Sfântul Grigorie de Nyssa şi reevaluarea

învăţăturii sale despre θέωσις

Liviu PETCU*1

Abstract: Becoming one with God is a progression towards

oneself, which reaches its peak when Christians become one with God.
Becoming one with God, the ultimate flawlessness, is the achievement
of the deepest aspirations of nature. One of the contributions of Saint
Gregory of Nyssa to the development of the doctrine of θέωσις
consists in his positive approach to the created material world.
Destiny or better said vocation or the supreme call of humankind is
θέωσις-u and not only redemption. Humankind is not only restored to
its initial condition, but it is also elevated to the level of deification.
In θέωσις the faithful believers become impeccable sons in the family
of God, resembling God, but they will never be divine by their nature,
but they will always remain creatures in relation to their Creator. In
the context of God’s infinity and man’s mutability, Saint Gregory
underlines that ‘the sight of God’ on our part is never complete in
its wish to see Him. But we must always, looking towards what we

PhD., Assistant Professor at “Dumitru Stăniloae” Faculty of Orthodox

*1

Theology, “Alexandru Ioan Cuza” University in Iaşi.

145
Liviu PETCU

cannot have, increase in our wish to see more of Him. Thus, no limit
prevents us from rising toward God, because is no limit for Goodness
and the augmentation of the intensity of our wish for Goodness does
not come to an end by the fulfillment of this wish. The message of the
work of Saint Gregory of Nyssa is as follows: the true christian life
should be in a continuous progress, both at the level of understanding
the mystery of God and at the level of goodness, of moral perfection
of the christian and his relationship with other people. Not to draw
a conclusion, we launch a rhetorical question based on the thinking
of the contemplative theologian of Nyssa and the entire Church:
what is the difference between the Godhead and what is completely
resemblant to Him? There is only one, the Godhead is eternal, while
the creature resembling Him was brought to life by creation.

Keywords: St. Gregory of Nyssa, deification, revaluation,

topicality, progress, perpetual, mystery, knowledge, goodness.

Idealul vieţii creştin-ortodoxe este cunoaşterea lui Dumnezeu,

care implică deopotrivă cunoaşterea de sine, dar nu una pur episte­
mologică, bazată pe intelect, ci mai mult o cunoaştere prin participare
la Dumnezeu, când creştinul, orientat spre cele dinainte, progre­
sează, pe de o parte, în virtute, spre desăvârşire şi în cunoaşterea lui
Dumnezeu, iar pe de altă parte, realizând scopul suprem al existenţei
sale, care este îndumnezeirea.
Îndumnezeirea este realizarea cea mai deplină a creştinului
care se transcende neîncetat prin harul cel necreat, actualizând chipul
lui Dumnezeu în trupul său, adică impropriindu-şi starea de jertfă şi
transfigurare a Trupului lui Hristos Cel înviat în trupul său, făcându-l
astfel transparent şi proiectându-l spre desăvârşire şi îndumnezeire.
„Îndumnezeirea, gradul suprem al desăvârşirii, reprezintă împlinirea
aspiraţiilor celor mai profunde ale firii”1.
1
Irineé H. Dalmais, La divinisation patristique grecque, în „Dictionnaire
de spiritualité Ascétique et mystique. Doctrine et histoire”, tome III,
Beauchesne, Paris, 1957, col. 1387.
146
 Sfântul Grigorie de Nyssa și reevaluarea...

Dintru început sublinem faptul că Dumnezeu nu a dorit să-l

creeze pe om doar ca pe o fiinţă înzestrată cu calităţi cu totul spe­
ciale, deosebite, superior faţă de restul creaţiei, ci a voit să-l creeze
dumnezeu după har. Omul este singura fiinţă care se distinge de
întreaga creaţie, singurul care poate să devină dumnezeu. Fiind creat
„după chipul lui Dumnezeu”, omul este chemat să lucreze şi să do­
bân­dească asemănarea, adică îndumnezeirea. Creatorul – Dumnezeu
după fire – îl cheamă pe om să devină dumnezeu după har. De aceea,
greşesc cei care consideră că ţelul vieţii noastre este, în cel mai bun
caz, o îmbunătăţire etică a noastră, ca doar să devenim oameni mai
buni. Din Evanghelie, din Tradiţia Bisericii şi de la Sfinţii Părinţi ni
s-a transmis că ţelul vieţii noastre nu este doar acesta, „adică dorinţa
ca omul să devină mai bun decât este, mai moral, mai drept, mai
cumpătat şi mai atent. Toate acestea trebuie să se facă, dar nu acesta
este scopul deplin, scopul desăvârşit pentru care Ziditorul şi Creatorul
L-a creat pe om. Care este acest scop? Îndumnezeirea. Şi aceasta ca
să-l unească pe om cu Dumnezeu nu numai într-un mod exterior şi
sentimental, ci în chip ontologic şi real ... În Vechiul Testament au
existat bărbaţi drepţi şi virtuoşi. Însă unirea deplină cu Dumnezeu,
îndumnezeirea, devine posibilă şi realizabilă numai prin Întruparea
Cuvântului lui Dumnezeu”2. Acesta este şi scopul Întrupării Fiului
lui Dumnezeu. Dacă scopul vieţii omului ar fi fost să devină simplu,
etic, mai bun, nu ar fi fost necesar să vină în lume Cuvântul, să se
realizeze toată această istorie a dumnezeieştii iconomii, a Întrupării
Fiului lui Dumnezeu, Crucea, moartea, Învierea Domnului, toate câte
credem noi, creştinii, că s-au făcut prin Hristos3. Scopul creaţiei
este deci îndumnezeirea omului şi a lumii. Iconomia mântuirii, opera
răscumpărătoare a lui Hristos, lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt au
drept scop aducerea umanităţii decăzute la starea pentru care a fost

2
Gheorghios Kapsanis, Asceză şi îndumnezeire, trad. Cornel Toma, Timişoara,
Editura Marineasa, 2006, p. 78.
3
Ibidem, p. 78.
147
Liviu PETCU

creată, la deplinătatea îndumnezeirii.

