CAPITOLUL 11

INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE

11.1. Locul macroeconomiei în ştiinţa economică.

Probleme macroeconomice actuale

În timp ce microeconomia se ocupă de studiul comportamentului diferiţilor agenţi

economici individuali: firme, lucrători, deţinători de capital, menaje etc., având drept
obiectiv luarea deciziilor individuale, macroeconomia are ca domeniu de analiză
comportamentul unei economii naţionale în ansamblul său, precum şi relaţiile pe care
ea le întreţine cu alte economii naţionale.
O caracteristică esenţială a lumii contemporane o reprezintă accentuarea
interdependenţelor dintre activităţile economice desfăşurate de diferiţi agenţi
economici individuali. Deşi aceste activităţi economice se desfăşoară într-o mare
varietate de condiţii economice, tehnico-ştiinţifice, politice, naturale etc., ele se
derulează într-o puternică unitate şi interacţiune. Având în vedere acest fapt,
macroeconomia îşi propune drept obiectiv esenţial să studieze economia ca un tot,
problemele sale teoretice şi practice, privite din unghiul unor astfel de
interdependenţe, mai exact, din perspectiva agenţilor economici agregaţi. Ea nu pune
accentul pe înţelegerea detaliată a fenomenelor şi proceselor economice (preţul unui
produs în raport cu cel al altui produs, producţia unui bun în raport cu producţia altuia
etc.) ci pe tabloul de ansamblu al economiei, se interesează, mai ales, de interacţiunea
părţilor sale componente, de modul cum ele se ajustează şi se înfluenţează unele pe
altele.
Variabilele care interesează macroeconomia sunt producţia şi venitul naţional,
ocuparea şi neocuparea, consumul total, economiile totale, nivelul circulaţiei
monetare, nivelul general al preţurilor etc. Toate acestea sunt denumite agregate
economice. "Un agregat economic este o abstractizare care este folosită pentru
descrierea unor aspecte concrete ale vieţii economice" 1 . Printre cele mai importante TF FT

noţiuni abstracte la acest nivel amintim conceptul larg utilizat de producţie naţională -
ce reprezintă producţia totală a unei economii naţionale. Putem abserva în mod direct
nivelul şi evoluţia preţurilor la diferite produse sau servicii, de exemplu la pâine,
carne, televizoare, transport în comun etc., dar niciodată nu delimităm direct "nivelul
general al preţurilor, ce de asemenea reprezintă un agregat economic de mare
importanţa în evidenţierea costului vieţii.
Procesul prin care obiectele reale sunt combinate şi sintetizate într-o categorie
macroeconomică este numit agregare. De exemplu, prin combinarea şi sintetizarea
produselor şi serviciilor create într-o economie naţională obţinem producţia naţională.
Obiectivele macroeconomiei sunt următoarele 2 : TF FT

· determinarea principalelor agregate economice care să permită cunoaşterea

activităţii agenţilor economici în ansamblul lor;
· studierea relaţiilor dintre principalele agregate economice şi punerea în evidenţă
a unor raporturi stabile între acestea (de exemplu, relaţia dintre venit şi consum, venit
şi investiţii etc.;

1
T T Capanu I., Vagner P., Mitru¡ C., Sistemul conturilor na¡ionale şi agregate macroeconomice, All, Bucureşti, 1994. p.12.
2
T T Ibidem, p.13.
 · analiza principalelor dezechilibre care pot să apară între agregate: inflaţia,
şomajul, deficitul balanţei de plăţi etc., în vederea evidenţierii cauzelor care le-au
determinat şi stabilirii măsurilor pentru atenuarea sau înlăturarea lor;
· studierea modalităţilor de atingere a diferitelor obiective economice, care, ţin de
domeniul politicii economice.
O problemă economică devine macroeconomică atunci când:
a) este rezultatul formării unei economii naţionale;
b) priveşte interesele generale ale agenţilor dintr-o ţară;
c) impune măsuri concertrate pentru încadrarea ei în limitele normale de
desfăşurare.
Dintre problemele macroeconomice semnificative amintim:
· Asigurarea echilibrului, în dinamica sa, între cerere şi oferta globală, în forma
sa materială (starea de concordanţă relativă între volumul, structura şi calitatea
producţiei, pe de o parte şi nevoile de producţie şi consum final, pe de altă parte),
valorică (concordanţa relativă între diferitele structuri valorice ale rezultatelor
economice, între acestea şi eforturile depuse) şi în unităţi de muncă (concordanţa
relativă dintre cantitatea, structura şi calitatea factorului uman şi necesităţile
economiei de resurse de muncă);
· Creşterea economică - reprezintă sporirea capacităţii unei economii naţionale
de a furniza în măsură crescândă diferitele bunuri economice necesare populaţiei şi
agenţilor economici. Rezultatele obţinute pot fi măsurate prin intermediul unor
indicatori sintetici, semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei ţări;
· Inflaţia - reprezintă o formă a dezechilibrului economic general care se
exteriorizează prin suprasaturarea arterelor circulaţiei băneşti cu o cantitate de bani de
hârtie şi bani de credit, care depăşeşte nevoile reale ale circulaţiei mărfurilor şi
serviciilor. Ea se reflectă atât în deprecierea banilor (reducerea puterii lor de
cumpărare), cât şi în creşterea generalizată şi necontrolată a preţurilor;
· Şomajul - este rezultatul subocupării resurselor de muncă, respectiv persoane
lipsite de locuri de muncă şi care sunt în căutarea acestora. El a devenit astăzi o
permanenţă, deşi cu niveluri şi sensuri diferite de evoluţie pe ţări şi perioade;
· Ciclicitatea economică - în sensul că evoluţia principalelor fenomene
economice se derulează într-o formă ondulatorie, trecând prin anumite faze, fiecare cu
trăsături distincte, dar care se condiţionează reciproc, iar prin unitatea lor asigură
premisele continuităţii activităţii economice;
· Asigurarea unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe
echilibrate. Acestea sunt instrumente economice folosite pentru evidenţa, analiza şi
controlul fluxurilor externe ale unei ţări, reflectând intensitatea şi eficienţa acestora.
· Politica macroeconomică - reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice prin
care tinde să influenţeze rezultatele de ansamblu ale economiei. Guvernul încasează
impozite, angajează cheltuieli, reglează masa monetară, rata dobânzii, cursul de
schimb, fixează obiective pentru producţia unităţilor de stat etc.
Soluţionarea respectivelor probleme se face în mod diferit în funcţie de doctrina
economică acceptată în ţara respectivă. Într-un fel se vor soluţiona aceste probleme în
sistemul de gândire neo-dirijist care pune în centrul atenţiei pârghiile cererii agregate
şi în altfel în sistemul de gândire neoliberal - monetaristă ce plasează pe primul plan
pârghiile ofertei agregate.

11.2. Contabilitatea naţională

 Abordarea macroeconomică presupune determinarea unor mărimi care să permită
obţinerea unei viziuni globale a economiei, a rezultatelor din economia naţională în
ansamblul său. Aceasta se efectuează, în special, prin contabilitatea naţională.
Extinderea sferei de aplicare a contabilităţii la nivelul economiei naţionale a
început din prima jumătate a secolului XX sub influenţa directă a teoriei keynesiste -
de intervenţie a statului în economie. Însă, sursele teoretice ale contabilităţii naţionale
sunt mult mai vechi. În secolul al XVIII-lea François Quesnay în lucrarea sa "Tabloul
economic" a conceput prima abordare a circuitului economic, prin prezentarea
circulaţiei bogăţiei între diferite "clase" ale societăţii. De la Adam Smith, Thomas R.
Malthus, David Ricardo, Karl Marx, contabilitatea naţională a preluat "modelul de
repartiţiie" care să permită asigurarea legăturii contabile între producţie, pe de o parte,
şi distribuţia veniturilor, pe de altă parte. În secolul al XIX-lea aceste preocupări au
fost neglijate, limitându-se la unele calcule de venit naţional şi bogăţie naţională,
Interesul pentru alcătuirea unui sistem al contabilităţii naţionale care să ofere
informaţii pentru fundamentarea politicii economice a sporit ca urmare a creşterii
intervenţiei statului în economie după criza din 1929 - 1933 şi, mai ales, după cel
de-al doilea război mondial. Fondatorii contabilităţii naţionale au fost doi discipoli ai
lui J.M. Keynes, britanicii J. Meade si R. Stone care au obţinut Premiul Nobel pentru
contribuţiile lor în acest domeniu. Încă din 1941 ei au propus un model macrocontabil
cu patru conturi: firme, gospodăriile populaţiei (menaje), administraţie şi restul lumii.
În acelaşi an Jean Tinbergen a propus un alt sistem de conturi naţionale. În 1953 ONU
a elaborat şi publicat printr-un grup de experţi sub conducerea lui R. Stone, "Sistemul
Contabilităţii Naţionale şi tabelele anexe". Treptat s-au conturat două şcoli de teorie şi
practică macrocontabilă: şcoala franceză care, pornind de la planificarea indicativă, a
elaborat un sistem de conturi naţionale mai detaliate şi şcoala anglo-saxonă, de
inspiraţie liberală, ce s-a limitat la întocmirea unor conturi naţionale mai puţin
detaliate.
În prezent contabilitatea naţională reprezintă principalul sistem de evidenţă şi
analiză macroeconomică utilizat în statistica internaţională de majoritatea ţărilor
lumii, mai ales cele cu economie de piaţă.
Contabilitatea naţională descrie cifric activitatea economică, fluxurile materiale,
de venituri şi financiare, care au loc în economie între diferiţi agenţi economici. "Ea
prezinta sintetic, conform unui cadru contabil riguros, ansamblul informaţiilor privind
activitatea economică a unei naţiuni, descriind fenomenele fundamentale ale
producţiei, distribuţiei, repartiţiei şi acumulării" 3 . Pentru a da o imagine clară a
TF FT

economiei naţionale ea trebuie să simplifice şi să ordoneze faptele economice,

obţinând în acest fel un ansamblu de mărimi omogene ce sunt evaluate şi prezentate în
tabele, care în ansamblul lor formează un sistem de conturi ale economiei naţionale.
Cu ajutorul lor se poate evalua rata de creştere economică, se pot urmări în timp
perioadele de expansiune sau recesiune, de inflaţie sau de stabilitate a preţurilor, se
realizează comparaţii ale structurilor şi evoluţiei economiilor diferitelor ţări.
Structura economică a unei ţări este caracterizată pe baza fluxurilor economice
evidenţiate în conturi de fluxuri cu obiecte reale (conturile de producţie, consum,
formarea capitalului) şi de fluxuri financiare (conturile de venituri şi cheltuieli,
finanţarea capitalului). În contabilitatea naţională fiecare agent economic este
considerat o unitate instituţională definită "ca un centru elementar de decizie
economică ce dispune de autonomie de decizie pentru exercitarea diverselor acte

3
T T Tabårå N., Contabilitatea na¡ionalå, Edit. Moldova, Iaşi, 1996, p.17.
4
T T Ionaşcu Ion, Contabilitate na¡ionalå, Economica, Bucureşti, 1995, p.18.
economice" 4 (o societate comercială, o şcoală, un spital etc.). Unităţile instituţionale
TF FT

care au un comportament economic similar sunt grupate în sectoare instituţionale.

Comportamentul economic este dat de funcţia sa principală, (producţie sau consum) şi
de natura şi originea rezultatelor (de natură financiară sau de natură nefinanciară).
Contabilitatea naţională franceză descompune economia natională în şase sectoare la
care se adaugă "restul lumii" 5 (tabelul nr. 11.1.).
TF FT

· Sectorul societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare grupează unităţile instituţionale

rezidente a căror funcţie economică principală este producţia de bunuri şi servicii
mărfuri nefinanciare (numit şi sectorul întreprinderi) şi cuprinde întreprinderi publice,
societăţi cu capital privat şi cvasisocietăţile private (filiale aflate pe teritoriul
economiei naţionale ale unor întreprinderi nerezidente).
· Sectorul instituţii financiare - cuprinde unităţile instituţionale rezidente care au
ca funcţie principală finanţarea celorlalte sectoare (Banca Naţională, băncile
comerciale, CEC, organisme de plasament al valorilor mobiliare, cooperative de
credit etc.).
· Sectorul întreprinderi de asigurări include unităţile instituţionale ce au funcţia
principală de asigurare, transformând riscurile individuale în colective, garantând
plata unei indemnizaţii în caz de realizare a riscului asigurat.
· Sectorul administraţiei publice include unităţile instituţionale care au drept
funcţie principală producerea de servicii nemarfare (care nu se vând pe piaţă)
destinate celorlalte sectoare sau efectuează operaţii de redistribuire a venitului
naţional (organele administraţiei centrale şi locale, procuraturii şi judecătoreşti,
activităţile publice de învăţământ, sănătate, cultură, apărare, asigurări sociale de stat
etc.).
· Sectorul administraţiei private regrupează organismele private fără scop
lucrativ care produc servicii nemarfare destinate gospodăriilor populaţiei (culte
religioase, sindicate, partide politice, asociaţii ştiinţifice, culturale, sportive etc.).
· Sectorul menaje (gospodăriile populaţiei) include unităţile instituţionale care au
ca funcţie principală consumul şi, în cazul întreprinzătorilor individuali, producţia de
bunuri şi servicii nefinanciare.
· Sectorul "restul lumii" regrupează operaţiunile desfăşurate de unităţile
instituţionale rezidente cu cele nerezidente.

Tabelul nr.11.1 Sectoarele economiei naţionale

Producţia de bunuri şi servicii Consum

Mărfuri
Nemărfuri

Nefinanciare
· Sectorul societăţi şi
cvasisocietăţi nefinanciare · Sector administraţii publice
· Sectorul administraţii private Sectorul menaje
(gospodăriile
populaţiei)
Prezentarea tabloului a fost realizată după Claude Mouchet, Comptabilité nationale.
Initiation pratique Hachete, 1990, p.8

11.3. Circuitul economic. Conturile naţionale

Prin contabilitatea naţională realitatea economică este reprezentată sub forma

circuitului economic.

Vom prezenta cel mai simplu circuit economic, ce descrie formarea simultană a
fluxurilor de bunuri şi servicii (fluxuri reale) şi a celor de venituri şi cheltuieli (fluxuri
monetare). Modelul este simplificat. Printre altele se neglijează sectorul public,
posibilitatea de a realiza tranzacţii cu celelalte ţări, şi situaţiile când firmele nu vând
toată producţia lor sau o vând altor unităţi economice şi nu menajelor, când menajele
nu cheltuiesc în totalitate veniturile lor etc. Schematic, un asemenea circuit economic
aferent unei economii simplificate, se prezintă în fig.11.1.
Pe piaţa factorilor de producţie se realizează echilibrul între oferta şi cererea
acestora. Menajele dispun de factori de producţie necesari desfăşurării activităţii
economice. Ele posedă forţă de muncă pe care o pun la dispoziţia firmelor în
schimbul salariilor. Deşi firmele par a deţine ceilalţi factori de producţie (capital,
pământ) aceştia sunt posedaţi, în ultimă instanţă, tot de menaje. Aceasta conduce la
formarea unui flux real (menajele oferă serviciile factorilor de producţie firmelor, care
ii utilizează pentru a produce bunuri şi servicii) în schimbul remunerării acestor
factori, ceea ce determină formarea unui flux monetar (menajele primesc veniturile
factorilor de producţie, respectiv salariu, profit, rentă, ce reprezintă plăţi efectuate de
firme în schimbul utilizării serviciilor acestor factori.
Pe piaţa bunurilor şi serviciilor menajele utilizează veniturile lor (flux monetar)
pentru a cumpăra bunuri şi servicii de la firme (flux real).
Prin urmare, între menaje şi firme au loc următoarele tranzacţii:
 Menaje Firme
· Posedă factori de producţie ce îi · Utilizează factorii de producţie
oferă oferiţi de menaje pentru a produce
firmelor bunuri şi servicii
· Primesc venituri de la firme în · Remunerează menajele în
schimbul furnizării factorilor de schimbul
producţie utilizării factorilor de producţie
· Cheltuiesc veniturile obţinute · Vând bunuri şi servicii menajelor
pentru a
obţine bunuri şi servicii produse
de
firme

Circuitul economic se descompune într-un circuit real (flux real sub formă de
bunuri şi servicii exprimat în unităţi fizice sau convenţional - constante) şi, în sens
invers, într-un circuit monetar (flux monetar sub formă de cheltuieli şi venituri).
În analiza acestui circuit s-a pornit de la ipoteza că menajele vor cheltui în
totalitate veniturile lor pentru consumul personal de bunuri şi servicii. În realitate ele
nu utilizează integral aceste venituri numai în această direcţie, o parte fiind
economisită. Economiile (E) reprezentând partea din venit, care nu este destinată
menajelor sub formă de bunuri şi servicii de consum, ci investiţiilor în vederea sporirii
patrimoniului. Prin apariţia acestor fluxuri, respectiv V - C = E si V - C = I are loc
modificarea patrimoniului de bunuri de capital existent la începutul perioadei,
antrenând sporirea potenţialului productiv al economiei (fig. 11.2.).

În economie au loc operaţiuni de mobilizare, transferare şi redistribuire a

disponibilităţilor financiare ce nu se realizează direct între firme şi menaje, ci sunt
mijlocite de sectorul financiar - bancar.
În desfăşurarea activităţilor economice intervin şi administraţiile publice, care
exercită în principal funcţia de redistribuire a veniturilor. Sectorul public încasează
impozite de la firme (If) şi de la menaje (Tm) şi efectuează transferări către firme
(subvenţii - S) şi catre menaje (Im). Aceste tranzacţii sunt unilaterale (fig. 11.3.)
antrenând fluxuri într-un singur sens (fără primirea în schimb a unui contra serviciu).
 Fiecare ţară, în desfăşurarea activităţilor economice realizează şi tranzacţii cu
străinătatea, cele tipice sunt exportul de bunuri economice (Exb) care generează
venituri din export (Vex) şi importul de bunuri economice (Imb) care formează
fluxuri de cheltuieli în sens opus (Cim). Se presupune că exportul şi importul sunt
egale, ceea ce înseamnă că nu au loc economii şi nici transferuri de venituri din şi
către exterior (fig. 11.4.).

Deşi aceste scheme prezintă o imagine simplificată a funcţionării sistemului

economic, sunt relevate principalele interdependenţe dintre componentele sale în
cadrul fluxului circular al activităţii economice la scară naţională.
Deoarece banii reprezintă măsura comună a tuturor bunurilor economice,
contabilitatea natională neglijează fluxurile reale şi reflectă circuitul fluxurilor
monetare ce îmbracă următoarele forme:
a) operaţiuni privind bunurile şi serviciile care descriu producţia, schimbul şi
utilizarea acestora pe sectoare sau ramuri;
b) operaţiuni de repartiţie care descriu procesele de repartizare a venitului
naţional;
c) operaţiuni financiare care descriu mişcările de capital, creanţe, împrumuturi,
depuneri spre economisire etc.
Întrucât "macrocontabilitatea cuantifică şi înregistrează fluxurile valorice, aceasta
este prin excelenţă o contabilitate de flux" 5 .
TF FT

Fluxul monetar se măsoară pentru un interval de timp (de obicei un an) şi

evidenţiază mişcarea între două momente a diferitelor mărimi macroeconomice:
producţie, investiţii, venituri, economii, consum final etc.

5
T T Ionaşcu Ion, op.cit..
 Totalitatea fluxurilor economice dintr-o economie formează circuitul
economic.
Circuitele prezentate arată că există trei modalităţi de a măsura nivelul activităţii
economice într-o economie:
a) prin determinarea volumului bunurilor şi serviciilor produse;
b) prin determinarea nivelului veniturilor factorilor de producţie, ce reprezintă
valoarea serviciilor acestora;
c)prin determinarea nivelului cheltuielilor consacrate cumpărării de bunuri şi
servicii.
Cum toate plăţile sunt efectuate în schimbul transferurilor de resurse reale şi cum
noi am presupus că toate veniturile sunt reutilizate pentru a cumpara resurse reale, se
obţine aceeaşi evaluare a activităţii economice totale, fie că se determină valoarea
producţiei, nivelul veniturilor factorilor de producţie sau cererea de bunuri şi servicii.
Veniturile factorilor sunt egale cu cheltuielile menajelor (am presupus că tot venitul
este cheltuit), valoarea producţiei este echivalentă cu nivelul veniturilor menajelor.
Prin urmare, nivelul activităţii economice poate fi măsurat evaluând cererea totală,
producţia totală sau veniturile totale; aceste trei metode furnizâd acelaşi rezultat.
Determinând nivelul activităţii economice prin intermediul acestui sistem al
contabilităţii naţionale, se pot analiza problemele macroeconomice fundamentale cum
sunt: inflaţia, şomajul şi creşterea economică. Se dispune de un cadru coerent care
permite a se lega fluxurile de plăţi de cele ale bunurilor şi serviciilor produse. Acest
cadru ne permite o analiză a comportamentului de ansamblu al economiei 6 . Cum o TF FT

sporire a ofertei de factori de producţie sau o serie de progrese tehnologice permit o

creştere economică, deci producerea mai multor produse şi servicii, ceea ce
antrenează creşterea veniturilor şi cheltuielilor menajelor, asigurând populaţiei un
nivel de trai mai ridicat. O diminuare a vânzărilor de bunuri şi servicii determină
firmele să restrângă nivelul producţiei şi prin aceasta reduce utilizarea factorilor de
producţie, generând şomaj şi subutilizarea celorlalţi factori de producţie. Chiar şi
acest model simplificat prezentat ne arată că scăderea continuă a veniturilor menajelor
este susceptibilă să conducă la o reducere a cererii, ceea ce determină noi diminuări
de producţie şi utilizări ale factorilor de producţie.
Informaţiile furnizate de contabilitatea naţională stau la baza calculării
principalilor indicatori macroeconomici, ce reprezintă instrumente de cunoaştere şi
analiză a economiei naţionale, de fundamentare a deciziilor viitoare precum şi pentru
efectuarea de comparaţii internaţionale în vederea aprecierii locului ţării respective în
economia mondială.
Stocul reprezintă un flux ce aşteaptă să fie pus în mişcare, adică un flux în stare
de rezervă, în timp ce fluxul furnizează o dimensiune temporală a realităţii
economice, evidenţiind ce s-a întâmplat în decursul unei perioade date. Stocul redă o
reprezentare a acesteia la un moment dat. Cunoscând stocul iniţial (S0) şi stocul final
(S1), prin diferenţă se poate calcula variaţia acestuia (DS):
ΔS = S1 − S0 (11.1.)
Fluxurile materiale, de venituri sau financiare, precum şi stocurile de bunuri şi
valori financiare grupate pe subiecţi economici, pe categorii de bunuri, servicii,
venituri şi cheltuieli sunt prezentate într-un tablou economic de ansamblu. Acesta
este format din conturi elaborate pe principiul contabil al dublei înregistrări. Fiecare
cont înregistrează, pe de o parte, resursele, iar pe de altă parte, utilizarea lor.

6
T T David Begg, Stanley Fischer, Rudiger Dornbusch, Macroeconomie, Mc Graw - Hill, Paris, 1989, p.79.
 Sistemul contabilităţii nationale cuprinde 9 conturi macroeconomice. Fiecare
operaţiune economică înscrisă în conturile sintetice şi analitice se înregistrează de
două ori - odată în debit şi a doua oară în credit.
Structura celor 9 conturi naţionale este următoarea:
· Contul sintetic de bunuri (Contul 0) se elaborează numai pentru întreaga
economie şi arată provenienţa bunurilor economice şi utilizarea lor;
· Contul 1 - Producţie - se elaborează la nivelul sectorului şi pe ansamblul
economiei. Prin el se sintetizează tranzacţiile ce caracterizează activitatea de
producţie a tuturor agenţilor economici interni şi reflectă legătura între producţia de
bunuri şi servicii şi consumul intermediar necesar pentru a obţine această producţie.
Soldul său este valoarea adăugată brută, ce măsoară contribuţia sectorului instituţional
la crearea PIB.;
· Contul 2 - Crearea veniturilor - arată pentru fiecare sector şi pentru întreaga
economie formarea venitului din activităţi economice şi din patrimoniu;
· Contul 3 - Repartiţia veniturilor - reflectă repartiţia primară a valorii adăugate,
respectiv, distribuirea veniturilor generate de procesul de producţie. Sintetizează pe
lângă veniturile factorilor create în interiorul ţării şi cele primite, respectiv plătite
străinătăţii, realizând trecerea de la calculul după conceptul de "intern", la calculul
după conceptul de "naţional";
· Contul 4 - Redistribuirea veniturilor-descrie repartiţia secundară a venitului şi
realizează trecerea de la venitul naţional la venitul disponibil, care se realizează prin
intermediul soldului transferurilor curente în raport cu străinătatea, impozite directe,
contribuţii la asigurări sociale etc.;
· Contul 5 - Utilizarea venitului - este axat pe funcţia de consum şi arată modul
în care fiecare sector instituţional îşi repartizează venitul disponibil între consum final
(privat şi public) şi economisire;
· Contul 6 - Modificarea patrimoniului (acumulare) - sintetizează, pe de o parte,
economiile brute şi transferurile de patrimoniu din străinătate, iar pe de altă parte,
componentele în care s-au concretizat aceste surse şi soldul finanţării;
· Contul 7 - Finanţarea-evidenţiază, pe ansamblul ţării, modificările intervenite
în nivelul şi structura creanţelor, global şi pe componente;
· Contul 8 - Străinătatea (Restul lumii) - în care se reflectă toate tranzacţiile
agenţilor economici interni cu străinătatea, respectiv veniturile provenite din
străinatate şi plăţile către străinătate.
Bunurile şi serviciile evidenţiate în conturile naţionale sunt evaluate la preţurile
factorilor de producţie (când nu se includ impozitele indirecte) şi la preţurile pieţei
(când includ impozitele indirecte).

11.4. Măsurarea rezultatelor macroeconomice.

Indicatorii macroeconomici sintetici

11.4.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul,

principii şi metode
Rezultatele activităţii la nivel de ansamblu al economiei naţionale dintr-o
perioadă de timp determinată, de regulă un an, se reflectă cifric prin indicatori
macroeconomici.
Măsurarea rezultatelor economice prin asemenea indicatori îndeplineşte o serie
de funcţii esenţiale:
 a) Indicatorii macroeconomici au rolul de evidenţă statistică, prin care se
sintetizează informaţiile privind rezultatele activităţilor dintr-o economie naţională,
într-o perioadă determinată, măsurând potenţialul său economic;
b) Pentru agenţii economici ei constituie punctul de plecare în luarea deciziilor
privind dimensiunea, structura şi calitatea ofertei şi cererii de bunuri economice
viitoare, şi pe baza acestora atragerea şi utilizarea factorilor de producţie;
c) Pe baza lor se fac comparaţii internaţionale, prin care se pun mai bine în
evidenţă valoarea performanţelor obţinute pe plan naţional, nivelul de dezvoltare
economică atins de o ţară şi locul ei în economia mondială.
Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se bazează pe o
anumită teorie şi concepţie metodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme:
sistemul conturilor naţionale (SCN) - specific ţărilor cu economie de piaţă şi
sistemul producţiei materiale (SPM) folosit în ţările cu economie centralizat -
planificată.
a) Primul sistem se fundamentează pe teoria factorilor de producţie elaborată de
către Jean Baptiste Say, conform căreia fiecare factor este recompensat în funcţie de
contribuţia sa la activitatea economică. Prin urmare, în calculul indicatorilor
macroeconomici se porneşte de la veniturile factorilor de producţie.
b) Cel de-al doilea sistem are la bază teoria muncii productive, conform căreia
munca depusă în sfera producţiei materiale, inclusiv în domeniul serviciilor de
producţie crează bunuri economice, deci este productivă. Deşi, între timp, această
teorie a evoluat, în sensul lărgirii sferei de cuprindere a muncii productive, totuşi, cele
mai multe dintre activităţile din domeniul serviciilor nemateriale (servicii de consum,
servicii publice etc.) sunt considerate în continuare neproductive. Indicatorii
macroeconomici calculaţi în cadrul acestui sistem (Produsul social, Venitul naţional
etc.) au o sferă de cuprindere mai mică faţă de cei calculaţi prin sistemul conturilor
naţionale. Sistemul producţiei materiale a fost caracteristic fostelor ţări socialiste şi pe
măsura tranziţiei lor la economia de piaţă este înlocuit cu sistemul conturilor
naţionale, ai cărui indicatori sunt urmarea evaluării tuturor bunurilor materiale şi
serviciilor materiale şi nemateriale obţinute în activitatea economică într-o perioadă
dată (de regulă un an).
Măsurarea rezultatelor macroeconomice prin sistemul conturilor naţionale se
bazează pe o serie de principii:
a) se evaluează ansamblul activităţii economice, activitatea productivă fiind
extinsă şi asupra serviciilor nemateriale, legate de consumul populaţiei şi al
administraţiei de stat;
b) indicatorii sintetici de rezultate cuprind numai bunurile şi serviciile care sunt
vândute pe piaţă. Drept urmare, ei nu includ bunurile şi serviciile produse de menaje
şi care nu sunt destinate vânzării, serviciile membrilor de familie pentru întreţinerea
gospodăriei;
c) produsele şi serviciile se includ în calcul numai în condiţiile în care sunt
urmarea activităţii în intervalul de timp pentru care se determină respectivii
indicatori. Nu sunt luate în calcul bunurile şi serviciile care reprezintă revânzări, când
tranzacţiile sunt doar o schimbare a titlului de proprietate;
d) rezultatele activităţilor economice măsoară numai valoarea bunurilor şi
serviciilor pentru uz final, (cu excepţia Produsului Global Brut). Pentru a se evita
înregistrările repetate, nu se include în calcul consumurile intermediare - adică
bunurile materiale şi serviciile consumate în perioada respectivă în vederea producerii
altor bunuri materiale şi servicii;
 e) evaluarea rezultatelor făcându-se pornind de la veniturile factorilor de
producţie antrenaţi în activitatea economică, nu include transferurile băneşti care au
loc între agenţii economici sub forma pensiilor, ajutoarelor de şomaj, burse, alocaţii
de la guvern etc. care nu sunt însoţite de un flux invers de bunuri materiale şi servicii;
f) delimitarea rezultatelor în funcţie de teritoriul pe care-şi desfăşoară
activitatea agenţii economici. Însumarea rezultatelor activităţii tuturor agenţilor
economici din interiorul ţării conduce la obţinerea produsului sau venitului intern.
Dacă se elimină rezultatele agenţilor economici străini de pe teritoriul ţării pentru care
se face calculul şi se adaugă rezultatele agenţilor naţionali care îşi desfăşoară
activitatea în afara ţării, rezultă indicatori care evidenţiază produsul sau venitul
naţional.
g) În funcţie de sistemul de evidenţă şi de măsurare utilizat, rezultatele
macroeconomice se exprimă prin indicatori economici în formă brută (se includ
alocaţiile pentru consumul capitalului fix) şi netă (nu se includ alocaţiile pentru
consumul capitalului fix).
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice determinaţi prin sistemul
conturilor naţionale pot fi calculaţi prin trei metode 7 : TF FT

a) metoda de producţie - prin care are loc agregarea produselor şi serviciilor

finale obţinute de agenţii economici în perioada de calcul (de regulă un an). Prin
această metodă, din valoarea totală a producţiei se elimină consumul intermediar, iar
în cazul indicatorilor în formă netă se exclud şi alocaţiile pentru consumul capitalului
fix;
b) metoda utilizării producţiei finale - ce constă în agregarea cheltuielilor totale
ale agenţilor economici cu bunuri materiale şi servicii ce compun producţia finală. Se
însumează cheltuielile menajelor pentru bunuri materiale şi servicii de consum,
cheltuielile publice pentru bunuri materiale şi servicii, cheltuieli pentru bunuri de
investiţii şi exportul net (diferenţa dintre export şi import);
c) metoda costurilor sau valorii adăugate - prin care se însumează elementele
care reflectă compensarea factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă etc.),
alocaţiile pentru consumul de capital fix (forma brută a indicatorilor) şi impozitele
indirecte (cu excepţia venitului naţional).

11.4.2. Indicatorii macroeconomici

Pe baza informaţiilor oferite de contabilitatea naţională, se calculează, în

principal, următorii indicatori sintetici ce reflectă rezultatele macroeconomice.
· Produsul global brut (PGB) - ce exprimă valoarea totală a bunurilor materiale
şi serviciilor obţinute într-o anumită perioadă, de regulă, un an. Se calculează ca
sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate sectoarele
naţionale, cu sau fără caracter de marfă, într-o perioadă de timp (de regulă un an).
n n n
PGB = ∑ PGi = ∑ PFi + ∑ Ci (11.2.)
i =1 i =1 i =1
unde: PGB - produsul global brut
PGi - produsul global realizat în fiecare sector de activitate
PFi - produsul final realizat în fiecare sector de activitate
Ci - consumul intermediar din fiecare sector de activitate
i = numărul de sectoare economice.

7
T T Lazår C., Gorincu Gh., Enache L. Teorie economicå generalå, Economica, Bucureşti, 1993, p.157 - 158.
 PGB cuprinde o serie de înregistrări repetate, incluzându-se şi valoarea bunurilor
materiale şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de
noi bunuri economice (consumul intermediar - respectiv materii prime, materiale,
energie, semifabricate etc.).
· Produsul intern brut (PIB) - exprimă valoarea brută de piaţă a bunurilor
economice finale produse în interiorul unei ţări într-o anumită perioadă, de regulă, un
an, de către agenţii economici autohtoni şi străini. Baza de calcul a acestui indicator o
constituie valoarea adăugată brută a agenţilor economici interni sau cheltuielile
efectuate în economie pentru bunuri finale. Atributul de brut provine de la faptul că se
cuprind şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea). Sunt avute în
vedere numai produsele şi serviciile finale, adică ajunse, în cadrul acelei perioade, în
ultimul stadiu al circuitului economic. Prin urmare, el se determină pornind de la PGB
din care se scade consumul intermediar:
PIB = PGB − Ci (11.3.)
unde: PIB - produsul intern brut; Ci - consumul intermediar.
PIB este evaluat la preţurile pieţei.
Bunurile materiale şi serviciile finale cuprinse în acest indicator sunt destinate
consumului personal, consumului public, formării brute a capitalului (înlocuirea şi
creşterea capitalului fix şi variaţia stocurilor) şi exportului net:
PIB = C per + C pub + FBCF + ( E − I ) (11.4.)
unde: Cper - consum personal privat; Cpub.- consum public (guvernamental); FBCF -
formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor; E - exportul; I - importul.
· Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor
materiale şi serviciilor finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini în
interiorul unei ţări, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină
prin scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea):
PIN = PIB − CCF (11.5.)
unde: PIN - produsul intern net; CCF - consumul capitalului fix.
· Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor
bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni
care acţionează atât în interiorul ţării cât şi în afara teritoriului naţional, într-o
perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină pornind de la mărimea
PIB la preţurile pieţei la care se adaugă valoarea adaugată brută a agenţilor economici
autohtoni din străinătate la preţurile pieţei (Vaas) şi se scade valoarea adaugată brută a
agenţilor economici străini în interiorul ţării la preţurile pieţei (Vasi):
PNB = PIB + Vaas − Vasi (11.6.)
PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de la
restul lumii: PNB = PIB la preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la restul
lumii - remuneraţiile salariale vărsate restului lumii + veniturile proprietăţii şi ale
întreprinderilor primite de la restul lumii - veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor
vărsate restului lumii.
Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB în funcţie de
soldul (pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul creat de agenţii economici autohtoni în
străinătate şi PIB-ul creat de agenţii economici străini în interiorul ţării. Dacă soldul
este pozitiv, atunci PNB este mai mare decât PIB şi invers. O diferenţă semnificativă
între PIB şi PNB poate fi întâlnită, mai ales, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare
supuse fenomenului de migraţie a forţei de muncă sau aflate sub impactul firmelor
multinaţionale care repatriază profitul în ţările lor de origine.
 Exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări, indiferent dacă
îşi desfăşoară activitatea în graniţele naţionale sau în afara acestora, PNB este
indicatorul care măsoară cel mai bine potenţialul economic al unei ţări şi, prin urmare,
cel mai folosit în comparaţiile internaţionale.
Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an este denumit PNB nominal, iar pe
baza preţurilor comparabile (ale unui an dat) este denumit PNB real. Prin raportarea
acestora se obţine deflatorul PNB, ce reliefează modificările intervenite în nivelul
preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.
PNB nominal
Deflatorul PNB = (11.7.)
PNB real
· Produsul naţional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor
materiale şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, în ţară sau în
afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se
determină prin scăderea din PNB a consumului de capital fix.
PNN = PNB − CCF (11.8.)
Dacă PNN este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor de producţie, atunci
el reflectă venitul naţional.
· Venitul naţional (VN) reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de
către proprietarii factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la
producerea bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimă atât veniturile din muncă
(salarii şi contribuţii), cât şi cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii etc.).
Exprimat la preţurile pieţei, venitul naţional se determină pornind de la PNB evaluat
la preţurile pieţei din care se scade consumul de capital fix.
VN pp = PNBpp − CCF (11.9.)
unde: VNpp - venitul naţional la preţurile pieţei; PNBpp - produsul naţional brut la
preţurile pieţei.
Exprimat la preţurile factorilor de producţie, venitul naţional se determină
pornind de la venitul naţional evaluat la preţurile pieţei din care se scad impozitele
indirecte nete.
VN pf = VN pp − Iin (11.10.)
unde: VNpf - venitul naţional la preţurile factorilor de producţie; Iin - impozitele
indirecte nete. Dar,
Iin = Ii − S (11.11.)
unde: Ii - impozite indirecte; S - subvenţiile de exploatare;
sau:
VN pf = PNBpp − CCE − Ii + S (11.12.)
De mărimea şi dinamica venitului naţional depinde volumul şi dinamica cererii
finale de bunuri materiale şi servicii de consum, precum şi cea de bunuri de investiţii.
Dacă la venitul national se adaugă transferurile nete ale restului lumii se obţine
venitul naţional disponibil:
VNd = VN + Tnr (11.13.)
unde: VNd - venitul naţional disponibil; Tnr - transferurile nete ale restului lumii.
Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care el va dispune pentru
a face faţă nevoilor sale. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional
din care se scad veniturile care nu revin menajelor (aşa cum sunt profiturile
nedistribuite de societăţile comerciale, impozitele asupra acestora, cotizaţii pe care
societăţile comerciale le plătesc pentru asigurări sociale, etc. şi se adaugă transferurile
statului spre menaje sub formă de pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoaree, burse etc.
Vp = VN − Prnd − I prnd − CAS + Ts (11.14.)
unde: Vp - venitul personal; Prnd - profituri nedistribuite de societăţile comerciale;
Iprnd - impozitele asupra profiturilor nedistribuite de societăţile comerciale; CAS -
cotizaţii pentru asigurări sociale plătite de societăţile comerciale; Ts - transferuri ale
statului spre menaje.
Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal din care
se scad impozitele directe asupra veniturilor personale.
Vpd = Vp − I dvp (11.15.)
unde: Vpd - venitul personal disponibil; Idvp - impozitele directe asupra veniturilor
personale.
Venitul personal disponibil reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate
pentru procurarea de bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor de viaţă
şi funcţionării societăţii (consum) şi pentru economisire.
Concepte de bază
· Macroeconomia · Produs intern net
· Fluxul economic · Produs naţional brut
· Circuitul economic · Produs naţional net
· Contabilitatea naţională · Venit naţional
· Conturile naţionale · Venit naţional disponibil
· Produs global brut · Venit personal disponibil
· Produs intern brut

Probleme de discutat

1. Care sunt principalele probleme macroeconomice actuale?

2. Prezentaţi sectoarele economiei naţionale
3. Care sunt conturile naţionale?
4. Principiile ce stau la baza determinării rezultatelor macroeconomice.
5. Sisteme de calcul al rezultatelor macroeconomice.
6. Care este conţinutul principalilor indicatori macroeconomici?
 CAPITOLUL 12

VENIT, CONSUM, ECONOMII ŞI INVESTIŢII

Am văzut, în tema anterioară, că macroeconomia studiază mărimi agregate. După

ce la microeconomie, la teoria consumatorului, a fost studiată influenţa venitului
fiecărui individ asupra comportamentului său în actul de consum şi, implicit, asupra
cererii pentru diverse bunuri, teoria macroeconomică operează cu venitul ca mărime
globală, determinată la nivel de economie naţională. Venitul naţional reprezintă,
astfel, unul din cele mai importante agregate ce constituie obiect de studiu al
macroeconomiei.
Atunci când vorbim despre venit naţional, îl putem accepta în cel puţin două
ipostaze:
• ca sumă a tuturor veniturilor pe care le obţin agenţii economici într-o
anumită perioadă de timp, de regulă, un an;
• ca produs naţional real, constând în ansamblul bunurilor şi serviciilor
create de agenţii economici naţionali într-o anumită perioadă, care, în
esenţă, sunt destinate fie consumului curent, pentru satisfacerea numeroaselor
trebuinţe, fie investiţiilor care vor influenţa decisiv consumul viitor.

