UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ

ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
CATEDRA DE PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ

Conf. univ. dr. Maria Anca

LOGOPEDIE

SUPORT DE CURS
Sem. I

Cluj-Napoca, 2005

1
Universitatea “Babeş-Bolyai”
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
Catedra de Psihopedagogie Specială

PROGRAMA ANALITICĂ A CURSULUI DE

Logopedie

Responsabil curs: Conf. univ. dr. MARIA DORINA ANCA

An de studiu: II
Specializarea: Psihopedagogie Specială

Obiectivele cursului

Prin tematica cursului se urmăreşte pregătirea teoretico-metodologică a

studenţilor secţiei de Psihopedagogie Specială. Ne propunem să le transmitem
informaţii privind conceptul de tulburare de limbaj şi formele acesteia;
elemente de fonetică articulatorie şi acustică; modalităţi de organizare a
muncii logopedice (depistare, examinare şi diagnosticare); etiologia,
simptomatologia şi terapia tulburărilor de limbaj.

Tematica cursului
1. Elemente de psihofiziologie şi fonetică articulatorie şi acustică.

a) organizarea corticală şi componentele limbajului

b) teorii ale achiziţiei limbajului
c) stadiile achiziţiei limbajului
d) aparatul vorbirii;
e) teorii despre fonaţie;
f) elemente de fonetică articulatorie;
g) elemente de fonetică acustică;
h) ortofonia

2. Organizarea activităţii logopedice:

a) dinamica tulburărilor de limbaj;

2
 b) organizarea funcţională a cabinetului logopedic;
c) documentaţia de cabinet; fişe logopedice;

3. Examinarea logopedică:
d) caracteristicile examenului logopedic complex;
e) combinarea lui cu examenul psihologic;
f) depistarea şi examinarea selectivă;
g) examinarea propriu-zisă şi diagnosticul logopedic;
h) realizarea diagnosticului diferenţial, a prognosticului şi indicarea
măsurilor recuperatorii.

4. Normal şi patologic în limbaj:

a) discriminarea fiziologic-patologic în vorbirea copilului;
b) raportul vorbire-mişcare între normal şi patologic;
c) specificul intervenţiei logopedice la preşcolari şi şcolari;

5. Tulburările de voce şi corectarea lor:

a) examinarea procesului de fonaţie;
b) caracterizarea tulburărilor de voce: disfonia, afonia, fonastenia,
rinofonia;
c) corectarea tulburărilor de voce: metode, mijloace; exerciţii.

6. Tulburările de pronunţie şi corectarea lor:

6 a) semnificaţia psihologică a tulburărilor de pronunţie; alterarea laturii
fonetice ca expresie a tulburărilor fonoarticulatorii; defectele de pronunţie
ca simptom în majoritatea tulburărilor verbale;
7 b) clasificarea şi descrierea tulburărilor de pronunţie. Nivelurile pronunţiei
defectuoase a sunetelor verbale. Formele tulburărilor de pronunţie;
8 c) Dislalia. Etiologie; clasificare; simptomatologie. Terapia dislaliilor;
d) Rinolalia. Etiologie; clasificare; simptomatologie. Terapia rinolaliilor;

7. Tulburări de vorbire
a) Mecanisme perceptiv-auditive;
b) Definire, forme, examinare, diagnostic;
c) Tehnici de reeducare

8. Modalităţi de diagnosticare şi planificare a terapiei tulburărilor de limbaj

3
 Curs 1-4

ELEMENTE DE PSIHOFIZIOLOGIA LIMBAJULUI ŞI

FONOARTICULAŢIE

Obiective:
 Prezentarea câtorva cercetări şi perspective în domeniul limbajului şi
comunicării vizând vizând fundamentele psihofiziologice ale acestora
 Teorii ale achiziţiei limbajului
 Stadiile achiziţiei limbajului
 Cunoaşterea elementelor anatomo-fiziologice ale limbajului verbal oral;
 Însuşirea conceptelor de bază din perspectiva foneticii articulatorii şi
acustice.

Cuvinte cheie:
Zone corticale, producarea vorbirii, percepţia vorbirii, laringe, organe
bucale active/pasive, tonuri, zgomote, înălţimea sunetelor, intensitatea
sunetelor, fonaţia, articulaţia, vocale, consoane.

I. 1. Elemente de psihofiziologia limbajului

1.1. Organizarea corticală a limbajului

Stimularea corticală şi înregistrările efectuate în cazul bolnavilor de
epilepsie au adus o contribuţie importantă la realizarea localizării cerebrale a
limbajului. Folosindu-se aceste tehnici au fost separate ariile ca deservesc
limbajul, senzaţiile, motricitatea. Cercetări efectuate de diferiţi cercetători
(Penfield & Roberts, Ojeman & Whitaker citaţi de Kertesz, 1994) au
demonstrat că într-adevăr aria lui Broca are o importanţă deosebită în
denumirea cuvintelor şi că limbajul apare organizat în jurul scizurii lui
Sylvius.
Înregistrările neurologice din girusul temporal superior arată activarea
acestei zone în procesul de ascultare a materialului verbal şi mai ales în
diferenţierea fonologică. Diferenţele de înţelegere sau flexibilitatea verbală au
fost asociate cu schimbările în patternurile de descărcare neuronală din girusul