Învăţătura creştină răsăriteană despre îndumnezeire nu este un
fenomen izolat între religiile de pe glob, pentru că, fie şi o evaluare
fugitivă a acestora, relevă că, în aproape orice religie, putem regăsi
unele elemente sau cel puţin reminiscenţe ale unor practici şi învăţă­
turi ce urmăresc divinizarea sau deificarea omului. În cadrul multora
dintre ele, acest aspect „este portretizat ca o viaţă eshatologică cu
Dumnezeu, iar în altele, asumă forme panteiste sau moniste”4. Astfel,
în numeroase religii ale lumii se poate observa o tendinţă spre deifi­
care. Prin urmare, se pare că o tendinţă naturală a omului spre trans­
cendenţă sau transcendenţa sinelui spre absolut, infinit şi etern, care
este manifestă în meditaţie, rugăciune, cult, responsabilitate morală
etc. trebuie interpretată în principal ca o tendinţă spre îndumnezeire.

Câteva reflecţii asupra θέωσις ale Sfinţilor Părinţi din

secolele I-V, cu precădere ale Sfântului Grigorie al Nyssei

Această temă, a îndumnezeirii omului credincios, problemă

centrală pentru creştinul tuturor timpurilor, a constituit o temă prefe­
rată a Sfinţilor Părinţi care au căutat, au aflat, au experimentat şi au
arătat felurite căi şi trepte de ajungere la unirea tainică cu Dumnezeu
şi participarea la misterul insondabil al Preasfintei Treimi prin expe­
rienţe duhovniceşti personale.
Este adevărat că nu întâlnim un tratat separat asupra θέωσις
sau θεοποίησις la Părinţii greci sau Părinţii Răsăriteni, în general.
Dar aceasta nu înseamnă că această doctrină a îndumnezeirii n-ar
fi fost centrală pentru perspectiva acestora, sau adânc înrădăcinată
în gân­direa, trăirea şi percepţia lor mistică. În mod analog, la acel
moment, nu avem niciun tratat sistematic asupra Bisericii, dar aceasta
nu înseamnă că realitatea Bisericii nu constituia un obiect important

4
Petro B. T. Bilaniuk, The mistery of Theosis or Divinization, în „Orientalia
Christiana Analecta”, nr. 195, 1973, p. 340.
148
 Sfântul Grigorie de Nyssa și reevaluarea...

al perspectivei lor teologice sau că nu făcea parte din existenţa şi

experienţa lor creştină de zi cu zi. „Pietatea patristică, imnologia
liturgică şi teologia erau în profunzime pătrunse şi influenţate de
doctrina θέωσις-ului sau θεοποίησις5-ului, constituind una dintre
caracteristicile lor distinctive”6.
Nu ar trebui deci să ne aşteptăm să găsim la Sfinţii Părinţi din
veacurile I-V unele tratate consacrate special îndum­nezeirii: niciun
scriitor bisericesc nu a studiat-o îndeaproape în mod exclusiv. Totuşi,
am fi într-o eroare majoră dacă am concluziona că tema îndumnezeirii
nu este pentru ei decât o chestiune marginală; din contră, aproape
toţi Sfinţii Părinţi greci se raportează la ea ca la un cadru al întregii
lor soteriologii. Ei consideră îndumnezeirea ca desti­naţia absolută
a omului. Textul privind crearea lui Adam şi a raiului le părea unul
formal din acest punct de vedere: zidit după chipul lui Dumnezeu,
adică al Cuvântului dumnezeiesc la care participă prin νοῦϛ, favorizat
de apropierea, sau chiar de contemplarea Sa, asemănat lui Dumnezeu,
lipsit de suferinţă, păcat şi incoruptibilitate etc. Proto­părintele
nostru era într-adevăr un om îndumnezeit. Adam este tipul perfect
al umanităţii. Aceasta era aşadar chemată la îndumnezeire. Demn de
subliniat este şi faptul că îndumnezeirea îi fusese acordată lui Adam
doar cu titlu temporar şi revocabil. Prin ascultare, el o putea dobândi
pentru veşnicie. În fapt, prin neascultarea sa, el a pierdut-o, atât pentru
sine cât şi pentru urmaşii săi.
Omul cel căzut s-ar fi putut întoarce, prin căinţă, la dragostea lui
Dumnezeu, dar el era cu siguranţă incapabil să se elibereze prin sine
însuşi din cădere şi moarte, suferinţe pricinuite de păcat. Dumnezeu
nu a încetat să iubească şi nu dorea să îşi abandoneze cununa zidirii
Sale, nici să îngăduie diavolului să triumfe. De aceea Cuvântul S-a
întrupat. Aducând la cunoştinţa omului puterea dumnezeiască, Fiul
lui Dumnezeu a oferit cu prisosinţă, omului, viaţa îndumnezeită şi

5
Θεοποίησις = divinizare, îndumnezeire.
6
Petro B. T. Bilaniuk, op. cit., p. 351.
149
Liviu PETCU