12.1. Venitul naţional şi destinaţiile sale

În modelul cel mai simplificat, acela al unei economii naţionale închise şi fără
guvern, venitul (Y) este utilizat pentru consum (C) şi pentru investiţii (I). Deci,

Y=C+I (12.1.)

Pe de altă parte, ceea ce ramâne din venit după ce se scad cheltuielile de consum
reprezintă economisirea (S). Putem scrie, deci,

Y=C+S (12.2.)

Potrivit legii debuşeelor, numită şi legea lui Say, după numele economistului
francez Jan Baptiste Say (1767 – 1832), oferta îşi creează propria cerere. În acest
model simplificat, activitatea economică generează la nivel de economie naţională
două fluxuri esenţiale: producţia de bunuri şi servicii, pe de o parte, şi veniturile
cuvenite posesorilor factorilor de producţie participanţi la obţinerea acestei producţii,
pe de altă parte. Conform legii lui Say, toate aceste venituri se reîntorc sub formă de
cerere spre agenţii economici producători ai bunurilor şi serviciilor respective.
Aceasta echivalează cu faptul că, în modelul simplificat, întregul venit (Y), descompus
în C + S va fi utilizat pentru achiziţionarea bunurilor de consum (C) şi a bunurilor de
capital necesare investiţiilor (I). Deci, C + S = C + I, de unde rezultă condiţia
esenţială a echilibrului macroeconomic în modelul simplificat:

S=I (12.3.)
 Dezvoltând modelul simplificat prin luarea în considerare a prezenţei statului, a
guvernului, o altă destinaţie a venitului naţional o vor constitui cheltuielile
guvernamentale (G). Acestea reprezintă, de fapt, consumul guvernamental, mai corect
consumul public, realizat de instituţiile statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale
constituţionale. În acest caz,

Y = C + I + G. (12.4.)

Dacă dezvoltăm modelul pe exemplul unei economii deschise, în care intervin

relaţiile economice cu străinătatea sub forma exportului (E) şi importului (N), o altă
destinaţie a venitului naţional o va constitui exportul net (H), egal cu export minus
import.
Astfel, în final,

Y = C + I + G + H. (12.5.)

În această ecuaţie, Y reprezintă de fapt oferta agregată, producţia naţională de

bunuri şi servicii, iar membrul drept reprezintă cererea agregată, formată din cerere
pentru consum personal sau guvernamental de bunuri şi servicii, cererea de bunuri de
capital pentru investiţii, de asemenea personale şi guvernamentale, şi ieşirile nete în
raporturile cu străinătatea, ca diferenţă algebrică între export şi import.

12.1.1. Consumul şi determinanţii săi

Consumul, ca act final al activităţii economice, reprezintă folosirea bunurilor

economice de către populaţie şi administraţie, în scopul satisfacerii trebuinţelor
personale şi colective. Pentru a fi realizat, o parte din veniturile totale sunt destinate
cumpărării de bunuri de consum şi achiziţionării de servicii. De aici rezultă că
mărimea consumului depinde de nivelul venitului.
Consumul se poate clasifica în mai multe categorii, în funcţie de anumite criterii.
Astfel, după obiectul consumului, distingem:
• consum material;
• consum nematerial sau consum de servicii.
În funcţie de durata consumului, distingem:
• consum de folosinţă curentă;
• consum de bunuri de folosinţă îndelungată.
În funcţie de sursa bunurilor şi serviciilor consumate, distingem:
• consum de bunuri marfare (de bunuri şi servicii procurate pe piaţă);
• autoconsum.
Structura consumului şi dinamica sa, ce pot fi determinate pe baza bugetelor de
familie, în funcţie de dimensiunea venitului, a fot studiată de economistul austriac
Ernst Engel, în secolul XIX, aşa cum a fost prezentată la tema “Teoria cererii” din
partea de microeconomie. Să ne reamintim că, în general, pe măsură ce creşte venitul,
conform "Legilor lui Engel”, cheltuielile pentru procurarea alimentelor cresc într-o
proporţie mai mică (astfel ponderea lor în totalul consumului scade), cheltuielile cu
locuinţa şi procurarea unor bunuri ca încălţăminte şi îmbrăcăminte cresc în aceeaşi
proporţie (ponderea lor în totalul cheltuielilor de consum rămâne neschimbată), iar
cheltuielile cu bunuri necesare îmbunătăţirii confortului sau petrecerii timpului liber
cresc într-o proporţie mai mare (ponderea lor în totalul cheltuielilor de consum
creşte).
 În analiza consumului ca mărime globală agregată se folosesc două instrumente:
înclinaţia medie spre consum şi înclinaţia marginală spre consum.
Înclinaţia medie spre consum (c), numită şi rata consumului, reprezintă relaţia
fundamentală între mărimea consumului şi mărimea venitului, calculându-se ca un
raport între consumul total (C) şi venitul total (Y).
C
c= (12.6.)
Y
Ea reprezintă cât este destinat consumului dintr-o unitate de venit.
Înclinaţia marginală spre consum (c) exprimă legătura funcţională dintre
variaţia venitului (ΔY) şi variaţia cheltuielilor de consum (ΔC), reprezentând
creşterea consumului la o creştere cu o unitate a venitului şi calculându-se ca raport
între variaţia consumului (ΔC) şi variaţia venitului (ΔY):
ΔC
c' = (12.7.)
ΔY

Astfel, dacă într-o anumită perioadă venitul (Y) a fost de 2000 unităţi monetare
(u.m.), iar consumul a fost de 1600 u.m., înclinaţia medie spre consum (c) a fost:
C 1600
c= = = 0,8
Y 2000

Aceasta înseamnă că, în medie, din fiecare unitate monetară de venit,

colectivitatea respectivă a consumat 0,8 u.m.
Dacă în perioada următoare venitul creşte la 2500 u.m, iar consumul sporeşte şi
el, la 1920 u.m., înclinaţia marginală spre consum (c') este:
ΔC C1 − C 0 1920 − 1600 320
c' = = = = = 0,64
ΔY Y1 − Y0 2500 − 2000 500

Aceasta înseamnă că din fiecare unitate monetară de spor de venit 0,64 au fost
destinate creşterii consumului.
Ca urmare a faptului ca înclinaţia marginală spre consum este mai mică decât
înclinaţia medie spre consum din perioada anterioară, în perioada curentă rata
consumului (înclinaţia medie spre consum) este mai mică. Într-adevăr,
C 1920
C1 = 1 = = 0,768
Y1 2500

J.M.Keynes considera că între consum şi venit există o relaţie funcţională pe care

a denumit-o lege psihologică fundamentală, conform căreia, de regulă şi în medie,
odată cu creşterea venitului, creşte şi consumul, dar într-o proporţie mai mică.
Aceasta înseamnă că la o creştere a venitului cu (ΔY) are loc şi o sporire a consumului
ΔY ΔC
cu (ΔC), astfel încât < . De aici rezultă că înclinaţia marginală spre consum
Y0 C0
(c’) este o mărime pozitivă şi subunitară: 0<c’<1.
Printre determinanţii consumului putem aminti o serie de factori obiectivi şi
subiectivi, cum ar fi:

· factori obiectivi:
 a) mărimea salariilor, pensiilor şi altor forme de venituri personale care constituie
împreună ceea ce Paul Samuelson numeşte venitul curent disponibil 1 . TF FT

În realitate consumul este influenţat decisiv de estimările privind veniturile, nu

numai din anul curent, ci şi pe termen lung. În acest sens, economiştii au elaborat
teoria venitului permanent, a venitului relativ şi ipoteza ciclului de viaţă.

Venitul permanent este – după cum arata Samuelson în lucrarea mai sus citată –
acel nivel al venitului pe care l-ar primi gospodăriile în condiţiile în care s-ar
înlătura influenţele temporare sau întâmplătoare – cum ar fi: starea vremii, un ciclu
economic scurt sau un câştig sau o pierdere neaşteptată. Ipoteza venitului relativ
presupune că familiile işi dimensionează mărimea consumului nu numai în funcţie de
nivelul veniturilor proprii, ci şi de veniturile celorlalte familii cu care se compară.
Ipoteza ciclului de viaţă se bazează pe ideea că persoanele economisesc pentru a-şi
uniformiza consumul pe parcursul vieţii. Astfel, de exemplu, oamenii dorind să
dispună de un venit corespunzător după pensionare, sunt înclinaţi să economisească în
acest scop în perioada vieţii lor active.
b) nivelul preţurilor şi dinamica lor din fiecare perioadă, care determină de fapt
venitul real disponibil.
c) mărimea impozitelor directe şi indirecte şi mai ales modificarea politicii fiscale
care poate mări sau diminua venitul net disponibil;
d) nivelul ratei dobânzii care poate încuraja sau descuraja creditul de consum;
e) modificarea anticipărilor privind raportul dintre venitul actual şi nivelul viitor
al acestuia;
f) modificări neprevăzute ale valorii capitalului datorate schimbării preţurilor sau
dobânzilor şi neluate în considerare în calculele de previzionare a venitului;
g) câştigurile sau pierderile accidentale;
h) avuţia şi alte influenţe. Este evident că persoanele care dispun de o avere mai
mare vor consuma mai mult, fapt denumit efectul de avuţie.

· factorii subiectivi, care se referă la inclinaţii psihologice, se prezintă sub forma

unor mobiluri cum ar fi cele enumerate de J.M. Keynes în Teoria sa generală 2 : TF FT

a) dorinţa oamenilor de a crea o rezervă pentru situaţii neprevăzute;

b) de a se asigura în vederea unui raport viitor nefavorabil scontat între venitul şi
trebuinţele individului şi ale familiei sale determinate de îmbătrânire, de studiile
membrilor de familie sau de întreţinerea unor persoane dependente;
c) de a putea beneficia de dobânzi şi de sporuri de valoare;
d) de a putea majora treptat cheltuielile pentru ridicarea standardului de viaţă;
e) de a avea o senzaţie de independenţă şi libertate;
f) de a asigura o masă de manevră pentru punerea în aplicare a unor proiecte
speculative sau comerciale;
g) de a lăsa averea moştenitorilor;
h) de a-şi satisface, pur şi simplu, zgârcenia.
Aceste mobiluri privesc prudenţa, prevederea, setea de propăşire, independenţa,
spiritul de afaceri, mândria şi avariţia.
Dintre toţi aceşti factori obiectivi şi subiectivi, influenţa decisivă o are, desigur,
mărimea venitului. Relaţia funcţională, cauzală, de dependenţă a consumului de

1 Paul Samuelson, William D. Nordhaus – Economie politicå, Editura Teora, Bucureşti, 2000, pag. 518.
T T

2 J..M.Keynes, Teoria generalå a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura ªtiin¡ificå, Bucureşti, 1971, p.135
T T
mărimea venitului este evidenţiată de funcţia macroeconomică a consumului.
Aceasta poate fi formulată în trei variante:
a) atunci când înclinaţia medie spre consum este considerată identică cu înclinaţia
marginală spre consum, funcţia consumului se prezintă ca o relaţie liniară de forma:

C = c ⋅Y (12.8.)

Reprezentarea grafică a acestei funcţii este o dreaptă ce porneşte din originea

axelor de coordonate, având panta pozitivă egală, cu c.

Panta dreptei este c.

b) atunci când înclinaţia marginală spre consum este presupusă constantă, iar
înclinaţia medie spre consum este variabilă, funcţia consumului este de forma:
C = C0 + c ⋅ Y (12.9.)
unde C0 este consumul minim necesar - o mărime independentă de venit.
B B

Şi aici panta dreptei consumului este c, înclinaţia marginală spre consum, o

constantă.
c) o funcţie concavă de forma C = f(Y), atunci când atât înclinaţia medie spre
consum cât şi înclinaţia marginală spre consum sunt variabile.
 12.1.2. Economisirea
În cea mai simplă definiţie, economisirea (S) reprezintă surplusul de venit (Y)
peste cheltuielile de consum (C):
S =Y −C (12.8.)
Aceasta este economisirea netă. Dacă la economisirea netă se adaugă
amortizarea, ca expresie monetară a consumului de capital fix, se obţine economisirea
brută.
La fel ca şi în cazul consumului, între economisire şi venit există o legătură
funcţională exprimată, şi ea, prin două concepte: înclinaţia medie spre economisire (s)
şi înclinaţia marginală spre economisire (s'). Înclinaţia medie spre economisire,
numită şi rata economisirii (s), reprezintă mărimea economisirii realizate la o unitate
de venit şi se calculează ca raport între volumul total al economisirii şi mărimea
venitului naţional:
s=S/Y (12.9.)
Înclinaţia marginală spre economisire (s') reprezintă variaţia mărimii
economiilor realizată la o variaţie a venitului cu o unitate, calculându-se ca raport
între variaţia mărimii economisirii (ΔS) şi variaţia venitului (ΔY):
s’ = ΔS / ΔY (12.10.)
Consecinţă a aceleiaşi "Legi psihologice fundamentale” elaborate de J.M.Keynes,
proporţia creşterii economisirii devansează proporţia creşterii venitului.
Din relaţia Y = C + S, împărţită la Y, rezultă: 1 = C / Y + S / Y, adică

1=c+s (12.11)

La fel, din relaţia ΔY = ΔC + ΔS, împărţită la ΔY, rezultă: 1 = ΔC / ΔY + ΔS /

ΔY, adică:
1 = c' + s' (12.12.)
Se observă, deci, că c şi s, respectiv c' şi s' sunt mărimi complementare. Pe baza
exemplului numeric de mai sus putem determina şi înclinaţia medie spre economisire
(s) sau înclinaţia marginală spre economisire:
S Y − C 2000 − 1600 ΔS
s= = = = 0,2; s ' = ; ΔS = S 1 − S 0 ;
Y Y 2000 ΔY
580 − 400 180
S1 = 2500 − 1920 = 580; s ' = = = 0,36 .
500 500
 Aici, fiindcă înclinaţia marginală spre economisire este mai mare decât rata
economisirii din perioada iniţială, inclinaţia medie spre economisire din a doua
perioadă va fi mai mare decât cea din perioada iniţială.
S 580
Într-adevăr, s = 1 = = 0,232 , mai mare decât s0 = 0,2.
Y1 2500
B B

Se poate verifica imediat că s 0 − c0 = 1, s '+ c' = 1 sau s1 + c1 = 1 :

0,2 + 0,8 = 1;
0,36 + 0,64 = 1; 0,768 + 0,232 = 1.
Este evident că şi economisirea este o funcţie de venit. Mărimea ei depinde de
mărimea venitului. Dacă luăm de exemplu o funcţie macroeconomică de consum de
forma C = C 0 + c ⋅ Y , fie ca C = 1000 + 0,8Y , economisirea (S) este S = Y − C , adică
S = Y − (1000 + 0,8Y ) , ceea ce este echivalent cu S = 0,2Y − 1000 .
Reprezentarea ei grafică este foarte simplă. S = 0,2Y − 1000 este ecuaţia unei
drepte cu panta pozitivă egală cu 0,2. Este suficient să-i găsim două puncte pentru a
trasa dreapta economisirii si acestea sunt intersecţiile cu axele de coordonate. La
intersecţia cu ordonata, Y = 0, iar S = -1000; la intersecţia cu abscisa, S = 0, iar Y este
egal cu 5000.

Este uşor de observat din funcţia de economisire, dar mai ales din reprezentarea
sa grafică, faptul că pentru niveluri ale venitului mai mici de 5000 u.m. economisirea
este negativă. Spunem ca se înregistrează dezeconomii sau dezeconomisire, situaţie în
care se consumă din economii acumulate anterior sau din alte surse. Când Y = 5000,
intregul venit se consumă: C = 1000 + 0,8 ⋅ 5000 = 5000 . Economisirea este nulă.
Abia pentru un venit mai mare de 5000 u.m. începe economisirea. Nivelul venitului
pentru care economisirea este zero reprezintă punctul critic sau pragul de ruptură al
economisirii, în care se trece de la dezeconomii la economii.
Economisirea ca suport al investiţiilor reprezintă un factor important al
dezvoltării economice a fiecărei naţiuni. De aceea, un declin al economisirii poate
afecta dezvoltarea viitoare a oricărui stat. Din nefericire, statisticile internaţionale
denotă faptul că economisirea este mai intensă în statele deja dezvoltate faţă de cele
rămase în urmă pe planul dezvoltării economice.

12.1.3. Investiţiile şi factorii lor determinanţi

Partea din venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor de

capital circulant reprezintă investiţiile nete care contribuie la formarea netă a
capitalului. Pentru a înlocui capitalul fix uzat fizic şi moral, scos din funcţiune, se fac
investiţii din amortizarea capitalului fix, numite investiţii de înlocuire. Investiţiile
nete împreună cu investiţiile de înlocuire formează investiţiile brute, care contribuie
la formarea brută a capitalului.
Mărimea acestor investiţii, pe termen scurt, oscilează, crescând sau scăzând în funcţie
de faza ciclului economic. Pe termen lung însă, aceasta tinde să crească.
Nivelul investiţiilor dintr-o economie naţională poate fi apreciat atât în mărime
absolută, cât şi în mărime relativă, ca rată a investiţiei brute în PNB. Volumul
investiţiilor brute diferă de la o economie naţională la alta, depinzând de potenţialul
economic al fiecărei ţări (exprimat prin mărimea PNB) şi de rata investiţiilor (raportul
procentual dintre investiţiile brute şi PNB). Este evident că, la o rată egală sau
apropiată a investiţiilor, volumul investiţiilor brute va fi cu atât mai important cu cât
potenţialul economic al tării respective este mai mare. Statisticile internaţionale pun în
evidenţă faptul că, de exemplu, investiţiile brute din S.U.A., la nivelul anului 1990 se
ridicau la un nivel apropiat de suma celor din Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit,
luate împreună, ca urmare în special a decalajului existent între PNB total al S.U.A. şi
cel al ţărilor europene mai sus enunţate. În schimb, investiţiile brute din Japonia erau,
în aceeaşi perioadă, superioare celor din S.U.A., cu toate că PNB - ul Japoniei este
mult mai mic decât cel al S.U.A. Explicaţia superiorităţii Japoniei constă în rata mult
mai ridicată a investiţiilor brute în PNB (cca. 30%) faţă de cea a S.U.A (cca. 17%) 3 . TF FT

Importanţa investiţiilor în economia naţională rezultă din dublul rol pe care îl

îndeplinesc: pe termen scurt, ca o componentă esenţială a cererii agregate, creşterea
lor stimulează producţia, iar pe termen lung, mărind potenţialul productiv al
economiei naţionale prin noile capacităţi de producţie realizate, contribuie la creşterea
venitului naţional şi a producţiei naţionale.
Investiţiile pot fi finanţate din diferite surse:
a) profit, atunci când este suficient de mare;
b) împrumuturi de la instituţii financiare publice sau private, atunci când profitul
este insuficient;
c) majorarea capitalului social prin atragerea de noi parteneri şi acţionari.
Opţiunea pentru una sau alta dintre aceste surse este influenţată de costul ei de
oportunitate. Astfel, costul de oportunitate al folosirii resurselor proprii pentru
investiţii constă în mărimea dobânzii pe care ar fi obţinut-o firma dacă şi-ar fi plasat
fondurile în altă afacere; costul de oportunitate al finanţării prin majorarea capitalului
social constă în rata de rentabilitate ce trebuie oferită noilor acţionari; în cazul în care
investiţia este finanţată din fonduri împrumutate, costul de oportunitate este dobânda
ce trebuie plătită pentru aceste credite.
În ceea ce priveşte cheltuielile legate de variaţia stocurilor de capital circulant,
atunci când aceste stocuri cresc, sporul este denumit investiţie în capital circulant, iar
atunci când ele scad, reducerea se numeşte dezinvestiţie în capital circulant.
Modelele macroeconomice tratează investiţia ca o mărime autonomă,
independentă de venit, considerând-o o rezultantă exogenă a deciziilor agenţilor
economici.
Printre determinanţii esenţiali ai investiţiei se numără, aşa cum sublinia J.M.
Keynes, rata dobânzii şi eficacitatea marginală a capitalului. Eficacitatea marginală a
capitalului reprezintă o rată sperată ex - ante a profitului de către întreprinzător.
Determinarea acesteia ridică numeroase dificultăţi legate de capacitatea de
previzionare atât a beneficiilor scontate cât şi a costurilor aşteptate pentru producţia ce

3 Constantin Enache, Constantin Mecu (coordonatori), Economie politicå, 2, Editura Funda¡iei "România de mâine”,
T T

Bucureşti, 2000, pag. 51-52.

urmează a fi obţinută.
În ceea ce priveşte rata dobânzii, este evident că pentru orice potenţial investitor,
decizia de a investi se află într-o relaţie inversă cu nivelul existent şi aşteptat al ei. De
exemplu, atunci când investiţia se realizează exclusiv din credite, decizia de a investi
se adoptă doar dacă rata dobânzii la creditele angajate este inferioară ratei sperate a
profitului, astfel încât investitorului să-i ramână o parte din câştig. Dacă investiţia s-ar
finanţa în întregime din fonduri proprii, pentru potenţialul investitor rata dobânzii
este importantă deoarece, dacă ar fi mai mare decât rata sperată a profitului, ar fi
preferabil ca fondurile să fie depuse la bancă, de unde s-ar obţine un câştig superior
profitului aşteptat a fi obţinut din investiţii. Deci, doar dacă rata dobânzii este mai
mare decât eficacitatea marginală a capitalului, are loc adoptarea deciziei de a investi.
Între rata dobânzii (d') şi mărimea investiţiilor (I) există o relaţie inversă: cu cât
rata dobânzii este mai ridicată, cu atât investiţiile sunt mai scăzute. Această relaţie
poate fi vizualizată prin curba investiţiei agregate din reprezentarea grafică alăturată:

Cercetările empirice întreprinse cu privire la relaţia dintre rata dobânzii şi

investiţia agregată confirmă în multe cazuri această relaţie, dar pun în evidenţă şi
situaţii în care relaţia de mai sus este foarte slabă. Unele studii arată chiar că în S.U.A.
şi în Marea Britanie, puţine firme iau în mod explicit în considerare rata dobânzii
atunci când adoptă decizia de a investi.
Luarea deciziei de a investi presupune determinarea de către potenţialul investitor
a unor indicatori de eficienţă economică specifici, cum sunt: rata de rentabilitate a
investiţiei, pentru a fi comparată cu rata dobânzii, şi termenul de rambursare
(recuperare) a investiţiei. Pentru determinarea ratei de rentabilitate a investiţiei este
necesară calcularea valorii actuale a producţiei obţinute prin acea investiţie şi
compararea ei cu costul actual. Este evident că dacă această valoare actuală depăşeşte
costul actual, investiţia poate fi considerată profitabilă. De exemplu, dacă un utilaj
costă astăzi 500 euro şi are o durată de funcţionare de doi ani, producând un beneficiu
anual de 400 euro în condiţiile unei rate a dobânzii de 12%, este profitabilă investiţia?
Pentru a răspunde, este necesar să determinăm mai întâi valoarea actuală a profitului
obţinut în cei doi ani:
400 400
Valoarea actuală = + = 676
1 + 0.12 (1 + 0.12 )2
Cum valoarea actuală este mai mare decât costul investiţiei, rezultă că investiţia a
fost profitabilă. Dacă dorim să calculăm şi rata de rentabilitate a investiţiei,
determinăm raportul procentual între beneficiul scontat şi costul investiţiei:
676 − 500
R= = 35.2%
500
 Este evident că investiţia este profitabilă şi din compararea ratei rentabilităţii
investiţiei ( 35.2%) cu rata dobânzii (12%).
Termenul de recuperare a investiţiei poate fi determinat ca raport între valoarea
investiţiei (costul ei - I) şi profitul anual obţinut (Pa):
Tr = I / Pa (12.13.)
Având în vedere dependenţa dintre mărimea investiţiilor şi rata dobânzii, pe de o
parte, şi mărimea investiţiilor şi venitul naţional, pe de altă parte, se poate ajunge la
punerea în evidenţă a relaţiei dintre venitul naţional şi nivelul ratei dobânzii în
condiţiile realizării echilibrului sectorului real.
Prin sector real se înţelege acea parte a economiei care cuprinde ansamblul
operaţiunilor cu bunuri şi servicii. În comparaţie cu acesta, sectorul monetar, care va
fi studiat în tema următoare, reprezintă acea parte a economiei care cuprinde
ansamblul operaţiunilor cu active financiare, inclusiv cererea şi oferta de monedă,
împreună cu instituţiile şi pieţele financiare.
Legătura între sectorul real şi cel monetar poate fi pusă în evidenţă tocmai prin
introducerea în analiză a ratei dobânzii. Acest fapt se realizează prin aşa numita curbă
IS, componentă a modelului IS - LM elaborat de J.R.Hicks în articolul său din
Econometrica din 1937, Mrs. Keynes and Classics. Curba IS reprezintă locul
geometric al punctelor (Y, d") de echilibru de pe piaţa bunurilor şi serviciilor.
Deducerea curbei IS se face pornind de la faptul că, în modelul fluxului circular
al venitului, aşa cum s-a arătat în prima temă de macroeconomie, echilibrul venitului
naţional se realizează atunci când totalul retragerilor din economie, sub forma
economisirii (S), impozitelor (T) şi resurselor cheltuite pentru importuri (M), este egal
cu totalul intrărilor de substanţă de venit naţional sub forma investiţiilor (I), a
cheltuielilor guvernamentale (G) şi a exporturilor (X).
S +T + M = I +G + X
Aplicând principiul de analiză economică ceteris paribus (toate celelalte lucruri
rămânând neschimbate), să acceptăm ca ipoteze de lucru că la retrageri T şi M sunt
invariabile, iar la intrări G şi X sunt de asemenea invariabile. În aceste condiţii este
evident că orice modificare în S determină variaţia lui I.
O asemenea variaţie a investiţiilor am văzut că poate fi provocată de modificarea
nivelului ratei dobânzii care se află în raport invers cu mărimea investiţiei.
În figura 12.6. este reprezentată grafic deducerea curbei IS. Folosim patru grafice:
• relaţia dintre rata dobânzii şi investiţii;
• un grafic ajutător, al ecuaţiei de echilibru S = I, care se realizează pe
bisectoarea sistemului de axe de coordonate;
• relaţia între economisire şi venit naţional care, aşa cum s-a văzut din fig. 12.4,
este pozitivă;
relaţia între rata dobânzii şi venitul naţional, care se exprimă tocmai prin
curba IS.
Pornim de la graficul a) care redă o anumită relaţie de dependenţă inversă între
investiţii şi rata dobânzii. Translăm de pe graficul a) pe verticală, pe graficul b), cele
două niveluri ale investiţiilor şi pe orizontală, pe graficul d) cele două niveluri ale
ratei dobânzii.
Prin intermediul graficului b), al egalităţii de echilibru între S şi I, translăm pe
orizontală cele două niveluri ale lui S, pe graficul c), al dependenţei dintre
economisire şi venit conform unei anumite funcţii de economisire. Aflăm astfel, în
graficul c), cele două niveluri corespunzătoare ale venitului naţional de echilibru pe
care, translându-le pe verticală, pe graficul d), le intersectăm cu nivelurile translate de
pe graficul a) ale ratei dobânzii şi determinăm astfel cele două puncte, A şi B, ale
curbei IS.

Se observă din forma curbei IS că între venitul national şi rata dobânzii, în

situaţiile de echilibru din sectorul real, există o relaţie de dependenţă inversă. Aceasta
este normală dacă ne gândim că, la un nivel redus al ratei dobânzii, investiţiile sunt
stimulate, creşterea lor generează în economie noi venituri, determinând astfel un
venit naţional mai mare.
Cealaltă componentă a modelului IS-LM, curba LM, va fi prezentată la tema
dedicată monedei şi mecanismelor ei care asigură realizarea echilibrului în sectorul
monetar.
Modul cum poate fi folosit modelul IS - LM pentru a pune în evidenţă efectele
politicilor bugetare şi monetare asupra sectorului real va fi prezentat în tema dedicată
politicilor macroeconomice.
Alţi determinanţi ai investiţiei sunt:
Nivelul agregat al producţiei.
În general, investiţiile depind de veniturile ce vor fi obţinute în cadrul întregii
economii naţionale. Când producţia naţională înregistrează un recul, nivelul
investiţiilor se va diminua. În acest comportament investiţional intervine principiul
acceleratorului, care va fi prezentat într-un subcapitol viitor al acestei teme.
Aşteptările şi încrederea agenţilor economici în perspectivele economiei.
Astfel, dacă potenţialii investitori anticipează posibilitatea degradării viitoare a
conjuncturii economice din propria ţară sau dintr-un anumit spaţiu economic, îşi vor
diminua proiectele de investiţii din zona respectivă. Dacă, dimpotrivă, ei se aşteaptă la
o revigorare a activităţii economice în viitorul apropiat, deciziile lor de a investi se
vor amplifica.
Modificarea fiscalităţii.
O creştere a acesteia frânează investiţiile, deoarece duce la diminuarea
profiturilor nete. Dimpotrivă, o diminuare a fiscalităţii poate încuraja investiţiile.
Din cele prezentate mai sus reiese că un alt factor determinant important al
investiţiilor îl constituie şi profitul scontat a fi obţinut în obiectivele realizate prin
procesul investiţional. Este evident că un nivel mai ridicat al acestor profituri sporeşte
încrederea oamenilor de afaceri în veniturile viitoare şi determină majorarea
fondurilor destinate investiţiilor.
Un alt aspect legat de factorii determinanţi ai investiţiei se referă la aşa numitul
efect de evicţiune (crowding – out). Acesta constă în faptul că, pe măsura creşterii
cheltuielilor publice, guvernul măreşte impozitele sau majorează rata dobânzii la
emisiunea de titluri publice, ceea ce determină creşterea părţii din resursele de
finanţare disponibile sustrase finanţării activităţii de investiţii din sectorul privat.
Volumul investiţiilor din economia naţională se reduce, atât ca urmare a diminuării
resurselor de finanţare disponibile, cât şi a creşterii costurilor investiţiilor datorită
majorării ratei dobânzii.
În final se poate considera că nivelul investiţiilor nete în economie depinde de
patru factori importanţi: rata dobânzii (d'), modificări ale venitului naţional (Yt – Yt-1), B B B B

starea de optimism sau de pesimism a oamenilor de afaceri (B) şi rata profitabilităţii

(π). Relaţia funcţională între aceşti factori şi volumul investiţiilor poate fi evidenţiată
printr-o funcţie a investiţiei de forma :
I t = ∫ ( d ' , Yt − Yt −1 , B, π ) (12.14.)
În timp ce modificările din nivelul ratei dobânzii determină grafic o deplasare pe
curba investiţiilor din figura nr. 12.5 spre stânga, de la punctul Ao la punctul A1
B B B B

(atunci când rata dobânzii creşte) sau spre dreapta, de la punctul Ao la punctul A2 B B B B

(atunci când rata dobânzii scade), variaţiile celorlalţi factori determinanţi provoacă
deplasări ale curbei investiţiei spre stânga, de la poziţia Co la C1 (când determină
B B B B

diminuarea volumului investiţiilor) sau spre dreapta, de la poziţia Co la C2 (când B B B B

determină creşterea volumului investiţiilor), conform diagramei 12.6.

 12.1.4. Alte destinaţii

Existenţa statului în societate şi îndeplinirea funcţiilor sale presupun consumul

unei părţi importante din substanţa venitului naţional creat în economie. În consecinţă,
o altă destinaţie a venitului o reprezintă consumul guvernamental de bunuri şi servicii
finale (G). Acesta este constituit din cheltuielile efectuate pentru funcţionarea
administraţiei la toate nivelurile (central sau local), pentru învăţământ, ştiinţă, cultură,
apărarea sănătăţii etc. cât şi din investiţii făcute pentru construirea de edificii publice,
elemente de infrastructură etc.
Finanţarea tuturor acestor cheltuieli se asigură din resursele financiare mobilizate
de stat pe calea impozitelor sau/şi a împrumuturilor publice.
Deci, şi cheltuielile publice (G) constituie o componentă esenţială a cererii
agregate, variaţia lor constituind un instrument de intervenţie la dispoziţia guvernului
pentru influenţarea evoluţiei activităţii economice.
O parte din producţia naţională este destinată şi exportului de bunuri şi servicii, la
fel cum şi o parte din nevoile de consum intern este acoperită din importurile de
bunuri şi servicii. Ca urmare, se poate considera că o altă destinaţie a venitului
naţional o reprezintă aşa numitul export net, mărime pozitivă, când exporturile sunt
mai mari decât importurile, şi negativă, în situaţia inversă.

