o oglindă în
corpul eteric și acest lucru se realizează prin delimitarea corpului eteric. În ceea ce
privește impresiile voastre senzoriale exterioare, sunteți sechestrați din cauza faptului
că sunteți într-un corp fizic și datorează acestui fapt că ceea ce trăiește în corpul eteric
poate fi reflectat. Cu toate acestea, trebuie să existe o altă forță care să țină seama de
ceea ce vă amintiți liber. Corpul eteric trebuie să aibă o folie, asemenea unei oglinzi, și
aceasta este furnizată pentru amintirile, care sunt chemate de noua impresie, de
organele de simț, de corpul fizic.
În absența oricărui lucru ce poate acționa din afară, trebuie să căutăm poleiala
(amalgamul oglindirii) în altă parte. Singura alternativă este să folosim ca forță auxiliară
ceea ce abordează eul în unghi drept, adică dorința sau curentul care curge spre noi.
Acest lucru folosim ca folie pentru oglindă. Numai prin întărirea adecvată a corpului
astral putem să apelăm forța dorinței și să dezvoltăm din ego o forță capabilă să
recheme în memoria noastră acele vizualizări care altfel refuză să apară. Numai prin
întărirea ego-ului, așa cum se exprimă el în lumea fizică, suntem capabili de fapt să
folosim curentul care iese din viitor și să facem o folie de oglindă din acesta. Doar prin
întărirea ego-ului, făcându-l stăpân pe ceea ce ne vine din viitor (corpul astral), putem
face ceva cu vizualizările care refuză să fie oglindite, refuză să ni se predea. Dacă nu
putem rechema vizualizarea, aceasta se datorează faptului că dorința noastră nu are
forța necesară. Trebuie să luăm un împrumut pentru a avea capacitatea de a reflecta.
O întărire a ego-ului poate fi făcută în două moduri. În viața de zi cu zi, de
exemplu, simțiți lucrurile pur și simplu urmând fluxul continuu de trăiri. Când se aude
un clopot, auziți primul ton, al doilea, al treilea și așa mai departe, in ordinea dată; într-
o melodie auziți diferitele părți una după alta, apoi ați terminat. Cu ego-ul vostru trăiți

52
în fluxul continuu de viață eterică, dar, dacă intenționați în mod sistematic să
experimentați curentul opus al vieții, urmați curentul astral. De exemplu, seara, vă
reamintiți evenimentele de peste zi în ordine inversă sau recitați rugăciunea Domnului
invers. Atunci nu urmați curentul ego obișnuit, care trăiește deoarece egoul umple
corpul eteric, ci cel opus, iar consecința este că încorporați forțe din curentul astral.
Acesta este un exercițiu extraordinar de bun pentru întărirea memoriei.
Există un alt exercițiu pentru același scop. Dacă cineva suferă de o memorie
deosebit de slabă, el poate lupta împotriva acestei stări încercând cu toată puterea să
reia o anumită preocupare a tinereții sale. Presupunând că este de patruzeci de ani, el
recitește o carte care l-a fermecat la vârsta de cincisprezece ani. Dacă el continuă să
încerce cu religiozitate să devină absorbit de carte cu sentimentul acelei perioade
anterioare, el atrage forța din curentul care curge înspre înapoi. Va amintiți acele fapte
pe care le-ați făcut în trecut, iar atunci curentul din viitor vine in ajutorul vostru. De ce,
de exemplu, unui bătrân îi place să-și reamintească îndeletnicirile tinereții sale?
Astfel de considerații vă pot arăta că, de fapt, eul vostru trebuie să se fortifice pe
sine din curentul astral care curge pentru a întâlni curentul eteric, dacă este să-și
întărească memoria. Dacă ar fi să se acorde o atenție deosebită acestor aspecte în
predare, efectul ar fi foarte benefic. De exemplu, șirul primelor șapte clase de școală ar
putea fi aranjate astfel încât să cuprindă o clasă de mijloc, a patra. În cea de-a cincea se
repetă în formă modificată ceea ce a fost studiat în a treia, în a șasea subiectele celei
din a doua, în a șaptea, din prima. Ar fi o modalitate excelentă de întărire a memoriei
și, dacă oamenii ar pune astfel de lucruri în practică, vor vedea că ideile de acest fel
derivă din legile care guvernează viața.
