REZILIENTA SI DEZVOLTAREA DURABILA

In short, resilience is best defined as “the ability of a system to absorb disturbances and still retain its
basic function and structure” (Walker and Salt, 2006, p.1 and as “the capacity to change in order to
maintain the same identity” (Folke et al., 2010).

Drawing from Carpenter et al. (2001), resilience can be best described by three crucial characteristics:
(1) the amount of disturbance a system can absorb and still remain within the same state or domain of
attraction; (2) the degree to which the system is capable of self-organization; and (3) the ability to build
and increase the capacity for learning and adaptation.

In the need for persistence, we can find a first connection with sustainable development. Sustainable
development has the objective of creating and maintaining prosperous social, economic, and ecological
systems (Folke et al. 2002, p.1). Humanity has a need for persistence. And since humanity depends on
services of ecosystems for its wealth and security, humanity and ecosystems are deeply linked. As a
result, humanity has the imperative of striving for resilient socio-ecological systems in light of
sustainable development

În nevoia de persistență, putem găsi un prim legătură cu dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea durabilă are
ca obiectiv crearea și menținerea sistemelor prospere sociale, economice, ecologice și (Folke et al. 2002,
p.1). Omenirea are nevoie de persistență. Si din moment ce omenirea depinde de serviciile
ecosistemelor de avere și de securitate, umanitate și ecosistemele sunt profund legate. Ca urmare,
omenirea are imperativul de a lupta pentru sisteme socio-ecologice rezistente la lumina de dezvoltare
durabilă.

Resilience thinking is inevitably systems thinking at least as much as sustainable development is. In
fact, “when considering systems of humans and nature (social-ecological systems) it is important to
consider the system as a whole. The human domain and the biophysical domain are interdependent”
(Walker and Salt, 2006, pp.38).

Gândirea Resilience este inevitabil sisteme de gândire, cel puțin la fel de mult ca dezvoltarea durabilă
este. De fapt, "atunci când se analizează sistemele de oameni și natură (sisteme social-ecologice), este
important să se ia în considerare sistemul ca un întreg. Domeniul uman și domeniul biofizice sunt
interdependente "(Walker și sare, 2006, pp.38).

In this framework where resilience is aligned with systems thinking, three concepts are crucial to grasp
(Walker and Salt, 2006): (1) humans live and operate in social systems that are inextricably linked with
the ecological systems in which they are embedded; (2) social-ecological systems are complex adaptive
systems that do not change in a predictable, linear, incremental fashion; and (3) resilience thinking
provides a framework for viewing a social-eco-logical system as one system operating over many linked
scales of time and space. Its focus is on how the system changes and copes with disturbance
În acest cadru în care rezistența este aliniat cu sisteme de gândire, de trei concepte sunt esențiale
pentru a înțelege (Walker și sare, 2006): (1) oamenii trăiesc și funcționează în sisteme sociale care sunt
indisolubil legate de sistemele ecologice din care acestea sunt încorporate; (2) Sistemele social-ecologice
sunt sisteme adaptative complexe, care nu se schimbă într-un previzibil, liniar, moda incremental; și (3)
gândire de rezistență oferă un cadru pentru vizualizarea unui sistem social-eco-logic ca un sistem de
operare pe mai multe scări legate de timp și spațiu. Obiectivul său este pe modul în care schimbările de
sistem și se descurcă cu tulburare

As shown, humanity and ecosystems are deeply linked. This is also the fundamental reason why to
adopt the resilience-thinking framework is a necessity for governance. The resilience perspective shifts
policies from those that aspire to control change in systems assumed to be stable, to managing the
capacity of social–ecological systems to cope with, adapt to, and shape change (Berkes et al., 2003,
Smit and Wandel, 2006). It is argued that managing for resilience enhances the likelihood of sustaining
desirable pathways for development, particularly in changing environments where the future is
unpredictable and surprise is likely (Walker et al., 2004; Adger et al., 2005).

După cum se vede, umanitate și ecosistemele sunt profund legate. Acesta este, de asemenea, motivul
fundamental pentru a adopta cadrul reziliență-gândirea este o necesitate pentru guvernare. Perspectiva
rezilienței schimbă politicile de cei care aspiră să controleze schimbare în sistemele presupuse a fi stabil,
pentru gestionarea capacității sistemelor social-ecologice pentru a face față cu, să se adapteze la, și
realizarea schimbărilor (Berkes et al., 2003, Smit și Wandel, 2006). Se susține că gestionarea de
rezistența sporește șansele de a sustine cai de dorit pentru dezvoltare, în special în medii în schimbare în
care viitorul este imprevizibil și surpriza este probabil (Walker et al, 2004;. Adger et al, 2005.).