4
temporal inferior şi median. Înregistrările din lobul temporal median au arătat
activarea acestei zone în momentul recepţionării anumitor stimuli ce
denumesc cuvinte. Această regiune pare să codeze stimuli distincţi într-un
anumit context cu un mare grad de specificitate (Kertesz, 1994).
Într-un studiu pe 117 pacienţi, privind organizarea corticală a
limbajului, 90 dintre ei au avut hărţi cerebrale ale ambelor arii ce deservesc
limbajul: frontală şi parieto-temporală. Din aceştia 15% aveau toate ariile
esenţiale ale limbajului în cortexul parieto-temporal, fără ca vreuna din
acestea să poată fi identificată în lobul frontal, în ciuda extinderii hărţii
cerebrale în această parte În 17% din cazuri ariile esenţiale ale limbajului erau
în lobul frontal, nici una neputând fi identificată în aria parieto-temporală. În
urma studiului s-a constatat ca doar zona din imediata vecinătate a cortexului
motor facial conţine arii esenţiale pentru limbaj la o mare majoritate din
subiecţii studiaţi (97%). În celelalte zone ale cortexului perisilvian, incluzând
chiar şi aria lui Wernicke. Probabilitatea de a găsi zone esenţiale este mai mică
(mai puţin de 30%) (Gazzaniga, 1995).

1.2 Zonele corticale implicate în producerea şi perceperea limbajului

În modelul tradiţional al organizării cortexului, cea mai importantă
separare se face între producerea limbajului – relaţionată cu lobul frontal
posterior – şi perceperea lui – relaţionată cu lobul temporal posterior. Hărţile
cognitive demonstrează existenţa unei arii frontale posterioare inferioare
esenţială pentru orice output verbal. Ojerman, citat de Kertesz (1994), susţine
că stimularea acestei zone nu mai indică o acoperire a vorbirii ci şi împiedică
abilitatea gesturilor mimice ale vorbirii.
Au fost identificate ariile esenţiale ale producerii vorbirii în cortexul
perisilvian şi în porţiuni ale girusului superior temporal. Cu alte cuvinte
mecanismele esenţiale ale producerii vorbirii se găsesc în spatele lobului
frontal posterior inferior şi în cortexul perisilvian al emisferei dominante. S-a
observat că ariile corticale dominante perisilviene sunt esenţiale atât în
producerea vorbirii cât şi în percepţia ei (Kertesz, 1994).
Microelectrozii implantaţi în lobul temporal sugerează o relaţie
complexă între producerea vorbirii şi percepţia ei. Câteva înregistrări
demonstrează faptul că există populaţii neuronale ce-şi schimbă activitatea în
acelaşi fel atât în percepţia cât şi în producerea vorbirii. Aceştia se găsesc în
girusul temporal stâng superior. Se pare că un astfel de neuron are pattern-uri
specifice de activare ca răspuns la percepţia unui anumit cuvânt şi acelaşi
pattern la producerea cuvântului. Totuşi majoritate neuronilor implicaţi în

5
percepţia vorbirii altora nu sunt activi în timpul generării propriei vorbiri
(Kosslyn, 1992).
Anumite populaţii neuronale par să aibă patern-uri specifice de
activare ca răspuns la percepţia cuvintelor specifice. Se pare că există
subdiviziuni specializate ale mecanismului neuronal al percepţiei vorbirii
implicând neuronii distribuiţi în ambele emisfere. Prozodia nu a fost
sistematic studiată. Totuşi stimularea cortexului senzorial stâng în “zona feţei”
este deseori asociată cu schimbări de articulaţie astfel încât vorbirea are un
accent străin. Schimbări în rata articulaţiei sunetelor vorbirii a fost realizată
prin stimularea unor zone din cortexul temporal stâng (Kosslyn, 1992).

1.3 Principalele componente implicate în procesarea limbajului

Sistemul cognitiv este echivalentul unei memorii semantice accesată
de materialul auditiv-vizual. Posner, citat de Kertesz (1994), sugerează faptul
că procesarea formei vizuale a cuvântului se realizează în lobul occipital. Alţi
cercetători susţin faptul că forma vizuală a cuvântului este mai degrabă
localizată în lobul temporal stâng în vecinătatea ariei lui Wernicke.
Localizarea lexiconului output-ului fonologic este neclară. Totuşi aria lui
Broca situată în treimea posterioară a girusului frontal inferior stâng pare a fi o
soluţie. Kaplan, citat de Kertesz (1994), susţine că există o corelaţie între
tulburările limbajului şi locul leziunii; această corelaţie indică faptul că,
cortexul de asociaţie din regiunea scizurii lui Sylvius este responsabil de
procesarea limbajului. Această regiune include ariile 44 şi 45 ale lui Brodman
sau aria lui Broca şi ariile 41 şi 42 ale lui Brodman sau aria lui Wernicke.
Procesarea limbajului este restrânsă la aceste arii: 98% din persoanele
dreptace.
Au fost realizate cercetări pe subiecţi folosindu-se „zgomotul alb” şi
sunetele vorbirii. Suprafaţa activată de „zgomotul alb” a fost mult mai mică în
comparaţie cu cea activată de sunetele vorbirii şi era restrânsă la partea dorsală
a girusului temporal superior. Prezentarea sunetelor vorbirii determină
activarea unei regiuni mai largi incluzând mai mult ariile posterioare şi dorsale
ale girusului temporal superior. Activarea apărea simetric în lobii temporali
drept şi stâng, pentru procesarea cerebrală auditivă, spre deosebire de
procesarea zgomotului alb. Deşi activarea în timpul vorbirii era mai extinsă
decât cea produsă de zgomot, ariile activate nu diferă atunci când se compară
cuvinte cu pseudocuvinte (Kosslyn, 1992).