Din toate acestea, noi percepem că în vizualizarea noastră ego, percepția ego-
ului nostru, avem ceva ce trebuie să ia ființă mai întâi. Apare în copilăria timpurie prin
reflecția interioară a corpului eteric. Nu e de mirare că nu există nici o vizualizare a ego-
ului în timpul nopții, pentru că atunci când ego-ul este afară în spațiu în timpul
somnului, nu se poate reflecta în corpul eteric în mod natural. Acesta este motivul
pentru care trebuie să se scufunde în inconștiență peste noapte. Corpul eteric este
curentul care curge continuu în timp și, în decursul timpului, primește vizualizarea ego-
ului prin circumstanța că ceea ce curge spre înainte în corpul eteric este iluminat din
cealaltă parte de către corpul astral.
Tot ceea ce avem sub forma vizualizărilor ego-ului este exclusiv în corpul eteric;
este pur și simplu întregul corp eteric văzut din interior, reflectându-se pe sine în sine.
Doar vizualizarea ego-ului este activă în corpul eteric, nu ego-ul însuși. Ce este ego-ul?
Este puterea raționamentului pătrunzând în forță într-un unghi. Dacă este să înțelegeți
egoul, nu trebuie să vă îndreptați spre percepția ego-ului, ci spre raționament. În relație
cu toate celelalte, raționamentul este independent și trebuie să distingem clar între
vizualizare și raționament. "Roșu" nu este un verdict; raționamentul se oprește la
percepția senzorială. Cu toate acestea, atunci când verdictul "roșu este" este pronunțat

53
- atunci când "roșu" este înzestrat cu "este" - se activează ego-ul, raționamentul ce este
îndreptat spre spiritual. Când ego-ul transmite judecata bazată pe impresii exterioare,
acestea din urmă sunt obiecte ale judecății.
Acum, dacă ego-ul este o ființare separată de toate vizualizările și percepțiile
sale, precum și de percepția de sine (la fel cum o imagine reflectată nu este identică cu
obiectul reflectat) și dacă, mai departe, este elanul/impulsul auto-percepției, trebuie să
fie posibil un verdict în raport cu care ego-ul, la fel ca în orice raționament, se simte
stăpân și nu depinde de percepția exterioară. Acest lucru se întâmplă în momentul, nu
atunci când aveți vizualizarea ego-ului, ci atunci când pronunți judecata "Eu este". Prin
aceasta ați umplut cu capacitate de gândire ce altfel trăiește în "Eu", fără obținerea
conștienței. Ceea ce a fost anterior un balon gol este acum umplut de puterea
raționamentului, iar atunci când ego-ul se umple/completează astfel, spiritul este
cuprins de raționament.
Să ne amintim că raționamentul este o activitate a sufletului, o activitate
interioară; că activitățile sufletului apar în interior, în viața sufletească interioară; că ele
conduc la vizualizări. Printre vizualizările care apar, vizualizarea ego-ului este una din
ele. Adevărat, am descoperit că vizualizarea egoului conduce la o concepție a ego-ului,
dar în afară de aceasta nu am putut afla nimic despre ego. Ceea ce am învățat, totuși,
este că vizualizarea ego-ului, deși are același caracter ca și alte vizualizări care intră din
lumea fizică, nu poate proveni din lumea exterioară, din lumea fizică. Acesta fiind cazul,
și din moment ce raționamentul, care este unul din elementele vieții sufletești, trebuie
aplicat egoului, rezultă că egoul trebuie să intre în viața sufletească din cealaltă parte.
Aceasta este o dovadă concludentă că, așa cum concepția "roșu" intră în viața sufletului
din afară și este cuprinsă apoi de un verdict, tot așa ceva apare în ego din cealaltă parte
și acționează în același mod.