veşnică pe care o pierduse. Acestuia din urmă nu-i rămâne decât să se

unească cu Hristos şi Duhul Său pentru a şi-o împropria.
Faptul că un creştin trăieşte o viaţă îndumnezeită era un adevăr
universal recunoscut în secolul al IV-lea, aceasta nefiind o realitate
pur speculativă şi abstractă, ci o convingere profundă, o idee călăuzi­
toare care este posibil să fi constituit resortul cel mai puternic al
pietăţii creştine din epocă. Dovada acestui fapt este dată de faptul că
în disputele hristologice şi trinitare, Sfinţii Părinţi au pornit tocmai de
la acest principiu acceptat de ei pentru a apăra dogma.
Astfel, „pentru a combate pe arieni, Sfântul Atanasie foloseşte
contra acestor luptători împotriva dumnezeirii Cuvântului, realitatea
îndumnezeirii creştinului. Aceasta pentru că, spune el, dacă Mântui­
torul nu ar fi Dumnezeu, El nu ne-ar putea îndumnezei pe noi”7.
Întru­pându-se, Cuvântul se uneşte cu însăşi firea umană şi o pune în
legătură cu dumnezeirea Sa. Dintr-o dată, aceasta se umple de putere
dumnezeiască, primeşte viaţă veşnică şi prin aceasta, într-un anume
sens, omenirea întreagă, noi toţi. Admiţând îndumnezeirea firii ome­
neşti prin simpla legătură cu dumnezeirea Cuvântului realizată prin
Întrupare, Părinţii nu transmit preceptul unei îndumnezeiri magice a
persoanelor umane. Din contră, cu toţii subordonează îndumnezeirea
individuală/personală efortului moral al omului, libertăţii de a voi şi
trăirii vieţii creştine. Firea umană a fost întărită prin Întruparea Fiului
lui Dumnezeu, însă omul nu poate atinge îndumnezeirea decât doar
prin efort personal, ajutat de harul divin.
Esenţa acestei învăţături despre îndumnezeire – după datele
Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi şi teologi de seamă ai Ortodo­
xiei – constă în renaşterea spirituală, sacramentală şi morală, adică în
înfierea, sfinţirea şi desăvârşirea creştinului. Împăcat cu Dumnezeu
prin opera de răscumpărare a lui Hristos, omul creştin este readus
din starea de robit păcatului şi morţii şi din starea de despărţire de

7
Jules Cross, La divinisation du chrétienne d’après les Pères grecs, Paris,
1938, p. 344.
150
 Sfântul Grigorie de Nyssa și reevaluarea...

Dumnezeu, la cea de slobozenie şi la starea de nemurire. Dobândind

noua calitate de fiu al lui Dumnezeu prin har, el intră şi se menţine în
comuniune intimă cu Sfânta Treime, prin Sfintele Taine, prin noul fel
de viaţă şi prin Hristos, adică prin „viaţa în Hristos”.
Prin energiile harului, creştinul tinde la „asemănarea cu
Dumnezeu” şi la comuniunea cu El din ce în ce mai mult, dorind cu
ardoare fericirea şi bunurile spirituale ale vieţii veşnice şi ca locaş
cerul. Panagiotis Bratsiotis, descriind esenţa îndumnezeirii sau a
θέωσις-ului, scrie: „Înţelesul acestui θέωσις, al acestei îndumnezeiri,
este înălţarea naturii umane în sfera divinului şi uniunea sa spirituală,
mistică, cu Dumnezeu. Principalele momente ale acestei θέωσις sunt,
pentru trup, învingerea elementului material, spiritualizarea, incorup­
ti­bi­litatea şi nemurirea; pentru suflet – transformarea spirituală,
mistică şi uniunea cu Dumnezeu prin harul Său”8.
Îndumnezeirea omului credincios este un lung proces, început
deja în Eden, întrerupt prin căderea lui Adam şi reînceput cu naşterea
din nou, „din apă şi din Duh” (In. 3, 5), prin Taina Botezului; acest
proces se continuă progresând până în eshatologie9.
Putem distinge câteva momente ale θέωσις-ului. În dimensiunea
sa creatoare, θέωσις înseamnă că omul ca rege şi preot al creaţiei
întregi, prin chiar faptul creării sale de către Dumnezeu, este fiinţă
contingentă, ce depinde în totalitate de Creator, fiind chip sau icoană
a Sa. Prin urmare, fiinţa umană este ontologic bună şi plină de sens.
Procesul de îndumnezeire al omului începe prin însuşi faptul că el
este menit spre a tinde de la Dumnezeu ca Alfa, sau Creatorul, prin
8
Panagiotis Bratsiotis, Die Lebre der Orthodoxen Kirche über die Theosis des
Menschen, in „Mededelingen van de Koninglijke Vlaamse Academic voor
Wetenschappen, Letteren en Schone Junsten van Belgie. Klasse den Letteren
XXIII/1”, Brussel, 1961, p. 7, apud, Petro B. T. Bilaniuk, op. cit., p. 353.
9
Vezi Gheorghe Sima, Îndumnezeirea omului după învăţătura Sfântului
Atanasie cel Mare, în „Studii Teologice”, Anul XLII (1990), Nr. 4, p. 15;
Ioan Mircea, Îndumnezeirea cre­din­ciosului. Mărturii biblice, patristice şi
cultice ortodoxe, în „Ortodoxia”, Anul XXVII (1975), nr. 2, p. 316.
151
Liviu PETCU

prezenţa Sa iubitoare şi îndumnezeitoare, la Dumnezeu ca Omega,

sau ca ţel final al său.
Astfel, îndumnezeirea constă într-o activă participare la viaţa
interioară, lumina şi iubirea Dumnezeului Treimic, care sporeşte
în intensitate pe măsură ce procesul de participare a creaturii la
Dumnezeu devine mai rapid şi mai profund. Îndumnezeirea apare ca
treapta cea mai înaltă a iconomiei mântuirii, adică starea în care ener­
giile necreate şi darurile Sfântului Duh devin însuşite de credincios,
care devine trup şi suflet „templul lui Dumnezeu” (I Cor. 5, 19-20),
sim­ţind că „Hristos trăieşte în el” (cf. Gal. 2, 20), iar prin Hristos,
întreaga Sfânta Treime.
Procesul îndumnezeirii depăşeşte oarecum mântuirea, condi­ţionată
şi ea de dumnezeirea lui Hristos şi de unirea creaturii cu Dumnezeu –
Izvorul suprem al vieţii. „Când unirea este mai accen­tuată, această unire
produce îndumnezeirea fiinţei noastre umane. Îndumnezeirea vrea să
însemne că trăsăturile dumnezeirii sunt impri­mate în această fiinţă. Este
vorba de o unire interioară. Numai prin ea omul credincios devine el
însuşi subiect al trăsăturilor şi energiilor divine, după har; trăsăturile şi
puterile divine devin propriile sale trăsături şi puteri şi pentru această
raţiune moartea nu-l mai poate birui”10.
Unirea omului cu Dumnezeu îi aduce celui dintâi şi o negrăită
bucurie. Bucuria aceasta este departe de a produce o săturare, deoa­
rece ea este numai un punct de plecare spre o dorinţă şi mai arzătoare,
căci unirea cu Dumnezeu intensifică această dorinţă crescândă. Fie­
care treaptă a urcuşului duhovnicesc constituie o stare, însă nu una în
care încetează dorinţa după unirea cu Dumnezeu, ci în care ea însăşi
este un alt început al unei noi porniri pe drumul infinit al progresului
întru asemănarea cu Dumnezeu. Putem vorbi despre o lărgire a sufle­
tului îndumnezeit şi totuşi însetat după îndumnezeire, când creştinul
trăieşte un continuu festin sufletesc.