6
 2. Teorii ale achiziţiei limbajului

Cum se explică dezvoltarea vorbirii în copilărie? Este limbajul

achiziţionat prin intermediul proceselor învăţării? Sau organismul uman este
programat biologic pentru a folosi limbajul?

2.1 Teoriile învăţării

O teorie a învăţării care poate avea influenţe benefice asupra
procesului dezvoltării limbajului la copilul surd îi aparţine lui Skinner citat de
Malim, (1999). El împarte conduita cerebrală în trei părţi: nevoia de
comunicare, dorinţa de comunicare şi răspunsuri de tip ecou.
Nevoia de comunicare este răspunsul determinat de declanşarea unor
nevoi. De exemplu senzaţia de sete determină copilul să emită sunete care
aproximează cuvântul “sete”; dacă această comunicare este rezonabilă atunci
are loc întărirea prin faptul că va obţine apa şi va determina şi repetarea sau
corectarea cuvântului de către adult.
Dorinţa de comunicare este răspunsul la stimulii din mediul
înconjurător care stârnesc curiozitatea copilului. Copilul va spune ceva
asemănător cuvântului “pisică”, indicând în acelaşi timp animalul, şi adultul
va întări comportamentul verbal.
Răspunsurile ecou sunt situaţiile în care copiii imită cuvintele ce
exprimă dorinţele şi primesc pentru aceasta întăriri de la cei care-i îngrijesc.
Aceste întăriri stimulează copilul să folosească iarăşi cuvântul.

2.2 Natura interacţionistă a vorbirii adultului

Natura interacţionistă a vorbirii persoanei ce are grijă de copil începe
de la naştere. Vorbirea se centrează în principal pe comportamentul şi
caracteristicile nou-născutului şi pe activităţile specifice ale persoanei ce are
grijă de el. De cele mai multe ori adulţii vorbesc ca şi cum copiii i-ar înţelege.
Vorbirea lor dovedeşte faptul că ei văd copiii ca pe nişte persoane cu
sentimente, dorinţe, trebuinţe şi preferinţe. Un căscat, un zâmbet, sau un
strănut al copilului determină apariţia unui comportament verbal din partea
adultului. Propoziţiile adultului sunt de multe ori sub formă de întrebare la
care tot ei răspund în locul copiilor. Adulţii presupun faptul că în spatele
comportamentului copilului se află o intenţie. Pe baza acestor presupuse
intenţii copilul achiziţionează limbajul. Această teorie se regăseşte aplicată în
cazul MRM.

7
 2.3 Teoriile ineiste
Unii psihologi şi-au concentrat atenţia nu pe importanţa învăţării
limbajului, ci pe importanţa zestrei biologice pe care copilul o aduce pe lume.
Chomsky a dezvoltat o teorie ineistă a dezvoltării limbajului care a avut un
impact major în educaţie şi psihologie în ultimii treizeci de ani. În centrul
teoriei lui stă observaţia faptului că adulţii pot înţelege şi produce o infinitate
de propoziţii pe care nu le-au auzit niciodată şi deci nu aveau cum să le înveţe.
El argumentează că fiinţele umane au un mecanism nativ de generare a
limbajului pe care el îl numeşte mecanism central de achiziţionare a
limbajului (Language Acquisition Device sau LAD).
În sprijinul teoriei sale Chomsky aduce date lingvistice. El arată că,
chiar dacă limbile diferă între ele prin caracteristici de suprafaţă, pe care le
numeşte structură de suprafaţă, au similarităţi de bază în compoziţia lor,
denumite de el structura profundă. Structura include relaţiile gramaticale
dintre subiect şi predicat şi posibilitatea de a pune întrebări, de a da comenzi şi
exprima negaţii. Chomsky susţine că propoziţiile pot avea aceeaşi structură de
suprafaţă dar structuri profunde diferite. Structura de suprafaţă a propoziţiei
este reprezentată de cuvintele ce apar. Structura profundă se referă la intenţia
propoziţiei. În acelaşi mod, două propoziţii pot avea structuri de suprafaţă
diferite, dar aceeaşi structură profundă (Shore, 1995).
Chomsky sugerează faptul că prin intermediul regulilor intuitive,
preverbale, denumite de el gramatică generativă, indivizii transformă
structura de suprafaţă în structură profundă şi invers. Interpretarea unei
propoziţii (înţelesul) este în relaţie cu procesul; altfel spus, trebuie găsită
structura de profunzime, produsă de componenta de bază a gramaticii şi
rezultată în structura de suprafaţă (Carvallo, 1992).
Gramatica generativă face distincţie între o competenţă şi
performanţă. Competenţa este considerată o caracteristică abstractă a
cunoştinţelor despre limbaj ale unei persoane. Performanţa este procesul ce
determină ce va spune un vorbitor sau cum va fi înţeleasă o propoziţie într-un
anumit context. Performanţa se bazează pe competenţă şi pe factorii
extralingvistici. Competenţa şi performanţa sunt complementare (Carvallo,
1992).
Regulile gramaticii generative sunt biologic întipărite în funcţionarea
organismului uman. Chomsky nu susţine faptul că un copil este genetic
predispus spre învăţarea unei limbi, ci doar faptul că un nou născut posedă
capacitatea de a genera reguli productive.