12.2. Determinarea venitului naţional de echilibru

Venitul naţional de echilibru reprezintă acel nivel al venitului naţional ce

asigură egalitatea între oferta agregată şi cererea agregată. Oferta agregată este
reprezentată de însuşi venitul naţional în accepţiunea sa de producţie naţională de
bunuri şi servicii. Cererea agregată este exprimată de suma destinaţiilor posibile ale
venitului naţional.
În modelul simplificat în care Y = C + I, dacă funcţia macroeconomică de
consum C = C 0 + c ⋅ Y , iar I este considerată o mărime autonomă notată cu I0, ecuaţia B B

venitului naţional de echilibru va fi: Y = C 0 + c ⋅ Y + I 0 de unde rezultă că Y(1-c) = C0 B B

+ I0, iar venitul naţional de echilibru:

B B

1
Ye = ⋅ (C 0 + I 0 ) (12.15.)
1− c

Pentru a înţelege situaţiile în care se poate afla o economie naţională şi modul de

determinare a venitului naţional de echilibru, folosim un exemplu numeric simplificat
în care consumul (C) este o funcţie liniară de forma C = c ⋅ Y, iar investiţia este o
mărime autonomă dată, Io, conform tabelului 12.1.
B B

Tabelul 10.1. Situaţia economiei naţionale în funcţie de relaţia

între venitul naţional şi cererea agregată

Nr. Venitul Consu Economi Investiţia Cererea Starea

crt naţional mul ile (S=Y- autonom agregat economi
(Y) (C=0,8 C) ă (Io)
B B ă ei
Y) (C+Io)B B naţionale
 0 1 2 3 4 5 6
1 2.000 1.600 400 500 2.100 De
expansiu
ne
2 2.500 2.000 500 500 2.500 De
echilibru
3 3.000 2.400 600 500 2.900 De
contracţi
e
4 3.500 3.800 700 500 3.300 De
contracţi
e

Se observă, pe rândul 1, că venitul naţional, care reprezintă de fapt oferta

agregată, este mai mic decât cererea agregată, ceea ce îi va determina pe agenţii
economici să-şi mărească producţia, astfel încât activitatea economică se va amplifica,
economia naţională fiind într-o stare de expansiune. Pe rândul 2, oferta agregată
(coloana 1) este egală cu cererea agregată, situaţie în care agenţii economici îşi menţin
nivelul activităţii lor, economia naţională aflându-se în stare de echilibru. Pe
rândurile 3 şi 4 se constată că oferta agregată este inferioară cererii agregate, ceea ce-i
determină pe agenţii economici să-şi diminueze activitatea, pentru a evita producţia pe
stoc. Aceasta ar avea drept consecinţă neutilizarea unei părţi din resursele productive,
apariţia supracapacităţii de producţie şi disponibilizarea unei părţi din forţa de muncă.
Economia naţională intră în starea de contracţie.
Se constată că, în cazul descris de tabelul de mai sus, venitul naţional de echilibru
(Ye) se determină prin relaţia:
1 1
Ye = ⋅ I 0 , adică Ye = ⋅ 500 = 5 ⋅ 500 = 2.500, deoarece investiţiile
1− c 1 − 0 .8
sunt singura mărime autonomă.
Doar în modelul simplificat, în care Y = C + I, determinarea venitului naţional de
echilibru se poate realiza şi folosind funcţia de economisire S = Y – C. Se observă din
tabelul de mai sus că, în situaţia de echilibru, S = I = 500. Dacă funcţia
macroeconomică de consum este de forma C = C0 + c ⋅ Y, funcţia macroeconomică de
B B

economisire va fi S = Y – C, adică:
S = Y – C0 – c⋅Y, ceea ce înseamnă că:
B B

S = - C0 + (1-c) ⋅ Y
B B (12.16.)
La echilibru, S = I0, adică – C0 + (1-c) ⋅ Y = I0, de unde rezultă că
B B B B B B

1
Ye = ⋅ (C 0 + I 0 ) .
1− c
Se observă că obţinem acelaşi rezultat, relaţia (12.15.), ca atunci când am
determinat venitul naţional de echilibru prin egalitatea între oferta agregată şi cererea
agregată.
Mărimea venitului naţional de echilibru se poate determina şi grafic, folosind
"diagrama cu dreapta la 45°” sau diagrama cu dreapta economisirii.
În primul caz, în "diagrama cu dreapta la 45°”, introdusă în analiza
macroeconomică de Paul Samuelson, pe ordonată se înscriu componentele cererii
agregate (consumul minim necesar - C0 - şi investiţia autonomă - I0 - ), iar pe abscisă
B B B B

se înscrie mărimea venitului naţional - Y.

 "Dreapta la 45°” este locul geometric al punctelor în care venitul naţional (oferta
agregată) este egal cu cererea agregată. Ea reprezintă de fapt, grafic, oferta agregată.
Reprezentarea grafică a funcţiei macroeconomice de consum C = C0 + c⋅Y este B B

dreapta care pleacă din punctul de coordonate (0, C0) şi are panta pozitivă egală cu c.
B B

Cererea agregată este reprezentată grafic de dreapta care pleacă din punctul de
coordonate (0, C0 + I0), fiind paralelă cu dreapta consumului, deoarece are aceeaşi
B B B B

pantă pozitivă c. Proiecţia pe abscisă a intersecţiei dreptei cererii agregate cu "dreapta

la 45°” este nivelul venitului naţional de echilibru.
În al doilea caz, când dorim să determinăm grafic venitul naţional de echilibru
folosind dreapta economisirii, în sistemul axelor de coordonate, pe ordonată şi
abscisă, vom înscrie aceleaşi mărimi şi vom trasa dreapta investiţiei autonome care se
prezintă ca o paralelă la abscisă, ce trece prin punctul de coordonate (0, I0).
B B

Funcţia economisirii, determinată mai sus, S = - C0 + (1-c)⋅Y, este reprezentată

B B

grafic prin dreapta economisirii, care pleacă din punctul de coordonate (0, -C0) şi B B

⎛ C ⎞
intersectează abscisa în punctul de coordonate ⎜ 0 ,0 ⎟ .
⎝1− c ⎠
Cum, în modelul simplificat, venitul naţional de echilibru este nivelul pentru care
S = I0, acesta este determinat grafic prin proiecţia pe abscisă a punctului de intersecţie
B B

a dreptei economisirii şi dreptei investiţiei.

Pentru o mai bună înţelegere a modului de determinare, numeric şi grafic, a
venitului naţional de echilibru, vom lua un exemplu numeric, în care C = 500 + 0.75
Y, iar I0 = 200.
B B

Numeric, când plecăm de la egalitatea dintre oferta agregată şi cererea agregată,

venitul naţional de echilibru:
 1
Ye = ⋅ (500 + 200 ) = 4 ⋅ 700 = 2.800.
1 − 0.75

Când pornim de la egalitatea S = I0, pentru a determina venitul naţional de

B B

echilibru, trebuie să ajungem mai întâi la funcţia de economisire.

S = Y – C = Y – 500 – 0.75 Y, adică S = - 500 + 0.25 Y. Egalând S cu I0, rezultă:
B B

- 500 + 0.25 Y = 200, de unde, 0.25 Y = 700, iar Ye = 700 / 0.25 = 2.800 .
Determinarea grafică este realizată în fig. 12.7.
Folosind "dreapta la 45°”, reprezentăm grafic dreapta investiţiei autonome I0 B

=200 trasând o paralelă la abscisă prin punctul A de coordonate (0, 200), apoi
B

reprezentăm dreapta cererii agregate, care pleacă din punctul B de coordonate (0,
700), având panta egală cu 0.75 . Această dreaptă intersectează “dreapta la 45°” în
punctul C de coordonate (2.800, 2.800). Proiecţia pe abscisă a punctului C este
punctul E de coordonate (2.800, 0), care corespunde venitului naţional de echilibru Ye
= 2.800.
Pentru a determina grafic venitul naţional de echilibru pornind de la ecuaţia S =
I0, trebuie să trasăm mai întâi dreapta economisirii S = -500 + 0.25Y. Pentru aceasta
B B

determinăm punctele de intersecţie ale ei cu axele de coordonate. Intersecţia cu

ordonata este punctul în care Y = 0. Rezultă S = -500, punctul de intersecţie fiind D
de coordonate (0, -500). Intersecţia cu abscisa este punctul în care S = 0. Deci, -500 +
0.25Y = 0, de unde rezultă că Y = 2.000, punctul de intersecţie fiind F de coordonate
(2.000, 0). Intersecţia dreptei de economisire cu dreapta investiţiei autonome este
punctul G de coordonate (2.800, 200), a cărui proiecţie pe abscisă este acelaşi punct E
de coordonate (2.800, 0), corespunzător aceluiaşi nivel al venitului naţional de
echilibru Ye = 2.800 .
Când în modelul determinării venitului naţional de echilibru intervin, la cererea
agregată, şi alte mărimi autonome, cum ar fi cheltuielile guvernamentale (G0) sau B B

exportul net (H0), mecanismul este similar. La determinarea numerică se adaugă în

B B

ecuaţia venitului naţional de echilibru respectivele mărimi autonome, alături de C0 si B B

1
I0, adică Ye = ⋅ (C 0 + I 0 + G0 + H 0 ), (17) iar la determinarea grafică nu se mai
1− c
B B

poate folosi decât “diagrama cu dreapta la 45°”, în care dreapta cererii agregate va
porni din punctul A de coordonate (0, C0 + I0 + G0 + H0) şi va avea aceeaşi pantă, c,
B B B B B B B B

intersectând “dreapta la 45°” într-un punct B situat mai sus şi mai la dreapta celui din
primul model simplificat, C. În acest fel, desigur, proiecţia pe abscisă a acestui punct
de intersecţie va reprezenta un nivel al venitului naţional de echilibru Ye2, de B B

asemenea mai mare decât Ye1 în modelul simplificat prezentat anterior. Toate acestea
B B

pot fi vizualizate în fig. 12.8.

 12.3. Relaţii între venit, consum şi investiţii.
Multiplicatorul investiţiei şi acceleratorul

După cum se observă din mecanismul determinării venitului naţional de echilibru

prezentat mai sus, între venit, pe de o parte, şi consum, investiţii şi celelalte
componente ale cererii agregate, pe de altă parte, există strânse relaţii de dependenţă.
Să analizăm, pentru început, influenţa modificării investiţiilor asupra mărimii
venitului naţional de echilibru, respectiv a nivelului activităţii economice.

12.3.1. Influenţa variatiei investiţiilor asupra venitului naţional de echilibru.

Multiplicatorul investiţiei
Pentru a analiza această influenţă, vom folosi tabelul 12.2, obţinut din tabelul
10.1. în care, de această dată, mărimea investiţiei autonome sporeşte cu 100 de unităţi
monetare.

Tabelul 12.2. Situaţia economiei naţionale în funcţie de relaţia între venitul naţional şi
cererea agregată, când mărimea investiţiei se modifică

Nr. Venitul Consum Econo- InvestiţiaCererea Starea

crt naţional ul (C = miile autonom agregat economiei
(Y) 0.8 Y) (S = Y ă (Io) ă naţionale
– C) (C + Io)
0 1 2 3 4 5 6
1 2.000 1.600 400 600 2.200 De
expansiun
e
2 2.500 2.000 500 2.600 De
 expansi
une
3 3.000 2.400 600 600 3.000 De
echilibru
4 3.500 2.800 700 600 3.400 De
contracţie

Se constată cu uşurinţă că sporirea investiţiei autonome cu 100 unităţi monetare

determină creşterea venitului naţional de echilibru de la 2.500 u.m. (în tabelul 12.1) la
3.000 u.m. (în tabelul 12.2), deci cu 500 u.m. Rezultă că între variaţia investiţiei (ΔI)
şi variaţia venitului naţional de echilibru (ΔY) există o relaţie de tipul:
ΔY = k ⋅ ΔI (12.18.)
500
În exemplul nostru, 500 = k ⋅ 100, de unde rezultă k = = 5.
100
Acest coeficient k, care arată cu cât se multiplică variaţia investiţiei pentru a afla
sporul de venit naţional aferent se numeşte multiplicatorul investiţiei şi se
calculează ca raport între variaţia venitului (ΔY) şi variaţia investiţiei (ΔI):
ΔY
k= (12.19.)
ΔI
Cum, la echilibru, S = I şi, respectiv, ΔS= ΔI, putem înlocui ΔI cu ΔY - ΔC;
ΔY
relaţia anterioară devine k = , iar apoi, coborând (ΔY) la numitor, devine
ΔY − ΔC
1 1
k= , ceea ce este echivalent cu k = , adică, în final,
Δ Y − ΔC ΔY ΔC
−
ΔY ΔY ΔY
1
k= (12.20.)
1− c'
1
sau k = ' (12.21.)
s
Într-adevăr, înclinaţia marginală spre consum în exemplul numeric din tabel este
1
egală cu 0.8, ceea ce a determinat un multiplicator al investiţiei k = = 5.
1 − 0 .8
Principiul multiplicatorului a fost folosit pentru prima dată în teoria economică de
către R.F.Kahn, în 1931, dat cel care l-a generalizat a fost J.M.Keynes.
Multiplicatorul investiţiei exprimă suma efectelor de antrenare pe care le
generează în lanţ o variaţie iniţială a investiţiei asupra activităţilor din economie.
Astfel, atunci când firmele îşi majorează cheltuielile de investiţii cu 100 u.m., ca în
exemplul din tabelul de mai sus, efectul imediat va fi o creştere tot cu 100 u.m. a
venitului naţional, deoarece cheltuielile de investiţii efectuate de unele firme într-o
economie sunt, concomitent, venituri pentru alte firme, furnizoare ale celor dintâi.
Această creştere a venitului naţional va determina cheltuieli adiţionale de consum în
perioada următoare. Cum înclinaţia marginală spre consum (c) este 0.8, valoarea
consumului va creşte cu 0.8 ⋅ 100 = 80 u.m., care vor constitui venituri pentru o a
treia categorie de firme. Acestea din urmă, la rândul lor, vor efectua, în condiţiile
menţinerii neschimbate a înclinaţiei marginale spre consum, cheltuieli adiţionale egale
cu 0.8 ⋅ 80, adică 0.8⋅0.8⋅100, adica 0.82⋅100 = 64 u.m. Şi aceste cheltuieli adiţionale
P P

de consum vor deveni venituri pentru o următoare categorie de agenţi economici care,
şi ei, işi vor mări consumul cu 0.83⋅100 = 51.2 u.m. ş.a.m.d. Dacă însumăm toate
P P
aceste venituri adiţionale generate de variaţia iniţială a investiţiei cu 100 u.m.
obţinem:
ΔY = 100 + 0.8 ⋅100 + 0.82 ⋅ 100 + … + 0.8n ⋅ 100 = 100 ⋅ (1 + 0.8 + 0.82 + … +
P P P P P P

0.8n). În paranteză avem o sumă a unei serii în progresie geometrică cu raţia r = 0.8,
P P

1
subunitară. În acest caz, formula sumei este ∑ = . În exemplul nostru
1− r
1
ΔY = 100 ⋅ = 100 ⋅ 5 = 500. Deci, rezultă şi din exemplul numeric că
1 − 0 .8
multiplicatorul este egal cu 5.
Acelaşi efect de multiplicare asupra venitului şi, implicit, asupra consumului, îl are şi
variaţia oricărei alte cheltuieli autonome, independente de venit (cum ar fi, de
exemplu, variaţia cheltuielii guvernamentale).
Până aici am luat în considerare ipoteza cea mai simplă în care şi importurile sunt o
mărime autonomă. De asemenea, am folosit venitul naţional făcând abstracţie de
existenţa impozitelor care diminuează venitul destinat consumului. Luarea în
considerare a mărimii venitului disponibil obţinut prin scăderea din venitul naţional a
impozitelor şi adăugarea aşa numitelor "plăţi de transfer” (ajutoare şi subvenţii de
consum pentru sprijinirea categoriilor defavorizate ale populaţiei) se va realiza în
Capitolul 17 – Politici macroeconomice.

12.3.2. Influenţa variaţiei venitului şi consumului asupra investiţiilor.

Principiul acceleratorului

Principiul multiplicatorului pune în evidenţă, deci, efectul variaţiei investiţiilor

asupra venitului şi, implicit, a consumului. Există însă şi o relaţie de influenţă inversă:
variaţia consumului, a cererii agregate, ca urmare a modificării venitului sau acţiunii
altor factori, are efecte importante asupra mărimii investiţiilor, cu consecinţe multiple
asupra evoluţiei întregii economii naţionale. Această relaţie este evidenţiată de
principiul acceleratorului. De accelerator s-a ocupat pentru prima dată în teoria
economică A.Aftalion într-o analiză a mecanismelor crizelor economice. El constata
că o creştere a cererii de bunuri de consum provoacă o majorare mai mult decât
proporţională a producţiei bunurilor de capital destinate investiţiilor. În final,
cantitatea suplimentară de bunuri de consum cerute se poate produce în cantităţi
excesive comparativ cu cererea curentă. Acceleratorul a mai fost studiat de John M.
Clark, Gottfried von Haberler, Simon Kuznetz, R.F.Harrod, P.A.Samuelson. Lui
J.M.Keynes unii economişti contemporani îi reproşează faptul că a neglijat principiul
acceleratorului.
Conform acestui mecanism, între cererea de produse finale şi mărimea
investiţiilor există o relaţie funcţională de amplificare. Astfel, dacă toate capacităţile
de producţie sunt utilizate pe deplin, o creştere a cererii de bunuri de consum indusă,
de exemplu, de o majorare a veniturilor, generează o sporire de o mai mare amploare
a investiţiei, respectiv a cererii de bunuri de capital necesare procesului investiţional.
Astfel, creşterea cererii de bunuri de consum devine, conform principiului
acceleratorului, o variabilă independentă ce determină mărimea investiţiilor.
Dacă mecanismul multiplicatorului exprimă efectul variaţiei investiţiei asupra
venitului, acceleratorul exprimă un efect invers, acela al variaţiei venitului şi
consumului asupra investiţiilor. Principiul acceleratorului pune în evidenţă faptul că
rata investiţiilor este determinată, în principal, de rata modificării nivelului producţiei,
ca urmare a creşterii cererii pentru bunuri de consum. Deci, când producţia creşte,
investiţiile vor avea un nivel ridicat, iar atunci când producţia este în scădere,
investiţiile vor avea un nivel scăzut, ceea ce va afecta gradul de ocupare a
capacităţilor de producţie şi, implicit, a factorilor de producţie.
Pentru a înţelege mecanismul acceleratorului, vom folosi următorul exemplu
numeric: presupunem că o întreprindere producătoare de bunuri de consum dispune
de 20 de utilaje de vechime diferită, în valoare de 60.000.000 u.m. din care unul se
uzează şi se înlocuieşte anual. Aceasta înseamnă că investiţia brută este egală cu
investiţia de înlocuire, reprezentând valoric 3.000.000 u.m. (costul achiziţionării unui
utilaj). Se mai presupune că volumul anual al vânzărilor s-a stabilizat pentru un
anumit timp la 30.000.000 u.m., ceea ce determină un raport de 1:2 între cifra de
afaceri şi valoarea utilajelor, raport care se menţine relativ constant. O altă ipoteză de
lucru foarte importantă este că firma se află în situaţia de ocupare deplină a tuturor
resurselor sale productive, inclusiv a utilajelor, astfel încât creşterea producţiei sale
într-o anumită proporţie nu mai este posibilă decât prin sporirea numărului de utilaje
în aceeaşi proporţie (aceasta înseamnă că progresul tehnic este neutru, nefiind posibilă
creşterea productivităţii marginale a capitalului). În aceste condiţii, să presupunem că
se înregistrează o creştere cu 50% a cererii de bunuri de consum fabricate de firmă, ca
urmare a sporirii veniturilor populaţiei în aceeaşi proporţie. Pentru a satisface această
cerere crescută, firma este obligată să sporească numărul utilajelor tot cu 50%, de la
20 la 30. Aceasta înseamnă că investiţia brută este egală cu valoarea a 11 utilaje, adică
33.000.000 u.m., din care 3.000.000 u.m. reprezintă investiţia de înlocuire, efectuată
pe seama amortismentului, iar 30.000.000 u.m. reprezintă investiţia netă. Iată cum,
pentru a creşte producţia cu 50%, investiţia brută sporeşte cu
(33 − 3) ⋅ 100 = 1.000% . Acesta este efectul de acceleraţie.
3
Să ne imaginăm ce se întâmplă în continuare în întreaga economie naţională.
Pentru a realiza această creştere a investiţiei, firma din exemplul nostru îşi va mări
cererea de bunuri de capital către furnizorii utilajelor de care are nevoie. Aceştia, la
rândul lor, nu vor putea satisface noua cerere de utilaje decât mărindu-şi propriile
capacităţi de producţie, ceea ce presupune o nouă cerere de bunuri de capital adresată
furnizorilor lor. Efectele de antrenare continuă amplificând producţia de bunuri de
capital pe o scară extinsă a economiei naţionale.
Acest amplu proces are efecte pozitive pe planul ocupării forţei de muncă, ceea
ce va determina o creştere generală a veniturilor şi, în consecinţă, o perioadă de
prosperitate. Ea va continua dacă cererea de bunuri de consum va creşte şi în anul
următor în aceeaşi proporţie. Un asemenea fapt este însă puţin probabil. Dacă în anul
următor cererea pentru bunuri de consum fabricate de firmă creşte în continuare, dar
nu cu 50%, ci doar cu 20%, firma, pentru a satisface noul nivel al cererii, îşi va mări
capacitatea de producţie tot cu 20%, achiziţionând, de această dată, doar 7 utilaje în
valoare de 21.000.000 u.m., din care 3.000.000 u.m. investiţia de înlocuire normală şi
18.000.000 u.m. investiţie netă. Iată cum, nu o scădere a cererii de bunuri de consum,
ci doar o încetinire a creşterii ei, de la 50% la 20%, a provocat o diminuare a
investiţiei brute de la 33.000.000 u.m. la 21.000.000 u.m. şi a investiţiei nete de la
30.000.000 u.m. la 18.000.000 u.m., ceea ce înseamnă o diminuare a cererii pentru
bunuri de capital cu 36,36%.
⎛ 21000000 − 33000000 ⎞
⎜ ⋅ 100 = −36,36% ⎟
⎝ 33000000 ⎠
Aceasta are drept consecinţă o diminuare a gradului de ocupare a capacităţilor de
producţie a furnizorilor de bunuri de capital din economia naţională şi, implicit, o
disponibilizare de forţă de muncă, o amplificare a şomajului cu toate consecinţele sale
negative pe plan economic, social şi politic.
Mai mult, dacă în perioada următoare, cererea pentru bunuri de consum se
stabilizează la nivelul ridicat la care a ajuns, firma îşi va limita cererea de bunuri de
capital, din nou, doar la un singur utilaj, investiţia sa brută reducându-se la nivelul
celei de înlocuire, de 3.000.000 u.m. . Iată cum, o perioadă de prosperitate poate lua
brusc sfârşit, fără ca cererea pentru bunuri de consum să se diminueze. Acesta este
principiul acceleratorului: efect de acceleraţie a creşterii volumului producţiei de
bunuri de consum asupra cererii şi producţiei de bunuri de capital, dar şi în sens
invers, cu consecinţe ce pot deveni dramatice. De aceea el a fost asemuit de către Paul
Samuelson cu călărirea unui tigru, prin aceasta dorindu-se evidenţierea faptului că
principiul acceleratorului este un puternic factor de instabilitate economică, de
amplificare a fluctuaţiilor din economie.
Pentru a evita asemenea evoluţii oscilante, este necesară studierea atentă a
tendinţelor de evoluţie a cererii pentru bunuri de consum şi, până la extinderea
capacităţii de producţie, folosirea mai eficientă şi mai deplină a factorilor productivi
existenţi.

12.4. Relaţia dintre venitul national de echilibru

şi venitul naţional potenţial

Venitul naţional potenţial, numit şi venit naţional de ocupare deplină,

reprezintă acel nivel al venitului naţional care ar putea fi obţinut prin folosirea
deplină a tuturor resurselor productive de care dispune economia naţională, în
special, a forţei de muncă. Între venitul naţional de echilibru (Ye) şi venitul naţional
potenţial (Yp) pot exista următoarele relaţii de mărime:
Ye = Yp, situaţie în care economia naţională se află în echilibru de ocupare
deplină;
Ye < Yp, când economia naţională se află în echilibru de subocupare, adică
resursele productive şi în special forţa de muncă nu sunt utilizate pe deplin;
Ye > Yp, situaţie în care economia naţională se află în echilibru de supraocupare.
În acest caz, producţia fizică nu mai poate creşte pentru a compensa o eventuală
sporire a cererii de bunuri de consum. Oferta agregată fiind în termeni fizici limitată,
realizarea unui nou echilibru în condiţiile creşterii cererii agregate nu mai este
posibilă decât pe cale nominală, prin creşterea preţurilor.

12.4.1. Venitul naţional de echilibru de subocupare. Decalajul deflaţionist

Când economia se află în situaţie de subocupare, reprezentată grafic în fig.12.9.

oferta agregată este mai mare decât cererea agregată, ceea ce face ca unele firme să
înregistreze o creştere a stocurilor pentru care nu mai au cerere suficientă. Ca urmare,
ele sunt nevoite să încerce valorificarea producţiei lor prin vânzarea la preţuri mai
reduse. Segmentul BC din fig.12.9.reprezintă un "decalaj”, "gol” sau "abatere"
deflaţionistă reprezentând un excedent de ofertă sau, altfel spus, un deficit de cerere
agregată. Resorbirea acestui decalaj pentru a aduce venitul naţional de echilibru la
nivelul venitului naţional potenţial poate fi realizată prin creşterea cererii agregate pe
seama încurajării investiţiilor private, a majorării exporturilor sau a sporirii
cheltuielilor guvernamentale cu o mărime egală cu segmentul respectiv.
 Y p − Ye
Decalajul deflaţionist (Dd) poate fi determinat cu ajutorul relaţiei Dd =
K
4 1
, unde k reprezintă multiplicatorul şi este egal, după cum ştim, cu .
1− c
TPF FTP

12.4.2. Venitul naţional de echilibru de supraocupare. Decalajul inflaţionist

În situaţia de supraocupare, reprezentată grafic în fig. 12.10, cererea agregată este

mai mare decât oferta agregată. Având în vedere că toate resursele productive de care
dispune economia sunt utilizate deja pe deplin, agenţii economici nu mai pot satisface
excedentul de cerere prin creşterea producţiei fizice, ci doar pe cale nominală, prin
creşterea preţurilor. De aceea, segmentul AB, reprezentând excedent de cerere
agregată sau, altfel spus, deficit de ofertă agregată, este denumit "decalaj”, "gol” sau
"abatere” inflaţionistă. Ca şi la decalajul deflaţionist, mărimea decalajului inflaţionist
Ye − Y p
(Di) se poate determina cu ajutorul relaţiei: Di = . Resorbirea acestui decalaj
k
inflaţionist se poate realiza prin măsuri de descurajare a consumului personal de
bunuri şi servicii, prin politici guvernamentale de austeritate în cheltuirea banului
public, prin diminuarea investiţiilor, a exporturilor sau chiar prin suplimentarea ofertei
agregate interne pe seama creşterii importurilor.

4 Rela¡ia se determinå geometric. ¥n triunghiul isoscel, dreptunghic ABD,

T T AD=BD=Yp-Ye =ΔY. BC = BD – CD = ΔY –
CD. ¥n triunghiul ACD, dreptunghic în D, cateta CD este egalå cu AD înmul¡it cu tangenta unghiului DAC, care reprezintå de
fapt panta dreptei cererii agregate, c. Deci, CD = c ⋅ AD = c ⋅ ΔY. Rezultå cå BC = BD – CD = ΔY – c ⋅ ΔY = ΔY(1-c). Deci, BC
care reprezintå de fapt tocmai decalajul defla¡ionist (Dd) =ΔY(1-c), ceea ce este echivalent cu Dd/(1-c) = ΔY. Inså 1/(1-c) = k, de
unde rezultå cå Dd⋅k = ΔY sau Dd = ΔY/k = (Yp – Ye) /k.
 12.4.3. Complementaritate sau rivalitate între consum şi investiţii. Paradoxul
economisirii

După cum am văzut în prima parte a acestei teme, economisirea şi investiţiile

constituie factori esenţiali ai dezvoltării naţiunilor. În familie, încă de mici, am fost
educaţi că economisirea este o virtute, în timp ce consumul exagerat reprezintă un
viciu. Am putea crede că şi la nivel de economie naţională, în orice situaţie, cu cât
economisim mai mult, pe seama reducerii consumului, cu atât ne putem crea premise
mai favorabile pentru creşterea consumului viitor pe baza investiţiilor făcute din
veniturile prezente.
Este locul să arătăm că un asemenea raţionament nu are suport economic în orice
situaţie. Astfel, dacă economia naţională se află într-o stare de subocupare, când părţi
importante din capacităţile de producţie existente nu sunt utilizate, iar forţa de muncă
suferă din cauza unui nivel ridicat al şomajului, a reduce consumul pentru a spori
economisirea echivalează cu diminuarea cererii agregate, şi aşa insuficiente, ceea ce
va determina un nivel al activităţii economice, exprimat de venitul naţional de
echilibru, mai redus. În consecinţă, şi veniturile disponibile se vor diminua, atrăgând
după sine o reducere a investiţiilor şi, în final, o scădere a potenţialului productiv al
societăţii, concomitent cu amplificarea şomajului. La un venit naţional mai mic, şi
economisirea va fi, desigur, mai mică.
Iată ceea ce în teoria economică poartă numele de paradoxul economisirii: reduci
consumul prezent pentru că doreşti să economiseşti mai mult în vederea sporirii
investiţiilor pentru creşterea consumului viitor şi ajungi să economiseşti mai puţin, să
investeşti mai puţin şi, prin aceasta, să-ţi periclitezi consumul viitor. Producţia scade
până la acel nivel la care venitul devine suficient de redus pentru a restabili egalitatea
între economisirea planificată a populaţiei şi investiţiile planificate în economie.
Astfel, după cum afirma P.A.Samuelson, "în vremurile de restrişte, vechile virtuţi ar
putea reprezenta păcate moderne” 5 . TF FT

Samuelson explică acest paradox prin două argumente:

5 Paul A.Samuelson, William D. Northaus, op. cit., pag. 549.

T T
 · aşa numita "eroare de compunere”, care evidenţiază faptul că ceea ce este bun
pentru fiecare persoană în parte nu trebuie să fie întotdeauna bun pentru toţi deoarece,
în anumite condiţii, prudenţa individuală poate reprezenta o nesăbuinţă colectivă 6 .
TF FT

· problema stării economiei. Aici se răspunde la întrebarea: economia se află într-

o stare de depresiune economică, de subocupare sau se află într-o situaţie de ocupare
deplină a tuturor resurselor sale productive? Dacă se găseşte în situaţia de subocupare,
aşa cum se observă şi din fig.12.11, diminuarea consumului pentru creşterea
economisirii provoacă deplasarea dreptei cererii agregate din poziţia CA1 în poziţia
B B

CA2, fapt care va avea drept consecinţă creşterea decalajului deflaţionist de la

B B

dimensiunea AB la mărimea AC şi diminuarea venitului naţional de echilibru de la

Ye1 la Ye2, ceea ce echivalează cu reducerea activităţii economice şi creşterea
B B B B

numărului de şomeri din economia naţională. Într-o asemenea situaţie, între consum şi
investiţii nu există rivalitate, ci complementaritate.

Dacă însă economia se află în starea de ocupare deplină, adică se situează pe

curba frontierei posibilităţilor de producţie din fig.12.12., investiţiile nu pot creşte
decât pe seama reducerii consumului. Grafic, în economie nu se poate trece de la
situaţia A, cu un consum mai ridicat, OCA, la situaţia B, cu un volum mai mare de
B B

investiţii OIB, decât pe seama reducerii consumului la nivelul OCB. Într-un asemenea
B B B B

caz, între consum şi investiţii există o relaţie de rivalitate, economisirea redevine o

virtute, pe seama ei putându-se asigura o creştere a investiţiilor şi, în consecinţă, o
sporire a veniturilor şi consumului viitor.

6 Ibidem
T T
 Concepte de bază
· Venit naţional
· Consumul
· Înclinaţia medie spre consum
(rata consumului)
· Înclinaţia marginală spre
consum
· Legea psihologică fundamentală
· Venitul curent disponibil
· Venitul permanent
· Venitul relativ
· Efectul de avuţie
· Funcţia macroeconomică de
consum
· Economisirea
· Înclinaţia medie spre
economisire (rata economisirii)
· Înclinaţia marginală spre
economisire
· Dezeconomisirea
· Punctul critic sau pragul de
ruptură al economisirii
· Investiţia brută
· Investiţia de înlocuire
· Investiţia netă
· Investiţia în capital circulant
· Dezinvestiţia în capital circulant
· Eficacitatea marginală a
capitalului
· Rata de rentabilitate a investiţiei
· Termenul de recuperare a
investiţiei
· Sectorul real al economiei
· Sectorul monetar al economiei
· Curba IS
· Efect de evicţiune (crowding -
out)
· Venit naţional de echilibru
· Stare de expansiune a economiei
· Stare de echilibru a economiei
· Stare de contracţie a economiei
· Multiplicatorul investiţiei
· Principiul acceleratorului
· Venit naţional potenţial
· Venit naţional de echilibru de
subocupare
· Decalaj, gol sau abatere
deflaţionistă
· Venit naţional de echilibru de
supraocupare
· Decalaj, gol sau abatere
inflaţionistă
· Paradoxul economisirii
 Probleme de discutat

1. În ce constă conţinutul "legii debuşeelor" sau "legii lui Say"? Reflectă ea în

mod corect realităţile din economie?
2. Care sunt destinaţiile venitului naţional în expresia sa fizică şi în cea reală?
3. Ce reprezintă înclinaţia medie spre consum şi înclinaţia marginală spre
consum şi în ce relaţii se pot afla aceste două mărimi macroeconomice în
dinamica lor?
4. Ce reflectă legea psihologică fundamentală elaborată de John Maynard
Keynes?
5. La ce se referă teoria venitului permanent, ipoteza venitului relativ şi a
ciclului de viaţă?
6. Care sunt principalii factori obiectivi care influenţează mărimea consumului?
7. Care sunt principalii factori subiectivi care influenţează mărimea
consumului?
8. Care este relaţia funcţională între consum şi venit la scară macroeconomică
şi cum poate fi exprimată?
9. Cum se reflectă acţiunea legii psihologice fundamentale asupra dinamicii
economisirii?
10. Ce reprezintă înclinaţia medie spre economisire şi înclinaţia marginală spre
economisire şi în ce relaţii se pot afla aceste două mărimi macroeconomice în
dinamica lor? În ce relaţii se află aceste două mărimi cu înclinaţia medie şi
cea marginală spre consum?
11. Care este relaţia între economisire şi venit şi cum evolează ea?
12. Ce sunt investiţiile şi cum se poate aprecia nivelul lor?
13. În ce constă importanţa investiţiilor în economia naţională?
14. Ce surse de finanţare a investiţiilor există şi cum se adoptă decizia de a apela
la una sau alta dintre ele?
15. Ce relaţie există între rata dobânzii şi mărimea investiţiei?
16. Cum se determină eficienţa economică a investiţiei?
17. Cum putem deduce curba IS şi ce exprimă ea?
18. La ce se referă efectul de evicţiune (crowding - out)?
19. Cum putem evidenţia grafic efectele factorilor determinanţi ai investiţiei
asupra mărimii acesteia?
20. În ce situaţie de poate afla economia naţională în funcţie de relaţia dintre
venitul naţional (oferta agregată) şi cererea agregată?
21. Cum determinăm mărimea venitului naţional de echilibru?
22. În ce constă mecanismul multiplicatorului investiţiei?
23. În ce constă conţinutul principiului acceleratorului?
24. În ce situaţie se poate afla economia naţională în funcţie de relaţia între
venitul naţional de echilibru şi venitul naţional potenţial?
25. Ce este decalajul deflaţionist şi cum poate fi resorbit?
26. Ce este decalajul inflaţionist şi cum poate fi resorbit?
27. La ce se referă "paradoxul economisirii"?
28. Ce relaţie există între consum şi investiţii când economia naţională se află în
situaţia de ocupare deplină?
 CAPITOLUL 13

ŞOMAJUL

În ansamblul factorilor de producţie, omul cu forţa sa de muncă ocupă cel mai

important loc. De aici, necesitatea folosirii depline şi eficiente a acestei resurse.
Specificul locului si rolului acestui factor în ansamblul condiţiilor de producţie tine de
împrejurarea că depozitarul aptitudinilor fizice şi intelectuale necesare a fi puse în
valoare în actul productiv este omul; iar omul îşi găseşte menirea şi se integrează
social numai dacă este ocupat, dacă îşi găseşte un loc de muncă. Aşa se explică de ce
nefolosirea forţei de muncă înseamnă nu numai o risipă de energie dar şi un atentat la
pacea socială; individul, cu toate realizările în planul ştiinţei şi tehnicii, a rămas să-şi
câştige existenţa pe calea muncii, el continuă şi va continua să aibă imperioasă nevoie
de un loc de muncă. În consecinţă, deşi munca în sine nu poate fi socotită o plăcere ci
doar un mijloc, o cale spre ea, nemunca nu este încadrabilă la rubrica pozitivului.
Şomajul, pentru că aceasta este nemunca, indiferent de cauze şi de forme este
perceput ca un fenomen negativ cu adânci şi multiple implicaţii în întreg organismul
economic şi social.