Când spunem "Eu este", primim o impresie din lumea spirituală și o cuprindem
cu un verdict. "Roșu" corespunde condițiilor fizice ale existenței. Verdictul "roșu este"
poate, ca atare, să vină în viața sufletească numai prin intermediul lumii fizice. "Eu
este" vine din cealaltă direcție; deci spunem că această impresie vine din lumea
spirituală. "Eu este" este un fapt al vieții spirituale, la fel cum "roșu este" este un fapt al
vieții fizice. Folosirea limbajului exprimă acest lucru venind din cealaltă parte,
schimbând "este" cu "sunt": Eu sunt. Egoul poate fi recunoscut ca având ființă [Sein,
infinitivul lui "a fi", folosit aici ca un substantiv. În mod normal, ar putea fi tradus cu
"existență", dar aici ar fi o jumătate de adevăr. Legătura lingvistică cu "Eu sunt", "Eul este",
etc., trebuie reținută] numai atunci când el poate fi cuprins printr-o judecată; atunci când,
la fel ca în cazul "roșu", ceva se apropie de suflet care poate fi cuprins printr-un verdict
în același mod în care poate veni ceva din lumea fizică.
Când eu trag acum o linie care indică a patra direcție, de jos în sus, nu veți fi
surprinși că aceasta reprezintă o forță fizică. Reprezentat grafic, impresiile lumii fizice
acționează de jos în sus și se manifestă în suflet ca impresii senzoriale. Într-un plan, eul
și organele sale senzoriale trupesc-fizice sunt în opoziție, în celălalt, curenții corpurilor
54
eteric și astral. Când egoul intră în contact cu corpul fizic prin ochi, ureche, etc., el
primește impresii ale lumii fizice. Acestea sunt apoi purtate pe mai departe în suflet
prin intermediul egoului posedând conștiență, care, la rândul său, apare prin impactul
corpurilor eteric și astral, unul asupra celuilalt. Imaginea de ansamblu arată că o
diagrama relativ bună a cooperării diferitelor lumi în sufletul omenesc poate fi obținută
prin opunerea egoului și a corpului fizic într-un plan, și în unghiuri drepte, corpurile
eteric și astral.
Nenumărate enigme vor fi rezolvate pentru voi, dacă vă veți lucra/urma complet
calea voastră prin această diagramă. Veți vedea că tocmai această cruce, intersectată
de un cerc, vă oferă o imagine bună a vieții sufletești, după cum ea se mărginește în jos
cu lumea fizică, deasupra cu lumea spirituală. Acum, trebuie să vă imaginați curentul
timpului și trebuie să vă ridicați la o vizualizare a acestuia, nu ca fiind ceva care curge
pe mai departe liniștit, ci ca întâlnind viața simțurilor. Trebuie să observați că viața
egoului poate fi înțeleasă numai atunci când o gândiți pe aceasta ca izbind în unghi
drept în curentul timpului. Având în vedere acest lucru, veți înțelege cu ușurință că în
sufletul nostru se întâlnesc forțe destul de diferite. Sufletul nostru este scena, ca să
spunem așa, unde aceste forțe se întâlnesc unele cu altele din mai multe direcții.
Ca exemplu, luați pe cineva în care predomină raționamentul ego-ului. Lui îi va fi
dificil să înzestreze concepte abstracte cu corporalitate suficientă pentru a le face să
apeleze direct la sentiment; adică, un om ca Hegel, care este puternic în raționament,
nu va ceda cu ușurință în deplină măsură la ceea ce vorbește sentimentelor. Pe de altă
parte, un om la care predispoziția vorbește despre o viață astrală bogată, care este
saturat de pasiuni care curg împotriva curentului continuu al vieții fizice, va aduce cu el
în lume darul pentru concepte vii,

Diagrama 6
pentru că el este deschis spre fluxul care vine din viitor. El nu va apărea pe planul fizic
ca om al gândirii, ci mai degrabă va dovedi cât de ușor poate îmbrăca experiențele sale
interioare cu cuvinte care vorbesc cu putere oamenilor. Un asemenea om a fost
Goethe.