8
 3. Stadiile achiziţiei limbajului

Comunicarea preverbală. Comunicarea non-verbală acoperă perioada

de la naştere până la apariţia primelor cuvinte. La început plânsetele sunt
simple reflexe. Treptat se transformă în intenţii de comunicare (Berger, 1986,
citat de Lepot-Froment, 1999). Modul în care adultul răspunde la plânsul şi
acţiunile copilului este cel care le oferă acestora un înţeles. Adultul le
interpretează şi răspunde la nevoile copilului. Modul în care adultul răspunde,
va influenţa comportamentul copilului. Astfel copilul învaţă că anumite
mesaje pe care el le transmite înseamnă ceva pentru adulţii din jurul lui
(Kersner, 1996).
În jurul vârstei de 5 săptămâni copiii produc sunete atunci când văd
feţe sau aud voci. Această etapă se numeşte gângurit, copiii repetând acelaşi
sunet vocalic. De asemenea, copiii folosesc diferite sunete pentru a indica
plăcerea, neplăcerea, surpriza.
Producţii protovocalice. În jurul vârstei de 5 luni copiii adaugă
consoane la vocalele anterioare, reprezentând diverse combinaţii. Gânguritul
este universal. Toţi copiii gânguresc în acelaşi mod; chiar şi copiii deficienţi
auditiv produc sunete ce nu se diferenţiază de cele ale copiilor auzitori
(Gerrow, 1992). La început copiii gânguresc doar pentru plăcerea fizică de a
produce mişcări şi zgomote cu ajutorul aparatului fono-articulator. Pe la 8 luni
ei încep să gângurească ca şi cum ar conversa: tac atunci când vorbeşte cineva,
gânguresc când persoana respectivă tace şi din nou stau tăcuţi când adultul
începe să vorbească (Berger, 1986, citat de Lepot-Froment, 1999).
Rolul intonaţiei în dezvoltarea limbii. Chiar înainte de a produce
primele cuvinte, copiii învaţă intonaţia limbii pe care o folosesc pentru a
exprima plăcerea, disconfortul, o întrebare. Părinţii pot determina corect
înţelesul fiecărei intonaţii şi a fiecărui sunet produs de copil. În orice stadiu al
dezvoltării limbajului, copiii înţeleg mai mult decât pot exprima. Astfel, un
copil de 10 luni fiind întrebat unde este mama, se va uita în direcţia ei.
Copiii spun primele cuvinte în jurul vârstei de un an. Acestea sunt, de
obicei, denumirile lucrurilor din apropiere şi care sunt importante pentru ei.
Adeseori aceste cuvinte nu sunt pronunţate corect dar au menirea de a denumi
acelaşi lucru ceea ce arată că acelui cuvânt i-a fost ataşat un anumit înţeles
(Kersner, 1996). Tot acum este stadiul holofrazei când un cuvânt denumeşte
un obiect sau o întreagă acţiune desfăşurată cu acel obiect. Un alt concept
legat de acest stadiu este cel de generalizare, care presupune că acelaşi cuvânt

9
este folosit pentru a desemna mai multe lucruri care i se par copilului identice.
(Gerrow, 1992, Kersner, 1996).
Stadiul de două cuvinte. Pe la 18-21 luni copiii încep să alăture două
cuvinte. Aceste propoziţii formate din două cuvinte reprezintă într-un fel
debutul gramatical al limbajului şi pot avea diferite funcţii: afirmare, cerere,
întrebare. După cum arată Carlson (1993) pentru ca adultul să înţeleagă ce
spune copilul trebuie să se folosească de context şi de intonaţie. Treptat,
comunicările copiilor se diferenţiază reflectând tot mai mult mediul în care
trăiesc.
La sfârşitul primului an de viaţă comunicările copiilor din ţări diferite
nu mai sunt atât de asemănătoare pentru că poartă caracteristicile intonaţiei şi
conţin fonemele caracteristice limbii ţintă.

II. Elemente de fonetică articulatorie şi acustică

1. Aparatul vorbirii

Între marile minuni ale acestei lumi trebuie socotit graiul omenesc.
Fără el toate gândurile pe care le născoceşte mintea şi toate simţurile pe care le
cuprinde sufletul nostru, ar rămâne îngropate în raclă plumbuită. Raţiunea
omenească ar fi stearpă dacă n-ar fi nutrită şi incitată necontenit printr-un
schimb de vederi, dacă omul n-ar cunoaşte decât gestul primitiv al câinelui
care dă din coadă de bucurie sau modulaţia vocii prin care pasărea îşi cântă
iubirea, numai facultatea de a-şi exterioriza gândurile şi preocupările prin
sunete perceptibile - înţelese şi uşor de reprodus de toţi membrii aceleiaşi
comunităţi sociale – şi de a face să răsune în sufletele altora coarde care au
vibrat în inimile noastre, contribuind la înmulţirea cunoştinţelor şi la
înnobilarea sufletelor, stârnind idei şi porniri noi şi deschizând omului calea
fericirii pe acest pământ. Scânteia se naşte prin lovirea amnarului de cremene,
graiul omenesc este întocmit pentru dialog. Comunicând prin grai viu cu
semenii noştri punem în acţiune un aparat complicat în care intră ca părţi
componente, deopotrivă, creierul, urechea, gura (Puşcariu, 1940, citat de Stan,
1990).
Aparatul vorbirii compus din: buze, dinţi, limbă, palat, epiglotă,
cavitate nazală, laringe, trahee, bronhii, plămâni, uvulă, diafragmă trebuie
înţeles într-un mod aparte. Întrucât limba este un fenomen social şi nu