13.1. Scurt istoric, definire şi caracteristici

Nefolosirea, în forme şi grade diferite, a unei părţi a forţei de muncă active

înseamnă şomaj. Existenţa sa ca fenomen economic şi social este legată de producţia
modernă, de apariţia pieţei muncii şi a salariului ca preţ al forţei de muncă.
Pentru secolul XIX, liberal sub raportul filosofiei economice dominante, şomajul
nu a constituit o problemă. Eventualele întreruperi sau absenţe în procesul muncii nu
erau socotite decât pene efemere şi cu cauze sociale. Abia în ultimul sfert al acestei
perioade se pune problema somajului în termeni efectiv economici.
Evoluţia prin dezechilibru, sinuozitatea procesului reproducţiei, apariţia unor
factori noi de influenţă sub incidenţa progresului tehnic etc., fenomene specifice
începutului de secol XX dar, cu deosebire, marea criză a anilor '29-'33 conştientizează
lumea că folosirea forţei de muncă este o problemă. Cu această ocazie economistul
englez J.M. Keynes îşi face un mare merit din a susţine, argumentat, că orice politică
economică care se vrea cu sorţi de izbândă trebuie să-şi facă din folosirea cât mai
deplină a forţei de muncă alfa şi omega discursului. Începând de aici, şomajul şi
inflaţia devin însoţitori nedoriţi dar permamenţi ai economiei contemporane. În
acelaşi timp, problema şomajului se instituţionalizează; statul îşi asumă
responsabilităţi şi acţionează în mod direct pentru a menţine sub control amintitele
fenomene; îşi construieşte strategii. Este, de altfel, obligat să o facă, pentru că
economia în sine nu mai garantează, în virtutea mecanismelor spontane
autoreglatoare, folosirea deplină a forţei de muncă. În acţiunea sa este obligat să ţină
seama de următoarele împrejurări:
· Crearea unui loc de muncă în plus nu răspunde doar unei cerinţe de ocupare; pe
lângă faptul că respectivul loc de muncă se realizează la costuri din ce în ce mai mari,
el trebuie să aibă şi o fundamentare economică, să-i fie necesar economiei.
· Societatea s-a prezentat, întotdeauna, de o manieră stratificată, atât sub raportul
structurii ocupaţionale cât şi al celei salariale. Realizarea consensului între
participanţii la actul producţiei în formula "un loc pentru fiecare şi fiecare la locul său
presupune acceptarea de către orice individ a poziţiei pe care o ocupă în piramida
socială" 1 . Nu este acesta un lucru uşor realizabil. Aceasta şi numai pentru faptul că
TF FT

inegalităţile au fost întotdeauna greu tolerate în condiţiile în care există şi se manifestă

o inerţie a categoriilor sociale privilegiate pentru a reproduce inegalităţile.
· Există un foarte mare număr de factori care influenţează mărimea şomajului
precum: progresul tehnic, creşterea populaţiei, sistemul de învăţământ, ritmul şi
natura creşterii economice etc. Influenţa fiecărui factor este complexă şi
contradictorie. Dorim a se reţine că şomajul nu este un dat şi un rezultat exclusiv al
dezvoltării economice. Elemente care ţin de sfera socialului, politicului,
psihologicului, etc. au o mare pondere în determinarea naturii şi formei şomajului; că
acesta îmbracă forme şi se manifestă în condiţii concret-istorice şi nu după o ecuaţie
sau un sistem de ecuaţii prestabilite.
Fenomen şi problemă majoră a lumii contemporane, de multe ori chiar dramatică,
şomajul este greu de definit. Spre a facilita analiza acestuia, teoria economică pune la
îndemână o serie de instrumente şi noţiuni ajutătoare.
Prefaţează analiza şi are relevanţă pentru fenomenul studiat stuctura populaţiei
totale a unei ţări după următoarea schemă:

Vocabularul teoriei cu privire la şomaj uzează, de asemenea, de noţiuni precum:

- Piaţa muncii = locul de confruntare, în spaţiu, timp, pe total şi pe structură a
ofertei de muncă cu cererea de muncă;
- Cererea de muncă (sau oferta de locuri de muncă) = ansamblul numărului de
ore de muncă şi, corespunzător, a personalului de o calificare şi pregătire adecvate
necesare pentru realizarea tuturor bunurilor şi serviciilor de care are nevoie societatea
la un moment dat, în condiţiile date de organizare şi de dotare tehnică a producţiei. Ea
vine din partea economiei;
- Oferta de muncă (sau cererea de locuri de muncă) = numărul total de ore de
muncă şi, corespunzător, a locurilor de muncă care, în mod potenţial, pot fi ocupate de
către populaţia activă a unei ţări. Ea aparţine şi vine din partea factorului subiectiv al
producţiei, omul.
Odată aceste chestiuni lămurite, teoria economică încearcă să surprindă esenţa
şomajului oprindu-se, fie la semnificaţia verbului a şoma, fie la cea a substantivului
şomer. Astfel, prin trimitere la statistică a şoma înseamnă a nu lucra în mod oficial,
adică lipsa, pentru o anumită perioadă de timp, a unui loc de muncă cu consemnarea
acestui fapt în evidenţa instituţiei specializate în ţara respectivă cu problemele muncii
şi ocrotirii sociale. Cât priveşte şomajul, o definiţie sintetizată, acceptabilă şi, în

1
T T Albert Meister, L'inflation créatrice, PUF, Paris, 1975, p.162.
acelaşi timp, simplă o oferă economiştii francezi Henri Guitton şi Daniel Vitry în
următorii termeni: "este şomer individul care, deşi legal şi fizic ar putea să muncească
şi caută un loc de muncă, nu îl găseşte la rata de salariu curent al pieţei" 2 . TF FT

Judecând în termenii pieţei muncii, şomajul desemnează acea situaţie în care

oferta de muncă se găseşte în excedent faţă de cererea de muncă.
Principalele caracteristici prin care poate fi surprins şi studiat fenomenul şomaj se
referă la:
a) Nivelul şomajului, care se determină atât în mărime absolută, ca număr, cât şi
relativă, ca rată a şomajului (numărul şomerilor / populaţia activă).
Din acest punct de vedere, al nivelului, de reţinut că şomajul a devenit o
permanenţă a economiei moderne, cu amplitudini diferite pe zone geografice şi
perioade. Este logic ca existenţa în sine a şomajului să fie constatată şi consemnată
prin raportare la ceea ce înseamnă starea de ocupare deplină a forţei de muncă.
Motive obiective impun ca acest concept, al ocupării depline, să fie plasat sub unghiul
relativităţii. Aceasta deoarece o suprapunere perfectă a posibilităţilor, voinţei,
gusturilor şi aptitudinilor indivizilor peste cerinţele economiei, în plină mişcare şi
transformare are foarte puţine şanse de reuşită. Nu că nu ar fi de dorit o ocupare în
proporţie de 100%, dimpotrivă. Dar, o marjă de neocupare de 2-4% este socotită
normală, firească şi explicabilă, consonantă nu cu aspiraţiile, ci cu realităţile
obiective ale economiei. Este meritul economistului englez John Maynard Keynes de
a fi definit echilibrul economic prin sub-ocuparea forţei de muncă, sub-ocupare
situată, şi la el, în limitele unei rate a şomajului, de cca. 3% 3 . TF FT

Dacă normalul se defineşte, aici, printr-o rată a şomajului de 2-4%, se înţelege că

neîncadrarea în aceste limite înseamnă, în mod corespunzător, şomaj efectiv, anormal,
când limita este depăşită la dreapta intervalului şi supra-ocupare, când limita este
depăşită la borna din stânga. Denice Flouzat consideră ca supra-ocuparea se defineşte
printr-o rată a şomajului situată in jur de 1%. Într-o astfel de situaţie mâna de lucru
devine foarte scumpă şi se riscă ca dinamica creşterii salariilor să devanseze pe cea a
productivităţii. De aici şi acceptarea criteriului economic al supra-ocupării ca fiind
momentul în care pentru noii angajaţi are loc o creştere mai mare a salariului decât a
productivităţii lor 4 . TF FT

b) Intensitatea şomajului, desemnează gradul de pierdere a posibilităţii de a

munci. Din această perspectivă, distingem:
• Şomajul total, manifestat prin pierderea efectivă a locului de muncă;
• Şomajul parţial, care constă în diminuarea, din diferite motive, a
perioadei legale de muncă cu reducerea proporţională a salariului;
• Şomajul deghizat, specific îndeosebi ţărilor slab dezvoltate, unde
activitatea desfăşurată de unele persoane este doar aparentă, cu o
eficienţă foarte redusă şi, se înţelege, cu o retribuţie pe măsură.
c) Durata şomajului, indică intervalul cuprins între momentul pierderii locului de
muncă şi cel al reluării activităţii. Cu tendinţa generală de creştere, durata şomajului
are relevanţă în condiţiile în care, pe ţări, se fixează durata pentru care se plăteşte
îndemnizaţia de şomaj. De asemenea, cronicizarea, prelungirea duratei de şomaj
peste un an, se constituie într-un handicap serios pentru găsirea şi ocuparea unui nou
loc de muncă.

2
T T Henri Guitton, Daniel Vitry, Economie politique, 15-éd, Dalloz, Paris, 1991, p.698.
3
T T J.M. Keynes, op. cit.
4
T T Vezi Denice Flouzat, Economie contemporaine, PUF, Paris, 1992, p.107.
 d) Structura şomajului, vizează categoriile sociale cuprinse de acest fenomen,
departajabile după indicatori precum: ramura de activitate, nivelul calificării, vârstă,
profesie, sex, rasă, etc.

13.2. Originile, natura şi formele şomajului

13.2.1. Abordarea devenită «clasică»

A şoma înseamnă, potrivit statisticii, a nu lucra în mod oficial, adică lipsa, pentru
o anumită perioadă de timp, a unui loc de muncă cu consemnarea acestui fapt în
evidenţa instituţiei specializate în ţara respectivă cu problemele muncii şi ocrotirii
sociale. Inactivitatea poate fi însă rezultanta voinţei individuale, deci cu o motivaţie
subiectivă sau, dimpotrivă, a nu lucra poate traduce situaţia în care cel doritor şi apt
de muncă nu găseşte un loc disponibil din motive independente de propria sa voinţă.
Şomajul poate fi, în consecinţă, voluntar sau involuntar. Este, aceasta, clasificarea de
principiu pe care o reţine întreaga literatură de specialitate.
Referindu-se la şomajul voluntar, Keynes considera că acesta este "datorat
refuzului sau imposibilităţii pentru purtătorul forţei de muncă de a accepta o retribuţie
corespunzătoare valorii produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau imposibilitate
bazate pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale, pe înţelegeri în vederea
negocierii contractelor colective, pe adaptarea lentă la schimbări sau pe simpla
încăpăţânare proprie naturii umane" 5 . TF FT

Cu precizarea că termenul «voluntar» nu înseamnă aici că indivizii sunt

mulţumiţi de situaţia lor ci că ei preferă încă să şomeze decât să accepte anumite
condiţii pe care le oferă piaţa muncii, reţinem că economistul Keynes nu numai că a
definit, prin cele de mai sus şomajul voluntar, dar a stabilit şi principalele situaţii
cauzatoare ale refuzului de a munci în anumite circumstanţe, refuz care conduce la
şomajul voluntar.
Înscrierea variatelor forme pe care le îmbracă şomajul la una din cele două
rubrici, voluntar sau involuntar, nu este, întotdeauna, o întreprindere simplă. Există
puncte de contact şi interferenţă care le fac, uneori, greu departajabile.
Să ne oprim mai întâi la şomajul clasic şi neoclasic, prin excelenţă voluntar,
datorat, in principal, rigidităţii poziţiei salariaţilor.
Este ştiut că în virtutea mecanismelor autoreglatoare ale economiei, clasicii
considerau că tot ceea ce se economiseşte se transformă, automat, în investiţii. O
problemă a lipsei locurilor de muncă nu se punea, deci. Ideea autoreglării şi a ocupării
depline şi-a găsit formularea cea mai concisă, dar şi cea mai precisă, în «legea
debuşeelor» a lui J.B. Say: orice producţie îşi crează cererea corespunzătoare şi, ca
atare, nu există nici un motiv care să reducă imboldul la a investi şi a crea noi locuri
de muncă.
Neoclasicii, consideră, la rându-le, piaţa forţei de muncă o piaţă printre altele,
supusă aceloraşi reguli ale concurenţei. Cererea de munca se confruntă, aici, liber, cu
oferta de muncă. Rezultatul constă în formarea unui nivel al salariului real care
permite deplina ocupare şi, implicit, echilibrul pe piaţa muncii. Arthur Cecile Pigou
nota în acest sens: "În condiţii de concurenţă perfect liberă între muncitori şi de
mobilitate perfectă a mâinii de lucru, natura relaţiei între salariul real pe care îl cer
oamenii şi funcţia cererii de mână de lucru va fi foarte simplă. Întotdeauna va acţiona

5
T T J.M. Keynes, op. cit., p.44.
o puternică tendinţă ca raportul dintre salarii şi cerere să se prezinte astfel încât toată
lumea va fi efectiv ocupată" 6 . TF FT

Aşadar, în bună logică cu o astfel de concepţie, orice individ poate găsi şi ocupa
un loc de muncă cu condiţia să accepte o reducere a salariului cerută de necesitatea
folosirii depline.
Fig. 13.1. edifică asupra acestui lucru.

Interpretarea graficului este următoarea:

- O = oferta de muncă
- D = cererea de muncă
- E = punctul de echilibru căruia îi corespunde ocuparea deplină a forţei de muncă
(Ne) obtinută printr-un nivel al salariului real S/pe.
Dacă piaţa muncii devine rigidă şi salariaţii pretind un salariu real Sp1, mai mare
decât cel care asigură ocuparea deplină, cererea de muncă din partea întreprinderilor
scade la ND, în timp ce oferta de muncă a salariatilor creşte la N0. Diferenţa dintre
cele două nivele de folosire ne dă amplitudinea şomajului voluntar. În termenii
economiei politice clasice şi neoclasice indivizii sunt «condamnaţi» la şomaj pentru
că nu se supun legilor pieţei libere; pentru că nu sunt dispuşi să-şi ofere forţa de
muncă la un salariu real care, deşi ar permite deplina ocupare, nu este pe măsura
aspiraţiilor lor; «înţelegerile privind negocierea contractelor colective», ca să folosim
cuvintele lui Keynes, se produc sub zodia «încăpăţânării proprii naturii umane»,
cererile de salarii mari sunt nerealiste faţă de posibilităţile plătitorilor.
În logica şomajului voluntar se înscrie şi aşa numitul şomaj «fricţional» sau
tranzitoriu. Între cei care cer şi cei care oferă muncă se produc «fricţiuni»
permanente. Ei nu pot fi puşi faţă în faţă, pe total şi pe structură, instantaneu, spre a-şi
face cunoscute cererile şi, respectiv, ofertele lor. Informaţia pe piaţa muncii nu este
perfectă. Căutătorii de locuri de muncă sunt conştienţi că aceeaşi muncă este plătită
diferit în locuri diferite. Într-un atare context, posesorul forţei de muncă este dispus
să-şi consacre o parte a timpului său cautării informaţiei necesare care îl conduce spre
un loc de muncă adecvat. Este vorba de o decizie voluntară, individuală şi raţională.
"Cautarea se încheie atunci când rentabilitatea sa marginală (câştigul de salariu ce se
speră a se obţine căutând, o zi în plus, de exemplu) devine egală cu costul său
marginal (salariul pierdut prin refuzul de a munci pe durata acestei zile de căutări
suplimentare)" 7 . TF FT

6
T T A.C. Pigou, The Theory of Unemployment, p.252, dupå J.M. Keynes op. cit., p.288.
7
T T Jacques Généreux, op. cit., Tome 2. Macroéconomie et comptabilité nationale, p.76.
 Şomajul voluntar sau fricţional capătă pondere îndeosebi în acele economii în
care forţa de muncă manifestă o mare înclinaţie pentru a schimba frecvent locul de
muncă, fie pentru a-şi ameliora condiţia de viaţa, fie, pur şi simplu, pentru a cunoaşte
şi alt mediu sau zone ale ţării.
Dezechilibre temporare între cererea şi oferta de muncă apar frecvent în cazul
tinerilor sau al femeilor.
Tinerii, posesori ai unei diplome, sunt adesea contrariaţi şi puţin pregătiţi să
accepte că între idealul lor profesional şi ceeea ce li se oferă şi li se cere să facă la
terminarea studiilor există anumite diferenţe. Până ce se vor convinge că piaţa îşi
impune, în ultimă instanţa, implacabilele-i condiţii, ei vor căuta ceva mai bun. De
asemenea, problema căutării unui loc de muncă, ca şi durata acestei căutări este, la
tineri, şi în funcţie de faptul dacă sunt căsătoriţi şi au, deci, sarcini şi cheltuieli proprii
de acoperit sau sunt incă întretinuţi de familiile din care provin; nevoia şi urgenţa
găsirii unui loc de muncă este mult mai mare în primul caz decât în al doilea.
În cazul femeilor, judecăţile statistice cu privire la şomaj sunt foarte labile. Dacă
timpul folosit de o femeie în gospodărie, pentru menaj sau creşterea copiilor,
neremunerat, este socotit neocupare, faptic şi obiectiv nu poate fi vorba decât despre
un şomaj aparent. Dacă, însă, procesul de creştere şi educaţie a copiilor s-a încheiat,
iar respectiva femeie doreşte să se încadreze şi nu găseşte un loc de muncă, se trece de
la un şomaj aparent la unul deghizat, dar real, care nu schimbă însă cu nimic datele
statisticii. Comportamentul feminin conduce însă la şomaj fricţional pentru că decizia
de a se încadra sau nu depinde de o serie întreagă de împrejurări. O femeie poate
solicita la un moment dat un loc de muncă şi crea, astfel, dezechilibre tranzitorii pe
piaţa muncii şi pentru motivul că, între timp, anumite surse de venit, care iniţial nu
faceau necesară angajarea, au dispărut (pierderea soţului, divorţ, etc.). De asemenea,
costul de oportunitate explică în foarte multe situaţii de ce femeile adulte preferă să
rămână acasă decât să se angajeze: diferenţa dintre venitul posibil de dobândit prin
angajare şi cel obţinut (sau economisit) rămânând să se ocupe de gospodărie, are o
mare influenţă asupra deciziei ce trebuie luată.
În categoria mare a şomajului voluntar intră şi o parte a celui numit structural. El
se datorează dezechilibrelor create între cererea şi oferta de muncă. Structurile
socio-profesionale nu mai corespund structurii economice şi tehnice în evoluţie. Unei
cereri suple, în permanentă mişcare, îi corespunde o ofertă rigidă, pe ansamblu şi, mai
ales, pe structură.
Conflictul cerere-ofertă pe piaţa muncii poate apare ca urmare a unor dezechilibre
structurale produse în dezvoltarea economică, în proporţiile dintre ramurile şi
subramurile economice, în repartizarea industriei în teritoriu, în aplicarea defectuoasă
a unor politici industriale sau agrare, în dezvoltarea urbanistică etc. Supleţea,
mobilitatea şi voinţa de adaptare trebuie să vină din ambele părţi, atât a ofertei cât şi a
cererii de muncă. Factori de natură diversă, obiectivi sau subiectivi, aleatori sau cu
acţiune constantă intervin şi fac dificilă concordia celor două părţi. Posibilităţile
materiale şi spirituale, dorinţele, obiceiurile, tradiţia, politica demografică, etc.,
influenţează profund oferta pe piaţa muncii. Sistemul de instruire ca şi cel de
promovare şi perfecţionare au aceeaşi influenţă. Dacă sistemul de învăţământ şi
perfecţionare nu produce diplome cu acoperire, în cantitatea, de calitatea şi structura
necesare economiei şi dacă acest sistem nu ţine pasul şi, de fapt, nu anticipează
schimbările intervenite în structurile economice şi tehnice, şomajul structural îşi face
manifestă prezenţa. Imigraţia şi emigraţia pot, de asemenea, crea distorsiuni în
structura raportului cerere ofertă. Un aflux al forţei de muncă străine poate crea în
rândul populaţiei indigene schimbări de atitudine; de obicei străinii sunt orientaţi şi
condiţionaţi să accepte slujbele cele mai puţin agreabile şi mai prost plătibile.
Distorsiuni profunde şi cu consecinţe deloc neglijabile pot avea originea în chiar
interiorul cererii de muncă, datorate, în principal progresului tehnic. Şomajul
tehnologic, ca o variantă a celui structural, nu este rezultatul introducerii, pur şi
simplu, a progresului tehnic. Modul în care se aplică, de obicei în valuri şi neuniform
pe sectoarele economiei şi, indeosebi, felul în care forţa de muncă receptează, oferă
răspuns la schimbările tehnologice, se constituie, mai degrabă, în cauze ale şomajului
tehnologic. Rupturile de echilibru se produc de obicei la schimbarea unui mod tehnic
de producţie cu altul, mai nou, cerut de noile condiţii şi de restricţiile pe care le
impun raritatea resurselor. Dacă o «criză tehnică» este însoţită şi de o criză a
adaptării, şomajul tehnologic devine fapt evident. De principiu însă, înlocuirea muncii
de către capitalul tehnic înseamnă un progres şi o uşurare pentru om şi ea nu aduce
obligatoriu şomaj pentru că este aproape organic însoţită de o dezvoltare şi o
multiplicare a serviciilor din amonte, cu mari posibilităţi de ocupare. Serviciile de
producţie şi, odată cu ele, micile întreprinderi capabile să se adapteze din mers şi care
în ţările dezvoltate constituie adevarate salbe în jurul marilor firme şi a marilor oraşe,
asigurându-le mobilitatea şi posibilitatea înfruntării unor conjuncturi nefavorabile,
ocupă un procent semnificativ şi în creştere din forţa de muncă.
Încadrarea şomajului structural la rubrica mare a şomajului voluntar este permisă
şi de înţeles numai în măsura în care cei afectaţi de multiplele împrejurări relatate mai
sus nu conştientizează că profesia, meseria şi calificarea lor sunt mai puţin cerute ,
s-au devalorizat pe piaţa muncii şi că nu vor găsi în această situaţie o slujbă decât
dacă acceptă un salariu mai mic, pentru aceleaşi locuri de muncă sau pentru altele,
salariu care asigură, în noile condiţii, echilibrul pe piaţa muncii. Nu are importanţă
aici de ce muncitorul X sau Y a fost disponibilizat (restrângerea activităţii unui sector,
schimbarea tehnologiei de fabricaţie etc.), ci de ce el sau întregul colectiv din care
face parte refuză o reducere a salariului suficientă pentru ca respectiva activitate să
rămână rentabilă şi concurenţială cu păstrarea întregului personal angajat sau de ce el,
laborant în industria chimică, spre exemplu, deşi i-ar fi posibil, refuză statutul de
ospătar într-un restaurant şi a avea, astfel, un loc de muncă.
Dimpotrivă, în situaţia în care cel ameninţat cu pierderea locului de muncă ca
urmare a unor mutaţii structurale produse în economie se împacă şi acceptă noua
situaţie, respectiv un salariu mai redus corespunzător noului raport tensional cerere-
ofertă la calificarea sa pe piaţa muncii, dar cu toate acestea lucrul nu este posibil
pentru că respectivul loc de muncă dispare sau altele cu care este compatibil
socio-profesional nu există pur şi simplu, atunci respectivul şomaj structural îmbracă
haina şomajului involuntar.
În categoria şomajului voluntar poate, dintr-un anumit punct de vedere, să fie
inclus şi cel indus de însăşi îndemnizaţia de şomaj. Explicabilă şi motivată social,
îndemnizaţia de şomaj are şi efecte contradictorii: se constată că şomajul, în varianta
voluntar, este cu atât mai mare cu cât această îndemnizaţie este mai consistentă; o
mărime relativ redusă a acesteia incită la a găsi cât mai repede un loc de muncă, după
cum, o sumă mare reduce gradul de intensitate al căutării şi-l determină pe beneficiar
în a folosi acest timp mai mult pentru odihnă decât pentru găsirea unui alt loc de
muncă.
Este în profitul tuturor şi al fiecărui individ în parte ca alocarea resurselor de
muncă sa fie cât mai eficientă. Faptul că fiecare îşi caută un loc de muncă la care se
poate cel mai bine adapta şi în acelaşi timp este şi bine remunerat, nu are nimic
antieconomic; cu condiţia însă ca durata necesară cautării şi schimbării locului de
muncă să nu devină o povară financiară greu de suportat pentru stat. Pentru aceasta
este necesar ca îndemnizaţia de şomaj sa fie stabilită la un nivel optim. Ea "trebuie să
fie astfel încât să incite la cautarea unui loc de muncă şi să evite, pe cât posibil,
substituirea, raţională din punct de vedere individual, timpului de căutări cu timpul de
odihnă" 8 . Optim, aici, mai mult cu semnificaţie de «inhibator»; cuantumul
TF FT

îndemnizaţiei de şomaj trebuie să contracareze atât tendinţa unora de a abandona locul

de muncă (indiferent de motive) spre a deveni beneficiari ai îndemnizaţiei, cât şi pe
cea a beneficiarilor efectivi de a prefera alternativa unui venit mai mic, compensat
însă cu savoarea timpului liber, celei a căutării unui loc de muncă. Nu trebuie, apoi,
uitat că îndemnizaţia este supusă aceleaşi politici de indexare ca şi salariile. De aceea
muncitorii preferă o îndemnizaţie de şomaj mobilă unei politici de reducere a
salariilor necesare rentabilizării activităţii economice.
În aceeaşi logică intră şi efectul reducerii impozitelor asupra venitului. Operează
aici efectul de venit; în măsura în care indivizii plătesc mai puţin impozit ei vor avea
nevoie de mai puţină muncă spre a-şi menţine acelaşi standard de viaţă pe care şi l-au
fixat ca obiectiv înainte de reducerea impozitelor.
Un efect «pervers» al îndemnizaţiei de şomaj este aşa numitul şomaj la negru. El
acoperă acea realitate în care cel înscris în statisticile oficiale şi beneficiază de pe
urma îndemnizaţiei prestează, concomitent, o activitate remunerată. Avem de-a face
aici cu un şomaj de tip parazit, care, pe lângă evaziunea fiscală provocată, grevează
nejustificat şi improductiv bugetul de stat.
Cu această ultimă excepţie, a şomajului la negru, şomajul voluntar, în forme mai
mult sau mai puţin deghizate, nu reprezintă un rău în sine şi nici o calamitate socială.
Posibilitatea de a-ţi permite, voit, să nu munceşti o anumită perioadă, nu se întâmplă
oricând şi oriunde. Este necesar a se ajunge în situaţia în care "..... date fiind costurile
şi beneficiile (atât băneşti cât şi psihologice) şomerului în raport cu cele ale
muncitorului, în condiţii existente cunoscute celui care caută un loc de muncă, acesta
din urmă preferă să continue a căuta un loc de muncă care să-i convină mai mult decât
să accepte ofertele care îi sunt făcute" 9 . TF FT

Reflectând realităţile unei economii care, în mod dinamic, caută criteriile cele
mai eficiente pentru alocarea resurselor şi facilitând ajustarea necesară între
dezideratele muncitorilor şi nevoile economiei, şomajul voluntar apare ca un fel de
rău necesar, acceptat şi considerat normal, natural.
Dacă în cazul şomajului voluntar individul are, cel puţin, alternativa unei alegeri,
de a prefera, de pildă, să trăiască pe baza «cadoului» făcut prin indemnizaţia de
şomaj, decât să accepte o slujbă pentru care primeşte o sumă puţin incitantă, nu la fel
stau lucrurile în cazul şomajului involuntar. El nu este nici natural şi nici «un rău
necesar», ci un rău pur şi simplu, ce însoţeşte neiertător procesul reproducţiei
economice postbelice. El constă în existenţa unor persoane neocupate care, deşi ar fi
dispuse sa se angajeze la un salariu determinat în condiţiile pieţei libere, nu are
această posibilitate din motive obiective.
Cel care s-a preocupat insistent şi a teoretizat fenomenul şomajului involuntar a
fost economistul J.M. Keynes. De altfel el este «produsul» marii crize din anii
1929-1933, care a demonstrat lumii că şomajul nu este un fenomen prin excelenţă
voluntar şi nici un accident temporar.

8
T T E. Claassen, P. Salin (sub redac¡ia), L'Occident en désarrai. Turbulences d'une économie prospère, Dunod, Paris, 1978,
p.29-30.
9
T T A. Fourçans, Sauver l'économie, Calman-Lévy, Paris, 1978, p.117.
 În baza unei atente analize a teoriei clasice şi neoclasice a şomajului, Keynes a
tras concluzia că nu blocajele aparatului de producţie se află la originea acestui
fenomen, ci nivelul cererii efective globale (consum + investiţii). Sintetic exprimat,
deosebirea dintre analiza sa şi cea de la care a plecat şi pe care a contestat-o inseamnă:
a) Negocierile patronat - sindicat pe linia ocupării se produc în termenii salariului
nominal şi nu real. Refuzul de a munci se face vis-à-vis de salariul nominal şi nu real.
Muncitorii nu se opun reducerii salariului real în condiţiile în care acest lucru merge
mână în mână cu creşterea gradului de ocupare. Altfel spus, o reducere a salariului
real ca urmare a creşterii preţurilor, salariul nominal rămânând neschimbat, nu atrage
o scădere a ofertei de muncă disponibile sub cea efectiv folosită înainte de urcarea
preţurilor. Numai dacă reducerea salariului real atinge proporţii intolerabile se
întâmpină rezistenţă din partea muncitorilor şi numai dincolo de acest prag ei sunt
puşi în situaţia de a şoma involuntar.
Keynes se pronunţa pentru menţinerea salariului nominal la un nivel constant din
motive de echitate. El crede că reducerile în salariu nominal, cerute de raţiuni
economice şi de ocupare, sunt asimilate de salariaţi măsurilor de sancţionare,
personală sau colectivă. Dimpotrivă, o diminuare a salariului real, determinat de
creşterea preţurilor, pare mai puţin injustă şi, realmente, mai uşor de suportat.
b) În optica clasică şi neoclasică, oferta de munca (N) este pusă în relaţie de
dependenţa cu salariul real (N = f(S/p). La Keynes, nivelul salariului nominal (S) este
funcţie de gradul de ocupare S=g(N) sau, S=S0 + W(N) dacă se admite o anumită
rigiditate a salariilor nominale.
c) Originile şomajului se află la Keynes nu pe piaţa muncii, ci pe piaţa bunurilor
şi pe cea monetară. În consecinţă, curba cererii de muncă nu este decât o derivată a
curbei cererii globale. Aceasta din urmă determină volumul producţiei, iar volumul
producţiei este pus în dependenţă directă cu gradul de ocupare. Marele «mister» al
cererii efective explică, aici, totul. Următorul citat edifică din plin asupra concepţiei
economistului nostru: "... ca să fie justificat un anumit volum de ocupare, trebuie să
existe un volum de investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul
producţiei totale peste cantitatea pe care colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul
dat al ocupării. Căci dacă nu există acest volum de investiţii, încasările
întreprinzătorilor vor fi mai mici decât cele necesare pentru a-i determina să ofere
volumul respectiv de ocupare" 10 . TF FT

Politica de ocupare a forţei de muncă este, aşadar, în conceptia lui Keynes, bazată
pe raţiuni economice, iar nivelul ca atare al ocupării "....nu depinde de dezutilitatea
marginală a muncii exprimată sub forma salariilor reale decât în măsura în care oferta
de mână de lucru la un anumit salariu real îi stabileşte ocupării un nivel maxim" 11 . TF FT

Keynes vrea să ne spună că economia politică clasică şi neoclasică nu are dreptate

decât intr-un caz special deoarece ".... volumul ocupării este legat intr-un mod bine
determinat de un nivel dat al salariilor reale - nu invers. Dacă inclinaţia spre consum
şi volumul investiţiilor noi au drept consecinţă o cerere efectivă insuficientă, nivelul
efectiv al ocupării va fi mai scăzut decât oferta de mână de lucru potenţial disponibilă
la salariul real existent, iar salariul real de echilibru va fi mai mare decât dezutilizarea
marginală a nivelului de echilibru al ocupării mâinii de lucru" 12 . În baza unei atari
TF FT

analize este de înţeles cum o insuficienţă a cererii efective face ca procesul de ocupare

10
T T J.M.Keynes, op.cit., p.64.
11
T T Ibidem, p.66.
12
T T Ibidem.
să se oprească înainte de a fi atins nivelul folosirii complete şi, de aici, şomajul să fie
o prezenţă şi în mijlocul abundenţei.
Rezumând analiza prin cele două grafice supraetajate ce urmează, concepute,
primul în termenii salariului nominal, iar cel de-al doilea în cei ai salariului real 13 TF FT

constatăm că:

· Salariul nominal S0, care depinde de nivelul de ocupare N, nu se modifică pe

intervalul 0-N3 (poziţia a) chiar dacă N trece de la N1 la N2 şi N3. Doar dincolo de
N3, corespunzător unei reduceri a salariului real la limita extremă, datorită creşterii
preţurilor, situaţie în care întreprinderile sunt obligate să ajusteze salariile nominale
pentru a angaja şi a face faţă cererii efective în creştere, se înregistrează şi o tendinţă
de creştere a salariului nominal.
· Creşterea gradului de ocupare de la N1 la N2 determinată de creşterea
debuşeelor şi posibilităţilor de dezvoltare a condus (poziţia b) la reducerea salariului
real de la S/p1 la S/p2. Salariul nominal rămânând constant, ajustarea s-a făcut prin
preţuri. Keynes consideră (de data aceasta în bună logică neoclasică) că mărimea
cererii efective orientează şi antrenează producţia în zone cu randamente
descrescânde. Ca urmare, cresc costurile şi, implicit, preţurile; salariul real scade în
condiţiile în care salariul nominal rămâne constant, prin ipoteză;
· Salariaţii mai acceptă o reducere a salariului real de la S/p2 la S/p3 dacă aceasta
este însoţită de creşterea cererii de muncă de la D2 la D3 şi, corespunzător, a gradului
de ocupare de la N2 la N3. Dincolo de punctul N3 nu mai este posibilă creşterea
gradului de ocupare. De la acest prag, reducerea în continuare a salariului real nu mai
poate fi, din motive obiective, acceptată. Pentru mărirea gradului de ocupare în raport
cu cererea efectivă în creştere firmele vor trebui să marească salariile nominale. Dacă
nu o fac salariaţii sunt puşi în situaţia de a şoma involuntar. Este de înţeles că
salariaţii vor şoma involuntar şi dacă cererea efectivă este insuficientă, dacă procesul
ei de creştere se opreşte înainte ca salariul real să ajungă la limita minimă admisă.

13
T T Concep¡ia graficului este preluatå din Gilbert Abraham-Frois, Dinamique économique, Dalloz, Paris, 1989, p.207.
 Şomajul explicat de Keynes şi pus pe seama variaţiilor cererii efective globale are
un puternic caracter conjunctural, ciclic. Tot conjunctural este şi genul de şomaj
explicabil prin modul defectuos în care se realizează legătura dintre nivelul
salariilor, pe de o parte, şi cel al preţurilor şi productivităţii muncii, pe de altă parte.
Este ştiut că într-o economie sănătoasă creşterea salariului trebuie să fie devansată de
creşterea productivităţii muncii şi, deci, a producţiei. Lucrurile nu se derulează însă
intotdeauna pe acest traiect. Analiza dinamicii vieţii economice reţine faptul că
mărirea preţurilor, profitabilă pentru unităţile economice este, în acelaşi timp,
incitantă la a angaja. Aceasta în pofida concepţiei neoclasice marginaliste potrivit
căreia productivitatea marginală a factorilor de producţie este descrescătoare şi, deci,
suplimentul de producţie obţinut prin angajarea unui nou muncitor scade continuu.
Atâta timp cât costurile de producţie, socotite monetar, nu sunt grevate în aceeaşi
proporţie de creşterea preţurilor, întreprinderea va fi înclinată să angajeze şi, efectiv o
va face, mărind astfel proporţiile producţiei. Acest unilateral boom pentru
întreprinderi poate lua însă repede sfârşit. Muncitorii devin conştienţi că mărirea
generală a preţurilor afectează puterea lor de cumpărare. Pentru aceasta ei vor cere o
indexare a salariilor în raport cu rata anticipată a inflaţiei plus o primă de risc care să
păstreze nealterate clauzele contractului de angajare. Se ajunge atunci în situatia în
care salariile nominale cresc mai repede decât preţurile şi producţia. Unităţile
economice se vâd silite să-şi reducă volumul producţiei, diminuând, cel mai adesea,
numărul de locuri de muncă.
Reţinând ca importante şi reale aceste fenomene, adăugăm că folosirea forţei de
muncă şi, implicit, şomajul nu se reduce la o problemă de contabilitate între creşterea
salariilor nominale şi creşterea preţurilor şi nu poate fi gândită detaşat de realizarea
condiţiilor de reproducţie în general.
Revenind, astfel, la şomajul structural şi tehnologic reamintim că încadrarea
acestuia în categoria şomajului voluntar este motivată logic numai atunci când cel
aflat într-o atare situaţie refuză salariul de echilibru de pe piaţa muncii. Altfel, dacă
acceptarea acestui nivel de salarizare este fapt evident, dar ocuparea nu este posibilă
din lipsa efectivă a locurilor de muncă, acest tip de şomaj primeşte atributul
involuntar.
Tot involuntar şomează şi cei rezultaţi dintr-o creştere demografică «şoc», şi
ajunşi pe piaţa muncii în condiţiile în care aceasta nu este încă pregătită să-i
asimileze. Afirmarea imperioasă a nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă,
dar care, din diverse motive, nu au lucrat până acum, în situaţia în care cererea de
muncă nu face faţa acestei cerinţe, conduce la acelaşi rezultat.
Involuntar, chiar dacă sezonier, şomează şi cei afectaţi de caracterul discontinuu
al unor procese de producţie din agricultură, construcţii, silvicultură, lucrări publice
etc.