Dacă te gândești la un om aducând dintr-o încarnare anterioară o tendință față
de un curent sau de altul, trebuie să-ți imaginezi în sufletul lui Goethe o predispoziție

55
pentru curentul venind din viitor. Când se dăruiește acestuia, el reunește în mod
natural idei ale viitorului ca și concepte vitale. Odată ce Goethe permite ca toate
acestea să intre în conflict cu ceea ce a fost dobândit numai în această încarnare, cu
vizualizările corpului eteric recent dobândit, rezultatul este ceva asemănător cu ceea ce
noi am desemnat ca fiind fără valoare în al său Evreu Rătăcitor.
Pe de altă parte, atunci când un Hegel aduce cu el darul pentru extragerea unor
concepții puternice prin raționamentul său, el se luptă cu curentul care curge din viitor
în trecut. Adevărul este că noi ne plasăm neîncetat ego-ul într-o astfel de poziție încât
să acopere fluxul continuu. Eul îl acoperă și lasă să-l întâlnească curentul nesfârșit al
dorinței, iar în acest punct focal ne examinăm ca într-o oglindă.
Am putut evoca pentru voi doar puțin din domeniul infinit al psihosofiei, dar veți
găsi răspunsurile la multe enigme ale vieții, luând în considerare prezența vizualizărilor
inconștiente ale corpului eteric. Corpul fizic este în permanentă comunicare cu corpul
eteric și doar pentru că vizualizările sunt inconștiente, ele își pot dezvolta activitatea
plină de viață în cealaltă direcție, spre partea fizică. În plus, tocmai acele vizualizări pe
care conștiența noastră este incapabilă să le recheme din viața noastră sufletească
iconștientă, sunt prin aceasta incomensurabil de distructive; ele dezvoltă forțe
distructive care pătrund în corporalitatea noastră. Este un fapt că ceva ce o persoană a
trăit la vârsta de zece sau doisprezece ani și a uitat complet - ceva ce nu este capabilă
să-și ridice în conștiență, deoarece eul nu are suficientă forță - continuă să acționeze în
corpul său eteric și poate afecta sănătatea sa. Aceasta înseamnă că în corpul eteric
trăiesc vizualizări care pot provoca boală.
Dacă știi asta, știi și că există un remediu. Aceasta constă în deposedarea acestor
vizualizări de puterea lor, prin devierea acestora într-o altă direcție. Puteți să îi ajutați
pe cel care suferă, dacă el însuși nu este suficient de puternic pentru a face acest lucrul,
oferindu-i asociații care vor aduce aceste vizualizări la conștiență. Aceasta are o mare
importanță. Este cu adevărat posibil aducerea concepțiilor unei persoane în conștiența
sa și astfel, chemarea forțelor de sănătate.
Unii dintre voi vor spune că astfel de lucruri sunt încercate în prezent și, într-
adevăr, există tratamente psihiatrice care constau în a atrage vizualizări. Nu pot să
menționez aici numele școlii pe care o am în minte, deoarece scopul ei este de a
descoperi doar vizualizările vieții sexuale - vizualizări la care nu se aplică chestiunea
aflată aici în discuție. În astfel de cazuri nu este de folos și, din acest motiv, Școala
Freudiană din Viena este de natură să producă rezultate care sunt exact opusul a ceea
ce se dorește.
Veți fi dedus că, dacă cineva lucrează conștiincios și inteligent pentru a observa
viața pe plan fizic, cunoștințele dobândite pe calea psihosofică verifică ceea ce ajunge
la noi prin cercetarea clarvăzătoare, dar acesta din urmă nu caută faptele pentru a
vedea dacă corespund cu condițiile de pe planul fizic. Dimpotrivă, căutătorul
clarvăzător este adesea surprins să găsească rezultatele cercetărilor sale atât de frumos

56
născute din planul fizic. Dacă se inversează, procesul va furniza cu greu informații
exacte. Cercetarea practicată numai pe plan fizic tinde să grupeze lucrurile într-un mod
greșit și să întâlnească faptele ”cu o palmă peste față”. Impresia fundamentală pe care
sper că ați câștigat-o din aceste prelegeri este una de încredere justificată în cercetarea
clarvăzătoare.