10
Dumitru Stăniloae, La doctrine de Saint Athanase sur le salut, în col.
„Theologie Historique”, nr. 27, Paris, 1973, p. 277.
152
 Sfântul Grigorie de Nyssa și reevaluarea...

Din operele Sfântului Grigorie de Nyssa aflăm, printre altele,

că fiecare treaptă atinsă are o lăr­gime formată din toate treptele
anterioare, încât urcuşul o lărgeşte mai mult şi împreună cu ea şi
sufletul. Veşnic nesătul după frumu­seţe, sufletul tinde să vadă şi să
simtă arhetipul lui faţă către faţă. Dorul după Dumnezeu naşte o
bucurie infinită care transfigu­rează sufletul cuprins de noi dorinţe,
prin experierea inefabilului. Pentru că Infinitul divin nu se epuizează
niciodată, fiecare treaptă din expe­rierea Lui aduce un plus de lumină,
lumină din Lumină şi un plus de dorinţă în întinderea spre cele dinainte
ale sufletului cuprins de iubirea ce îl transfigurează, descoperind
noutăţi care augmentează în mod fericit şi mai mult setea neostoită
după Dumnezeu11.
Noţiunea de θέωσις, conform vocabularului patristic, poate fi
descrisă printr-un număr de cuvinte înrudite. Este o transformare, o
uniune, participare, împărtăşire, inhabitare, întrepătrundere, elevare,
interpenetrare, transmutaţie, combinare, reintegrare, adopţie, recreare.
Îndumnezeirea implică întrepătrunderea fiinţei noastre cu Hristos,
influxul divinului sau obţinerea asemănării cu Dumnezeu.
Cea mai potrivită analogie sau mai bine zis conexiune pentru
θέωσις este Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dar, în această analogie
la Hristos, Părinţii greci sunt atenţi să păstreze o distincţie. Uniunea
noastră cu Dumnezeu nu este una ipostatică, ca în cazul celor două
naturi ale lui Hristos, nici nu este o uniune de esenţă, ca în cazul celor
trei Persoane ale Sfintei Treimi. În Întrupare, Dumnezeu îl face pe om
dumnezeu în aceeaşi măsură în care Dumnezeu Însuşi a devenit om, cu
excepţia faptului că El va îndumnezei natura umană fără a o schimba
în natură divină. Logosul a devenit carne, iar carnea a devenit Logos,
chiar dacă nici una, nici alta nu şi-a abandonat natura originară. „Să
devin cu atât de mult Dumnezeu, pe cât s-a făcut Acela om”12. „A

11
Dumitru Megheşan, Sfinţenie şi îndumnezeire în teologia ortodoxă, în
„Mitropolia Banatului”, Anul XXXVI (1986), nr. 4, p. 15, 19.
12
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, III, 19, P. G. 36, col. 100A.
153
Liviu PETCU

strămuta firea şi a o schimba, este lucru anevoios”13. Mai specific, în

tradiţia greacă, θέωσις semnifică transpoziţia credinciosului dintr-o
stare de corupţie şi mortalitate în una de neputreziciune sau nemurire.
În primul rând, pentru episcopul de Nyssa, îndumnezeirea este
în esenţă un termen hristologic şi numai în acest sens este utilizat
literal. În al doilea rând, Sfântul Grigorie susţine că îndumnezeirea
este extinsă asupra fiinţelor umane prin Sfintele Taine, care aduc o
participare la trupul îndumnezeit al lui Hristos. În al treilea rând,
îndumnezeirea fiinţelor umane prin participarea la atributele divine
reprezintă îndumnezeire într-un sens strict analog.
În sens duhovnicesc, „contemplarea (theoria) înseamnă
vedere, arătare, dar mai cu seamă, contemplaţie adevărată «a
obiectului consideraţiilor noastre». A contempla înseamnă a
sesiza fiinţele în adevărul lor ultim, în funcţia lor providenţială,
în legătura lor cu Dumnezeu, şi mai ales cu Logosul creator şi
mântuitor. Ea constă în sesizarea în fiecare fiinţă a sensurilor
sădite în ea de Creator, într-o degajare a sensurilor aparente şi
în descoperirea celor ascunse. Acest fapt este exprimat şi prin
metafora întunericului divin care exprimă un adevăr dogmatic:
acela al absolutei transcendenţe a lui Dumnezeu în legătură cu toate
posibilităţile omeneşti de cunoaştere. În această stare, Dumnezeu
apare ca incomprehensibil”14. Destinul sau mai bine zis vocaţia sau
chemarea supremă a omenirii este θέωσις-ul, şi nu doar mântuirea,
pentru că este canalizată de o intenţionalitate divină originală şi nu
de recuperarea unui univers spiritual decăzut. Omenirea nu este doar
13
Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, foarte trebuincios şi folositor, 54, trad.
Dumitru Stăniloae, în „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi
care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi”, vol. I, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1999, p. 208.
14
Constantin Voicu, Cuvânt înainte în Liviu Petcu, Îndumnezeirea omului
după învăţătura Sfântului Grigorie de Nyssa, Sibiu, Editura ASTRA
Museum, 2013, p. 16.
154
 Sfântul Grigorie de Nyssa și reevaluarea...

restaurată la o condiţie iniţială, ci este înălţată la nivelul îndumnezeirii.