13.2.2. Tendinţe noi în abordarea originii şomajului

Dinamica teoriei despre şomaj, exprimarea unor puncte de vedere diverse şi
adesea contradictorii este un reflect al dinamicii fenomenului ca atare. Pentru clasici
şi neoclasici un şomaj voluntar de 1% şi unul involuntar de 2-3%, datorat
insuficienţei capacităţilor de producţie se înscrie în linia unei evoluţii normale a
economiei. Un şomaj de 10%, caracteristic anilor 1929-1933 a fost luat drept unitate
de măsură pentru a caracteriza o mare depresiune. În perioada postbelică, cu mari
variaţii, atât în timp, determinate de evoluţia economică ciclică, cât şi în spatiu, pe
zone şi ţări, şomajul s-a situat între 2 şi 9%. Statisticile internaţionale evidenţiază
faptul că, în general, şomajul aşa-zis normal are în SUA o rată de 2-3 ori mai mare
decât în Europa. Aceasta nu inseamnă însă că starea depresionară a Americii este mai
alarmantă cu un multiplu de 2 sau 3 decât cea a Europei. Nu, ceea ce explică o atare
situaţie este 14 : a) mobilitatea forţei de muncă şi dorinţa în rândul personalului
TF FT

american de a schimba locul de muncă este puternică; b) în SUA şomajul în rândul

populatiei de culoare este încă foarte mare, de aproximativ 20-25%.
Schimbările structurale din economia mondială, fenomenul dezindustrializării,
dar mai ales "evoluţia prin stagflaţie", determină o creştere generală a ratei şomajului.
Nu puţine sunt astăzi ţările care înregistrează rate ale somajului de peste 10%. Punând
în cauză pacea socială, dramaticul fenomen aduce mereu în actualitate, cu o constanţă
obsesivă, geniala idee a lui Keynes potrivit căreia orice politică economică ce se vrea
cu sorţi de izbândă trebuie să-şi facă din folosirea forţei de muncă obiectivul numărul
unu.
Rămânând la convingerea că J.M. Keynes a marcat, pentru multă vreme, teoria şi
politica economică a folosirii mâinii de lucru, ne vedem în acelaşi timp datori ca,
urmărind finalitatea ideilor şi terapeuticii sale să reliefăm tendinţele noi în evoluţia
şomajului şi indeosebi a factorilor cauzatori. Preocupat de o atare problemă, Gilbert
Abraham Frois ajunge la următoarele concluzii 15 : TF FT

a) "Şomajul nu provine în întregime dintr-o insuficienţă a cererii". Deşi

insuficienţa cererii rămâne o cauză esenţială şi actuală a şomajului, el, ca şi alţi
economişti 16 , consideră că şomajul contemporan poate avea şi alte cauze şi forme de
TF FT

manifestare precum:
- O insuficienţă a locurilor de muncă determinată de un echipament industrial
redus, urmare a unei acumulări şi investiţii anterioare slabe (cazul ţărilor slab
dezvoltate şi în curs de dezvoltare) sau de un excedent de ofertă de muncă în raport cu
capitalul fix existent, urmare şi el fie a unui puternic exod rural, fie a imigraţiei. În
felul acesta, şomajul "clasic", explicabil prin capacităţi de producţie ce nu pot absorbi
în întregime forţa de muncă, coabitează cu şomajul de tip keynesist, cauzat, în
principal, de insuficienţa investiţiilor;
- Se manifestă, îndeosebi după cel de-al doilea şoc petrolier, un şomaj clasic de o
factură deosebită: rămân capacităţi de producţie disponibile, dar neutilizate, pentru că,
din raţiuni de constrângeri exterioare şi în principal sub efectul concurenţei
internaţionale, întreprinzătorii "privilegiază investiţiile de productivitate în
detrimentul celor de capacitate" 17 . O rentabilitate comparativă nesatisfăcătoare face
TF FT

deci ca anumite locuri de muncă să rămână neocupate;

- Şomajul fricţional are tendinţa să crească, iar această creştere este total
independentă de relansarea cererii efective. La baza fenomenului stau două cauze:
creşterea mobilităţii forţei de muncă şi reducerea timpului de angajare ca urmare a
unor rapide şi profunde restructurări industriale.
b) "Crearea unui anumit număr de locuri de muncă nu diminuează în aceeaşi
măsură şomajul". Aceasta pentru că numărul candidaţilor la un loc de muncă a
crescut în ultima vreme ca urmare a următoarelor împrejurări: s-a mărit în general
vârsta de pensionare, a crescut oferta de muncă din partea tinerilor, a crescut rata de
activitate în rândul femeilor şi, în sfârşit, apariţia şi extinderea unui fenomen numit
"şomaj adiţional": soţia inactivă a unui fost salariat care şi-a pierdut slujba este tentată

14
T T Vezi Emil Classen, op.cit., p.25.
15
T T G. Abraham-Frois, op. cit., p.410-414,.
16
T T Vezi E. Malinvaud, Réexamen de la théorie du chomage, Caiman-Lévy, Paris, 1980 şi Les causes de la montée du
chômage en France, în Problemes économiques, nr. 1989, 10 sept.1986.
17
T T G.A. Frois, op.cit., p.411.
să intre pe piaţa muncii (şi să se evidenţieze cu această ocazie în registrele de şomaj)
pentru a compensa, angajându-se, pierderea suferită de soţul său.
c) "Creşterea producţiei nu antrenează în mod necesar creşterea locurilor de
muncă". În opoziţie cu logica keynesistă, în prezent, investiţia nu mai este, sau nu în
primul rând, una de extindere a capacităţilor de producţie şi deci creatoarea unor
locuri noi de muncă, ci dimpotrivă, este una de productivitate, una care se face în
zonele deja cu propductivitate maximă sau spre a ameliora productivitatea unor
factori rari, deficitari.
O analiză interesantă a acestei probleme, a modului în care investiţia nouă şi
progresul tehnic se repercutează asupra gradului de ocupare a făcut-o Alfred Sauvy.
El distinge în acest sens patru tipuri de progres tehnic, şi anume 18 : TF FT

- progresul "refouleur", a cărui introducere elimină locurile de muncă;

- progres "neutru", aplicarea sa nu afectează numărul locurilor de muncă;
- progres "multiplicator", care deschide noi posibilităţi pentru crearea de locuri de
muncă;
- progres "intens" prin "deversare", prin aceasta el înţelegând "utilizarea în afara
ramurii progresiste de venituri suplimentare rezultând din inovaţie". "Şi, intr-adevăr,
un nou echipament poate, într-o primă fază, să reducă locurile de muncă într-o
anumită ramură. Într-o fază următoare însă, câştigurile rezultate în urma creşterii
productivităţii muncii pot să antreneze o reducere a preţurilor şi, dacă consumul este
elastic la preturi, o creştere a producţiei şi a gradului de folosire în ramura în cauză.
Dar câştigurile de productivitate pot de asemenea să se traducă printr-o creştere a
veniturilor care «se deversează» spre alte consumuri şi să poată astfel contribui la
creşterea gradului de folosire în alte ramuri, şi îndeosebi în domeniul serviciilor.
Efectul multiplicator al acestei «deversări» va fi cu atât mai intens cu cât salariile din
«sectoarele de primire» vor fi mai puţin ridicate" 19 . TF FT

Ceea ce a vrut să evidenţieze A. Sauvy, prin acest efect de multiplicare pe care

progresul tehnic îl provoacă pe piaţa locurilor de muncă şi, în principal, în domeniul
serviciilor, exprimă o idee pe care realitatea actuală pare să o confirme; supoziţiile cu
pretenţia de concluzie dovedită a lui G.A. Frois, anume că "unei creşteri a producţiei
nu-i corespunde o creştere corespunzătoare a locurilor de muncă", are valabilitate
numai dacă nu ţinem seama de acest benefic efect de multiplicare pe care introducerea
progresului tehnic îl are. De asemenea, ea ne pune în gardă că relaţia producţie sau
creştere economică, pe de o parte, si numărul locurilor de muncă, pe de altă parte, nu
trebuie privită şi analizată de o maniera simplistă.
13.3. Remedii; soluţii şi politici anti-şomaj

13.3.1. Motivaţia luptei impotriva şomajului

În condiţiile în care omul, cu forţa sa de muncă, constituie resursa regenerabilă
cea mai preţioasă şi practic nelimitată, folosirea sa la nivelul cel mai eficient şi mai
deplin posibil s-a constituit şi rămâne o constantă a preocupărilor tuturor factorilor de
decizie. Altfel spus, găsirea celor mai potrivite căi de luptă împotriva şomajului
constituie o necesitate obiectivă. Varietatea şi complexitatea fenomenului, a formelor
sale de manifestare, a implicaţiilor multiple, directe sau indirecte în aproape toate
componentele organismului economico-social fac deosebit de dificilă o asemenea
sarcină. Aceasta nu înseamnă însă nici fatalism nici pasivitate. Dimpotrivă, cu grade

18
T T A. Sauvy, La machine et le chômage, Dunod Paris, 1980, citat dupå Roland Morin, Theorie des grands problemes
economiques contemporains, Fascicule 1, Fundation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 1986-1987, p.245.
19
T T Ibidem.
de preocupări ce au variat în funcţie de împrejurări concret istorice şi de gravitatea
fenomenului, guvernele au căutat intotdeauna remedii şomajului. Soluţiile preconizate
s-au înscris pe o gamă foarte variată, aşa cum variată a fost şi este manifestarea
fenomenului. Înainte de a ne referi la ele, câteva precizări prealabile găsim necesar să
facem:
- N-a existat şi nu există o singură soluţie, definitiv şi peste tot valabilă la şomaj;
există sau poate exista un sistem de soluţii, producător de efecte într-un anumit
context istoric şi în anumite cadre: regionale, naţionale, etc.;
- Nu putem vorbi de o soluţie sau de soluţii "pure", valabile numai în terapia
şomajului. Ele trebuie corelate şi integrate în sistemul de ansamblu al măsurilor
anti-criză, din care şomajul nu este decât o dimensiune. Caracterul organic, integrat al
sistemului economic ne obligă să reflectăm şi să ţinem seama de efectele colaterale,
uneori nedorite, pe care o măsură anti-somaj le poate provoca;
- Experienţa practică, suficient de îndelungată, a scos în evidenţă faptul, puţin
îmbucurător, că terapeutica şomajului nu s-a dovedit a fi radicală. Istoria evoluţiei
faptelor economice obligă la a admite ideea că lumea s-a obişnuit cu şomajul şi că
ceea ce-i rămâne de făcut, şi nu e puţin, e de a găsi mijloacele necesare pentru a-l
menţine în limite rezonabile;
- Deşi cu rădăcini în variate domenii şi sfere ale economicului, socialului,
politicului, psihologicului, etc., şomajul rămâne în principal un rezultat al modului în
care se derulează procesele reproducţiei în ansamblu. El este strâns legat de creşterea
economică şi, de aceea, cele mai multe soluţii vizează acest domeniu. Creşterea şi
diversificarea producţiei, modernizarea şi reînnoirea sa continuă, corelată cu o
pregătire corespunzătoare a forţei de muncă se degajă a fi, astfel, calea principală de
limitare a şomajului.
Teoria, dar mai ales practica economică, în funcţie de timp, loc, natura şomajului
şi poziţia socială exprimată, au impus anumite soluţii, a căror cunoaştere se dovedeşte
utilă atât în plan pur teoretic, doctrinar, cât şi al politicilor economice pe care le poate
inspira. Ele poartă, de cele mai multe ori, amprenta fizionomiei curentului de gândire
economică în interiorul şi pe terenul cărora s-au conturat.

13.3.2. Soluţii la clasici şi neoclasici

Pentru clasici şi neoclasici, şomajul era o piedică efemeră şi uşor surmontabilă
prin simpla declanşare a automatismelor economice: dacă şomajul apare şi creşte la
un moment dat, salariile scad, forţa de muncă se ieftineşte, costul se reduce, ceea ce
permite producătorului să mărească producţia şi, din nou, să angajeze, făcând astfel să
dispară şomajul. Singurul dintre clasici care face excepţie în ceea ce priveşte soluţia
oferită pentru şomaj este Malthus. După el nu trebuie acţionat decât asupra ofertei de
muncă (devenită excedentară ca urmare a actiunii legii sale a populaţiei) pentru a o
aduce la nivelul cererii. Remediile sunt cunoscute: "abstinenţa", "viciul" şi
"nenorocirea".

13.3.3. J.M. Keynes

Criza anilor '29-'33, punând serios în cauză valabilitatea preceptelor
liberalismului clasic si neoclasic şi "producându-l" pe Keynes, a găsit in relansarea
cererii globale, prin stimularea atât a consumului cât şi a investiţiilor, soluţia miracol
pentru a limita şomajul. Şi trebuie să recunoaştem că înviorarea investiţiilor pe calea
unui credit facil sprijinit pe o politică monetară expansionistă s-a constituit, pentru
multe ţări şi pentru o bună bucată de vreme, o soluţie fructuoasă, chiar în nota
pesimistă cu care o lansase Keynes, convins că nimic nu garanta apriori că folosirea
maxim posibilă a forţei de muncă corespunde deplinei folosiri. În concepţia
keynesistă, răspunzătoare deci pentru gradul de folosire a forţei de muncă a rămas
creşterea economică. Ideea s-a încetăţenit, a fost acceptată până la rangul de normă:
potrivit "legii OKUN" la "nivelul anilor '60 lumea era convinsă că pentru a obţine o
reducere a şomajului de 1%, producţia trebuie să crească cu 3%.
Deşi s-a dovedit şi se dovedeşte prin natura sa inflaţionistă, relansarea şi
impulsionarea cererii efective rămâne în continuare o măsură anti-şomaj ce-şi
păstrează valoarea, completată însă cu serioase amendamente în condiţii specifice şi
anume:
- Investiţiei, sursa principală de locuri de muncă, trebuie să i se acorde o atenţie
specială. Ea devine oportună numai în baza unor temeinice analize prospective. Nu
poate fi făcută decât pentru debuşee viitoare cunoscute, altfel, beneficul ei efect de
multiplicare în planul locurilor de muncă se transformă într-un efect de
demultiplicare;
- Trebuie găsită, în funcţie de necesităţi, contextul şi perspectivele economiei,
relaţia optimă dintre "investiţia de productivitate" - creatoare, prin efectul de
multiplicare, a unor locuri de muncă, în alte ramuri, dar pe termen lung - şi, "investiţia
de capacitate" - creatoarea unor locuri de muncă în momentul efectuării ei;
-Investiţia în producţie trebuie corelată cu cea în om, în pregătirea şi formarea sa
profesională;
- Stimularea consumului, cea de-a doua componentă a cererii efective, trebuie
făcută în limitele pe care relaţia salariu - productivitatea muncii le permite. Aşa cum
s-a arătat, atunci când salariul nominal creşte mai repede decât producţia şi
productivitatea, apare şomajul conjunctural. Soluţia pentru Keynes era "îngheţarea"
sau chiar diminuarea salariului nominal. O atare măsură, în condiţiile actuale are
efecte secundare: reduce garanţiile antiinflaţioniste şi contribuie la creşterea şomajului
fricţional.

13.3.4. Dilema inflaţie - şomaj

În esenţă, remediul keynesian la fenomenul şomaj nu putea fi găsit decât într-o
politică economică de credit ieftin care să stimuleze apetitul investiţional. Era nevoie,
pentru aceasta, de o emisiune suplimentară de bani de natură să satisfacă preferinţa
pentru lichiditate şi să reducă dobânda. Keynes a preconizat şi a oferit o terapeutică
completă şi complexă. Sinteza şi esenţa acesteia constă însă într-o creştere
inflaţionistă. Practica a confirmat că o expansiune pe piaţa monetară ce a făcut
creditul facil a scos multe ţări din marasmul în care le aruncase criza anilor '29-'33.
S-a încetăţenit şi a prins contur ideea că pentru a scăpa de şomaj lumea trebuie să
accepte un anumit procent al inflaţiei.
Legătura dintre inflaţie, fenomen pe care lumea era tentată să nu-l considere un
rău în sine din moment ce contribuia la creşterea gradului de ocupare, şi şomaj, a
constituit obiectul unor intense preocupări.
Astfel, în 1958, economistul neozeelandez A. W. Philips, verifică, pe exemplul
Angliei anilor 1861-1957, relaţia dintre nivelul salariilor nominale şi cel al gradului
de ocupare. Admiţând că doar o creştere de preţ care o depăşeşte pe cea a
productivităţii este asimilabilă unei veritabile inflaţii, Philips construieşte un grafic de
următorul tip:
 Într-o primă interpretare Curba Philips semnifică faptul că o rată mică a inflaţiei
facilitează resorbţia şomajului, după cum, puţin şomaj ajută la frânarea inflaţiei. În
baza unei asemenea judecăţi, devenită notorie, lumea avea de ales: ori inflaţie ori
şomaj. Nu după mult timp însă, economia mondială avea să fie confruntată cu un
fenomen nou - stagflaţia, care admite coexistenţa inflaţiei alături de şomaj. Dilema
inflaţie - şomaj a devenit o falsă dilemă. Punctele de vedere exprimate relativ la acest
nou fenomen sunt foarte diferite şi ele arată într-o bună măsură evoluţia teoriei
economice despre şomaj. De aceea ne vom opri la câteva mai reprezentative 20 : TF FT

a) P. Samuelson, inspirat din diagramele lui Philips ajunge, în baza unor

minuţioase analize, în pofida evidenţei faptelor, la concluzia că societatea este
obligată să aleagă în continuare intre inflaţie şi somaj, "între un nivel de folosire în
mod rezonabil ridicat asociat ... cu o creştere moderată, dar continuă a preţurilor pe de
o parte, sau o stabilitate rezonabilă a preţurilor, dar asociată cu un grad de şomaj
ridicat, pe de altă parte" 21 . TF FT

b) Milton Friedman şi Edmund Phelps adoptă o poziţie diferită de cea a lui

Samuelson. Ei incearcă să explice falsa dilemă în baza teoriei "anticipaţiilor
adaptive", potrivit căreia inflaţia este un fenomen accesibil prognozei şi că rata
anticipată a inflaţiei poate fi stabilită în raport cu ratele trecute. În acelaşi timp ei
consideră că există o "rată naturală a şomajului" spre care, pe termen lung, economia
tinde în mod natural să revină şi care, în plus, este compatibilă cu orice grad al
inflaţiei. Pe termen scurt ei admit că o frânare a inflaţiei reduce într-o oarecare
măsură şomajul, dar că, odată cu trecerea timpului, şomajul revine la rata sa naturală
însă cu preţul unei inflaţii mult mai mari. "Altfel spus, dacă la sfârşitul anilor '50 o
rată a şomajului, de exemplu, de 4% era însoţită de o rată a inflaţiei de 2-3%, zece ani
mai târziu aceeaşi rată a şomajului de 4%, presupune o rată a inflaţiei de 5-6% ...
Simpla menţinere a stabilităţii nivelului de folosire nu este posibilă decât cu pretul
unei doze crescânde a inflaţiei" 22 . TF FT

Mecanismul prin care se produce un atare fenomen inflaţionist cumulativ este, în

concepţia monetariştilor, următorul: se presupune că, inspirată din experienţa curbei
lui Philips, puterea publică acceptă şi încurajează o anumită creştere a preţurilor cu
scopul de a reduce nivelul şomajului; pentru întreprinzător, o creştere a preţurilor are
semnificaţia unei ameliorări a climatului afacerilor, a faptului că produsele lui sunt
mai cerute acum decât inainte; acest fapt îl va îndemna să-şi mărească proporţiile

20
T T Vezi în acest sens: Roland Morin,, Théorie des grands économiques contemporains, op.cit. fascicul II, p.535-550; J.M.
Albertini, A. Silem, Comprendre les théories économiques, Seuil, Paris, 1983, tome 1, p.98-99; P. Picard, Théorie du
desequilibre et politique économique, Economica, Paris, 1985, p.91-122; A. Fourçans, Sauver l'économic, Calmann Levy, Paris,
1978, p.104-108; H. Lepage, Demain le capitalisme, Pluriel, Paris, 1978, p.387, etc.
21
T T Citat de H. Lepage, Demain le capitalisme, p.390.
22
T T Ibidem.
producţiei şi în consecinţă să angajeze forţă de muncă suplimentară; în plus el va fi
dispus să plătească forţa de muncă la un salariu mai mare decât cel pe care îl oferea
anterior; urmarea va fi aceea că tot ceea ce însemna în trecut şomaj voluntar,
fricţional, dispare; pentru un salariu mai mare, cei care se găseau în postura
căutătorilor de locuri de muncă, în noile condiţii, la un cost de oportunitate tentant, se
angajează; dar, boomul iluzoriu, de început, nu ţine mult; creşterea inflaţionistă a
puterii de cumpărare se difuzează în întreaga economie şi conduce la o creştere
generală a preţurilor; la sarcinile salariale mărite care încarcă costurile se adaugă
greutăţile în aprovizionare pe care le întâmpină întreprinzătorul ca urmare a creşterii
generalizate a preţurilor; în plus, previziunea sa asupra creşterii vânzărilor nu se
adevereşte deoarece puterea de cumpărare a crescut doar în termeni nominali,
inflaţionişti şi nu reali; constrâns şi aflat în situaţia incomodă cu salariaţi în plus, cu
salarii mai mari şi cu costuri în creştere, fără ca volumul vânzărilor să facă progrese,
întreprinzătorul nu are de ales; el procedează la reducerea programului de lucru şi la
licenţieri; altfel spus, oferta sa de locuri de muncă revine la situaţia iniţială, dar cu o
diferenţa semnificativă: preţurile rămân mai ridicate; de partea cealaltă, a ofertei de
muncă, muncitorul aflat în situaţia de şomaj fricţional, înţelegând că nimic nu s-a
schimbat în ce priveşte preţul forţei sale de muncă, revine la starea iniţială; oferta de
forţă de muncă îşi regăseşte nivelul său precedent, se revine, astfel la "rata naturală" a
şomajului. După Friedman şi adepţii monetarismului rata naturală a şomajului nu este
o mărime constantă ci una care evoluează în funcţie de modificările structurale ale
economiei, legate de date şi fapte reale şi nu monetare. Moneda, în mod paradoxal,
apare aici, la ei, ca un factor neutru. Nivelul şomajului nu este legat de nivelul absolut
al inflaţiei, ci este rezultatul "diferenţei care se manifestă între concepţia pe care
agenţii economici şi-o fac despre ritmul viitor de creştere al preţurilor şi maniera şi
gradul în care această anticipaţie se verifică sau nu prin evoluţia ulterioară a
preţurilor" 23 . Numai pe termen scurt se poate lupta impotriva şomajului prin inflaţie;
TF FT

pe termen lung, relaţia de mai sus dispare, nivelul de folosire devine independent de
rata inflaţiei şi dependent doar de puterea de anticipaţie a întreprinzătorilor. În
alocuţiunea rostită cu ocazia primirii premiului Nobel, M. Friedman, sintetiza astfel
concepţia sa despre relaţia inflaţie - şomaj; "Eu cred că existenţa unei relaţii inverse
între inflaţie şi somaj este un fenomen tranzitoriu, pe termen scurt, la fel cum consider
că apariţia unei relaţii directe între creşterea şomajului şi creşterea ritmului inflaţiei
este de asemenea un fenomen tranzitoriu ... care va dispare pe măsură ce agenţii
economici îşi vor ajusta, nu numai anticipaţiile inflaţioniste ci mai ales sistemul lor
instituţional şi politic la noile date ale economiei mondiale" 24 .
TF FT

c) Un punct de vedere mai conciliant şi totodată integrator, aducând pe acelaşi

teren opinii foarte diferite, aparţine economistului francez S.C. Kolm 25 . După el
TF FT

relaţia inflaţie - şomaj există şi se manifestă ca un fenomen pe termen lung, dar ea nu

are sens decât în măsura în care creşterea preţurilor este pusă în legătură cu folosirea
tuturor factorilor de producţie şi nu numai a forţei de muncă. Punând în felul acesta
problema, Kolm deplasează şi largeşte în acelaşi timp câmpul analizei, aducând în
discuţie factori importanţi care explică coexistenţa inflaţiei şi şomajului în economie.

13.3.5. Şomajul şi «politica ofertei»

23
T T Ibidem, p.401.
24
T T Citat de acelaşi H. Lapage, p.403.
25
T T Vezi E. Morin, op. cit., fascicul II, p.546.
 La nivelul anilor 1980 terapeutica anti-şomaj de factură keynesistă, dată fiind
inflaţia galopantă pe care a provocat-o, s-a dovedit şi a început să fie socotită cu
efecte minime pe planul ocupării forţei de muncă. O nouă orientare îşi face loc.
Urmaşii în linie dreaptă ai liberalismului clasic avându-l ca protagonist pe A. Laffer
lansează "politica ofertei". În condiţiile în care emisiunea monetară este eliberată de
orice constrângeri, cererea, spun ei, este uşor de creat. Mai dificil şi mai greu se fac
paşi pe terenul ofertei, al producţiei. Ea, oferta, este făcută de acum răspunzătoare
pentru crearea de noi locuri de muncă.
În spiritul acestei concepţii, descendenţii de azi ai lui A. Smith şi D. Ricardo -
"noii economişti", monetariştii, etc. - consideră că pentru a lupta împotriva şomajului
trebuie să se reţină următoarele 26 : TF FT

· Folosirea forţei de muncă nu este un obiectiv politic, ci unul economic, deoarece

piaţa forţei de muncă este o piaţă ca oricare alta, a cărei funcţionare nu trebuie cu
nimic perturbată: "Dacă se lasă liber să se confrunte oferta şi cererea de muncă, toţi
cei care doresc o slujbă, la preţul de echilibru al pieţei, o vor găsi" 27 ;
TF FT

· Cel puţin pe termen scurt, moneda trebuie să rămână neutră; aceasta pentru că
mişcările ample şi manipulaţiile masei monetare perturbă anticipaţiile şi
destabilizează economia. Creşterea masei monetare trebuie strâns corelată cu ritmul
creşterii economice;
· Decorsetarea întreprinderilor de orice mărime de povara sarcinilor fiscale ar fi
de natură să dea un nou impuls activităţii economice care, în virtutea acestui fapt, vor
crea noi locuri de muncă;
· Reducerea cheltuielilor publice şi în general "reducerea statului". Slujbele
fictive, "birocratice", fără motivatie, trebuie să dispară;
· Înlăturarea oricărei piedici din calea liberei iniţiative.
Aşadar, libertatea de mişcare, jocul liber al pieţei, peste tot şi la orice nivel,
competenţă şi competitivitate, iată reţeta anti-şomaj pe care "noii economişti" sau
monetariştii lui M. Friedman o consideră făcătoare de minuni.

13.3.6. Progresul tehnic şi şomajul

Mai aproape de realităţile sfârşitului de secol şi de cele ale începutului noului
secol, ni se par soluţiile desprinse din filozofia economică a lui J.A. Schumpeter. Cei
care au rămas credincioşi marelui economist consideră că "singură creşterea legată de
progresul tehnic este cea care poate să ofere importante câştiguri de productivitate şi
în acelaşi timp poate garanta nu numai un anumit număr de locuri de muncă, ci o
creştere continuă de noi locuri de muncă" 28 . Creşterea economică rămâne deci calea
TF FT

principală de creare a noi locuri de muncă. Nu orice creştere însă, ci numai aceea care
se produce prin "distrugerea creatoare", aceea în care câştigurile de productivitate se
obţin nu numai la nivelul forţei de muncă şi al tuturor factorilor de producţie. Şi
pentru ca aceste câştiguri de productivitate să fie surse de noi locuri de muncă, ele
trebuie să mai fie "transferabile", să "deverseze", cum spunea A. Sauvy, adică atunci
când introducerea progresului tehnic într-o ramură suprimă un loc de muncă, el să
facă să apară un altul, sau mai multe, într-o altă ramură sau sector de activitate
(efectul de multiplicare). Dezvoltarea sectorului terţiar, această generoasă supapă de
absorbţie a forţei de muncă pentru epoca pe care o parcurgem, se vrea a fi tocmai
reflectul acestui mecanism de multiplicare.

26
T T Vezi J.M. Albertini, A. Silem, op.cit., p.77-101.
27
T T Ibidem, p.77.
28
T T Ibidem, p.216.
 13.3.7. Împărţirea echitabilă a locurilor de muncă
În ansamblul teoriilor şi politicilor anti-şomaj un loc aparte îl ocupă acelea care
pun pe primul plan principiile echităţii. Se pleacă, aici, de la ideea că numărul de
locuri de muncă pe ansamblul economiei ca şi timpul total de lucru, socotit în om-ore
este un dat şi, de aici, soluţia împărţirii "echitabile" a acestui dat prin: reducerea
orarului de lucru al celor care au "prea mult" pentru a "face loc" unor potenţiali
solicitatori, coroborat cu o gestiune mai bună a timpului total (extinderea, spre
exemplu a numărului de schimburi); reducerea duratei active de lucru (pensionarea la
o vârstă mai apropiată); înlăturarea, acolo unde este cazul, a orelor suplimentare
pentru a crea posibilitatea noilor veniţi etc. Aparent la îndemână, asemenea soluţii,
acolo unde au fost aplicate, s-au dovedit cu două tăişuri; ele pot contribui la creşterea
gradului de ocupare a populaţiei tinere, dar, în acelaşi timp, pot mări povara fiscală a
statului prin reducerea cuantumului contribuţiilor sociale; pot determina de asemenea
o evoluţie contradictorie, tensionată a problemei generaţiilor etc.

13.3.8. Îndemnizaţia de şomaj

A diminua în mod real şomajul nu poate fi decât rezultanta creării de noi locuri
de muncă. Dincolo de această posibilitate nu sunt lipsite de interes nici măsurile care
pot «calma» şi ameliora situaţia şomerului. Printre acestea de mare importanţă este
ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. Fixată la nivele acceptabile şi angajante pentru
beneficiari (reamintim că o îndemnizaţie mare are un rol «inhibator» asupra căutării
de locuri de muncă), dar şi suportabile pentru societate, îndemnizaţia de şomaj a fost
şi a rămas o preocupare majoră atât a sindicatelor cât şi a guvernelor.
În măsura în care respectiva sumă are ca destinaţie acoperirea nevoilor şomerilor
pentru o perioadă dată, putem vorbi de un rol pasiv al ajutorului de şomaj. Fondul cu
această destinaţie, realizat prin contribuţia tuturor acelora care prestează o muncă
remunerată poate însă căpăta şi o altă conotaţie, de sursă activă de inserţie a şomerilor
în viaţa economico - socială. În această acceptiune ajutorul de somaj poate contribui
la scăderea şomajului dacă serveşte la finanţarea unor programe de calificare,
recalificare, reorientare şi încadrarea şomerilor în viaţa activă.
Aceeaşi semnificaţie, de mijloc activ de luptă împotriva şomajului, o dobândeşte
îndemnizaţia de şomaj şi atunci când, beneficiarii acesteia sunt obligaţi la prestarea
unor activităţi cu caracter public.
*
* *
În timpuri şi locuri diferite, în conjuncturi economice specifice s-a uzat de un
anumit gen de politică şi măsură anti-şomaj. Fiecare ţară se inspiră din experienţa
trecută şi prezentă generală dar îşi alege în ultimă instanţă căile şi mijloacele proprii.
România nu poate face altfel. Multe din măsurile amintite de noi mai sus pot constitui
sursă de inspiraţie. În acelaşi timp nu trebuie să se uite faptul că şomajul românesc
este în principal unul structural. De aceea, odată cu restructurările tehnologice, cu
reorientarea unor sectoare şi ramuri de activitate cerute de tranziţia la economia de
piaţă, trebuie găsite mijloacele necesare pentru a produce schimbări tot atât de
profunde în planul structurii forţei de muncă. Elasticitatea, maleabilitatea, adaptarea
din mers trebuie să caracterizeze atât oferta cât şi cererea de muncă. Supleţea
economiei, îmbinarea unităţilor mari cu cele mici şi mijlocii, cămp larg deschis liberei
iniţiative, investiţii în zone de maximă productivitate, dezvoltarea sectorului
serviciilor (de producţie, turism, dar mai ales de consum), îmbinarea unor strategii
naţionale cu altele locale şi regionale spre reconversie şi transferabilitate, pe de o
parte, şi un învăţământ modern, bine structurat, pe cerinţe, profesii şi raportat la
standardele internaţionale, voinţa de schimbare, conştientizarea în rândul oamenilor a
faptului, ce trebuie să devină normal, că pe parcursul perioadei active locul de muncă
poate fi schimbat (nu numai ca spaţiu dar şi ca atribuţii) de un anumit număr de ori,
cultivarea disciplinei de a economisi şi a investi etc., pe de altă parte sunt condiţii
obligatorii de a căror îndeplinire va depinde echilibrul pe piaţa forţei de muncă.
Îndemnizaţia de şomaj legalizată şi introdusă şi în ţara noastră, constituie doar o
soluţie temporară, subsidiară şi care se sprijină şi vizează îndeosebi domeniul
socialului şi mai puţin pe argumente şi motivaţie economică. De aceea, mai presus de
toate, asupra gradului de ocupare îşi vor pune amprenta faptele de muncă, disciplina
riguroasă, fără de care, progresul în planul producţiei, al creşterii economice şi deci al
gradului de folosire rămân simple himere.

Concepte de bază

· Şomaj · Şomaj voluntar

· Şomer · Şomaj involuntar
· Ocupare deplină · Îndemnizaţie de şomaj
· Cererea de muncă · Şomaj structural
· Oferta de muncă · Şomaj conjunctural
· Piaţa muncii · Şomaj tehnologic

Probleme de discutat

1. În ce termeni trebuie înţeleasă problema instituţionalizării şomajului?

2. Şomajul voluntar este un lux, o necesitate sau o calamitate socială?
3. Ce factori trebuie luaţi în considerare la determinarea optimului
îndemnizaţiei de şomaj?
4. Care sunt principalele forme de şomaj cu care se confruntă economia şi
societatea românească?
 CAPITOLUL 14

BANII, BĂNCILE ŞI PIAŢA MONETARĂ

În aparenţă, fiecare dintre noi crede că ştie ce sunt banii şi la ce folosesc ei. În
formă metalică (monedele), ca bani de hârtie (bancnotele) sau ca înscrisuri în
conturile bancare, banii ne permit să participăm la tranzacţii, să facem economii, să
stingem datorii. Dacă avem bani suntem bogaţi (cu cât mai mulţi bani, cu atât mai
bogaţi), dacă suntem bogaţi avem putere şi putem fi fericiţi. Lipsa banilor înseamnă,
în schimb, sărăcie şi excludere socială. Sub stimulentul obţinerii lor, societatea
antrenează energiile umane şi canalizează acţiunile indivizilor spre scopurile fixate
politic. Ce explicaţii ar mai fi necesare? De ce să mai pierdem timpul învăţând cine
ştie ce ”filosofii” despre bani?
Vom vedea, în acest capitol, că lucrurile nu sunt atât de simple. Aspectele
teoretice legate de bani sunt extrem de complexe, rezultat al unor evoluţii de peste 30
de secole, fără ca acestea să ducă, însă, la un acord unanim cu privire la ce sunt banii
şi care este rolul lor în economie. Se poate spune chiar că fenomenul monetar se
constituie în problema centrală a controverselor teoretice în macroeconomie.
Concret, obiectivele acestui capitol sunt: să explice conceptul de bani şi funcţiile
acestora; să prezinte rolul băncilor în economie; să analizeze determinanţii ofertei şi ai
cererii de monedă; să prezinte principalele teorii monetare; să explice modul în care
se stabileşte echilibrul pieţei monetare şi să demonstreze influenţa acestuia asupra
echilibrului macroeconomic general.

14.1. Banii. Concept, funcţii şi evoluţie

14.1.1. Ce sunt banii?

Înţelegem prin bani orice activ general care, în baza unei convenţii, este
acceptat ca mijloc de intermediere a schimbului şi ca instrument de stingere a
obligaţiilor de plată. 1 TF FT

a). Reţinem mai întâi ideea de convenţie. În încercarea de a explica baza relaţiilor
sociale şi modul în care acestea păstrează coeziunea în societate, Aristotel spunea:
„Este deci necesar să existe, pentru toate, o unitate de măsură comună [...]. Iar acest
etalon este în realitate nevoia, care asigură legătura între toate, căci dacă oamenii nu
ar avea nevoie de nimic sau nu ar avea nevoi asemănătoare n-ar mai exista nici
schimb sau schimbul nu ar mai fi acelaşi. Dar, prin convenţie, moneda 2 a devenit un TF FT

1
T T Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan, Introducere în economia politicå modernå, Editura Polirom, Iaşi, 2002,
p.466.
2
T T ¥n vorbirea curentå, conceptele de bani şi monedå sunt considerate sinonime. Dar, dacå no¡iunea de bani este genericå,
foarte largå, cuprinzând toate instrumentele de schimb, cea de monedå se referå strict la o formå particularå de bani, respectiv
piesa de metal care se prezintå sub formå de disc plat şi serveşte ca mijloc de circula¡ie, de platå şi, eventual, de tezaurizare
(Costin Kiri¡escu, “Moneda – micå enciclopedie”, Ed. ªtiin¡ificå şi Enciclopedicå, Bucureşti, 1982, p.212). Moneda în
accep¡iunea de bani a apårut în momentul în care rolul banilor a început så fie îndeplinit de o singurå marfå, respectiv aurul,
cuprul, argintul. Pentru confortul actului didactic la anul I, ne vom permite, înså, så folosim ca sinonime cele douå no¡iuni,
urmând ca disciplinele de specialitate så delimiteze şi så clarifice diferen¡ele de ordin calitativ şi cantitativ între bani şi monedå.
De altfel, în Dic¡ionarul de Economie (coord. Ni¡å Drobotå, Ed. Economicå, Bucureşti, 1999), la pagina 315, moneda este
fel de substitut al nevoii şi de aceea poartă denumirea de nomisma, pentru că îşi
datorează existenţa nu naturii , ci convenţiei (nomos) şi depinde de noi dacă să o
schimbăm sau să o retragem din circulaţie”. 3 Moneda este, prin urmare, o expresie a TF FT

voinţei oamenilor, un instrument social acceptat de către toţi, într-un spaţiu dat şi în
orice moment, ca oferind deţinătorului dreptul de creanţă asupra emitentului sau a
economiei, un instrument cu însuşiri subiective. 4 Acceptarea unui instrument ca TF FT

mijloc de efectuare a tranzacţiilor are loc într-un spaţiu monetar definit, de regulă
naţiunea, şi este posibilă, pe de o parte, ca urmare a unei decizii politice şi, pe de altă
parte, datorită încrederii pe care indivizii o au că în schimbul acelui instrument pot
dispune de o parte din producţia ţării emitente. Încrederea depinde, în mod esenţial, de
puterea de cumpărare a acelui instrument.
Prin putere de cumpărare a monedei înţelegem valoarea coşului de bunuri şi
servicii ce pot fi cumpărate cu o anumită sumă de bani la un anumit moment dat.
Puterea de cumpărare a banilor, numită şi valoarea 5 banilor, poate fi exprimată TF FT

atât pe plan intern, cât şi pe plan extern 6 . Pe plan intern se măsoară prin cantitatea de
TF FT

bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată cu o unitate monetară, iar pe plan extern

prin raportare la o altă monedă sau la un coş de monede 7 . Puterea de cumpărare a TF FT

banilor este dependentă invers proporţional de nivelul preţurilor, fiind egală cu

inversul indicelui general al preţurilor.
Pc = 1/Ip , unde Ip = P1/P0 (P1 reprezintă nivelul mediu al preţurilor din perioada
B B B B B B B B B B B B

curentă, iar P0 nivelul mediu al preţurilor din perioada de bază – spre exemplu, anul
B B

2001 raportat la 1989).

