Antigona (Sofocle)

Antigona este o tragedie scrisă

de Sofocle care a avut premiera
la Dionisia din 442 î.Hr.. Situată
cronologic după Oedip rege și Oedip la
Colonus, aceasta a fost scrisă prima. În
discuția aprinsă dintre Creon și Antigona
se dezvăluie o ciocnire ascuțită de
principii morale. Antigona, fecioară firavă
și gingașă, este înzestrată cu
un caracter îndrăzneț, cu un curaj demn
de un luptător. Tăria ei de a-l înfrunta pe
rege se trage din conștiința că acționează
în numele legilor străbune, nescrise, în
care se sintetizează morala tradițională,
adânc înrădăcinată în cetățile grecești.
Preferința pe care grecii au acordat-o
întotdeauna acestei piese se datoreaza,
în primul rând, personajului feminin. În
actul său, Antigona nu mai recurge la ajutorul zeilor. Faptul e nou și, totodată,
încărcat de semnificații. Găsește în inima ei suficiente temeiuri cu care să-și
înfrunte destinul și eventual să accepte chiar martirajul. Sub acoperirea acestora,
rupe barierele sacrosancte ale familiei, sfidează o seamă de legi ale societății și
nu se teme de sancțiuni. În fața ei se află Creon, gelos de autoritatea regală și
temându-se să nu piardă puterea. Cu sprijinul cetății, el sprijină rigiditatea și
egoismul acestei autorități. Sufletul liber și generos al Antigonei nu se
impresionează de rigorile autorității. Singură, fără niciun alt sprijin decât
îndemnurile intime ale cugetului, înfruntă pe rege și o dată cu acesta un întreg
lanț de prejudecăți statale. Vede în decizia regelui o nelegiuire, și aceasta îi e de
ajuns pentru a protesta fără nicio frică împotriva ei. O dată ce a luat hotărârea,
nimic nu o mai împiedică de a o aduce la îndeplinire: nici amenințările crude ale
lui Creon și nici intervențiile calde, iubitoare ale surorii ei, Ismena.
Filozofia pe care o putem deduce din actele Antigonei are în ea accente ce
anunță pe acelea ale filozofiei platoniciene. Ne aflăm, oarecum, pe un plan de
"idei pure". Antigona de sacrifică pentru legi care nu sunt scrise pe hărtie, ci țin
de permanența conștiinței umane. Aproape că nici nu o vedem luptând; merge la
moarte, drept, ca din datorie. Aceasta îi dă o dimensiune aproape
supraomenească. Atunci când declară: "m-am născut ca să aduc în lume iubire,
nu ură" - are în vedere datoria ei față de fratele său mort, mai mult decât
sentimentul său de dragoste față de Hemon. Întreaga ei viață s-a țesut din
devotament pentru ai săi. Ani, în șir, a mângâiat bătrânețea nefericită a tatălui
său orb. A încercat, între zidurile Tebei, să-și impace frații. Rareori s-a putut
gândi și la ea, la problemele ei intime, ca fată tânără, ca îndrăgostită. Datoria față
de alții, ca și cea față de legea morală, i-a poruncit să uite de sine. Găsim în
misiunea ei o frumusețe severă, de proporții eroice. Aceasta se păstrează până
la sfârșit; spre grota unde va fi ca și înmormântată de vie, Antigona va păși
demnă, hotărâtă, fără ezitările, slăbiciunile ori regretele noastre obișnuite. Ideea -
s-ar putea spune - e mai puternică în ea decât sentimentul.
Păreri autorizate văd în Antigona una din cele mai frumoase opere ale teatrului
grec, dacă nu chiar cea mai frumoasă. Statura nobilă a Antigonei impune,
alcătuind o replică vie a satuilor lui Fidias și ale elevilor săi. Pare o statuie vie a
datoriei. Prin gândirea sa morală, ca și prin apriga ei stăruință în virtute, domină,
parcă, nu numai umanitatea dimprejur, ci toată umanitatea. Dintr-un subiect
simplu, poetul a știut să scoată peripeții dramatice, fiecare din acestea unind un
conținut psihologic cu unul filozofic. Succesiunea scenelor trezește în sufletul
spectatorului o gamă de sentimente bogată și nobilă, în care admirația
alternează cu teama, mila și simpatia cu indignarea. Corul, în cântecele de o rară
frumusețe poetică, dă fundalul moral al acțiunii, interpretând în legătură cu
aceasta fie voința divinității, fie adevărurile legilor omenești.