Pentru că lumea materială, în starea sa actuală, este un lucru bun, cu
adevărat un loc unde Divinul se face cunoscut, Sfântul Grigorie de
Nyssa poate interpreta mântuirea ca θέωσις15.
Pe scurt, îndumnezeirea în viziunea Sfântului Grigorie şi în
Tradiţia Ortodoxă în general reprezintă scopul suprem al oricărui
creştin. Credincioşii sunt uniţi cu energiile lui Dumnezeu datorită a ceea
ce a realizat Hristos prin Întruparea Sa. Uniunea reclamă o participare
bipartită: Dumnezeu conferă harul Duhului Sfânt, iar fiinţa umană va
participa la acesta. Îndumnezeirea nu va fi realizată pe deplin decât
în timpurile de apoi, dar fiinţele umane pot dobândi perfecţiunea sau
desăvârşirea în această viaţă prin dobândirea Sfântului Duh. În acest
sens, şi Sfântul Serafim de Sarov († 1833) remarcă: „... adevărata
împlinire a vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt”16.
În θέωσις, bunii credincioşi devin fii desăvârşiţi din familia
lui Dumnezeu, asemănători cu Dumnezeu, însă nu vor fi niciodată
divini prin natura lor, ci întotdeauna vor rămâne creaturi în relaţie cu
Creatorul.
Singurul scop al vieţii umane este de a progresa continuu în
perfecţiunea vieţii divine, pentru a participa la Dumnezeu, pentru a-L
experimenta pe El faţă în faţă şi pentru a-L atinge, pentru a fi cunoscut de
Dumnezeu personal şi a deveni prietenul lui Dumnezeu. Dar acest scop
simplu îmbrăţişează întreaga realitate creată şi toate aspiraţiile sale17.
15
Nancy J. Hudson, Becoming God. The Doctrine of Theosis in Nicolas of
Cusa, Catholic University of America, Washington, 2007, p. 15.
16
După cum este citat în Vladimir Lossky, Mystical Theology, SVS Press,
1997, p. 196; Zachary J. Smith, Deification in The East Orthodox Tradition:
a protestant assessment, 2008, p. 9-10.
17
Gladys Winifred Neufeld, Becoming divine: authentic human being,
a Thesis submitted to the College of Graduate Studies and Research in
partial fulfilment of the requirements for the Degree of Master of Arts in the
Departament of Philosophy University of Saskatchewan Saskatoon, August,
2003, mss., p. 82-83.
155
Liviu PETCU

Actualitatea învăţăturii Sfântului Grigorie de Nyssa despre

θέωσις

Tema propusă de noi este extrem de vastă în dimensiunile ei,

atât de complexă în ceea ce o generează şi de un mare interes actual
în întregul context internaţional.
Descrierea de mai sus reflectă terminologia teologică greacă
creştină tradiţională. Unele dintre elementele sale sunt în mod evident
distonante cu experienţa filosofică sau chiar şi cu cea teologică mo­
dernă. Totuşi, aceasta nu invalidează învăţăturile θέωσις-ului şi
necesitatea sa pentru omul modern. Din contra, ar trebui să slujească
de invitaţie pentru studii mai aprofundate şi actualizarea acestei
importante doctrine.
De asemenea, redescoperirea învăţăturii despre îndumnezeire
şi stăruinţa zilnică la o cât mai deplină unire cu Dumnezeu ar putea
ajuta la surmontarea unor racile sau erori contemporane precum
secularizarea şi secularismul exagerat, umanismul ateu şi agnostic,
indiferentismul religios, pelagianismul sau semipelagianismul, opti­
mis­mul umanist exagerat etc. Toate acestea sunt înrădăcinate în
înţelegerea greşită a celui mai fundamental mesaj creştin: Emanuel,
sau „Dumnezeu cu noi”, adică Dumnezeu Care creează, iubeşte,
caută, cheamă, seduce, purifică, iluminează, întăreşte, sfinţeşte, reu­
neşte, transfigurează, se întrupează, învie, îşi îndumnezeieşte creatu­
rile prin bunătatea Sa nemărginită, lumina şi slava Sa nesfârşită şi
cooperarea lor.
Putem pe drept cuvânt afirma, în primul rând că învăţătura
despre îndumnezeire este dogmă fundamentală a Bisericii de Răsărit,
învăţătură care-şi are temeiuri puternice şi de necontestat în Sfânta
Scriptură (atât a Vechiului, cât şi a Noului Testament), în învăţătura
Sfinţilor Părinţi (inclusiv, aşa cum am văzut şi a Sfântului Grigorie
de Nyssa) şi în cântările şi rugăciunile din cultul Bisericii Ortodoxe.
Deşi îndumnezeirea apare ca un dar de sus, oferit de întreaga Sfântă