Această raportare este considerată ca exprimând valoarea reală a monedei. Ea
ne ajută să înţelegem că puterea de cumpărare a banilor ţine de eficienţa economiei,
de starea de ”sănătate” a acesteia. Cu cât o economie este mai performantă, mai
stabilă, cu atât puterea de cumpărare a monedei ce o reprezintă este mai ridicată şi
invers. De asemenea, putem înţelege că în condiţii de inflaţie puterea de cumpărare a
monedei scade, respectiv, cu o unitate monetară pot fi cumpărate mai puţine bunuri şi
servicii. Ca rezultat, scade şi încrederea populaţiei în capacitatea monedei respective
de a servi ca instrument de schimb, de plată sau de economisire. Oferta de monedă
naţională creşte şi antrenează reducerea puterii de cumpărare a acesteia şi pe plan
extern (când se solicită euro pentru lei, cursul euro/lei creşte, conform legilor cererii şi
ofertei). În procesul economisirii, vor fi preferate activele reale: terenuri, maşini, case,
bunuri de folosinţă îndelungată. Creşterea cererii pentru aceste bunuri va antrena o
creştere a preţurilor, accentuând starea de inflaţie.
Rezultă că, folosirea unei monede ca mijloc de schimb, plată, economisire
depinde de încrederea populaţiei în monedă, concret, în capacitatea acesteia de a fi

definitå ca “ansamblul mijloacelor imediat utilizabile şi acceptate de to¡i membrii unei comunitå¡i pentru reglarea tranzac¡iilor”,
cu nimic diferit ca fond de conceptul de bani (p. 59): “activ special care, în baza unei conven¡ii general acceptate, este folosit ca
mijloc de intermediere a schimbului şi de måsurå a activitå¡ii economice”.
3
T T Aristotel, Etica nicomahicå, Ed. IRI, Bucureşti, 1998, p. 112.
4
T T Nicolae Hoan¡å, Bani şi bånci, Ed. Economicå, Bucureşti, 2001.
5
T T Valoarea exprimå mårimea (måsura) calitå¡ii unui bun, capacitatea lui de a satisface o nevoie, respectiv de a fi schimbat pe
alte bunuri economice. Valoarea poate fi privitå ca valoare de întrebuin¡are, respectiv capacitatea unui bun de a satisface o
nevoie, şi ca valoare de schimb, respectiv capacitatea bunului de a fi schimbat pe o altå marfå. Puterea de cumpårare a banilor
face referire la valoarea de schimb a acestora.
6
T T Ni¡å Drobotå (coord.), Dic¡ionar de Economie, Ed. Economicå, Bucureşti, 1999, p.486.
7
T T Coşul monetar este format dintr-un ansamblu de valute (instrumente de platå ale altor ¡åri, stråine), a cåror pondere în coş
este fixatå în baza unor criterii definite (PIB-ul fiecårei ¡åri, ponderea în comer¡ul interna¡ional, în comer¡ul exterior al unei ¡åri,
etc).
folosită cu un cost redus de oportunitate, încredere corelată direct cu performanţele
economiei reprezentată de moneda respectivă.
b). Reţinem, mai apoi, ideea de „general”. În definiţiile banilor întâlnim uzual
exprimările ”orice activ general” sau ”orice activ general acceptat”. Noţiunea de
general lasă loc la interpretări cu privire la instrumentele care pot fi incluse în
categoria de bani. Este clar pentru toată lumea că moneda metalică şi bancnotele sunt
bani, fiind acceptate, în general, în toate tranzacţiile. Dar depozitele bancare, cecurile,
biletele la ordin? Pot fi acestea considerate bani? Dacă da, de ce şi ce implicaţii
rezultă de aici în plan teoretic şi practic?
Delimitarea instrumentelor care pot fi incluse în categoria banilor de cele ce nu
pot fi incluse este necesară pentru definirea şi analiza masei monetare şi, apoi, a
ofertei de monedă, ca o condiţie a explicării echilibrului pieţei monetare. Conceptul
cheie în acest demers teoretic este cel de ”lichiditate”.
Lichiditatea unui activ reprezintă viteza şi costul prin care acel activ este
transformat în monedă. Includem în categoria banilor orice activ lichid care, prin
convenţie socială, poate fi folosit ca mijloc de schimb.
Teoria distinge însă mai multe grade de lichiditate:
• lichiditate primară, specifică biletelor de bancă, monedei divizionare şi
depunerilor în conturile la vedere; este aşa numita lichiditate perfectă,
permiţând plăţi imediate, fără pierderi de capital;
• lichiditate secundară, caracterizând activele ce nu pot fi folosite imediat în
operaţiuni de schimb, dar care pot fi transformate rapid în lichidităţi primare,
fără pierderi de capital: depozitele la termen în bănci şi alte instituţii
financiare, depozitele în conturile de economii pentru locuinţe, bonurile de
tezaur 8 şi activele financiare (acţiuni, obligaţiuni) cu scadenţă apropiată 9 ;
TF FT TF FT

• lichiditate terţiară, specifică activelor financiare cu scadenţă pe termen mediu

şi lung (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur). Utilizarea lor în operaţiuni de
schimb prin transformarea în lichidităţi primare presupune riscuri de pierdere
de capital 10 . TF FT

Moneda este considerată un activ cu lichiditate zero (maximă). Transformarea ei

în bunuri şi servicii, altfel spus utilizarea în procesul schimbului este rapidă, imediată
(nu există un cost de oportunitate al timpului transformării) şi nu antrenează pierderi
ale valorii nominale (înscrise). Orice alt activ determină, pentru a putea fi folosit în
operaţiuni de schimb, două categorii de costuri: de negociere, generate de operaţiunea
de vânzare, şi de lichidare, legate de variaţia activului pe piaţa financiară. Spre
exemplu, în cazul unei obligaţiuni, transformarea ei imediată în bunuri antrenează un
cost al timpului (pentru găsirea unui cumpărător), pierderea dobânzii şi chiar
pierderea unei părţi din valoarea nominală în cazul în care cursul este mai mic. Pentru
ca un activ financiar să fie considerat monedă el trebuie să fie negociabil imediat, fără
riscul unei pierderi sensibile de capital. 11 TF FT

În baza celor precizate mai sus, includem în categoria banilor numerarul (moneda
metalică şi biletul de bancă) şi cecurile trase asupra depozitelor la vedere. Sânt numiţi
şi bani în sens strict. Deţinerea lor se datorează rolului de mijloc de schimb (moneda

8
T T Bonul de tezaur este orice titlu de stat, adicå un instrument financiar public emis pentru finan¡area deficitului bugetar
(certificat de trezorerie, certificat de depozit). Tipologia şi modul de utilizare diferå (de la o ¡arå la alta şi de la o perioadå la alta)
în func¡ie de nivelul de dezvoltare al pie¡ei financiare.
9
T T Eugeniu Vasilescu, Managementul proceselor monetare şi teoria infla¡iei, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 1993, p. 219.
10
T T N. Hoan¡å, lucr. cit., p. 21.
11
T T Vasile Turliuc, Vasile Cocriş, Monedå şi credit, Ed. ANKAROM, Iaşi, 1998, p.156.
pentru tranzacţii). Lichiditatea este primară, dar randamentul (venitul adus prin
deţinere) acestor active este nul. Avantajul e că, în perioade de stabilitate a preţurilor,
care menţin puterea de cumpărare a banilor, se beneficiază de mijloace de schimb
perfect lichide fără pierdere importantă de capital (de valoare reală).
Teoria distinge însă şi noţiunea de bani în sens general. Ea include atât moneda
pentru tranzacţii, cât şi moneda folosită ca mijloc de economisire, respectiv şi activele
cu lichiditate secundară.
Conform definiţiei în sens general, pot fi considerate bani:
• deţinerile private (populaţie, firme) de bancnote şi monedă metalică;
• cecurile asupra depozitelor la vedere;
• cecurile asupra depozitelor la termen în bănci şi alte instituţii financiare sau a
depozitelor în conturile de economii pentru locuinţe;
• bonurile de tezaur;
• activele financiare (acţiuni, obligaţiuni) cu scadenţă apropiată;
• orice alt instrument care poate fi folosit imediat, direct sau prin convertire în
lichidate primară, în operaţiuni de schimb, fără pierdere semnificativă de
capital.
Banii în sens general mai sunt numiţi şi cvasi-bani sau cvasi-monedă deoarece
gradul lor de lichiditate este mai redus, raportat la banii în sens restrâns (strict).
Rezultă că este foarte dificil de separat ce este efectiv monedă de ceea ce nu este.
Cel mai adesea se acceptă totuşi că putem considera drept componente ale masei
monetare acele active care au lichiditate perfectă, folosite ca mijloace de schimb,
respectiv numerarul şi depozitele la vedere. Sfera de cuprindere a banilor se modifică
însă continuu, pe măsura dezvoltării pieţei financiare care antrenează un proces de
modificare a lichidităţii unor active, pe de o parte, şi de apariţie a noi instrumente de
schimb, pe de altă parte.

14.1.2. Funcţiile banilor

În general, se consideră că banii îndeplinesc patru funcţii: mijloc de schimb,

etalon de valoare sau unitate de cont, mijloc de plată şi mijloc de tezaurizare.
a) Funcţia definitorie a banilor este cea de mijloc de schimb.
Putem înţelege importanţa acestei funcţii dacă ne imaginăm o economie fără bani.
Bunurile ar trebui schimbate între ele, prin intermediul trocului (bun pe alt bun).
Dificultatea principală rezidă în realizarea dublei coincidenţe de interese necesară
schimbului. Dacă produci scaune, în ce timp şi cu ce eforturi poţi să găseşti nu doar pe
cineva care are nevoie de ele, dar care şi produce un bun de care ai tu nevoie.
Economia ar fi condamnată la autosuficienţă, o economie de auto-consum,
nespecializată. Gospodăriile, în încercarea de a-şi satisface nevoile, ar produce cât mai
multe din bunurile necesare, evident cu o slabă productivitate. Progresul, prin
dezvoltarea pieţelor, nu ar mai fi posibil.
Utilizarea banilor elimină nevoia suprapunerii (coincidenţei) intereselor prin
separarea schimbului în două procese (vânzarea şi cumpărarea) şi permite
specializarea producţiei ca fundament al eficienţei sistemului economic. Toate
bunurile sunt cedate în schimbul banilor (operaţiunea de vânzare) iar prin cedarea
banilor se obţin bunurile necesare (operaţiunea de cumpărare), costurile de tranzacţie
fiind mult inferioare trocului. Trocul nu a dispărut însă din economiile moderne,
economii monetare. El îşi menţine parţial rolul de mijloc de schimb în condiţii de
incertitudine (inflaţie, conflict armat, instabilitate economică) sau în cazul
economiilor slab-dezvoltate, cu o pondere ridicată a producţiei de auto-consum, deşi
cu pierderi importante de eficacitate.
Este important de menţionat şi faptul că, pentru îndeplinirea funcţiei de mijloc de
schimb, banii trebuie să aibă o valoare standardizată cunoscută şi relativ stabilă, să fie
divizibili, uşor şi ieftin transportabili, durabili din punct de vedere fizic.
b) Moneda este, de asemenea, folosită ca etalon al valorii şi unitate de cont. Ca
etalon al valorii, moneda este comparabilă cu metrul pentru măsurarea lungimii sau
minutul pentru timp. Ea asigură exprimarea unitară a valorii tuturor bunurilor
economice şi efectuarea de comparaţii între preţurile diverselor bunuri. Etalonul de
valoare reprezintă aşadar o unitate în care se stabilesc preţurile ca expresie de piaţă a
valorii bunurilor. Aceasta nu este alta decât unitatea monetară naţională (leul,
dolarul, lira) sau unitatea monetară comună mai multor spaţii naţionale (cazul euro).
În mod obişnuit, unitatea monetară naţională este şi unitate de cont, respectiv etalon
monetar în care se ţine contabilitatea şi se efectuează operaţiunile de decontare între
agenţii economici. Se cunosc însă şi excepţii, legate în special de situaţiile de inflaţie,
când agenţii economici preferă să ţină contabilitatea în monede stabile (Germania,
1922-1923) 12 . Dar, utilizarea monedei, atât ca etalon monetar, cât şi ca unitate de
TF FT

cont, este extrem de eficientă. Transparenţa informaţiilor este ridicată, interpretările şi

analizele datelor se realizează cu uşurinţă, costul informaţiei este redus, creşte viteza
şi scad costurile de tranzacţie.
În îndeplinirea acestei funcţii nu este nevoie de existenţa fizică a monedei, dar
puterea de cumpărare trebuie să rămână relativ stabilă.
c) În calitate de mijloc de plată (standard al plăţilor amânate), moneda este
folosită de fapt ca mijloc de schimb şi etalon al valorii în operaţiuni pe termen lung.
Este, prin urmare, o funcţie derivată ce presupune folosirea banilor pentru stingerea
datoriilor. De exemplu, în cadrul unui contract de muncă, se negociază un venit lunar
plătibil în două rate: avansul la 15 ale fiecărei luni şi lichidarea la 5 ale lunii viitoare.
În acest caz, moneda este utilizată ca mijloc de stingere a obligaţiei de plată a firmei
către salariat pentru munca prestată. Sau, în cazul unui contract, acceptarea plăţii la
termen (peste 3 luni) presupune evaluarea obligaţiei de plată în etalonul monetar şi
stingerea amânată a obligaţiei respective prin transferul banilor. Altfel spus, ca mijloc
de plată, moneda este folosită pentru stingerea obligaţiilor faţă de terţi, pentru
achitarea datoriilor.
Putem observa că, prin această funcţie, banii îndeplinesc rolul de exprimare a
valorii şi de mijloc de schimb intertemporal (fluxul real – cedarea bunului sau a
serviciului – se produce în altă perioadă decât fluxul monetar – efectuarea plăţii); sunt
o legătură între prezent şi viitor. Pentru o unitate monetară, funcţia de mijloc de plată
nu este însă obligatorie în spaţiul monetar pe care îl defineşte. Obligaţiile de plată pot
fi evaluate şi stinse şi în alte unităţi monetare. Cel puţin în cazul tranzacţiilor la
termen în condiţii de inflaţie se foloseşte, mai ales ca mijloc de evaluare, un alt etalon,
mai stabil (o monedă sau un coş de monede).
d) Am văzut în temele anterioare că din venitul obţinut, parte se consumă, parte
se economiseşte, în funcţie de înclinaţia indivizilor spre consum. Economiile pot fi
făcute în diverse active: bunuri de folosinţă îndelungată (terenuri, imobile, tablouri,

12
T T Un alt exemplu de utilizare a unei unitå¡i de cont alta decât etalonul monetar este cazul Drepturilor Speciale de Tragere
(DST). Creat în 1970 în cadrul Fondului Monetar Interna¡ional, DST (coş de valute) foloseşte ca activ de rezervå al båncilor
centrale implicate în procesul finan¡årii interna¡ionale, dar şi ca unitate de cont în tranzac¡ii comerciale interna¡ionale.
bijuterii), active financiare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de valoare) sau bani. Calitatea
principală a acestor active trebuie să fie stabilitatea, conservarea valorii lor în timp.
Ca instrument al economisirii, banii îndeplinesc funcţia de mijloc de tezaurizare
sau de rezervă de valoare. Necesitatea acestei funcţii rezultă din particularităţile
procesului de circulaţie a bunurilor (produse finale, factori de producţie). Separarea în
timp a procesului de circulaţie de cel de producţie presupune existenţa unei rezerve de
valoare care să fie folosită în momentul cumpărării. Spre exemplu, un producător
remunerează factorul muncă azi, dar salariaţii nu folosesc întreaga sumă în aceeaşi zi
sau în perioada imediat următoare. O parte din bani se constituie ca rezervă, sub
diverse forme (lichidităţi, bonuri de tezaur, certificate de depozit), pentru achiziţii
viitoare. Asigurarea continuităţii procesului de circulaţie cere, prin urmare, existenţa
unei rezerve de valoare care să fie folosită atunci când este nevoie.
Constituirea rezervelor sub formă monetară are loc dacă valoarea reală
reprezentată de o sumă de bani, altfel spus puterea de cumpărare, este aceeaşi, oricare
ar fi momentul la care sunt folosiţi banii. În condiţii de stabilitate a puterii de
cumpărare, utilizarea monedei ca mijloc de rezervă constituie o serie de avantaje
legate în principal de costurile de tranzacţie. Fiind un activ cu lichiditate zero, moneda
nu are costuri de tranzacţie. Păstrarea rezervelor sub formă de alte active (acţiuni,
bonuri de tezaur) ar antrena în procesul schimbului costuri (pierderi de valoare, de
timp) legate de transformarea lor în instrumente de schimb. În acelaşi timp, însă,
moneda, ca mijloc de rezervă presupune şi două inconveniente majore: nu este
purtătoare de venit prin dobândă (comparativ, spre exemplu, cu păstrarea economiilor
în bonuri de tezaur) şi are o valoare fluctuantă în raport cu bunurile (puterea de
cumpărare nu este stabilă, deoarece preţurile bunurilor variază).
Rezultă că moneda nu este activul ideal de conservare a valorii, de rezervă, mai
ales în condiţii de inflaţie şi dacă timpul curs între constituirea rezervei şi utilizarea
banilor este îndelungat. În asemenea situaţii, cele mai preferate forme de constituire a
rezervelor sunt activele care permit actualizarea valorii lor în raport cu inflaţia: bonuri
de tezaur, depozite la termen, obligaţiuni.
Faţă de cele menţionate, este important să reţinem despre funcţiile banilor că:

1. Funcţiile de bază ale monedei sunt cele de etalon de valoare şi mijoc de

schimb. Funcţile de unitate de cont şi mijloc de rezervă pot fi îndeplinite şi de alte
active, motiv pentru care sunt numite şi funcţii derivate. Eficienţa derulării proceselor
de producţie şi schimb într-o economie este însă condiţionată de utilizarea monedei
pentru toate cele patru funcţii.
2. Opiniile specialiştilor cu privire la funcţiile banilor diferă. Unii consideră că
moneda are trei funcţii principale (mijloc de schimb, etalon al valorii şi mijloc de
rezervă) 13 , unii separă funcţia de mijloc de plată de funcţia de standard al plăţilor
TF FT

amânate 14 , alţii adaugă funcţia financiară (ca rezultat al rolului monedei în procesul
TF FT

creditării) 15 , alţii analizează distinct funcţia internaţională (în cazul monedelor

TF FT

utilizate în operaţiuni internaţionale de schimb şi plată). Cele mai multe dintre

lucrările de macroeconomie se referă însă la cele patru funcţii prezentate mai sus.
Important este de înţeles că, indiferent de metodologia analizării funcţiilor, moneda
este principalul activ de realizare a tranzacţiilor în economiile monetare, ca urmare, în
principal, a rolului de etalon de valoare şi de mijloc de schimb.

13
T T Paul A. Samuelson, William S. Nordhaus, Macro – économie, Les éditions d’organisation, Paris, 1995, p.708.
14
T T Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu, Monedå credit 1, Editura ASE, Bucureşti, 2002, p. 11-13.
15
T T Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan, op. cit., p. 468.
 3. Funcţiile de mijloc de schimb şi mijloc de plată sunt strict dependente de
funcţia de mijloc de rezervă. Banii sunt acceptaţi ca mijoc de schimb/plată tocmai
pentru că reprezintă mijloc de tezaurizare. Dacă indivizii nu au garanţia că acceptând
moneda pot conserva valoarea acesteia pentru plăţi viitoare, vor solicita utilizarea
altui instrument monetar.

4. Capacitatea banilor de a-şi îndeplini funcţiile este mult diminuată de inflaţie.

În economiile caracterizate de dezechilibre economice majore, moneda naţională, cu
putere de cumpărare în scădere şi incapabilă astfel să conserve valoarea, este
substituită cu o altă monedă mai stabilă. Procesul este numit substituţie valutară 16 sau TF FT

dolarizare (în mod curent, moneda de substituţie o constituie dolarul american).

Fenomenul se înregistrează frecvent în economiile cu rată ridicată a inflaţiei din
America Latină, Europa de Est, Federaţia Rusă.

5. Funcţiile banilor trebuiesc analizate/interpretate corelat. Dacă una din funcţii

nu se realizează eficient scade şi capacitatea de operare a celorlalte funcţii. Dacă
scade capacitatea unei monede de mijloc de rezervă, scade şi capacitatea acesteia de
mijloc de schimb; dacă o monedă este puţin utilizată ca unitate de cont, scade şi rolul
ei ca mijloc de plată şi etalon de valoare, etc.

14.1.3. Scurt istoric al evoluţiei banilor şi a sistemelor monetare

La început, rolul banilor era îndeplinit de unele produse: animale, piei, scoici. 17 TF FT

Treptat, din totalitatea bunurilor folosite ca intermediare ale schimburilor, omenirea a

reţinut metalele preţioase, datorită avantajelor pe care le prezintă: durabilitate,
divizibilitate, caracter limitat (valoare ridicată), stabilitatea valorii.
Iniţial, metalele preţioase erau folosite sub formă de lingouri. Dificultatea
utilizării acestora (costuri ridicate de transport, costuri şi timp ridicate pentru
cântărire), pe măsura amplificării şi extinderii ariei geografice a schimburilor de
mărfuri, a dus la apariţia monedei sub forma pieselor din metal preţios. 18 Monedele TF FT

metalice (din aur şi argint) erau realizate şi puse în circulaţie, de obicei, sub
autoritatea monarhului. Cu dimensiuni, durabilitate şi valoare certificată prin sigiliul
casei regale, monedele din metal preţios au constituit timp de peste 20 de secole o
inveţie extrem de necesară şi potrivită în dezvoltarea producţiei şi a schimburilor.
Utilizarea lor ca instrumente ale schimbului nu a fost însă lipsită de dificultăţi. Banii
erau obţinuţi dintr-un amestec de metale preţioase şi erau apoi imprimaţi cu valoarea
lor nominală dată de cantitatea de metal inclusă şi certificaţi cu sigiliul monarhului
pentru a le confirma valoarea. La un moment dat, însă, monedele nu au mai putut fi
folosite la valoarea lor nominală, ca urmare a frecventelor falsificări, inclusiv de către
autorităţi. 19 Treptat, în circulaţie au apărut tot mai multe monede depreciate,
TF FT

16
T T William Boyes, Michel Melvin, Economics, Houghton Mifflin Company, Boston, 1995, p.328.
17
T T ¥n perioada modernå s-a adoptat aceastå practicå în economiile caracterizate de hiperinfla¡ie sau în comunitå¡i restrânse
unde o serie de bunuri devin extrem de rare şi, în consecin¡å, capatå valoare ridicatå şi stabilå.
18
T T Conform scrierilor lui Herodot, primele monede metalice au apårut în Asia Micå (Lydia), în sec. VII î.e.n.
19
T T ¥n ocazii speciale (cåsåtorii, alian¡e), sub pretextul imprimårii cu un nou sigiliu, monedele din metal pre¡ios erau topite şi
båtute cu un nou sigiliu, la aceeaşi valoare nominalå, dar în amestec cu metal ordinar. Se puteau astfel imprima mai multe
monede decât cele colectate, diferen¡a fiind depozitatå în tezaurul regal. Aceastå devalorizare asigura autoritå¡ii regale un venit
numit “seniorage”. Termenul se mai foloseşte şi aståzi pentru a defini venitul din activitå¡ile de tipårire a banilor.
antrenând un proces de creştere a cererii pentru monede la valoarea lor nominală.
Odată intrate pe piaţă, acestea dispăreau însă rapid şi cererea era mereu într-un
dezechilibru faţă de ofertă, dezechilibru tot mai greu de gestionat pe măsura
amplificării schimburilor. Deşi în esenţă negativ (deprecierea monedelor a dus la
creşterea preţurilor), procesul falsificării a favorizat conştientizarea faptului că banii
pot circula şi pot fi folosiţi în procesul schimbului doar în baza unui simbol al
conţinutului lor metalic oficial; conţinutul lor real (cantitatea de metal preţios inclusă)
putea fi separat de conţinutul lor nominal (valoarea înscrisă, imprimată); altfel spus,
funcţiile monedei puteau fi îndeplinite independent de conţinutul ei metalic. În planul
evoluţiei banilor, această idee s-a concretizat mai întâi prin apariţia fişelor din metal
preţios, apoi a celor din metal nepreţios şi, în final, a bancnotelor. După apariţia
bancnotelor, timp de aproximativ trei secole (1600 - 1900), moneda din metal preţios
a circulat în paralel cu acestea, având rolul principal în procesul schimbului. De la
sfârşitul secolului XIX, moneda principală a devenit bancnota, iar după al doilea
război mondial ea a înlocuit total moneda din metal preţios.
Bancnotele au apărut pentru prima dată în China (Sichuan, 1024) ca înscrisuri
folosite în procesul de schimb. 20 În Europa, primele apariţii sunt plasate în Italia
TF FT

secolului XVII 21 şi sunt legate de încercarea claselor înstărite de a evita pierderea de

TF FT

avere generată de falsificarea monedelor. Aurul monetar era depus în seifurile

bijutierilor (mai târziu, a băncilor de depozit) şi se primeau în schimb chitanţe ce
confirmau cantitatea aurului depozitat. Chitanţele, numite apoi bancnote, erau
convertibile la cerere în metal preţios. În baza încrederii reprezentată de
bijutier/bancă, chitanţele erau acceptate ca mijloc de schimb şi de plată. Vânzătorii
primeau chitanţele în locul monedelor metalice şi le transformau ulterior în aur sau îşi
plăteau datoriile. De asemenea, negustorii puteau folosi chitanţele obţinute de la
banca din localitatea de rezidenţă pentru transformarea în monedă metalică la bănci
din alte zone, aflate în relaţii cu banca emitentă. Prin urmare, bancnotele serveau ca
instrument de credit comercial (similar unei cambii) şi ca certificat de depozit.
Într-o primă etapă, bancnotele (sau biletele de bancă) reprezentau doar metalele
preţioase, certificau existenţa în depozitele băncilor emitente a aurului înscris pe ele.
În procesul utilizării lor, s-a observat însă că în seifuri rămânea mereu o cantitate
mare de aur şi că astfel se putea obţine un câştig din acordarea de împrumuturi prin
emiterea de înscrisuri peste valoarea aurului depozitat. A fost primul pas de la moneda
hârtie (convertibilă 22 , cu acoperire în aur) la hârtia monedă (strict convenţională,
TF FT

fără acoperire, circulând doar pe bază de încredere).

Afacerile se puteau derula în siguranţă atâta timp cât nu se decideau toţi indivizii
în acelaşi timp să solicite convertirea bancnotelor în aur. Cea mai delicată problemă a
acoperirii parţiale în aur era cea a menţinerii unui raport optim, garantând lichiditatea
(convertirea permanentă a bancnotelor în aur), între valoarea bancnotelor în circulaţie
şi cantitatea de metal preţios aflată în depozitele bancare. Un raport inadecvat putea să
însemne fie pierderi potenţiale (în cazul în care se emiteau prea puţine bilete), fie risc

20
T T ¥n România primele bancnote au fost puse în circula¡ie în 1880.
21
T T Varianta modernå a bancnotei a fost introduså de banca Riskbank din Suedia, înfiin¡atå în 1668.
22
T T Din punct de vedere a obliga¡iei pe care şi-o asumå banca emitentå fa¡å de de¡inåtorii monedei, moneda poate fi
convertibilå (poate fi folositå fårå restric¡ii şi/sau discriminåri în opera¡iunile interna¡ionale) şi neconvertibilå (cu circula¡ie doar
în interiorul spa¡iului monetar pe care-l defineşte). La rândul ei, convertibilitatea a cunoscut, în func¡ie de sistemul monetar (a se
vedea mai jos), douå forme: convertibilitate metalicå (în sistemul etalonului aur-monede) şi convertibilitate valutarå (în
sistemele nemetaliste şi în sistemul aur-devize).
ridicat de faliment (dacă se puneau în circulaţie prea multe bilete). 23 Istoria monetară TF FT

abundă de exemple de faliment în perioade de scădere a încrederii populaţiei în banca

emitentă, când avea loc o cerere în masă de răscumpărare a monedei. 24 TF FT

Treptat, către sfârşitul secolului XIX, convertibilitatea bancnotelor în aur a fost

suspendată. Bancnotele au devenit hârtie monedă, simple înscrisuri cu putere de
circulaţie monetară iar dreptul de emitere a revenit cu timpul doar băncilor centrale.
Ele reprezintă monedă strict convenţională, fără acoperire şi garanţie din partea
statului. Rolul hârtiei monedă este de mijloc de circulaţie (schimb şi plată) iar
circulaţia se realizează în baza unui curs forţat decis de stat. Prin cursul forţat, biletele
de bancă obţin curs legal, în sensul că deţinătorii lor sunt obligaţi să accepte biletele
cu acelaşi titlu ca şi moneda metalică. 25 Acceptarea lor le transformă în mijloc de
TF FT

schimb/plată. Circulaţia hârtiei monedă se realizează doar în baza încrederii că ea este

acceptată, prin convenţie (lege), într-un spaţiu monetar dat, ca mijloc de schimb şi de
stingere a obligaţiilor. Din acest motiv ea este numită generic monedă fiduciară.
Dacă puterea de cumpărare a monedei fiduciare este relativ stabilă, moneda devine şi
mijloc de măsurare şi de rezervă de valoare. Prin urmare, un simplu înscris, fără
valoare şi neconvertibil în ceva valoros, poate îndeplini toate funcţiile unei monede.
În plus, oferă o serie de avantaje certe: costuri minime de emisiune (de producţie);
costuri minime de tranzacţie (implicate de realizarea schimbului); flexibilitate în
echilibrarea pieţei monetare (poate fi relativ uşor pusă şi scoasă din circulaţie). Riscul
foarte mare este cel al deprecierii. O emisiune exagerată de hârtie monedă duce la
deprecierea ei şi la apariţia inflaţiei, cu efecte dezechilibrante asupra economiei în
ansamblul ei.
În prezent, în lumea modernă, circulaţia se realizează predominant în monedă
fiduciară. Bancnotele şi moneda divizionară realizată din metal ordinar nu reprezintă
însă decât 10% din circulaţia monetară şi chiar mai puţin în economiile dezvoltate, cu
sisteme monetare stabile. Rolul principal revine monedei de cont (banilor
scripturali). Banii scripturali sunt exprimaţi printr-un cont bancar ce poate fi lichidat
la cerere. Utilizarea lor se poate face prin ridicare de numerar sau doar prin simple
inregstrări în conturile corespondente, înregistrări operate în baza unor cecuri sau a
unor viramente. Banii de cont, numiţi frecvent şi bani de depozit sunt tot o formă a
monedei fiduciare şi au evoluat pe măsura dezvoltării unor noi tehnologii. Astăzi se
folosesc pe scară din ce în ce mai largă cardurile bancare sau moneda electronică. 26 TF FT

În concluzie, banii au evoluat de la forme concrete spre simple simboluri prin

două procese: unul de „desubstanţializare”, prin trecerea de la moneda metalică la
hârtia monedă (fără acoperire), urmat de un proces de „dematerializare”, prin
trecerea de la hârtia monedă la banii de cont. 29 TF FT

Principalele etape pe care le-au parcurs banii în această evoluţie sunt:

• schimbul nemijlocit de bunuri, apreciate de către indivizi ca având valoare
egală;
• folosirea unor bunuri cu valoare intrinsecă, alese în baza unor proprietăţi
legate de nevoile de facilitare a schimburilor;

23
T T Problema se men¡ine şi aståzi prin cåutarea celei mai bune corela¡ii între profitabilitate şi lichiditate.
24
T T De regulå, båncile au operat în baza unui raport de 1/3.
25
T T Nicolae Hoan¡å, lucr.cit., p.15.
26
T T Este important så re¡inem cå cecurile, cardurile, etc nu sunt propriu-zis bani ci mai curând mijloace de circula¡ie a banilor
de depozit. Ele asigurå transferul banilor dintr-un cont în altul.
29
T T Perspectiva este propuså de N. Hoan¡å, lucr.cit., p.15.
 • utilizarea metalului preţios, mai întâi sub formă de lingouri şi apoi sub formă
de monede;
• emiterea de bancnote ca certificate de depozit, cu acoperire, convertibile la
cerere în metal preţios (moneda hârtie);
• moneda convenţională reprezentativă (hârtia monedă), fără convertibilitate,
circulând în baza unui curs forţat stabilit de către stat;
• bani scripturali, exprimaţi sub forma unor cifre înscrise în conturi bancare şi
circulând prin intermediul viramentelor, cecurilor, cardurilor, transferurilor
electronice; au rol predominant în circulaţia monetară.

Sistemele monetare

Pe măsură ce banii au evoluat spre forma şi conţinutul actual, s-au conturat şi s-

au dezvoltat diverse sisteme monetare.
Înţelegem prin sistem monetar ansamblul de elemente privind organizarea şi
reglementarea circulaţiei monetare dintr-un spaţiu monetar dat. Principalele
elemente componente sunt: baza sistemului monetar, formată din unitatea monetară
şi din etalonul monetar; emisiunea şi circulaţia monedei; emisiunea şi circulaţia
bancnotelor; emisiunea şi circulaţia monedei scripturale.
a) Unitatea monetară. Este definită prin lege de către stat în funcţie de etalonul
monetar şi reprezintă moneda legală. 30 Unitatea monetară se caracterizează prin
TF FT

valoarea paritară (cantitatea de metal preţios care se atribuie prin lege unei unităţi
monetare 31 ), paritatea monetară sau valutară (raportul valoric dintre două unităţi
TF FT

monetare – xlei/1$) şi puterea de cumpărare (vezi mai sus) 32 . TF FT

b) Etalonul monetar. Reprezintă valoarea sau cantitatea de metal preţios adoptată

ca bază a unui sistem monetar şi are rolul de a defini unitatea monetară: spre exemplu,
etalonul american stabilit la 1$ = 0,888671 grame aur fin (1934) sau leul românesc,
stabilit la 1 leu = 30000 euro.
c) Emisiunea şi circulaţia monedei. După cum am văzut mai sus, monedele au
circulat fie cu valoare intrinsecă (din aur şi argint), fie fără valoare (din metale
nepreţioase, ca monedă fiduciară). În cazul primelor, baterea şi tezaurizarea erau
libere şi se adaptau cerinţelor economiei. Astăzi circulă doar monede fără valoare
deplină, monede divizionare şi emisiunea lor este strict controlată de către stat. Ele
îndeplinesc un rol important în fluidizarea tranzacţiilor.
d) Emisiunea şi circulaţia bancnotelor. În perioada bancnotelor reprezentative
(convertibile în aur), reglementările cuprindeau norme privind acoperirea în metal
preţios şi relaţiile create în procesul de emisiune şi circulaţie între banca centrală şi

30
T T ¥n România, unitatea monetarå este leul şi are ca subdiviziune banul.
31
T T De exemplu, leul a fost definit în 1867 prin 290 miligrame aur şi în 1954 prin 0,148112 grame aur. Valoarea paritarå este
specificå sistemelor monetare aur şi aur – devize. Dupå 1944, conform Statutului Fondului Monetar Interna¡ional (organiza¡ie
interna¡ionalå cu rol de a asigura func¡ionarea optimå a sistemului valutar interna¡ional), ¡årile membre au putut så-şi defineascå
valoarea paritarå fie în aur, fie în dolari americani, fie printr-un coş valutar. ¥ncepând cu a doua jumåtate a deceniului 8, s-a
renun¡at definitiv la exprimarea unita¡ilor monetare în aur.
32
T T ¥n sistemul monetar actual, unitatea monetarå se defineşte în func¡ie de paritatea puterilor de cumpårare care stå la baza
determinårii cursului de schimb (cursul de schimb se stabileşte liber, în func¡ie de raportul cerere - ofertå). Paritatea puterilor de
cumpårare se calculeazå prin raportarea indicilor pre¡urilor a douå ¡åri. Spre exemplu, dacå Ip în România este 200%, iar în
B B

Uniunea Europeanå este 150%, paritatea puterii de cumpårare, calculatå prin raportul 300/150, este de 1,5. Rezultatul semnificå
faptul cå pentru echilibrarea pie¡ei monetare, cursul de schimb trebuie så se modifice în aceeaşi propor¡ie, respectiv leul så se
devalorizeze fa¡å de euro cu 50%. Dacå se pleacå de la un curs de 30000 lei /1 euro, un curs de echilibru cere definirea leului în
raport de euro printr-un raport de 45000 lei / 1 euro. T
băncile comerciale. În prezent, în condiţiile utilizării bancnotelor convenţionale
(neconvertibile), reglementările cuprind în special mecanisme de reglare a masei
monetare în circulaţie în funcţie de nevoile reale ale economiei.
e) Emisiunea şi circulaţia banilor scripturali. Am văzut că principala formă a
banilor este moneda scripturală, exprimată prin soldurile creditoare ale agenţilor
economici înscrise în depozitele bancare. Crearea banilor de cont se realizează de
către bănci în funcţie de creanţele 33 pe care acestea le deţin. Rolul principal în acest
TF FT

proces revine băncii centrale care asigură baza creaţiei monetare, prin emisiunea de
monedă proprie (monedă divizionară şi bancnote în circulaţie) şi prin constituirea de
depozite ale băncilor comerciale (când achiziţionează titluri financiare în procesul
creditării băncilor).
Principiul fundamental în procesul creării monedei scripturale este cel al
multiplicării creditului.
Înţelegem prin multiplicarea creditului procesul prin care o bancă sporeşte
oferta de monedă prin creşterea volumului de credite acordate, pornind de la
depozitele iniţiale formate prin depuneri ale agenţilor nonbancari sau prin
creditare de către banca centrală. Capacitatea de multiplicare a creditului depinde de
rata rezervelor obligatorii şi de indicele marginal al preferinţei indivizilor pentru
lichiditate (bani cash).
Băncile sunt obligate, dar şi interesate pentru a-şi garanta lichiditatea 34 , să-şi TF FT

constituie rezerve de monedă în conturi curente la banca centrală. Banca centrală

fixează o rezervă minimă obligatorie calculată prin aplicarea unei rate la media
soldurilor zilnice a resurselor monetare nou atrase (a depozitelor). Dacă se fixează o
rată de 20%, iar media soldurilor este de 100.000 euro, 20.000 se constituie în
depozite de rezervă la banca centrală, iar 80.000 rămân în depozitele băncii
comerciale. Pornind de la acest exemplu numeric şi presupunând ca ipoteze o
economie închisă, cu o singură bancă, fără ieşire de numerar, procesul de
multiplicare se desfăşoară astfel:
• banca acordă un credit de 80.000 euro (suma rămasă în depozit după
constituirea rezervei) care se constituie într-un nou depozit;
• se constituie o nouă rezervă de 20%, respectiv 16000 euro;
• diferenţa de 64000 euro este împrumutată unui alt client şi se constituie într-
un nou depozit din care se reţine o rezervă de 20% (12800 euro);
• procesul continuă până ce suma iniţială se constituie integral în depozit de
rezervă (tab.14.1)

Tabelul 14.1. Multiplicatorul creditului

Etapa de Mărimea Depozite de Depozite Oferta

multiplicare depozitelor rezervă noi monetară
0 100000 20000 80000 100.000
1 80000 16000 64000 80.000
2 64000 12800 51200 64.000
3 51200 10240 40960 51.200
4 40960 8192 32768 40.960
..... ..... ..... .....