10
biologic, natura nu i-a dăruit omului nici un fel de organe ale vorbirii. Toate
organele enumerate au ca primă însuşire asigurarea existenţei omului.
Utilizarea acestora şi la producerea sunetelor vorbirii s-a produs din
necesitatea ca oamenii să comunice între ei. Pentru producerea sunetelor
vorbirii sunt necesare aceleaşi condiţii ca şi pentru producerea sunetelor în
general: un impuls; un corp; oscilaţii care vor produce tonuri şi zgomote; un
rezonator pentru formarea timbrului sunetului.
Impulsul necesar pentru formarea sunetelor vorbirii este curentul de aer
care, venind din plămâni prin bronhii şi trahee, trecând prin laringe (prin
glotă), prin cavitatea faringală, bucală şi nazală este expulzat în exterior.
Astfel, aparatul vorbirii omului se aseamănă cu un instrument de suflat dar
mult mai complex decât orice instrument.
Aparatul vorbirii poate fi împărţit în trei părţi: cavităţile sublaringale;
laringele; cavităţile supralaringale.

1. Cavităţile sublaringale se constituie din: plămâni; bronhii; trahee;

diafragmă.
În aceste cavităţi nu se pot produce sunete. Muşchii diafragmei dau
impulsul apăsând pe partea inferioară a plămânilor de unde este expulzat aerul
prin trahee, până în laringe.

2. Laringele este compus din trei cartilaje:

 Cartilajul cricoid este situat la baza laringelui fiind legat de trahee.
 Cartilajul tiroid formează o protuberanţă numită “mărul lui Adam”.
 Cartilajul aritenoid care are formă triunghiulară.

Aceste cartilaje legate prin muşchi formează un tub deschis în partea

superioară, care constituie intrarea în laringe. Această intrare este acoperită de
epiglotă –un cartilaj în formă de pară.
În laringe, dispuse transversal, se află două mănunchiuri de muşchi
mobili numite coarde vocale. Acestea se află între cartilajul tiroid şi cel
aritenoid. Între coardele vocale se află o deschizătură numită glotă. Când glota
este deschisă, aerul poate circula din plămâni înspre cavităţile bucală şi nazală
sau în sens invers spre plămâni. Când glota este închisă nu mai este posibilă
nici respiraţia, nici vorbirea.
Omul posedă patru coarde vocale: două coarde vocale propriu-zise şi
două coarde vocale false, acestea împreună cu epiglota împiedică intrarea
alimentelor în laringe. Coardele vocale prin muşchii lor, au rol hotărâtor

11
pentru caracterul sunetului produs, putând da coloanei de aer ce se scurge prin
tubul fonator diferite forme, chiar în momentul când acesta traversează
laringele. Coardele vocale sunt învelite într-o membrană mucoasă, cu
proprietatea de a se micşora sau de a se mări, de a se întinde sau scurta, făcând
ca tonul produs de vibraţiile lor să fie înalt sau profund iar sunetele să fie
acute sau grave.
Când coardele vocale sunt sub tensiune, ele sunt aproape lipite, glota
este închisă sau aproape închisă şi nu permite trecerea curentului de aer, astfel
că aerul exercită o presiune mare asupra coardelor vocale. Sub această
presiune coardele se deschid brusc, începând să vibreze, aerul iese din glotă în
perioade, astfel luând naştere vocea.
Vocea participă la formarea vocalelor, a sonantelor şi a consoanelor
sonore. Vibrarea coardelor vocale se transmite şi cartilajului tiroid fapt care se
poate constata prin palpare. La pronunţia consoanelor surde nu se simte nici
un fel de vibraţie prin explorare tactil-kinestezică.
Depărtarea coardelor vocale şi implicit amplitudinea oscilaţiilor
acestora depind de tăria (forţa) curentului de aer ce iese din plămâni. Cu cât
curentul de aer este mai puternic cu atât este mai mare amplitudinea
oscilaţiilor coardelor vocale, iar vocea este mai puternică.
Frecvenţa oscilaţiilor coardelor vocale depinde de lungimea lor: cu cât
coardele vocale sunt mai lungi, cu atât sunt mai puţin întinse şi cu atât
oscilaţiile sunt mai lente. Ca urmare vocea va fi mai joasă, profundă, gravă. La
femei coardele vocale sunt mai scurte iar vocea mai acută, înaltă. Când glota
este deschisă curentul de aer trece liber prin laringe şi ca urmare nu se
formează vocea. Coardele vocale sunt depărtate în timpul inspiraţiei.