156
 Sfântul Grigorie de Nyssa și reevaluarea...

Treime, ea nu trebuie să rămână la starea de dar obiectiv, ci ea trebuie

să fie însuşită de credincios prin credinţă şi să fie sporită, desăvârşită
prin virtute în conlucrarea lui cu harul divin, călăuzit de Duhul Sfânt.
Adică trebuie să devină şi subiectivă, căci actul îndumnezeirii este
un act sinergic. Numai în această împreună şi necurmată lucrare a
străduinţelor credinciosului cu harul şi cu daru­rile împărtăşite de
Duhul Sfânt se atinge şi îndumnezeirea subiectivă, sinergică. În acest
scop, este deplin realizabilă îndumnezeirea, atât în viaţa pământească
a fiecărui credincios, cât şi în eshatologie, unde de fapt străduinţele
credinciosului încetează, continuând numai lucrarea lui Dumnezeu,
care o pecetluieşte.
Scopul final al îndumnezeirii şi al Bisericii care ajută la înfăp­
tuirea ei este nu numai „aducerea creştinilor la Dumnezeu (I Pt. 3, 18)
ci şi mutarea lor în Biserica cerească şi înscrierea numelor lor în ceruri,
unde este locaşul celor fericiţi, laolaltă cu duhurile drepţilor celor
desăvârşiţi (Evr. 12, 23), petrecând împreună cu îngerii (Lc. 20, 36)18.
Realitatea schim­bării, a transformării perpetue ca trăsătură
definitorie a existenţei umane funcţionează ca prolegomenă a
Sfântului Grigorie la lucrarea sa scrisă la deplina maturitate, De vita
Moysis. Sfântul Grigorie alege ca uvertură pentru reflecţia teologică
mutabili­tatea fiinţei umane. Naşterea lui Moise, ca punct de plecare
atât pentru historia, cât şi pentru theoria, îi oferă Sfântului Grigorie
prilejul de a reflecta asupra condiţiei universale în care s-a născut
Moise, ca şi toate fiinţele umane. Se ştie că, oricine, aflat într-o lume
a schimbării nu rămâne niciodată la fel, ci trece întotdeauna de la
o stare la alta, transformarea aducând întotdeauna ceva mai bun
sau mai rău. În virtutea naşterii în această lume, fiinţele umane sunt
supuse schim­bării. Ele posedă capacitatea de a se mişca şi a fi mişcate
şi, de fapt, se află într-o continuă mişcare sau sunt mişcate continuu
spre ceva, fie el bun sau rău. O astfel de mişcare exclude posibilitatea

18
Ioan Mircea, Îndumnezeirea credinciosului. Mărturii biblice, patristice şi
cultice ortodoxe …, p. 337; Petro B. T. Bilaniuk, op. cit., p. 359.
157
Liviu PETCU

unui punct de repaus neutru; vieţile umane nu se odihnesc niciodată

deplin.
Prin urmare, unicitatea omului, deosebită de animalele lipsite
de raţiune, rezidă exact în capacitatea sa de a exercita facultăţile
raţionale în urmărirea binelui. Faptul că nici unuia dintre animalele
neraţionale nu-i era permis să se arate pe munte semnifică faptul că
în contem­plarea inteligibilelor, omul depăşeşte cunoaşterea care îşi
are originea în simţuri. Este caracteristic animalelor neraţionale faptul
că sunt guvernate doar de simţurile despărţite de înţelegere. Vederea
şi auzul le conduce adeseori spre ceea ce le stimulează apetitul. Tot
aşa, toate celelalte lucruri prin care devine activă percepţia senzorială
ocupă un loc foarte important la animalele lipsite de raţiune. În cazul
omului, cu excepţia naşterii fizice, care se întâmplă ca rezultat al
iniţiativei exte­rioare, „trecerea continuă de la o stare la alta nu are
loc niciodată în afara exerciţiului libertăţii de a alege binele sau
răul. Ca urmare, muta­bilitatea înseamnă astfel libertatea de a alege
şi, pe cale de con­secinţă, potenţialul de îmbunătăţire. Astfel, în timp
ce trupul cunoaşte doar deteriorarea continuă, sufletul raţional are
potenţialul de a experimenta progresul neostenit. Moartea fizică, deşi
consecinţă a păcatului, poate funcţiona în această schemă ca mijloc
al mântuirii”19.
Arhipăstorul contemplativ al Nyssei extinde la fiecare persoană
atrăgătoarea opor­tunitate de a alege viaţa nouă, fără sfârşit, ca urmare
a existenţei sufletului raţional. Astfel, fiecare clipă conţine în ea
posibilitatea re­naşterii într-o stare de continuă apropiere de urmarea
(imitarea) lui Dumnezeu şi invers, sufletul care se detaşează de lucrurile
lumii acesteia experimentează o devenire „diferită”, o „devenire”

19
J. Patout Burns, The Economy of Salvation: Two Patristic Traditions, în
„Theological Studies”, 37, 1976, p. 603. Îi sunt îndatorat şi autoarei Kristina
Robb-Dover pentru observaţiile sale pe această direcţie, pertinent înşiruite în
studiul său Gregory of Nyssa’s “Perpetual Progress”, în „Theology Today”,
Vol. 65, 2008, p. 213-225.
158
 Sfântul Grigorie de Nyssa și reevaluarea...

fără li­mite. Cu fiecare pas în această înălţare, atracţia sufletului spre

Bine sporeşte exponenţial. Nu există un sfârşit al acestei înălţări,
nici limită a peisajelor minunate de-a lungul călătoriei. Cu cât urci
mai sus, cu atât poţi vedea, aprecia şi primi înlăuntru mai puternic
infinitele dimen­siuni ale bunătăţii lui Dumnezeu. Mai mult, fiecare
pas măreşte ritmul călătoriei.
În contextul infinităţii lui Dumnezeu şi mutabilităţii umane,
Sfântul Grigorie subliniază cu convingere că „vederea lui Dumnezeu”
este să nu fie niciodată satisfăcută pe deplin în dorinţa sa de a-L
vedea. Dar întotdeauna trebuie ca, privind la ceea ce putem vedea,
să ne reaprindem dorinţa de a vedea mai mult. Astfel, nicio limită
nu întrerupe înălţarea spre Dumnezeu, pentru că nu există limită
a Binelui, şi nici amplificarea dorinţei de Bine nu-şi are sfârşit ca
urmare a satisfacerii.
Din simplul fapt că este creat, deoarece Sfântul Grigorie
concepe crearea ca pe o schimbare, omul poartă mutabilitatea înscrisă
în natura sa. Şi aici în mod precis se poate vedea ceea ce diferenţiază
imaginea de arhetipul său: una este imuabilă prin natură, cealaltă,
din contră, trăieşte prin schimbare. Va trebui, pentru a aduce remediu
consecinţelor deplorabile pe care le-a provocat omului consimţirea
la îndemnurile venite de la duhul rău, ca Fiul lui Dumnezeu Cel
imuabil să-şi asume prin Întrupare mutabilitatea naturii noastre
şi, răscumpărându-ne din robia diavolului, să ne elibereze astfel
de sclavia morţii. El a făcut şi mai mult; prin apa Botezului, care
spală şi purifică, cel care este purificat ia parte la adevărata curăţie
şi neprihănire, care este Dumnezeu. Prin sfinţirea pâinii şi a vinului,
El uneşte trupul Său îndumnezeit cu al nostru, pentru a-l îndumnezei.
Această temă a rolului îndumne­zei­tor al Sfintei Împărtăşanii nu a fost
până atunci pusă astfel în valoare.
Adorarea lui Dumnezeu duminică de duminică la biserică nu
semnifică un punct static de odihnă, nici un refugiu în faţa valurilor
schimbătoare ale lumii. Adorarea lui Dumnezeu trebuie să curgă în şi