33 Creditele acordate şi titlurile de stat cumpårate, ca elemente ale activului båncilor.

34 Capacitatea de a face fa¡å retragerilor de fonduri de cåtre clien¡i.
 total 500000 100000 400000 500000

Observăm că un depozit de 100000 euro determină o creştere a ofertei de monedă

cu 500000 euro, rezultând o multiplicare cu 5 a depozitului iniţial. 5 reprezintă
mărimea multiplicatorului creditului şi se determină prin relaţia:

mc = 1/a,
B B (14.1.)

în care a reprezintă rata rezervelor obligatorii.

Concluzia ce se poate desprinde din acest exemplu este că prin procesul de
creditare băncile sporesc oferta de monedă sub forma monedei scripturale. Creşterea
este cu atât mai importantă, cu cât rata rezervelor este mai redusă. Evident, o serie
de alţi factori influenţează mărimea multiplicării:
• parte din bani este cerută de agenţii economici în formă lichidă (preferinţa
pentru lichiditate), diminuând procesul de multiplicare;
• agenţii economici pot să nu fie interesaţi de finanţarea prin creditare
(previziuni pesimiste, rată ridicată a dobânzii);
• băncile pot să nu dorească (previziuni pesimiste) sau să nu poată (controlul
ofertei monetare de către banca centrală) să acorde credite;
• relaţiile inter-bancare nu funcţionează eficient şi au loc blocaje în procesul
transferurilor bancare.
Primul factor este cuantificabil sub formula multiplicatorului monetar şi are la
bază ipoteza că, în general, indicele marginal al preferinţei indivizilor pentru
lichiditate (l) este relativ stabil. El se determină prin raportarea creşterii numerarului
deţinut de populaţie (C) la creşterea depozitelor bancare (D).
Dacă presupunem un indice de 40%, procesul de multiplicare a masei monetare
prezentat mai sus se modifică prin introducerea preferinţei pentru lichiditate astfel:

Tabelul 14.2. Multiplicatorul monetar

Etapa Mărimea Depozite Numeraru Depozi Oferta

de depozitulu de l la te noi monetară
multipli i rezervă populaţie
care
0 100000 20000 40000 40000 140.000
1 40000 8000 16000 16000 56.000
2 16000 3200 6400 6400 22.400
3 6400 1280 2560 2560 8.960
..... ..... ..... ..... ......
total 16.6666(6 33.333(3 66.666(6) 66.666( 233.333(3)
) ) 6)

Observăm chiar din etapa 1 de multiplicare faptul că multiplicatorul creditelor

acţionează asupra unui nou depozit, mai mic decât atunci când nu existau scurgeri de
monedă din sistemul bancar prin preferinţa pentru lichiditate. În final, faţă de o ofertă
de 5 ori mai mare, rezultă o ofertă monetară mai mare doar de 2,33 ori. Acesta este
multiplicatorul monetar, cu luarea în calcul a ratei minime de rezervă (a) şi a
preferinţei pentru lichiditate a agenţilor nonbancari (l). Relaţia de calcul este:

mm=(1+l)/(a+l)
B B (14.2.)
 Multiplicatorul monetar este în relaţie de inversă proporţionalitate, atât faţă de
rata rezervelor obligatorii, cât şi faţă de preferinţa pentru lichiditate. Mărimea lui nu
poate spune însă care este oferta de monedă din economie pornind de la o anumită
bază monetară 35 . Multiplicatorul poate spune cel mult care este mărimea maximă a
TF FT

ofertei de monedă ce poate fi creată de către bănci dacă se presupun constante a şi l şi

se elimină acţiunea celorlaţi factori. 36 TF FT

f) Circulaţia cecurilor şi a altor instrumente de plată. Banii scripturali sunt

folosiţi prin intermediul cecurilor, viramentelor şi a altor instrumente de plată (cambii,
trate, bilete la ordin, carduri) 37 . Sistemele monetare cuprind reglementări stricte
TF FT

privind emiterea şi circulaţia acestora.

g) Convertibilitatea şi cursul de schimb. Reglementările monetare stabilesc
regimul convertibilităţii unei monede şi determinarea cursului de schimb.
Convertibilitatea se referă la posibilitatea de a transforma fără restricţii o monedă în
metal preţios (convertibilitate metalică) sau în altă monedă (convertibilitate valutară).
Conform Statutului FMI, monedele pot fi convertibile (dacă nu există restricţii asupra
plăţilor şi transferurilor internaţionale), neconvertibile (dacă moneda nu poate fi
folosită pe plan extern; eventual există o convertibilitate internă, constând în
posibilitatea de a preschimba moneda pe valută pe spaţiul monetar al ţării de origine)
şi liber utilizabile (dacă pot fi folosite fără restricţii pe plan extern şi sunt negociabile
pe pieţele valutare internaţionale).
Convertibilitatea se realizează în baza unui curs de schimb (curs valutar). Cursul
de schimb este raportul efectiv în care se schimbă monedele între ele la un anumit
moment dat sau, altfel spus, preţul unei unităţi sau a 100 de unităţi monetare ale unei
ţări în moneda altor ţări. 38 Cursul de schimb se stabileşte oficial la paritatea puterilor
TF FT

de cumpărare a celor două monede 39 . Pe piaţă, el se abate însă de la paritate în

TF FT

funcţie de raportul cerere/ofertă (în cazul cursurilor de schimb flotante) 40 . TF FT

Reglementările monetare stabilesc modalităţile şi condiţiile convertibilităţii, modul de

cotare (calculul cursului), regulile de flotare, intervenţiile băncii pe pieţele valutare.
În funcţie de modul în care au fost definite şi reglementate elementele
componente definite mai sus, s-au conturat următoarele sisteme monetare:
• sisteme metaliste;
• sisteme nemetaliste.
a) Sistemele monetare metaliste se definesc esenţial prin utilizarea metalului
preţios ca etalon monetar şi au cunoscut mai multe forme:

35 Formatå din numerarul la popula¡ie şi la bånci, plus depozitele båncilor la banca centralå. Mai este numitå baza de bani
ghea¡å sau bani forte (cu lichiditate zero) şi formeazå agregatul monetar M0 sau, în func¡ie de sistemul adoptat, M1 (vezi mai
B B B B

jos).
36 Am våzut deja mai sus cå existå un complex de factori ce influen¡eazå procesul de multiplicare. ¥n plus, interven¡iile
båncii centrale prin politica de open-market, rata dobânzii, controlul creditelor modificå multiplicatorul monetar.
37 Cambiile, tratele şi biletele la ordin sunt titluri de credit sau efecte de comer¡. Prin acceptarea lor, vânzåtorii crediteazå
cumpåråtorii pânå la data scaden¡ei, când pot încasa valoarea titlului de¡inut, ca numerar sau ca bani de cont. De asemenea, pot
sconta (vinde înainte de termen) titlul cåtre banca emitentå, prin cedarea unui comision, sau pot så-şi plåteascå la rândul lor
furnizorii.
38 Vasile Turliuc şi Vasile Cocriş, lucr.cit, p.37; de re¡inut şi posibilitatea definirii cursului de schimb în func¡ie de un coş
valutar.
39 Vezi mai sus paritate monetarå, valoare paritarå, putere de cumpårare, paritatea puterilor de cumpårare.
40 Cursurile flotante au fost generalizate începând cu 1973. Flotarea poate fi purå dacå se realizeazå fårå interven¡iile
båncilor de emisiune sau impurå dacå båncile intervin pentru realizarea unui curs dorit.
 a1) etalonul aur-monedă. În cadrul acestui sistem, utilizat până la primul război
mondial, monedele sunt din metal preţios (fie un singur metal, fie două), baterea lor
este nelimitată, circulaţia este liberă (atât în interiorul, cât şi în exteriorul ţării),
bancnotele sunt liber convertibile la preţul stabilit de stat. Sistemul a fost înlocuit în
principal din cauza caracterului relativ limitat al aurului şi a distribuţiei inegale a
rezervelor pe plan mondial.
a2) etalonul aur-lingouri. Reprezintă o variantă a etalonului aur - monedă. Spre
deosebire de acesta, dispar monedele din metal preţios, iar bancnotele ramân
convertibile numai cel puţin la valoarea unui lingou (12,444 Kg aur). Considerat
etalon aristrocratic, deoarece favoriza clasele înstărite, acest sistem a fost folosit o
perioadă foarte scurtă.
a3) etalonul aur-devize. Sistemul a fost folosit începând cu sfârşitul secolului
XIX şi instituţionalizat prin Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la
Bretton Woods (SUA, 1944). El se caracterizează în principal prin:
• definirea etalonului monetar printr-o anumită cantitate de aur sau prin
raportare la o valută;
• înlăturarea legăturii directe între aur şi bancnote prin convertibilitatea
acestora în valută şi a valutelor în aur;
• adoptarea unor cursuri de schimb fixe, cu abateri limitate de la paritate.

b) Sistemele monetare nemetaliste renunţă total la utilizarea aurului în definirea

etalonului monetar. Acesta se raportează doar la o valută sau la un coş de valute.
Cursul de schimb se stabileşte la paritatea puterilor de cumpărare, fluctuând liber în
funcţie de cerere şi ofertă în cazul monedelor convertibile.
Sistemele monetare pot fi dezvoltate la nivel naţional sau la nivel internaţional.
La nivel internaţional, cele mai cunoscute sisteme monetare sunt: Sistemul Monetar
Internaţinal (SMI) şi Sistemul Monetar European (SME).

Sistemul Monetar Internaţional este format din ansamblul de principii şi

reglementări cu privire la derularea relaţiilor monetare internaţionale. Bazele
sitemului monetar internaţional actual au fost puse în 1944 la Bretton Woods, deşi
sitemul a evoluat de atunci, îndeosebi prin adoptarea cursurilor de schimb flotante în
prima jumătate a deceniului opt. Elementele definitorii ale SMI sunt:
• stabilirea etalonului monetar al fiecărei ţări în aur sau în dolar, definit în aur,
până în deceniul 8, şi apoi doar în valută;
• cursuri de schimb fixe, cu o marjă de fluctuaţie, în momentul adoptării, de
±1%; din deceniul 8 cursurile au devenit flotante;
• asigurarea convertibilităţii internaţionale a monedelor;
• utilizarea D.S.T. ca principal instrument de rezervă şi ca unitate de cont în
tranzacţiile internaţionale;
• adoptarea principiului lichidităţii internaţionale şi a echlilibrului balanţei de
plăţi;
• mecanisme de cooperare monetară în echilibrarea balanţei de plăţi şi
asigurarea lichidităţii .

Sistemul Monetar European a fost adoptat de către Comunitatea Europeană

(astăzi, Uniunea Europeană) în 1979 pentru a asigura stabilitatea monetară în spaţiul
comunitar, stabilitate necesară procesului de integrare a pieţelor şi greu de realizat în
condiţiile participării unor ţări cu performanţe economice diferite. SME a fost
construit pe principiul stabilităţii cursurilor de schimb, cu o marjă de fluctuaţie de
±2,25%. În centrul sistemului a fost aşezat un coş valutar ECU (European Currency
Unit), format ca medie ponderată din monedele ţărilor membre. După Tratatul de la
Maastricht (1992), Uniunea Europeană a parcurs o serie de etape de integrare
monetară, iar începând cu 2001, cea mai mare parte a ţărilor comunitare au renunţat la
moneda lor naţională, adoptând EURO ca monedă comună. 41 TF FT

În concluzie, organizarea monetară s-a impus din cele mai vechi timpuri din
nevoia de securitate şi de stabilitate în emisiunea şi circulaţia banilor. Sistemele
monetare au devenit din ce în ce mai flexibile, în încercarea de adaptare la nevoile
economiei reale tot mai globalizată. Rolul cel mai important în procesul flexibilizării
l-a avut desubstanţializarea banilor, desprinderea lor de conţinutul în metal preţios. În
acelaşi timp însă s-a impus o mai strictă reglementare a emisiunii şi circulaţiei banilor
în aşa fel încât să se asigure condiţiile unui control eficient al ofertei monetare pentru
a se evita dezechilibrele inflaţioniste. În acest scop, un rol esenţial revine structurării
masei monetare.

14.1.4. Definiţia şi structura masei monetare

Masa monetară este formată din ansamblul instrumentelor de schimb/plată şi

de economisire aflate la dispoziţia agenţilor economici nefinanciari dintr-o
economie. Componentele ei sunt atât instrumentele monetare în sens strict (bancnote,
monedă divizionară, depozite la vedere), cât şi cele cvasi-monetare (depozite la
termen în vederea economisirii, bonuri de tezaur, certificate de trezorerie, efecte de
comerţ, acţiuni, obligaţiuni). 42 Definită astfel, masa monetară este considerată un
TF FT

stoc. Dar, fiecare unitate monetară intermediază mai multe operaţiuni.

Numărul mediu de acte de schimb pe care le intermediază o unitate monetară
într-o perioadă dată reprezintă viteza de rotaţie a monedei 43 . Ea se calculează prin TF FT

relaţia:

V=PIB/M (14.3.)

în care V reprezintă viteza de rotaţie, PIB - produsul intern brut (se mai foloseşte în
relaţie şi produsul între volumul fizic al bunurilor şi serviciilor - T şi nivelul mediu al
preţurilor -P), iar M - masa monetară.
Produsul dintre viteza de rotaţie şi masa monetară ca stoc reprezintă masa
monetară ca flux. Accelerarea vitezei de rotaţie diminuează nevoia de monedă ca
stoc într-o economie, la acelaşi nivel al PIB. Pornind de la un stoc dat, accelerarea lui
V măreşte masa monetară în circulaţie şi invers. Rezultă că viteza de rotaţie este un
important indicator de analiză în adoptarea politicii monetare.
Masa monetară dintr-o economie este structurată în agregate.
Agregatul monetar reprezintă o parte constitutivă a masei monetare,
autonomizată în funcţie de rolul în circulaţia monetară, agenţii emitenţi, instituţiile
de gestiune şi fluxurile reale pe care le intermediază.
Agregatele sunt definite de către autorităţile monetare, în principal în funcţie de
exigibilitatea instrumentelor (viteza de rotaţie sau, altfel spus, intensitatea circulaţiei,

41 Pentru detalii a se vedea capitolul Integrarea economicå.

42 A se vedea mai sus defini¡iile banilor.

43 I. Ignat, N. Clipa, I. Pohoa¡å, Gh. Lu¡ac, Economie politicå, Ed. Economicå, Bucureşti, 1998, p. 397.
dependentă esenţial de gradul lor de lichiditate). Cea mai generală grupare a masei
monetare este în două agregate:
• M1, formată din baza monetară; este partea cea mai lichidă a masei monetare
B B

şi
• M2, formată din M1 la care se adaugă depozitele la termen, depozitele în
B B B B

conturile de economii pentru locuinţe, certificate de trezorerie, etc; este de

fapt, cvasi-moneda.
Definirea agregatelor diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. În Franţa
se operează cu 4 agregate, în timp ce în Anglia cu 7. Gruparea este arbitrară şi se
corelează cu particularităţile economiei şi ale sistemului monetar din fiecare ţară. În
plus, structura agregatelor se modifică datorită proceselor de inovare financiară.
Concurenţa tot mai ridicată pe piaţa monetară, creşterea exigenţelor cererii,
performanţele tehnologice au determinat apariţa de noi instrumente de plată precum şi
modificări ale gradului de lichiditate. Spre exemplu, pe piaţa americană, instituţiile de
economisire, care nu au dreptul să deţină depozite la vedere au introdus conturile
NOW (ordine negociabile de retragere). Titlurile NOW arată ca un cec, fără să fie din
punct legislativ cecuri. 44 TF FT

În România, s-au conturat două agregate: M1, format din moneda în sens restrâns
B B

(numerarul şi depozitele la vedere) şi M2, cvasi-moneda, format din M1 plus

B B B B B B

depozitele la termen şi condiţionate, economiile populaţiei şi depozitele în valută.

Structura pe agregate a masei monetare este prezentată în tabelul 14.3.

44 Rudiger Dornbusch şi Stanley Fischer, Macroeconomia, Editura SEDONA, Bucureşti, 1997, p.268.
 Tabelul 14.3. Masa monetară în România, 1996-2001
An M2 B B

Total M1 B B CVASIMONEDA
Total Nu Dis Total Eco Depo Depo
me ponib no- zite zite
rar la ili- mii în lei în
popu- tăţi la ale la ter valu
laţie veder popul men tă ale
e a-ţiei şi con rezi
diţion denţil
ate or
Mld. lei % % % Mld. lei % % % %
1996 30334,6 11173,4 36,8 17,7 19,1 19161,3 63,2 29,0 10,8 23,4

1997 62150,4 18731,1 30,1 14,8 15,3 43419,3 69,9 32,4 9,0 28,5

1998 92529,9 22109,7 23,9 12,5 11,4 70420,1 76,1 33,5 10,0 32,6

1999 134122,5 29668,9 22,1 13,0 9,2 104453,6 77,9 29,3 11,0 37,6

2000 185060,0 46331,1 25,0 13,9 11,1 138728.9 75,0 24,1 10,4 40,4

2001 270511,9 64308,6 23,8 10,9 12,9 206203,3 76,2 23,6 9,8 42,8

Sursa: Rapoarte periodice ale BNR

Observăm că în structura masei monetare, creşte în mod constant componenta

cvasi-monedă. Dar, ea este încă foarte redusă comparativ cu economiile ţărilor
dezvoltate. Spre exemplu, în 1998, M0 în Marea Britanie (echivalentul lui M1 la noi)
B B B B

reprezenta doar 3,6%. Tendinţa de reducere a lui M1 va continua însă pe măsura B B

dezvoltării sistemului bancar şi a creşterii economice.

Structura masei monetare în SUA 45 TF FT

Ø
Agregatele monetare folosite de Sistemul Rezervei Federale
sunt:
M0: bancnotele şi moneda divizionară deţinută de public plus
B B

rezervele bancare;
M1: componenetele M0 la care se adaugă drepturi de creanţă
B B B B

ce pot fi utilizate în operaţiuni de plăţi direct, instantaneu şi fără

restricţii, în general depozite operabile prin cecuri – depozite la
vedere, depozite fără dobândă, conturi personale de economii
purtătoare de dobânzi (conturile NOW), conturi cu câştiguri de
dobândă (interest-earning accounts), servicii de transfer automat
(ATS), poliţe emise de cooperativele de credit;
M2: componentele M1 la care se adaugă depozite la termen de
B B B B

valori mici (< 100000$), depozite de economii, active

45 Rudiger Dornbusch şi Stanley Fischer, lucr.cit., pp.265-267.

 reprezentând credite pe termen foarte scurt (o noapte), acorduri de
răscumpărare de o noapte, depozite de o noapte în eurodolari 46 , TF FT

acţiuni la fonduri mutuale de pe piaţa financiară;

M3: componentele M2 plus depozite la termen de valori mari,
B B B B

certificate de depozit negociabile, acorduri de răscumpărare la

termen, depozite de eurodolari la termen.
Este important să reţinem că gruparea masei monetare pe
agregate este evolutivă. În plus, literatura de specialitate oferă o
diversitate de grupări, chiar pentru aceeaşi ţară într-o perioadă
dată.

14.2. Băncile. Tipologie şi rol

Băncile reprezintă principala componentă sistemului instituţiilor financiare. 47 TF FT

Băncile sunt intermediari financiari, în sensul că se interpun între oferta şi cererea de

disponibilităţi băneşti. În acest proces, ele atrag capitalurile băneşti disponibile,
gestionează conturile deponenţilor, acordă împrumuturi prin creditare, emit titluri de
credit şi bancnote, efectuează operaţiuni de virament şi alte servicii financiare pe piaţa
internă şi pe cea externă. Rezultă că, banca este un agent economic instituţional a
cărui funcţie principală este de a colecta, de a transfera şi de a repartiza
disponibilităţi financiare. 48 TF FT

Principala funcţie activă a băncilor constă în acordarea de împrumuturi pe seama

capitalurilor proprii şi a soldului activ rezultat din diferenţa pozitivă între depunerile
clienţilor şi solicitările de restituire într-un interval de timp. Tot operaţiuni active sunt:
gestionarea conturilor clienţilor, operaţiuni cu titluri de valoare, crearea de active
financiare proprii, organizarea înfiinţării de societăţi pe acţiuni. Principala funcţie
pasivă este primirea spre păstrare a economiilor agenţilor nonbancari. Din categoria
operaţiunilor pasive, fac parte şi: executarea de plăţi pe baza ordinelor clienţilor,
supravegherea operaţiunilor de casă ale firmelor şi instituţiilor.
Prin funcţiile pe care le îndeplinesc, băncile joacă un rol activ în economie, având
un puternic rol de orientare economică, de restructurare şi de asigurare a unui climat
de stabilitate necesar susţinerii dezvoltării economice.
În procesul evoluţiei lor, băncile au cunoscut un proces de specializare,
concomitent cu unul de universalizare a operaţiunilor.
Cele mai importante componente ale sistemului bancar 49 sunt astăzi: TF FT

• banca de emisiune (numită şi bancă centrală);

• băncile comerciale (de depozit şi ipotecare);
• băncile de afaceri;

46 Dolari de¡inu¡i de nereziden¡i la bånci ce nu sunt sub inciden¡a legisla¡iei SUA.

47 Institu¡iile financiare sunt agen¡i economici al cåror rol este de a intermedia între subiec¡ii care cautå bani şi cei care
oferå. Ele colecteazå capitalurile disponibile şi le transferå la cerere celor care au nevoie de ele. Altfel spus, transformå active
primare în active indirecte, prin intermediere. Intermediarii financiari pot fi bancari (cei ale cåror active sunt acceptate ca
mijloace de platå-banca centralå, båncile comerciale, casele de economii, cooperativele de credit) şi nebancari (bånci de credit,
companii de asiguråri, societå¡ile de investi¡ii mobiliare, societå¡i de credit ipotecar).
48 N. Drobotå, lucr.cit., p.57.
49 Ansamblul institu¡iilor bancare şi a rela¡iilor între ele.
 •
băncile specializate şi instituţiile de credit (bănci de trezorerie, bănci de
economii, cooperative de credit, bănci de comerţ exterior, societăţi de
asigurări 50 ). TF FT

Universalizarea operaţiunilor este specifică sistemelor bancare europene şi se

referă la faptul că băncile pot să ofere o gamă extrem de largă, completă, de servicii
financiare. În procesul integrării monetare, Uniunea Europeană a adoptat un model de
bancă universală printr-o listă completă de activităţi care include, alături de activităţile
obişnuite de gestiune a conturilor şi acordare de credite, toate formele de tranzacţii
mobiliare.

14.2.1. Banca Centrală

Sistemele bancare contemporane sunt organizate pe două nivele: central, unde

regăsim banca de emisiune, şi secundar, pe care sunt plasate toate celelalte bănci,
numite bănci secundare sau de sistem. În fiecare spaţiu monetar există o singură bancă
centrală. Ea deţine monopolul emisiunii de monedă, este sursa ultimă de lichiditate
şi asigură funcţionarea fără perturbaţii a sistemului financiar al unei ţări. Practic,
banca centrală nu este propriu-zis o bancă, având în vedere că nu acţionează pe
principii comerciale (nu urmăreşte profitul). Rolul ei este cel de realizare a unor
obiective de politică economică.
Principalele funcţii ale băncilor centrale sunt:
a) Emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor şi a monedelor metalice.
Funcţia de emisiune a evoluat în funcţie de sistemul monetar. În prezent, emisiunea
monetară nu mai este corelată cu rezervele de aur. Asta nu înseamnă că se pot emite
bani fără limită. Nu este greu de înţeles că volumul masei monetare în circulaţie
trebuie corelat cu nevoile economiei, determinate de volumul producţiei şi
particularităţile schimbului. Banca centrală pune în circulaţie bani în primul rând
pentru acoperirea deficitului bugetar. Operaţiunea are loc prin emiterea şi negocierea
bonurilor de tezaur. Băncile comerciale subscriu bonurile de tezaur emise de
Trezorerie şi le revând băncii centrale. Prin cumpărarea lor, banca centrală introduce
monedă în circulaţie sub formă de numerar sau de bani scripturali. O altă cale este
achiziţionarea valutei. Când banca centrală cumpără valută, masa monetară creşte şi
invers. De asemenea, biletele de bancă intră în circulaţie prin procesul de creditare al
băncilor comerciale atunci când acestea au nevoie de sume suplimentare pentru a face
faţă retragerilor. În ultimă instanţă, banca centrală poate şi să cumpere titluri de pe
pieţele financiare (open market).
b) Bancă a statului. Banca de emisiune administrează conturile statului,
realizând execuţia bugetului de stat (încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor).
În acest rol, banca intervine şi în administrarea datoriei publice 51 . Urmărind TF FT

stabilitatea monedei, conform abordărilor monetariste 52 , banca centrală susţine TF FT

limitarea datoriei publice şi corelarea ei cu evoluţia PIB.

c) Bancă a băncilor. Prin această funcţie, banca centrală:

50 Pentru explica¡ii detaliate, se recomndå studiul lucrårii Monedå şi credit, autori Vasile Turliuc şi Vasile Cocriş, Editura
Ankarom, Iaşi, 1998, pp.109-132.
51 Ansamblul obliga¡iilor statului asumate prin contractarea de împrumuturi interne şi externe. Datoria publicå se constituie
pentru acoperirea deficitului bugetar.
52 ¥n viziune monetaristå, excedentul bugetar este de naturå infla¡ionistå şi are efecte negative pe termen lung asupra
echilibrului macroeconomic.
 • deţine conturile băncilor comerciale prin care se fac viramente şi compensaţii
ale debitelor bancare reciproce;
• creditează băncile atunci când acestea au nevoie de lichidităţi;
• păstrează rezervele bancare;
• rescontează cambii;
• transferă fonduri din depozitele publice în depozitele băncilor şi invers.
d) Rezervă ultimă de lichidităţi. Banca centrală, ca unică bancă de emisiune, este
împrumutător (creditor) de ultimă instanţă, rezerva ultimă de lichidităţi. Diminuarea
lichidităţilor în economie se resimte iniţial la nivelul băncilor de rang secundar. Tot
mai puţini bani se întorc în sistemul bancar şi banca centrală este singura în masură să
intervină. Ea achiziţionează titluri de pe piaţa financiară, creditând astfel conturile
băncilor şi debitând conturile publice. Intervenţia se realizează doar dacă se manifestă
o criză de lichidităţi la nivelul întregului sistem monetar. Altfel, o bancă ce se
confruntă cu o diminuare a lichidităţii poate apela la împrumuturi interbancare. Rolul
băncii centrale se manifestă aici doar ca bancă a băncilor (deţinătoare a depozitelor
acestora).
e) Păstrarea rezervelor de aur şi de valută şi influenţarea cursului de schimb.
Banca de emisiune deţine rezervele de aur şi de valută ale unei ţări, constituite pentru
a garanta stabilitatea monetară şi pentru a influenţa cursul de schimb. Când cursul de
schimb se depreciază într-o măsură prea mare, banca centrală cumpără de pe piaţă
moneda naţională şi cursul creşte. Capacitatea de intervenţie a băncilor este însă
limitată, chiar şi pentru ţările dezvoltate, deoarece rezervele sunt reduse.
f) Supravegherea şi controlul sistemului bancar. Banca centrală este obligată să
asigure stabilitatea generală a sistemului financiar, în principal prin controlul ofertei
monetare şi prin autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară.
Cele mai utilizate mecanisme de control a ofertei monetare sunt:
• Operaţiuni de open-market. Dacă banca centrală doreşte reducerea ofertei
monetare, vinde titluri de valoare. Depozitele bancare se reduc, diminuându-
se lichiditatea bancară. Scade capacitatea băncilor de a multiplica masa
monetară prin operaţiuni de creditare şi oferta monetară se reduce.
• Variaţia ratei dobânzii. Variaţia ratei dobânzii este corelată cu operaţiunile
de open-market. Vânzarea titlurilor de către banca centrală duce la scăderea
valorii de piaţă a titlurilor, creşte cererea şi se diminuează depozitele bancare.
Pentru acoperirea lichidităţii, băncile comerciale sunt obligate să se
împrumute de la banca centrală la un anumit nivel al ratei dobânzii, nivel pe
care aceasta îl fixează după cum doreşte. Un nivel ridicat, va antrena şi o rată
înaltă a dobânzii împrumuturilor acordate de către băncile comerciale, scade
cererea de credite şi oferta de monedă.
• Modificarea ratei rezervelor minime obligatorii. Pentru diminuarea ofertei
de monedă în circulaţie, banca centrală poate creşte rezerva obligatorie. Din
media zilnică a depozitelor noi, partea rămasă pentru a intra în procesul de
multiplicare este mai mică şi oferta de monedă scade.
• Crearea de depozite speciale obligatorii. Impunerea unor depozite speciale
acţionează, ca şi în cazul rezervelor minime obligatorii, diminuând
capacitatea băncilor comerciale de a crea monedă prin multiplicatorul
creditelor.
• Plafonarea şi orientarea împrumuturilor. Banca centrală poate impune o
limită maximă a creditelor, dar există riscul de subfinanţare a economiei
precum şi de orientare a pieţei către împrumutul extern. Este o practică tot
 mai puţin folosită, cedând locul în favoarea canalizării creditelor spre anumite
domenii: cu risc investiţional scăzut, pentru stimularea investiţiilor şi a
creşterii economice sau cu risc ridicat, pentru diminuarea cererii de investiţie.
În ce priveşte autorizarea şi supravegherea prudenţială, Banca Centrală are
drept responsabilitate prevenirea şi limitarea riscurilor bancare specifice şi a
propagării acestora. În acest scop, Banca centrală: emite reglementări şi urmăreşte
respectarea acestora; verifică rapoartele, conturile şi alte documente ale băncilor pe
care le consideră necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor de supraveghere; aplică
sancţiuni legale în condiţiile nerespectării regulamentelor bancare.
g) Implementarea politicii monetare. Băncile centrale elaborează, aplică şi
răspund de politica monetară a guvernului. Politica monetară cuprinde ansamblul
acţiunilor asupra masei monetare şi a activelor financiare realizate în scopul orientării
economiei pe termen scurt şi mediu 53 . TF FT

14.2.2. Băncile comerciale

Băncile comerciale sunt instituţii financiare cu caracter comercial, furnizând bani

cu o dobândă mai mare decât cea plătită pentru depozitele atrase. Definiţia ia în
considerare principala funcţie activă a băncilor comerciale, respectiv cea de creditare.
Acordând credite, băncile comerciale exercită un rol esenţial în crearea monedei
scripturale prin procesul de multiplicare.
Rolul băncilor în determinarea ofertei monetare poate fi pus în evidenţă prin
explicarea relaţiei multiplicatorului 54 , redată mai sus.
TF FT

Dacă notăm cu:

- M, oferta de monedă,
- H, baza monetară (banii cu putere ridicată),
- C, numerarul deţinut de populaţia non-bancară,
- R, numerarul deţinut în depozitele de rezervă ale băncilor,
- D, nivelul total al depozitelor bancare,
- a, cota de rezervă a băncilor 55 , TF FT

- l, ponderea numerarului deţinut de populaţie în D şi

- mm, multiplicatorul monetar,
B B

putem determina următoarele relaţii:

- numerarul total din economie
H = C + R, (14.4.)
- cota de rezervă a băncilor
a = R/D, (14.5.)
- ponderea numerarului deţinut de populaţie
l = C/D, (14.6.)
- oferta de monedă
M = D + C. (14.7.)
Înlocuind relaţiile (14.5.) şi (14.6.) în (14.4.), obţinem:
H = (l*D) + (a*D),
de unde,
D = H/ (l+a). (14.8.)

53 Politica monetarå este prezentatå în capitolul “Politici macroeconomice”.

54 Dupå, R. G. Lipsey şi K. A. Chrystal, Economia pozitivå, Editura economicå, Bucureşti, 1999.
55 De re¡inut cå ea poate fi mai mare decât cota rezervelor minime obligatorii, fixatå de cåtre Banca Centralå.
 Relaţia (14.8.) ne permite să observăm că dacă populaţia nu reţine numerar,
depozitele cresc faţă de baza monetară într-un raport invers proporţional faţă de
rezerva bancară. Asta înseamnă că dacă băncile comerciale decid să deţină ca rezerve
o parte ridicată din depozite, volumul total al acestora, rezultat prin multiplicarea
creditului, este scăzut. Politica băncilor comerciale, determinată de principiul
maximizării profitului dar în condiţii ridicate de lichiditate şi solvabilitate,
influenţează decisiv oferta monetară din economie. Concluzia este mai evidentă dacă
exprimăm relaţia lui M în funcţie de H. Pentru aceasta înlocuim relaţia (14.8) pentru
D şi relaţia (14.6) pentru C în relaţia (14.7). Vom obţine astfel:
M = H*[(1+l)/(a+l)] sau (14.9.)

M = H*mm. B B (14.10)
Rezultă că, prin procesul de creditare, în funcţie de mărimea lui a şi l, băncile
comerciale determină, evident sub influenţa politicii monetare a băncii centrale,
mărimea ofertei de monedă din economie.
Principala responsabilitate a băncilor comerciale în acest proces este să asigure
un echilibru stabil între solvabilitate, lichiditate şi profitabilitate 56 . Solvabilitatea TF FT

este capacitatea de a stinge la scadenţă obligaţiile de plată, lichiditatea presupune ca

băncile să poată transforma în orice moment, la cerere, depozitele în numerar, iar
profitabilitatea este dată de capacitatea de a obţine profit. În urmărirea maximizării
profitului, băncile sunt tentate să păstreze o cât mai redusă rezervă de lichiditate. Dar,
prudenţa financiară le obligă să-şi păstreze un nivel de siguranţă al activelor lichide şi
să opereze cu un portofoliu de active diversificat (numerar, bonuri de tezaur, titluri
comerciale).
Băncile comerciale pot fi bănci de depozit şi bănci ipotecare. Băncile de depozit
îşi procură mijloacele financiare de pe piaţa monetară, prin depunerile pe termen scurt
ale clienţilor (acordă împrumuturi pe termen scurt), iar băncile ipotecare îşi procură
mijloacele necesare prin emisiunea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare. Tot bănci
comerciale sunt şi băncile de afaceri. Ele dispun de capitaluri proprii importante şi îşi
procură mijloacele necesare prin depunerile clienţilor şi emisiune de obligatiuni şi
acţiuni subscrise de către cei interesaţi; pot acorda şi credite pe termen lung.