3. Cavităţile supralaringale sunt: cavitatea faringală; cavitatea bucală;

cavitatea nazală.
Cavitatea faringală are rol de rezonator (amplifică sunetul). În
cavitatea bucală se conturează în mod hotărâtor sunetele limbii. Cavitatea
bucală se compune din organe active şi organe pasive.
a)Organele pasive: sunt dinţii (inferiori, superiori), palatul dur
(partea anterioară a palatului), alveolele, palatul mediu (partea
mediană a palatului).
b) Organele active: maxilarul inferior, palatul posterior sau
vălul palatin (palatul moale), uvulă (omuşor, luetă), limba, buzele
(inferioare, superioare).

12
 Limba are cinci părţi: apex (vârful limbii), partea anterioară, partea
posterioară, partea mediană, radix. Poziţia limbii în cavitatea bucală este
determinantă pentru caracterul sunetului produs.
Cavitatea nazală – are rol în producerea unor sunetelor nazale: “m” şi
“n”. Curentul de aer intră în cavitatea nazală, când vălul palatin este în poziţie
coborâtă. Dacă vălul palatin este ridicat, întreg curentul de aer intră în
cavitatea bucală şi prin rostire se obţin sunete orale.
În funcţie de denumirile anatomice ale cavităţilor s-a stabilit denumirea
sunetelor produse în zonele respective: în laringe – sunet laringal, în faringe –
sunet faringal, văl palatin-velar, palat mijlociu – sunet mediopalatal, palat
dur-sunet anteropalatal, alveolele – sunete alveolare, dinţii-sunete dentale,
buze – sunete labiale, apex – sunet apical, buza de jos şi dinţii de sus – sunet
labiodental, partea posterioară a limbii-posterolinguale, partea dorsală – sunete
dorsale.

2. Teorii despre fonaţie

Problema fundamentală din fiziologia fonaţiei rămâne comportarea

coardelor vocale în actul vocal sau aşa-zisa vibraţie a coardelor vocale. Cele
mai importante teorii sunt: teoria mecanică a fonaţiei; teoria mioelastică;
teoria aerodinamică; teoria neurocronaxică; teoria muco-ondulatorie.
2.1. Teoria mecanică
S-a dovedit experimental că laringele este organul fonaţiei. S-a dat
denumirea de “cordes vocales” acelor formaţiuni anatomice care se mişcă şi
produc sunetele. Ulterior s-au obţinut sunete pe un laringe artificial. Teoria
mecanică a fost admisă până la sfârşitul secolului al XIX–lea.
2.2. Teoria mioelastică
Teoria mioelastică explică mecanismul de vibraţie al coardelor vocale
printr-o ruptură a echilibrului stabilit între tensiunea coardelor vocale şi
presiunea subglotică. Mişcarea coardei vocale în afară este determinată de
presiunea exercitată de coloana de aer, iar revenirea este realizată datorită
forţelor mioelastice.
2.3. Teoria aerodinamică
Revenirea coardelor vocale în poziţia de echilibru nu este realizată de
forţele mioelastice, ci de un act de aspiraţie consecutiv scăderii presiunii
subglotice după fiecare deschidere explozivă a glotei.

13
 2.4. Teoria neurocronaxică
Nervul recurent conduce influxuri motorii sincronizate pe frecvenţe
ridicate. Vibraţia coardelor vocale este coordonată de mecanisme nervoase de
origine encefalică. Influenţează şi factorii endocrini. Teoria neurocronaxică nu
poate explica toate posibilităţile actului fonator, mai ales în ceea ce priveşte
vocea cântată.

2.5. Teoria muco-ondulatorie

Vibraţia coardei vocale nu este decât o ondulaţie a mucoasei ce
alunecă pe submucoasa sa foarte laxă. Se susţine că modulaţia mucoasei este
determinată de curentul de aer inspirat sau expirat.

3. Elemente de fonetică acustică

Acustica studiază sunetele sub aspectul fizic al oscilaţiei cât şi sub

aspectul fiziologic al senzaţiei auditive care apare ca efect al acestei oscilaţii.
Organul auditiv al omului –urechea-percepe sunetele cu frecvenţe cuprinse
între 16-20000 Hz. Infrasunetele au frecvenţe sub 16 Hz, iar peste 20000 Hz
ultrasunete. Sunetul este rezultatul vibraţiei unui corp elastic care declanşează
în masa de aer mişcări oscilatorii şi ondulatorii.
Tonurile sunt produse de oscilaţii ritmice. Zgomotele sunt produse de
oscilaţii haotice.
Înălţimea sunetelor depinde de frecvenţa oscilaţiilor. Cu cât frecvenţa
este mai mare, sunetul este mai înalt sau acut. Coarda vibrează, se
îndepărtează şi apoi revine în poziţia de echilibru după un anumit interval de
timp, astfel se formează perioada. O oscilaţie completă este o perioadă.