159
Liviu PETCU

dintr-o viaţă trăită în conexiune cu ceilalţi. Acest tip de viaţă împărtă­

şită şi înrădăcinată în Dumnezeu este cea pe care o sugerează Sfântul
Grigorie ca fiind menită nouă chiar de la început, de la momentul
creaţiei, şi acest tip de viaţă este cea pe care Biserica încearcă să o
modeleze pentru lume. Epectaza sau progresul nesfârşit în bine şi în
cunoaşterea lui Dumnezeu poate fi utilă înţelegerii, de către Biserică,
a conceptului de misiune creştină. Conceptul stabileşte o traiectorie
de mijloc între, pe de o parte, tipul de idealism care trans­formă
eliberarea umană sau perfecţiunea morală într-un apogeu tangibil
pe pământ şi, pe de altă parte, noţiunea că numai starea sufletului
în eternitate este cea care contează. La urma urmelor, după cum ne
învaţă epektasis, fiecare nou moment pe pământ vine însărci­nat cu
posibilitate nelimitată, în funcţie de care se află toată veşnicia.
Merită, fără îndoială, să fie depus un real efort pentru a
descoperi calea corectă de a-l prezenta pe acest Sfânt Părinte lumii
zilelor noastre. Ar trebui să prezinte interes în special pentru multi­
tudinea de creştini, a căror viaţă spirituală nu este iluminată de vreo
viziune făţişă, acei care, prin urmare, sunt tentaţi să renunţe la ceea
ce simt, pentru că nu reuşesc să realizeze că „a-L urma pe Dumnezeu,
întocmai după cum ne con­duce – aceasta înseamnă a-L vedea cu
adevărat pe Dumnezeu”20.
Odată ce cititorul parcurge operele de maturitate ale Sfântului
nyssean, De vita Mysis şi In Canticum canticorum, se poate naşte
în mintea lui următoarea întrebare: „Ce produce experienţa mistică
în Moise sau în mireasă (mireasa din In Canticum canticorum)? Ce
produce această experienţă în noi înşine, în oricine?”21.
Acesta este, în esenţă, mesajul pe care îl avansează Sfântul
Grigorie de Nyssa în a sa De vita Moysis şi în întreaga sa operă. Acum,

20
H. J. M. Turner, St. Gregory of Nyssa as a Spiritual Guide for Today, în
„Eastern Church Review”, vol. VII, 1975, Nr. 1, p. 24.
21
Bruce D. Griffith, Yearning: Gregory of Nyssa and the Vision of God, în
„Sewanee Theological Review”, 43, 3, 2000, p. 282-284.
160
 Sfântul Grigorie de Nyssa și reevaluarea...

bineînţeles, problema care ar putea lua naştere este următoarea:

Din ce punct de vedere şi în ce măsură are acest mesaj relevanţă
pentru lumea contemporană şi pentru omul nostru „modern”? Sau
cum poate omul societăţii noastre tehnologice să trăiască astăzi o
viaţă de contemplare, o viaţă de perfecţiune spirituală? Pentru omul
secular al zilelor noastre, răspunsul nu poate fi unul uşor şi direct.
Şi totuşi nu trebuie să încetăm de a sublinia faptul că atât Moise, cât
şi Sfântul Grigorie de Nyssa erau oameni „moderni” în adevăratul
sens al cuvân­tului. Şi-au trăit din plin timpurile, au participat total
la eve­­nimentele epocilor lor creatoare de istorie, au trăit şi au luptat
ca oameni de acţiune, ca oameni de lume şi societate. Amândoi
erau căsătoriţi, amândoi erau lideri, amândoi se confruntau cu
toate tentaţiile şi deziluziile vieţii. Totuşi, întâmpinau amândoi
problemele făţiş, afişau amândoi o combinaţie rară de activism şi
contemplare. Astfel, au învăţat posteritatea că o viaţă de acţiune şi
o viaţă de contemplare nu se exclud reciproc. Ei au arătat că viaţa
care conduce la perfecţiune este o viaţă plină, o viaţă de acţiune care
reclamă muncă, sacrificiu şi sudoare. Mai presus de toate, totuşi, au
arătat că, dincolo de orice implicare în această lume, se regăseşte
viaţa de credinţă, viaţa de contemplare care dă omului un imbold
în a deveni din nou „un prieten al lui Dumnezeu”, aşa cum era în
ziua creării sale22. Opera Sfântului Grigorie este o continuă invitaţie
la purifi­care, contemplare şi îndumnezeire. În viziunea ilustrului
Capadocian, înţelegerea totală a doctrinei îndumnezeirii este mai
puţin importantă decât experienţa însăşi.
Mesajul operei Sfântului Grigorie de Nyssa este ca adevărata
viaţă creştină „trebuie să se afle într-un continuu progres, atât pe
planul înţelegerii tainei lui Dumnezeu cât şi pe planul binelui, al

22
George S. Bebis, Gregory of Nyssa’s “De vita Moysis”: A Philosophical
and Theological Analysis, în „The Greek Orthodox Theological Review”,
Vol. XII, Nr. 3, 1967, p. 393.
161
Liviu PETCU

desăvârşirii morale a creştinului şi a raporturilor sale cu semenii”23.