De aceea, în afară de tot ceea ce vă spun din surse clarvăzătoare, mă străduiesc
din răsputeri să vă atrag atenția din când în când într-o manieră reală asupra legilor
planului fizic pentru că suntem plasați pe acest plan pentru ca noi să învățăm să îl
cunoaștem. Avem o datorie dublă. Pe de o parte, trebuie să studiem planul fizic asupra
căruia marile puteri ale lumii nu ne-au plasat fortuit, și trebuie să ne identificăm cu
adevărat cu aceasta prin gândirea renunțătoare la sine. Pe de altă parte, am ajuns deja
în stadiul dezvoltării umane, la care suntem conștienți de faptul că nu mai putem face
față planului fizic fără ajutorul cercetării oculte. Știința trebuie în mod inevitabil să cadă
în eroare fără știința ocultă, ce este asemenea unui ghid care indică liniile de abordare
a tot ceea ce se poate învăța prin cercetarea fizică. După stabilirea cercetării fizice la
sfârșitul secolelor al XV-lea și al XVI-lea, aceasta a rămas în mod necesar centrul de
interes; acum a sosit timpul pentru a interveni un alt fel de cercetare care să indice
liniile de abordare. Dacă ocultistul nu numai că va învăța acest lucru, ci îl va număra
printre îndatoririle sale, el va fi îndeplinit cerințele timpului nostru și anume să
răspândim convingerea că ne bazăm ferm pe planul fizic. Desigur, oricine a înțeles
ideea curentului astral care curge din viitor, poate fi dependent în această chestiune.
Că aceasta este adevărat, v-am dovedit deja printr-un fapt.
Doar unul dintre mulții psihologi ai prezentului, fără cunoaștere ocultă, a abordat
studiul sufletului cu o școlire rafinată. El este Franz Brentano. El a abordat psihologia în
anii o mie opt sute șaizeci și, deși ceea ce a făcut el nu se rezuma decât la speculații
scolastice, erau ca primii pași ai copilului în doctrina dorinței, sentimentului și
raționamentului. Ceea ce spune el este cu totul amețit, dar tendința este semnificativă.
Ar fi putut fi corect dacă nu ar fi fost în ignoranța completă a fiecărui context ocult.
Primul volum al operei sale a apărut în primăvara anului 1874, iar al doilea a fost menit
în toamna aceluiași an, dar până în prezent (1910) nu a apărut. El a fost mărginit să se
împotmolească, iar din aceste prelegeri veți înțelege de ce. El a definit și a indicat deja
ce urma să conțină al doilea volum; el plănuise să se ocupe de ego, de nemurire. Totuși,
fluxul de cercetare ocultă nu a reușit să intre din cealaltă parte; elementul fructificator
nu a apărut. Franz Brentano a trăit ca un copil al vremii noastre, adică a început să
aranjeze fapte în grupuri, așa că nu putea să meargă mai departe. Acum el este un
bătrân ce locuiește în Florența.
Wundt a scris și el o psihologie, dar nu este altceva decât o încurcătură de
concepte. Nu conține nimic despre viața sufletească reală, nimic altceva decât opiniile
preconcepute ale autorului. Astfel de oameni aruncă paie goale, chiar și atunci când se

57
ocupă de psihologia popoarelor și a limbilor. Toate științele ar ajunge într-un impas
similar, dacă nu le va veni ceva în întâmpinare din partea spirituală.
Dragi prieteni, v-ați identificat cu o mișcare în care depozitul dvs. de cunoștințe
poate crește dacă vă gândiți la cunoștințele actuale ca la un fapt karmic. În felul acesta
veți fi ajuns la o răscruce de drum, un punct avantajos din care o cooperare viguroasă
în această lucrare este clar văzută ca o sarcină care vă permite acum sau într-o
încarnare viitoare să slujiți omenirii. Nu vă gândiți la asta ca la un ideal abstract, ci
continuați să reveniți la el într-un mod practic. Această lucrare trebuie făcută să dea
roade.

58