Amplitudine (I)
Amplitudine

Timp
I

Figura 1. Reprezentarea bidimensională a tonului pur

14
 Frecvenţa este determinată de numărul de perioade pe care le realizează
într-o secundă corpul care vibrează.
Frecvenţa se exprimă în T/sec; 1 Hz = 1T/1S. De exemplu, un sunet de
10 Hz=10T/1s. În muzică fiecărei note muzicale îi corespunde o frecvenţă
bine determinată. Vocalele se produc între următoarele frecvenţe: “u” între
200-400 Hz; “î” între 1600-3200 Hz; “o” între 400-800 Hz; “a” între 800-1600
Hz; “e” între 1600-3200 Hz; “i” între 3200-6400 Hz.
Intensitatea (tăria) sunetelor depinde de amplitudinea oscilaţiilor,
respectiv de distanţa maximă în care ajunge coarda, faţă de poziţia de
echilibru. Se măsoară în decibeli (dB). Exemple: foşnetul frunzelor – 10dB;
un oftat - 30dB; zgomotul automobilului în viteză – 110 dB; ciocanul
pneumatic - 150dB; zgomotul avionului cu reacţie - 160dB.

4. Elemente de fonetică articulatorie

Din punct de vedere acustic şi fiziologic, sunetele limbii umane se

împart în două categorii, în vocale şi consoane. Vocalele sunt tonuri, sunete
muzicale cu oscilaţii periodice şi cvasiperiodice. Consoanele sunt zgomote sau
combinaţie între zgomote şi tonuri. Există şi o categorie intermediară: sonante
- “l”, ”m”, ”n”, ”r” care conţin atât zgomote cât şi tonuri, predominând acestea
din urmă. Consoanele surde sunt zgomote. Consoanele sonore sunt zgomote şi
tonuri, predominând zgomotele.
a) Din punct de vedere fiziologic, vocalele au câteva trăsături
proprii comparativ cu consoanele:
b) La articularea vocalelor aerul provenit din plămâni trece liber
prin cavitatea bucală sau nazală, fără a întâlni nici un obstacol. La articularea
consoanelor curentul de aer întâlneşte anumite obstacole pe care trebuie să le
depăşească. Obstacolele sunt rezultatul închiderii complete a unor organe
articulatorii sau doar a apropierii acestora. Exemplu: la “p”, “b”, “m” –
închiderea este completă, formează o ocluzie urmată de deschidere cu
eliminarea aerului prin explozie; la “ş”, ”z”, ”s” – organele articulatorii se
apropie, formând o constricţie; la trecerea aerului se obţine o fricţiune.
c) La vocale efortul expirator este mai puţin puternic decât la consoane.
Dintre consoane efortul respirator cel mai puternic se observă la consoanele
explozive surde: ”p”, “t”, ”k”.

15
 d) La pronunţia vocalelor, organele articulatorii sunt tensionate (încordate)
în mod simultan şi egal. La pronunţarea consoanelor, tensionarea se produce
într-un singur punct şi anume în regiunea locului de articulare.
e) Pentru pronunţia vocalelor este necesară prezenţa vocii produsă de
vibraţia coardelor vocale. Pentru pronunţia consoanelor situaţiile sunt diferite.
Sonantele şi consoanele sonore se pronunţă cu voce, iar consoanele surde, fără
voce. Uneori vocea este înlocuită printr-un zgomot specific, produs de
frecarea curentului de aer respirator, de pereţii unei deschizături formate de
coardele vocale (glota). Aceasta se întâmplă la vorbirea în şoaptă.

4.1 Vocalele limbii române

Volumul şi forma cavităţii bucale în momentul articulării determină
deosebirea de timbru dintre diferitele vocale. Determinantă pentru această
formă şi volum este poziţia limbii în cavitatea bucală, direcţia deplasării limbii

Figura 2. Triunghiul vocalic

şi distanţa dintre limbă şi palat.

a) După distanţa dintre limbă şi palat vor fi vocale deschise (dacă distanţa
este mare); vocale semi-închise (semi-deschise); vocale închise. Când limba se
ridică spre partea centrală a palatului (mediană) sunt sunete centrale: “a”, “ă”,
“î”.
b) După direcţia de deplasare a limbii înspre partea anterioară, mediană,
posterioară, vom avea sunete: anterioare, centrale, posterioare.

Figura 3. Locul de articulare a vocalelor limbii române

16
c) După gradul de rotunjire a buzelor: sunete nerotunjite sau nelabializate:
“a”, “e”, “i”, “ă”; sunete rotunjite sau labializate: “o”, “u”.

d) Participarea sau neparticiparea cavităţii nazale.

Dacă aerul intră în cavitatea nazală când vălul palatin este coborât se
formează sunetele nazale. Dacă uvula este în poziţie ridicată, aerul intră în
cavitatea bucală formându-se sunete orale. În limba română nu există vocale
nazale. În alte limbi există, de exemplu în limba franceză: on, en. Pentru “ü” se
rotunjesc buzele ca pentru “u” şi se ridică limba spre poziţia lui “i”. “ö” se
rosteşte astfel: se rotunjesc buzele ca pentru “o” (se labializează) şi limba se
deplasează în partea anterioară în poziţia lui “e”. O mare importanţă în
pronunţia vocalelor o are camera de rezonanţă care dă timbrul special al
acestora. Cel mai lung traiect pe care-l străbate curentul de aer este întâlnit în
pronunţia vocalei “u”.