Poate că nicicând nu s-au dovedit mai actuale temele acestui
teolog, în mod special cele legate de desăvârşirea şi îndumnezeirea
omului. O lume care riscă tot mai mult să-şi piardă adevărata
identitate, o lume care se consideră justificată prin sine, „un om al
cărui dumnezeu a devenit trupul, aceasta s-a reuşit în atâta vreme
de falsificare. Căci întreg demersul progresist al umanităţii nu a fost
decât o fugă continuă de sensul real al fiinţei, acela de reflectare a lui
Dumnezeu în inte­gralitate. Astfel s-a constituit poate cea mai alie­
nantă lume dintre lumile posibile omului, graţie libertăţii sale de chip
al lui Dumnezeu”24.
Are Sfântul Grigorie de Nyssa ceva de spus timpurilor noastre?
Noi considerăm că da. Putem învăţa din explorările sale că tinderea
perpetuă spre Dumnezeu consti­tuie nucleul căutării de Dumnezeu.
Neliniştea sufletului s-ar putea să nu fie un indicator al lipsei de
maturitate în Hristos, ci al profunzimii dorinţei noastre. A năzui este
ca un semn rutier pe drumul împlinirii, un indicator pe calea spre
Împărăţie. Oare ce creştin nu a tins? Cu si­gu­ranţă, cu cât ajunge
cineva să-L cunoască mai profund pe Dumnezeu, cu atât mai intens
va dori o mai profundă cunoaştere. Această năzuinţă perpetuă vine la
capătul îndepărtat al unei vieţi de totală dedicare. Tinderea care rezidă
în fiecare dintre oameni nu poate fi satisfăcută de lucrurile lumii, şi nu
poate fi alta decât tinderea care a cunoscut deja viaţa lui Dumnezeu.
Mistica apofatică a Sfântului Grigorie ne vor­beşte încă în moduri care
ne provoacă momente de disperare bună, dar şi momente de extaz
mistic în acelaşi timp.

23
Marius Telea, Antropologia Sfinţilor Părinţi Capado­cieni, Deva, Editura
Emia, 2005, p. 72.
24
Ştefan Florea, Spiritualitate şi desăvârşire la Sfântul Grigorie de Nyssa,
Bucureşti, Editura Asa, 2004, p. 324.
162
 Sfântul Grigorie de Nyssa și reevaluarea...

References:

1. Bebis, George S., Gregory of Nyssa’s “De vita Moysis”: A

Philosophical and Theological Analysis, în „The Greek Orthodox
Theological Review”, Vol. XII, nr. 3, 1967;
2. Bilaniuk, Petro B. T., The mistery of Theosis or Divinization, în
„Orientalia Christiana Analecta”, nr. 195, 1973;
3. Bratsiotis, Panagiotis, Die Lebre der Orthodoxen Kirche über
die Theosis des Menschen, in „Mededelingen van de Koninglijke
Vlaamse Academic voor Wetenschappen, Letteren en Schone
Junsten van Belgie. Klasse den Letteren XXIII/1”, Brussel, 1961;
4. Burns, J. Patout, The Economy of Salvation: Two Patristic
Traditions, în „Theological Studies”, 37, 1976;
5. Cross, Jules, La divinisation du chrétienne d’après les Pères
grecs, Paris, 1938;
6. Dalmais, Irineé H., La divinisation patristique grecque, în
„Dictionnaire de spiritualité Ascétique et mystique. Doctrine et
histoire”, tome III, Beauchesne, Paris, 1957;
7. Florea, Ştefan, Spiritualitate şi desăvârşire la Sfântul Grigorie
de Nyssa, Bucureşti, Editura Asa, 2004;
8. Gregory of Nyssa’s “Perpetual Progress”, în „Theology Today”,
Vol. 65, 2008;
9. Griffith, Bruce D., Yearning: Gregory of Nyssa and the Vision of
God, în „Sewanee Theological Review”, 43, 3, 2000;
10. Hudson, Nancy J.,Becoming God. The Doctrine of Theosis in
Nicolas of Cusa, Catholic University of America, Washington,
2007;
11. Kapsanis, Gheorghios, Asceză şi îndumnezeire, trad. Cornel Toma,
Timişoara, Editura Marineasa, 2006;
12. Lossky, Vladimir, Mystical Theology, SVS Press, 1997;
13. Megheşan, Dumitru, Sfinţenie şi îndumnezeire în teologia
ortodoxă, în „Mitropolia Banatului”, Anul XXXVI (1986), nr. 4;
14. Mircea, Ioan, Îndumnezeirea cre­din­ciosului. Mărturii biblice,

163
Liviu PETCU

patristice şi cultice ortodoxe, în „Ortodoxia”, Anul XXVII

(1975), nr. 2;
15. Neufeld, Gladys Winifred, Becoming divine: authentic human
being, a Thesis submitted to the College of Graduate Studies and
Research in partial fulfilment of the requirements for the Degree
of Master of Arts in the Departament of Philosophy University
of Saskatchewan Saskatoon, August, 2003;
16. Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, foarte trebuincios şi folositor, 54,
trad. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia sau culegere din scrierile
Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi
desăvârşi”, vol. I, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999;
17. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, III, 19, P. G.
36;
18. Sima, Gheorghe, Îndumnezeirea omului după învăţătura
Sfântului Atanasie cel Mare, în „Studii Teologice”, Anul XLII
(1990), nr. 4;
19. Smith, Zachary J., Deification in The East Orthodox Tradition: a
protestant assessment, 2008;
20. Stăniloae, Dumitru, La doctrine de Saint Athanase sur le salut,
în col. „Theologie Historique”, nr. 27, Paris, 1973;
21. Telea, Marius, Antropologia Sfinţilor Părinţi Capado­cieni,
Deva, Editura Emia, 2005;
22. Turner, H. J. M., St. Gregory of Nyssa as a Spiritual Guide for
Today, în „Eastern Church Review”, vol. VII, 1975, nr. 1;
23. Voicu, Constantin, Cuvânt înainte în Pr. Dr. Liviu Petcu,
Îndumnezeirea omului după învăţătura Sfântului Grigorie de
Nyssa, Sibiu, Editura ASTRA Museum, 2013.

164