This exposes the strong need for SD governance to embrace resilience thinking. It is not only about
being trans-disciplinary and avoiding partial and one-viewpoint solutions; what is needed to solve
today’s problems – and especially those linked to sustainable development – is a new approach that
considers humans as a part of Earth’s ecosystems, and one in which policies can more effectively cope
with, adapt to, and shape change.
In this scenario, the concept and key characteristics of the so-called ‘adaptive governance’ seem to be a
practical mean for societies to deal with the complex issues that social-ecological systems are
confronted with. Therefore, adaptive governance is best understood as an approach that unites those
environmental and natural resource management approaches that share some or all of the following
principles: polycentric and multi-layered institutions, participation and collaboration, self-organization
and networks, and learning and innovation (Djalante, Holley and Thomalla, 2011). Additionally, four
interactive crucial aspects for adaptive governance are suggested: (1) to build knowledge and
understanding of resource and ecosystem dynamics; (2) to feed ecological knowledge into adaptive
management practices; (3) to support flexible institutions and multilevel governance systems; and,(4) to
deal with external perturbations, uncertainty, and surprise (Folke et al., 2005). Therefore, nine values
toward a ‘resilient world’ are also suggested: diversity, ecological variability, modularity, acknowledging
slow variables, tight feedbacks, social capital, innovation, overlap in governance, ecosystem services
(Walker and Salt, 2006).
Rezilienţa poate i deinită ca o capacitate a persoanei de a face faţă
adversităţilor şi a continua dezvoltarea personală. Este un concept larg
utilizat în psihologia ultimilor ni, concretizând o viziune pozitivă asupra
iinţei umane. Rezilienţa, adeseori utilizată ca substitut al conceptului de
“factori de protecţie” a fost cercetată şi teoretizată în legătură cu
evenimentele traumatice ale vieţii,evenimente adverse unei dezvoltări
sănătoase a individului şi putând conduce la apariţia unor manifestări de
tipul stresului post traumatic sau al unei varietăţi de manifestări
psihopatologice, de tipul depresiei severe, a alcoolismului, a
omportamentelor dependente în general, a unei tristeţi permanente
(Dohrenwend, 2000). În faţa evenimentelor care-i dau sentimentul pericolului
acut ce-i ameninţă viaţa proprie sau a celor dragi, apropiaţi, persoana
rezilientă face faţă fără ca
ulterior dezvoltarea ei să ie frânată sau chiar stopată de evenimentul advers
şi fără a-şi pierde bucuria de viaţă. Ceea ce se schimbă ca urmare a
stressului intens (Joseph, Linley,2006) apare în trei dimensiuni astfel:
se întăresc relaţiile
1. cu ceilalţi, familia şi prietenii devin mai importanţi, şi creşte compasiunea
şi altruismul persoanei faţă de ceilalţi;
2. Persoana îşi schimbă viziunea asupra ei înseşi, capătă un sentiment clar
cu
privire la puterea şi înţelepciunea ce le deţine, dar şi o mai mare
conştientizare şi toleranţă faţă de propria vulnerabilitate
şi limite;
3. se schimbă ilozoia de viaţă, iecare zi este preţuită, se schimbă sistemul
de valori, se redeinesc lucrurile care contează în initudinea vieţii şi se pot
schimba credinţele.

După Daniel Goleman, inteligenţa emoţională se referă la competenţe precum :

capacitatea de a ne motiva şi a persevera în pofida obstacolelor şi a frustrărilor ;

controlul impulsurilor şi capacitatea de a amâna satisfacţiile ; aptitudinea de a ne regla starea de spirit şi

de a

împiedica deznădejdea să ne altereze facultăţile de judecată ; empatia ; speranţa. Prin

urmare, ea înglobează inteligenţele inter- şi intrapersonale menţionate de Howard

Gardner. Nu raţiunea, ci emoţiile sunt cele ce guvernează lumea Se vorbeşte foarte mult despre

aceste impulsuri nestăpânite, care stârnesc nelinişte. Pe de altă parte, nu se vorbeşte

despre cealaltă faţă a monedei, despre toate acele emoţii neexprimate, supuse şi

interiorizate. Incapabili să ne gestionăm emoţiile în modul adecvat, adevăraţi infirmi pe plan

relaţional, ne rănim unii pe alţii.

Ieri se punea preţ pe integrare, identificarea cu imaginea grupului, autoritate,

autocontrol, conformism, supunere. Aceste valori sunt cultivate în continuare de

şcoala publică, în timp ce în lumea de astăzi e nevoie de autonomie, iniţiativă,

creativitate, realizare de sine, competenţă, exprimare emoţională, autenticitate, spirit

critic şi empatie... Pe scurt, de inteligenţa emoţională

şi relaţională.

Astăzi nu trebuie să ne plasăm mai presus sau mai prejos de alţii, ci în noiînşine şi în relaţie orizontală cu
ceilalţi. Nu contează nici diplomele, nici coeficientul

intelectual, ci inteligenţa intrapersonală şi cea interpersonală.

Numai accesul la adevăratele noastre emoţii ne permite să răspundem provocărilor

pe care ni le propun societatea noastră şi complexitatea ei.

Pentru a face faţă provocării acestei epoci, trebuie să reintrăm în contact cu

emoţiile de care educaţia ne-a îndepărtat şi să devenim cu adevărat noi înşine —

fiindcă fiecare din noi este unic. dezvolta competenţele multiple ale

inteligenţei inimii.

Fireşte, în anumite împrejurări, emoţiile pot perturba procesul de raţionament. Dar

incapacitatea de a exprima şi de a simţi poate altera serios aptitudinea de a raţiona.

Corpul este primul instrument al conştiinţei

Emoţiile sunt adesea factori determinanţi ai deciziilor noastre, chiar dacă rămân

inconştiente. Logica singură nu poate face faţă complexităţii şi incertitudinii

existenţei.
„Departe de a-1 subjuga pe om, e limpede că pasiunile contribuie la eliberarea sa

de sub constrângerile mediului", subliniază Jean-Didier Vincent în cartea lui Biologie

des passions.