14.2.3. Sistemul bancar în România

În centrul sistemului bancar românesc se află Banca Naţională a României

(BNR), cu capital integral de stat. Obiectivul fundamental al BNR este „asigurarea
stabilităţii monedei naţionale”. În acest scop, BNR „elaborează, aplică şi răspunde de
politica monetară, valutară, de credit şi de plăţi, precum şi de autorizarea şi
supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului” 57 . De TF FT

asemenea, participă la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar

sau de plăţi, participă la tratative şi negocieri externe, negociază şi încheie acorduri
privind împrumuturile externe.
Cât priveşte băncile de rang secundar, la sfârşitul anului 1989 funcţionau în
România doar 3 bănci comerciale (Banca Agricolă, Banca de Investiţii şi Banca de
Comerţ Exterior), în urma unui proces foarte dur de concentrare a capitalului bancar
timp de peste 40 de ani. 58 După 1990, structura sistemului bancar românesc s-a
TF FT

56 Harry D. Hutchinson, Money, Banking and the United State Economy, Prentice Hall, New Jesey, 1988, p.97.
57 Statutul BNR, mai 1998, în M.O. 203 din 1 iunie 1998.
58 Spre exemplu, în 1934 existau 1204 bånci.
diversificat, în aşa fel încât, la sfârşitul anului 2000 existau 33 de bănci persoane
juridice române şi 8 sucursale ale băncilor străine. A crescut semnificativ numărul
băncilor cu capital integral sau majoritar privat (29) care deţin 61,6% din totalul
capitalului bancar (inclusiv sucursalele băncilor străine).
Sistemul bancar românesc se află în prezent într-un profund proces de
restructurare şi de modernizare pentru creşterea adaptabilităţii la cerinţele economiei
de piaţă şi pentru integrarea în Uniunea Europeană. În această perspectivă, obiectivele
generale ale dezvoltării sistemului bancar sunt:
• crearea unui sector format din bănci puternice, prin redimensionare,
îmbunătăţirea procedurilor de soluţionare a situaţiei băncilor insolvabile,
întărirea activităţii de supraveghere prudenţială, finalizarea privatizării;
• diversificarea şi creşterea calităţii serviciilor financiar-bancare;
• creşterea competitivităţii sistemului bancar, prin dezvoltarea pieţelor pe care
operează băncile (monetară, de capital), creşterea autonomiei Băncii
Naţionale în calitate de autoritate de reglementare şi supraveghere, eliminarea
discriminărilor.
14.3. Piaţa monetară

Deşi în economiile monetare banii sunt asimilaţi unui bun, macroeconomia

studiază distinct echilibrul monetar, dar în baza aceloraşi legi generale ale cererii şi
ofertei. Motivaţia ţine de faptul că banii sunt un bun special, cu rol determinant asupra
ratei dobânzii, inflaţiei, venitului de echilibru, asupra economiei în ansamblul ei.
Piaţa monetară este formată din ansamblul tranzacţiilor cu monedă ce rezultă
din confruntarea cererii şi ofertei de bani în funcţie de preţul acestora (rata
dobânzii) 59 . Este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt, de la o zi până
TF FT

la 9 luni 60 . Piaţa monetară se derulează în principal între băncile care creează

TF FT

monedă, fiind considerată loc al intervenţiilor băncii de emisiune asupra lichidităţilor

bancare 61 . Ea este cunoscută şi sub denumirea de piaţă interbancară, fiind practic o
TF FT

piaţă a monedei centrale (a băncii de emisiune), pe care se compensează zilnic

excedentul cu deficitul de lichidităţi. Ofertanţii sunt titularii de conturi de
disponibilităţi la banca de emisiune, interesaţi să-şi valorifice disponibilităţile prin
acordarea de credite. Solicitanţii sunt băncile care au nevoie de lichidităţi. Piaţa
monetară are rolul de a asigura transferul interbancar al surplusului de lichidităţi.
În prezent, piaţa monetară înregistrează un proces de deschidere către agenţi non-
financiari. Ea devine astfel o piaţă monetară deschisă, o piaţă pe care toţi agenţii care
dispun de capitaluri pe termen scurt pot să le ofere tuturor agenţilor care au nevoie de
lichidităţi pe termen scurt. 68 Pe piaţa deschisă pot opera atât instituţii financiare, cât
TF FT

şi întreprinderi, prin instrumente ca: certificate de depozit, bilete de trezorerie, bonuri

de tezaur, bonuri negociabile. Spre exemplu, o întreprindere confruntată cu nevoia de
lichidităţi poate să emită propriile bilete de trezorerie şi să le plaseze direct pe piaţa
monetară, diminuându-şi considerabil costurile finanţării. Argumentul esenţial pentru
care guvernele dezvoltă pieţe monetare deschise este stimularea concurenţei pe o piaţă
de oligopol, cu puţini ofertanţi şi foarte mulţi solicitanţi, pe care ajustările se fac cu
dificultate.

59 Ni¡å Drobotå, lucr.cit., p.430.

60 Termenul de nouå luni este conven¡ional folosit în defini¡iile pie¡ei monetare. Termenul pânå la care båncile pot acorda
credite poate urca pânå la 7-10 ani.
61 Vasile Turliuc şi Vasile Cocriş, lucr.cit., p.190.
68 Vasile Turliuc, Politici monetare, Editura Polirom, 2002, p.99.
 Înţelegerea funcţionării pieţei monetare se impune prin rolul esenţial pe care
echilibrul acesteia îl are în menţinerea stabilităţii macroeconomice. Vom analiza în
continuare oferta şi cererea de monedă, modul în care acestea se echilibrează şi
efectele pe care modificările echilibrului monetar le transmit în economie.

14.3.1. Oferta de monedă

În economiile moderne, oferta de monedă este sub controlul autorităţii monetare

– banca de emisiune. Moneda este creată de către banca centrală prin baza monetară
(banii cu putere ridicată) şi de către sistemul bancar prin multiplicarea bazei monetare
în cadrul procesului de creditare. Din acest motiv, în analiza echilibrului monetar,
macroeconomia consideră oferta de monedă ca o variabilă exogenă, exclusiv sub
determinarea băncilor. Mărimea ofertei de bani dintr-o economie se modifică numai
dacă autoritatea monetară ia această decizie, printr-un sistem de instrumente şi
mecanisme monetare prezentate mai sus. Oferta de monedă poate fi reprezentată într-
un sistem de coordonate xOy, în care pe Ox reprezentăm volumul ofertei şi pe Oy
B B B B

nivelul ratei dobânzii (fig.14.1.). Corelaţia se explică prin faptul că rata dobânzii
reprezintă preţul banilor.

Creşterea ofertei de monedă duce la deplasarea dreptei ofertei de la M0 la M1 şi

B B B B

invers. Este important însă să reţinem că M este o variabilă exogenă (nu depinde de
piaţă) deoarece nivelul este stabilit de către sistemul bancar, oricare ar fi venitul şi
rata dobânzii. Din acest motiv, studiul echilibrului pieţei monetare se concentrează
asupra cererii.

14.3.2. Cererea de monedă

Cererea de monedă este dată de cantitatea de active pe care populaţia doreşte

să o deţină sub formă de bani.
Pentru a-şi defini cererea de monedă, indivizii compară avantajele pe care le
aduce deţinerea acesteia, avantaje legate de lichiditatea ridicată, cu avantajele aduse
de păstrarea averii sub forma altor active. Literatura de specialitate compară banii cu
obligaţiunile şi pleacă de la ipoteza că cele două pieţe trebuie să fie în echilibru.
Pentru un nivel dat al averii, modificarea echilibrului uneia dintre pieţe duce la
modificarea echilibrului celeilalte, dar în sens invers (când scade cererea de bani,
creşte cererea de obligaţiuni). Dacă piaţa monetară este în echilibru, obligatoriu şi
piaţa obligaţiunilor este în echilibru. Rezultă că trebuie să stabilim cum aleg indivizii
între a deţine monedă, care nu aduce nici un venit 69 , şi a cumpăra obligaţiuni, care TF FT

pot mări averea prin dobânzi. Este clar că cele două pieţe sunt interconectate prin
costul de oportunitate al deţinerii averii sub o formă sau alta. Opţiunea pentru monedă
are un cost de oportunitate ridicat, dat de dobânda suplimentară care ar putea fi
câştigată dacă banii ar fi folosiţi pentru achiziţionarea de obligaţiuni. Ce determină
atunci indivizii să ceară bani?
Teoria economică a reţinut, prin contribuţiile teoriei cantitative a monedei şi a
doctrinei keynesiste trei mobiluri ale cererii de monedă: mobilul tranzacţiei, mobilul
precauţiei şi mobilul speculaţiei. Analiza acestora ne va permite să stabilim
determinanţii cererii de monedă.

Mobilul tranzacţiei
Moneda este cerută în primul rând ca instrument de schimb. În această calitate, ea
depinde de nivelul tranzacţiilor în economie, respectiv al cererii de bunuri şi servicii.
Ştim din temele anterioare că cererea este direct proporţională cu venitul. Când
venitul creşte, cererea de bunuri creşte. Implicit, pentru ca tranzacţiile să poată avea
loc, este nevoie de mai multă monedă. Evident, dacă plăţile pentru achiziţia bunurilor
ar putea fi făcute în acelaşi moment cu primirea salariilor, să spunem, indivizii nu ar
mai avea nevoie de lichidităţi. Dar, cum încasările şi plăţile nu sunt sincronizate
(salariul se primeşte la două săptămâni, dar cheltuielile sunt zilnice), indivizii reţin
suma pe care o anticipează ca acoperind nevoia de tranzacţie. Cererea suplimentară de
monedă poate fi acoperită fie printr-un spor al masei monetare (al bazei monetare), fie
prin accelerarea vitezei de rotaţie a banilor.
Rezultă că cererea de monedă pentru mobilul tranzacţiei este o funcţie direct
proporţională faţă de venit şi poate fi exprimată prin relaţia:
MD = kY, (14.11.) B B

în care MD reprezintă cererea de monedă, k este o constantă şi Y este nivelul

B B

venitului.
Relaţia poate fi scrisă şi sub forma:
1/k = Y/MD B B (14.12.)
Se observă că raportul Y/MD nu reprezintă altceva decât viteza de circulaţie a
B B

monedei. Este numărul mediu de operaţiuni pe care o unitate monatară în circulaţie

trebuie să-l intermedieze pentru a răspunde lui Y, motiv pentru care este cunoscută şi
sub denumirea de viteză de transformare a monedei în venit. Astfel, determinăm şi pe
k, a cărui mărime este inversa vitezei de circulaţie.
Relaţia devine acum:
VMD = Y sau VMD = PQ,
B B (14.13.) B B

în care P reprezintă nivelul preţurilor şi Q nivelul producţiei (venitul real). Sub a

doua formă, regăsim de fapt ecuaţia cantitativă a monedei (MV = PT) 70 şi ne permite TF FT

să înţelegem că într-o economie, cantitatea de monedă în circulaţie depinde direct

proporţional de Q şi de P şi invers proporţional de V. Altfel spus, cantitatea de
monedă cerută în economie (MD) depinde direct proporţional de nivelul venitului
B B

nominal (Y) şi invers proporţional de viteza de transformare a monedei în venit (V).

Cum V este presupusă a fi constantă, rezultă că MD este o funcţie de Y. B B

69 ¥n cele mai multe ¡åri majoritatea depozitelor la vedere, asimilate monedei, nu sunt purtåtoare de dobândå. Dar, trebuie så
avem în vedere cå şi depozitele la vedere pot aduce câştiguri din dobânzi, deşi foarte mici raportat la alte active.
70 Este important de men¡ionat cå sub forma MV=PT (ecua¡ia lui Fischer), rela¡ia este mai completå, deoarece se referå la
ansamblul tranzac¡iilor (atât cu bunuri finale, cât şi cu bunuri intermediare), în timp ce sub forma MV=Y (formula de la
Cambridge), rela¡ia se referå doar la bunurile şi serviciile finale.
 Această cerere de monedă poartă denumirea de cerere pentru tranzacţii şi este
reprezentată grafic în fig.14.2. Notăm pentru început această cerere cu L1(Y).
B B

Conform teoriei cantitative a monedei, atât în versiunea Fischer, cât şi în

versiunea Cambridge, cererea de monedă este exclusiv cerere de tranzacţie (MD B

=L1(Y)) şi atunci când venitul creşte, cererea de monedă creşte. Evident, se impune să
B B B

distingem între venitul real (producţia) şi venitul nominal. Dacă ne aflăm în situaţia
de ocupare deplină (producţia nu mai poate creşte), creşterea ofertei de monedă
conduce direct la creşterea cheltuielilor şi nivelul general al preţurilor devine
proporţional cu cererea de monedă. Altfel spus, cererea nominală de bani se modifică
direct proporţional cu nivelul preţurilor.
Keynes consideră însă că se impune o delimitare între cererea pentru tranzacţii şi
alte două mobiluri (precauţia şi speculaţia), având în vedere comportamentul diferit al
cererii faţă de aceste trei motivaţii.

Mobilul precauţiei
Cererea din considerentul precauţiei apare deoarece indivizii nu sunt siguri asupra
posibilităţilor viitoare de sincronizare între încasări şi plăţi. Toată lumea doreşte să se
asigure că dispune de suficiente lichidităţi pentru a face faţă unor cheltuieli
neprevăzute, neplanificate (o deplasare, o boală, cumpărarea unor bunuri); este
asigurarea faţă de o „criză de bani gheaţă”. Având în vedere că, de fapt, cererea pentru
precauţie este tot o cerere pentru tranzacţii (de data aceasta neprevăzute), ea depinde
direct proporţional de nivelul venitului. În acelaşi timp însă, ea este dependentă invers
proporţional de rata dobânzii. Dacă rata dobânzii este ridicată, costul de oportunitate
al monedei pentru precauţie este ridicat şi indivizii sunt tentaţi să reducă suma
deţinută din motive de prudenţă. Dar, pentru simplificarea analizei, se presupune că
singurul factor de influenţă este venitul. Asta ne permite să asimilăm cererea de
precauţie cererii de tranzacţie. Prin urmare, când ne vom referi în continuare la
cererea pentru tranzacţie - L1(Y), vom avea în vedere că ea include şi cererea din
B B

motive de prudenţă. De altfel, teoria cantitativă a monedei nu face o astfel de

distincţie.

Mobilul speculaţiei
Banii pot fi ceruţi şi pentru rolul lor de active financiare. Valorile celorlalte
active fluctuează, mărind riscul achiziţiei lor, dar şi tentând către operaţiuni
speculative. Aceasta duce implicit la o reducere a costului de oportunitate al deţinerii
monedei. În plus, deţinerea monedei ca mijloc de tezaurizare, de rezervă de valoare,
diminuează riscurile prin diversificarea portofoliului activelor.
 Cantitatea de monedă deţinută pentru calitatea banilor de activ financiar, de
conservare a valorii este denumită cerere speculativă. Pentru a înţelege natura ei
trebuie să stabilim legătura între preţul unei obligaţiuni şi rata dobânzii (precizam mai
sus că în macroeconomie cele două pieţe - monetară şi a obligaţiunilor - sunt
corelate). Atunci când rata dobânzii creşte, preţul de vânzare al obligaţiunii scade,
rezultând o pierdere potenţială de capital pentru deţinătorii de obligaţiuni. La o rată a
dobânzii ridicată, peste valori apreciate ca normale de către indivizi, aceştia se
aşteaptă la scăderi ale ratei dobânzii în perioada următoare. Creşte atractivitatea
obligaţiunilor, mai ales că au preţul scăzut, creşte cererea de obligaţiuni şi preţul
acestora. Evident, orientarea averii spre obligaţiuni diminuează partea de avere
deţinută sub formă de monedă. Rezultă, prin urmare, o relaţie de inversă
proporţionalitate între rata dobânzii şi cererea pentru speculaţie, componentă a
cererii de monedă deţinută tocmai pentru a profita de oportunităţile ivite pe piaţa
financiară. Notăm cererea de monedă pentru mobilul speculaţiei prin L2(i), unde i este B B

rata dobânzii, şi o reprezentăm grafic conform fig.14.3.

Observăm că atunci când rata dobânzii scade de la i0 la i1, cererea speculativă de

B B B B

monedă creşte de la L20 la L21. Pentru un nivel foarte scăzut al ratei dobânzii, cererea
B PB P B PB P

speculativă este apreciată ca fiind perfect elastică. Preţul obligaţiunilor este foarte
ridicat şi indivizii se aşteaptă ca acesta să scadă, reţinând monedă pentru a le putea
achiziţiona la momentul potrivit.
La rândul ei, cererea de tranzacţie poate fi de asemenea corelată negativ cu rata
dobânzii. O rată a dobânzii ridicată, corelată cu un preţ scăzut al obligaţiunilor, îi
determină pe indivizi să anticipeze o creştere a preţului acestora. Ei cumpără
obligaţiuni, diminuând partea de monedă deţinută pentru achiziţionare de bunuri şi
servicii.
Cumulând cele trei mobiluri, putem spune că cererea totală de bani (numită şi
preferinţa totală pentru lichiditate) este corelată pozitiv cu nivelul venitului şi negativ
cu rata dobânzii şi o expimăm prin relaţia:
MD=L=L1(Y)+L2(i) B B (14.14.) B B B B

Macroeconomia oferă, însă, prin contribuţiile lui Milton Friedman (1956), o altă
variantă a funcţiei cererii de monedă prin aşa numita „teorie cantitativă
reformulată”. 71 Conform acesteia, cererea reală de monedă (MD/P) este funcţie de
TF FT B B

averea totală (W), ratele estimate ale diferitelor forme de avere (r), raportul dintre
capitalul uman şi cel non-uman (w) şi de gusturile şi preferinţele societăţii (T).
Friedman a propus pentru aproximarea averii venitul permanet (Yp), a presupus w şi T B B

constante pe termen scurt şi a obţinut pentru funcţia cererii reale de bani relaţia:

71 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan, lucr.cit., p.499.

 MD/P = f(Yp,r).
B B B (14.15.)
B

Diferenţa esenţială faţă de funcţia keynesiană L=f(Y,i) este că dacă aceasta se

referă la venitul naţional curent, relaţia lui Friedman ţine cont de venitul permanent.
Distincţia propusă de Friedman vine din înţelegerea diferită a funcţiei cererii. Spre
deosebire de Keynes, care consideră cererea o funcţie de venitul curent, Friedman este
de părere că ea este dependentă mai curând de venitul permanent, adică de trendul
evoluţiei venitului pe o perioadă mai lungă de timp. De aici, evident, volumul
tranzacţiilor în economie şi implicit cererea de bani depind de venitul permanent. În
plus, dacă la Keynes, cererea este elastică funcţie de rata dobânzii, la Friedman
elasticitatea este scăzută, deoarece moneda reprezintă doar un mijloc printre multe
alte active în care se poate deţine averea; indivizii nu sunt nevoiţi să aleagă doar între
obligaţiuni şi monedă şi dacă rata dobânzii la obligaţiuni scade, cererea nu se
îndreaptă automat spre monedă. Diferenţele menţionate sunt extrem de importante în
macroeconomie. În baza funcţiei keynesiene, în perioade de criză se poate interveni în
economie printr-o ofertă suplimentară de bani. Venitul nominal creşte, rata dobânzii
scade, creşte cererea şi se stimulează producţia şi gradul de ocupare. Pornind însă de
la funcţia lui Friedman, o astfel de intervenţie nu rezolvă nimic deoarece indivizii îşi
stabilesc planul de cheltuieli în funcţie de venitul permanet, nu de oscilaţiile
temporare, iar dacă rata dobânzii scade, cererea de monedă nu creşte semnificativ.
Dincolo de controversele teoretice, se acceptă în general în macroeconomie că
cererea totală de bani este influenţată de venitul real, de nivelul preţurilor şi de rata
dobânzii.
Corelaţia dintre cantitatea de bani cerută şi rata dobânzii este numită funcţia
cererii de bani. Ea se reprezintă grafic prin însumarea cererii pentru tranzacţii
(presupusă ca inelastică faţă de rata dobânzii) şi a cererii pentru speculaţie. (fig.14.4.)

L1(Y) este paralelă la OY, deoarece nu depinde decât de Y, pe care o considerăm

B B B B

variabilă exogenă. L2(i) are panta negativă, fiind o funcţie inversă faţă de rata
B B

dobânzii. Prin însumarea celor două grafice, obţinem cererea totală de lichidităţi L.
Distanţa dintre O şi L1(Y) reprezintă nivelul cererii pentru tranzacţie, oricare ar fi rata
B B

dobânzii, pentru un nivel dat al venitului (Y).

14.3.3. Echilibrul monetar şi mecanismul de transmisie

Echilibrul monetar rezultă din confruntarea cererii cu oferta de monedă.

Echilibrarea are loc în baza legilor cererii şi ofertei, preţul de echilibru al monedei
fiind rata dobânzii. În graficul din fig.14.5 este reprezentat echilibrul monetar prin
egalitatea între oferta de monedă (M) şi cererea de monedă (L), egalitate realizată la
nivelul i0 al ratei dobânzii. Cererea de bani este definită pentru valori date ale
B B

venitului real şi ale preţurilor, fiind corelată negativ cu rata dobânzii.

 Dacă rata dobânzii devine i1, va apare o ofertă excesivă de bani M0M1 (nivelul B B B B B B

foarte ridicat al ratei dobânzii îi determină pe indivizi să anticipeze o reducere

necesară a ratei dobânzii şi creşterea cursurilor obligaţiunilor). Va creşte cererea de
obligaţiuni, care va absorbi excesul de ofertă şi rata dobânzii va reveni la i0. Dacă rata B B

dobânzii este i2, apare un exces de cerere M0M2 (rata excesiv de redusă a dobânzii
B B B B B B

presupune anticiparea unor creşteri viitoare ale acesteia şi indivizii îşi măresc cererea B B

speculativă). Scade cursul obligaţiunilor, ca urmare a vânzării lor în încercarea de a

spori lichidităţile speculative. Consecinţa este revenirea ratei dobânzii la nivelul de
echilibru i0 72 .
B TBF FT

În concluzie, echilibrul monetar se realizează la acel nivel al ratei dobânzii care

asigură concomitent egalitatea între cererea şi oferta de bani, pe de o parte, şi
cererea şi oferta de obligaţiuni, pe de altă parte. Condiţia de echilibru pe piaţa
monetară poate fi redată prin relaţia:

M = kY + L(i) (14.16.)

Echilibrul monetar este influenţat de modificări ale ofertei şi ale cererii de

monedă. Creşterea ofertei monetare de la M0 la M1 (fig.14.6.) determină deplasarea B B B B

echilibrului din E0 în E1. Excedentul masei monetare în circulaţie duce iniţial la

B B B B

scăderea ratei dobânzii de la i0 la i1. Conform mecanismului explicat mai sus, cererea B B B B

de monedă creşte de la L0 la L1 şi echilibrul revine la nivelul iniţial al ratei dobânzii i0.

B B B B B B

Dacă, în schimb, are loc o creştere a cererii de monedă de la L0 la L1, rata dobânzii B B B B

creşte mai întâi la i2. Indivizii se orientează către piaţa obligaţiunilor şi apare un exces
B B

de monedă M0M1 care readuce echilibrul la nivelul i0 al ratei dobânzii. Prin urmare,
B B B B B B

echilibrul monetar este similar celui de pe piaţa bunurilor şi serviciilor: când oferta
creşte, preţul scade, iar când cererea creşte, preţul creşte.

72 Mecanismul este cunoscut sub denumirea de teoria preferin¡ei pentru lichiditate sau teoria echlibrului portofoliilor.
 Se impune însă să avem în vedere că realitatea este extrem de complexă şi nu se
încadrează mecanic, automat, în mecanismul de echilibru explicat mai sus. Spre
exemplu, când creşte oferta de monedă, am presupus că indivizii vor solicita monedă,
anticipând o creştere viitoare a ratei dobânzii. Dar, cererea de bani poate să fie relativ
inelastică la rata dobânzii, aşa cum de altfel consideră Milton Friedman. De
asemenea, la o rată a dobânzii foarte scăzută (sub i1 în fig.14.4.), toată lumea aşteptă o
B B

creştere a acesteia în viitorul apropiat. Dacă autorităţile decid să crească oferta pentru
a echilibra piaţa, surplusul de ofertă este absorbit în scop speculativ iar rata dobânzii
rămâne neschimbată. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de capcana lichidităţii.
În acelaşi timp, creşterea ofertei de monedă determină majorarea producţiei sau a
preţurilor, sub impulsul unei rate a dobânzii mai mici care orientează surplusul de
monedă nu doar spre piaţa obligaţiunilor, ci şi spre piaţa reală. Cererea crescută de
bunuri şi servicii stimulează producţia sau, pentru un nivel de ocupare deplină (când
producţia nu mai poate creşte), duce la creşterea preţurilor. O astfel de situaţie se
transpune pe piaţa monetară într-o creştere a cererii de monedă indiferent de nivelul
ratei dobânzii (teoria cantitativă a monedei).
Pe ansamblu, însă, mecanismul echilibrului monetar ne permite să înţelegem
funcţionarea de principiu a pieţei monetare şi este extrem de util în analiza impactului
pe care modificările în oferta şi cererea de monedă îl transmit asupra echilibrului
macroeconomic general. În acest scop, un important instrument de analiză în viziune
keynesistă este curba LM.

Determinarea şi semnificaţia curbei LM

Curba (diagrama) LM reuneşte acele combinaţii (Y, i) ale venitului naţional şi
ale ratei dobânzii pentru care piaţa monetară este în echilibru.
Diagrama LM poate fi dedusă cu ajutorul unui sistem de grafice, conform
modelului din fig.14.7. Ştim că echilibrul monetar este dat de egalitatea între cererea
de monedă (formată din cerere pentru tranzacţii şi cerere pentru speculaţie) şi oferta
de monedă. În determinarea echilibrului, am presupus că venitul şi nivelul preţurilor
sunt constante. Dar, ne interesează să aflăm ce se întâmplă pe piaţa monetară atunci
când venitul se modifică. În modelul reprezentat în fig.14.7, graficul din cadranul I
reprezintă cererea de speculaţie L2(i), presupusă ca invers proporţională faţă de rata
B B

dobânzii i. Cadranul II prezintă condiţia de echilibru pe piaţa monetară. Masa

monetară M se distribuie între L1(Y) şi L2(i), echivalent cu L1(Y)=M-L2(i). În
B B B B B B B B

cadranul III este reprezentată funcţia cererii pentru tranzacţii L1(Y), cerere direct
B B

proporţională cu venitul. Cadranul IV reprezintă sinteza cadranelor I-III. Curba

obţinută, de pantă pozitivă şi corelată direct proporţional cu venitul, reprezintă curba
LM. Ea este formată din ansamblul combinaţiilor (Y, i) pentru care cererea de
monedă este egală cu oferta de monedă şi semnifică faptul că pentru orice nivel al
venitului în economie, există un nivel al ratei dobânzii care permite realizarea
echilibrului monetar.
 Am presupus în exemplul numeric prezentat că are loc o creştere a venitului de la
45 la 67,5 u.m. Cererea pentru tranzacţii creşte, scade cererea pentru speculaţie şi
scade rata dobânzii. Pe porţiunea la stânga lui a din graficul diagramei LM,
corespunzătoare unei rate a dobânzii sub nivelul i0, cresţerea lui Y nu are însă nici un
B B

efect asupra ratei dobânzii, deoarece se ajunge în zona în care care cererea de
speculaţie devine perfect elastică în raport cu i (capcana lichidităţii). Pentru un nivel
al ratei dobânzii mai mare de i1 (la dreapta punctului b), cererea speculativă devine
B B

perfect inelastică. Oricât de mult ar creşte rata dobânzii, nu sunt eliberate lichidităţi
pentru cererea de tranzacţii şi curba LM devine verticală (venitul nu mai creşte). Panta
curbei LM reflectă, prin urmare, relaţia între variaţia ratei dobânzii şi variaţia
venitului. La extreme, o curbă cu pantă verticală semnifică faptul că oricare ar fi
nivelul ratei dobânzii, nivelul venitului nu poate fi influenţat, în timp ce o curbă
orizontală ne spune că variaţii foarte mici ale ratei dobânzii detrmină variaţii foarte
mari ale venitului. Pentru o pantă dată (un raport constant între variaţia venitului şi
variaţia ratei dobânzii), o creştere ofertei de monedă deplasează curba LM spre
dreapta, paralel cu ea însăşi; scăderea ofertei deplasează curba LM spre stânga. Asta
se explică prin faptul că un nivel mai ridicat al ofertei de monedă, la un nivel fix al
ratei dobânzii, echivalând cu un nivel fix al cererii de speculaţie, poate să asigure
echilibrul monetar numai prin creşterea cererii pentru tranzacţii, respectiv a venitului,
faţă de care aceasta este corelată pozitiv.
Curba LM reprezintă un important instrument în analiza politicilor de
conjunctură, împreună cu diagrama (curba) IS. Combinarea echilibrului pieţei
bunurilor şi serviciilor (reflectat prin curba IS) cu echilibrul pieţei monetare (reflectat
prin curba LM), permite interpretarea condiţiilor de echilibru macroeconomic general
prin aşa numitul model IS-LM. Acesta va fi prezentat în tema „Politici
macroeconomice”.

Echilibrul monetar şi cererea agregată

 Echilibrul pieţei monetare îşi transmite efectele asupra echilibrului pieţei
bunurilor şi serviciilor. Relaţia stabilită între echilibrul monetar şi cererea agregată
(formată din C - cererea pentru bunuri finale şi I - cererea de investiţie, în modelul
economiei închise) este cunoscută sub denumirea de mecanism de transmisie. El
poate fi explicat printr-o prezentare în trei trepte.
a) Presupunem o situaţie iniţială de echilibru a pieţei monetare, pornind de la
care are loc o creştere a ofertei de bani cu cererea nemodificată (graficul a din
fig.14.8.). Echilibrul se deplasează de la E0 la E1, prin reducerea ratei dobânzii de la i0
B B B B B B

la i1.
B B

b) Diminuarea ratei dobânzii dermină creşerea cererii de investiţie, corelată

invers proporţional cu i (graficul b din fig.14.8.). Investiţiile cresc de la I0 la I1.
B B B B

c) Modificarea nivelului investiţiilor acţionează asupra cererii agregate. Aceasta

creşte, în cazul nostru cu ΔI (graficul c din fig.14.8.). Curba cererii agregate se
deplasează spre în sus, paralel cu ea însăşi, asigurând realizarea echilibrului
macroeconomic la un nivel mai ridicat al venitului (Y1). B B

Observăm că mecanismul de transmisie este un instrument de analiză care

conectează cele două echilibre - monetar şi real. Evident, modelul are şi o serie de
limite. El presupune că singurul efect al modificării ratei dobânzii este variaţia inversă
a cheltuielilor pentru investiţii. Dar, un cost mai redus al împrumuturilor poate să
stimuleze şi cheltuielile de consum. De asemenea, într-o economie deschisă,
reducerea ratei dobânzii poate să ducă la ieşiri de capital pe pieţele externe.
Mecanismul are la bază şi ipoteza că cererea de investiţii este elastică faţă de rata
dobânzii. Însă, indivizii nu reacţionează obligatoriu la scăderea ratei dobânzii, spre
exemplu, printr-o creştere a cererii de credite. Aceasta depinde de starea economiei,
de previziunile agenţilor economici, de înclinaţia spre investiţii.
Pe ansamblu, putem constata că, deşi modelul echilibrului monetar are o serie de
limite, el oferă instrumente de analiză simple, foarte utile în înţelegerea funcţionării
economiei şi a interdependenţei dintre pieţele bunurilor şi serviciilor şi piaţa
monetară. Concluziile desprinse aici vor fi reluate în capitolul Politici
macroeconomice pentru explicarea efectelor politicilor de conjunctură.

14.4. Rolul banilor în economie. Teorii monetare

Dincolo de diversitatea ideilor şi teoriilor despre monedă, putem contura două

opinii distincte: teoria neutralităţii şi teoria monedei active.
Teoria cantitativă a banilor
Esenţa teoriei cantitative a monedei este ideea conform căreia nivelul preţurilor
este funcţie de cantitatea de monedă în circulaţie. Când creşte masa monetară,
preţurile cresc şi invers, toate celelalte rămânând neschimbate. Rădăcinile teoriei
cantitative a banilor se regăsesc în perioada mercantilistă. Clasicismul a fost însă cel
care a oferit o viziune clară asupra rolului banilor în economie, viziune exprimată
sintetic prin aşa numita dihotomie clasică. Economiştii clasici sunt de părere că
nivelul preţurilor este stabilit în sectorul monetar, fără legătură cu economia reală.
Spre exemplu, dacă am dubla oferta de monedă, preţurile şi veniturile s-ar dubla. Asta
ar însemna că preţurile relative (raportul de preţuri între produse) ar rămâne
neschimbate şi nu ar produce modificări în alocarea resurselor şi nivelul venitului real
(al producţiei). Rezultă de aici că economia reală nu are legătură cu sectorul monetar
şi pot fi analizate separat. O astfel de concepţie asupra banilor s-a conturat în
macroeconomie sub denumirea de "teoria neutralităţii banilor”. John Stuart Mill o
redă sintetic prin expresia: „nimic nu este mai indiferent decât moneda”.
Nu trebuie înţeles de aici că banii nu sunt importanţi pentru economie ci doar
faptul că ei nu pot fi folosiţi pentru a influenţa economia reală, pentru a combate
crizele, pentru a încetini ritmul creşterii economice, etc.
Teoria cantitativă a banilor a fost dezvoltată apoi de către economiştii neoclasici
(Irving Fischer, L. Walras, A. Marshall, A. Pigou). Mai târziu, monetariştii o preiau şi
o adaptează sub denumirea de „teoria cantitativă a banilor reformulată”. Deosebirea
esenţială între viziunea clasică şi cea modernă, monetaristă este separarea analizei pe
termen scurt de analiza pe termen lung. Monetariştii acceptă ideea neutralităţii
monedei doar pe termen lung. Pe termen scurt, când economia nu se află în echilibru,
masa monetară acţionează asupra economiei reale prin modificarea preţurilor relative,
schimbarea gusturilor şi preferinţelor, modificarea structurii averilor, veniturilor,
cheltuielilor.
Teoria keynesistă a monedei
Istoria doctrinelor economice ne vorbeşte despre „cei doi Keynes”.73 Asta pentru TF FT

că John Maynard Keynes s-a plasat mai întâi pe poziţia cantitativismului monetar,
aducându-şi contribuţia la dezvoltarea şcolii de la Cambridge. Ulterior, a abandonat
teoria neutralităţii monedei plasându-se pe poziţia "moneda - rol activ în economie”.
Conform acesteia, prin monedă se pot influenţa crizele şi şomajul. Într-o prezentare
extrem de sintetică, ideea de bază este că şomajul se datorează cererii efective
insuficiente. Creşterea ofertei de monedă în circulaţie poate stimula cererea prin
dobânzile reduse. Creşterea cererii antrenează producţia şi creşte gradul de ocupare.
Intervenţia guvernului în perioade de criză prin politica „banilor ieftini” se impune
după Keynes deoarece economia, ca urmare a complexităţii, nu are resursele necesare
pentru autoreglare.
Principala confruntare doctrinară a teoriei keynesiste este cu monetarismul. Dezvoltat
în special prin contribuţia şcolii de la Chicago, monetarismul promovează ideea
corelării masei monetare în circulaţie cu economia reală, propunând o creştere medie
de 3-5% anual. O creştere excesivă de monedă nu poate să ducă decât la inflaţie,
mecanismele keynesiste neconfirmându-se pe termen lung.
În concluzie, teoria economică oferă idei contradictorii care pot adesea deruta în
adoptarea politicii economice. Guvernele au optat, în diverse perioade, fie pentru
aplicarea unei doctrine, fie pentru alta, fie au combinat elemente din mai multe
doctrine. După al doilea război mondial, a dominat keynesismul. În prezent, atât în
teorie, cât şi în practică, domină monetarismul. Capitolul Politici macroeconomice va
relua aceste idei în explicarea impactului politicilor de conjunctură asupra economiei.

73 Tiberiu Bråilean, Monetarismul în teoria şi politica economicå, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p.57.
 Concepte de bază

• Bani
• Putere de cumpărare
• Lichiditate
• Bani în sens strict
• Bani în sens general
• Monedă hârtie
• Hârtie monedă
• Monedă scripturală
• Sistem monetar
• Unitate monetară
• Etalon monetar
• Rezervă minimă obligatorie
• Multiplicatorul creditului
• Multiplicatorul monetar
• Convertibilitate
• Curs de schimb
• Masa monetară
• Agregat monetar
• Bancă
• Bancă centrală
• Bancă comercială
• Piaţă monetară
• Cerere de monedă
• Cerere de tranzacţie
• Cerere de precauţie
• Cerere de speculaţie
• Diagrama LM
• Mecanism de transmisie

Probleme de discutat

1. Ce sunt banii şi cum au evoluat ei; cauzele evoluţiei banilor

2. Rolul puterii de cumpărare a banilor în îndeplinirea funcţiilor lor
3. Rolul lichidităţii în definirea banilor şi în structurarea masei monetare
4. Ce sunt funcţiile banilor şi în ce condiţii pot fi ele îndeplinite eficient
5. Care sunt componentele sistemelor monetare şi cum au evoluat acestea
6. Ce este procesul de multiplicare, ce rol are în determinarea ofertei de
monedă şi ce distincţie este între multiplicatorul creditelor şi multiplicatorul
monetar
7. Rolul băncii de emisiune şi modul în care aceasta intervine pe piaţa monetară
8. Cum se realizează echilibrul monetar şi ce efecte transmite asupra economiei
modificarea condiţiilor de echilibru de pe piaţa monetară
9. Diferenţele semnificative între teoriile privind rolul banilor în economie