4.2. Consonantismul
Spre deosebire de vocale care sunt doar tonuri, consoanele se împart în
trei mari categorii:
a) Consoane surde (fără voce) - la rostirea acestor consoane nu participă
vocea, conţin numai zgomote, iar tensiunea organelor articulatorii este mai
mare decât la rostirea altor consoane. Exemplu: “p”, ”t”, “k”, “s”, “ş”.
b) Consoane sonore –alcătuite din tonuri şi zgomote, predominând însă
zgomotele. Exemplu: “b”, “d”, “z”, “g”, “j”. La rostire participă şi coardele
vocale. Această participare a coardelor vocale în momentul rostirii se poate
constata fie prin înregistrări, fie punând mâna pe epiglotă sau pe creştetul
capului, unde se pot simţi vibraţii. Vibrarea coardelor vocale se poate constata
cu aparatura: kinetograf, oscilograf, sonograf tip spectograf.
c) Sonante: “l”, “m”, “n”, “r”. Sunt alcătuite din tonuri şi zgomote, dar
predomină tonurile
În limba română există fenomenul de coarticulare sau coarticulaţie.
Înainte de desăvârşirea rostirii unui sunet, organele articulatorii sunt pregătite
pentru pronunţarea sunetului ce urmează a fi rostit. Primul sunet influenţează
pe următorul, mai ales în cazul diftongilor sau triftongilor. Exemplu: “bară” -
“b” se pronunţă cu explozie şi , “rabdă” – explozia lui “b” este trecută pe
sunetul următor, “d”.

Criterii de clasificare a consoanelor limbii române:

17
I. După locul de articulare sunt consoane: bilabiale, labiodentale, dentale,
alveolare, palatale, velare, laringale. Sunetele bilabiale: “p”, “b”, “m” se
articulează prin alipirea completă a celor două buze urmată de îndepărtarea
lor bruscă cu eliminarea prin explozie a aerului. Sunetele labiodentale: “f”,
“v” se rostesc prin contactul dintre dinţii superiori şi buza inferioară.
Sunetele dentale se rostesc prin contactul dintre apex şi dinţii superiori: “t”,
“d”, “n” sau prin apropierea de aceştia “s”, ”z”, “ţ”. Sunetele
alveolopalatale sau prepalatale: “ş”, “j” se rostesc prin apropierea limbii de
alveolele incisivilor superiori sau în partea anterioară a palatului. Sunetele
palatale “č”, “ğ” şi variantele acestora se rostesc în zona mediopalatală.
Sunetele velare se rostesc în zona vălului palatin (între uvulă şi palatul
dur): “c”, “g”. Sunetele laringale: “h”.

II. După modul de articulare sunt:

 Consoane oclusive (explozive). La rostirea acestor sunete organele de
rostire se închid complet, se creează o tensiune, care obligă la deschiderea
bruscă a canalului rostirii ca de exemplu pronunţia sunetelor: "b", "p", "c",
"g", "ţ", ″d".
 Consoane fricative la rostirea cărora organele de rostire nu se închid
complet, ci doar se apropie îngustând traiectul şuvoiului de aer, care în
momentul emiterii se freacă de pereţii organelor de rostire. Aceste sunete se
mai numesc constrictive. Ele sunt continue, nu întrerupte: “s”, “z”, “j”, “ş”,
"h".
 Consoane africate la rostirea cărora, organele rostirii sunt închise, dar
deschiderea lor nu este bruscă, nu este o explozie, ci o deschidere lentă. De
exemplu: “ţ”, “ğ”, “č”. Africatele se formează dintr-o consoană explozivă şi
una fricativă, deci sunt consoane cu două momente de articulare (nu sunt
consoane duble), spre exemplu "ţ" se formează din "t" şi "c". La rostirea unei
consoane se disting trei momente: implozia – pregătirea organelor pentru
rostire; ţinuta-tensiunea maximă a organelor de rostire ; explozia – eliberarea
aerului.
 Consoane vibrante. La rostirea acestor sunete vibrează apex-ul. De
exemplu ”r”, în limba română se produce prin vibrarea părţii apicale a limbii.
 Consoane laterale. La rostirea acestora partea centrală a cavităţii
bucale este ocupată de limbă, iar curentul de aer se scurge pe părţile laterale:
“l”.

18
  Consoane orale - aerul iese prin cavitatea bucală, uvula închide
canalul spre cavitatea nazală.
 Consoane nazale – o parte din curentul de aer iese prin cavitatea
nazală şi o parte prin cea bucală.

III. În funcţie de fenomenul de coarticulare consoanele pot fi:

 Palatalizate: acestea de regulă, aflându-se înaintea unor vocale

anterioare (“e”, “i”), se palatalizează prin coarticulare. În partea finală a
rostirii, organele ajung în poziţia lui “e” şi “i”. Exemplu: pier - p’ier, meargă -
m’eargă.
 Labializate şi nelabializate – se întâlnesc înainte de vocalele
labializate: (“o”, “u”): p˚oate, t˚oate. Nelabializate sunt consoanele aflate în
faţa unor vocale nelabializate; exemplu “pară”.

4.3 Ortofonia
Fonoarticulaţia este actul prin care omul execută la comanda
sistemului nervos central mişcările necesare, simultane, de emitere a vocii şi
de atingere sau apropiere a unor suprafeţe ale organelor de vorbire.
Fonoarticulaţia este sinonimă cu pronunţarea, rostirea – termeni foarte des
utilizaţi în lucrările româneşti de fonetică.
Fonaţia se referă la activitatea corzilor vocale. La fonemele sonore,
vibraţiile laringiene încep odată cu tensiunea (numită şi implozie). La cele
semisonore, vibraţiile corzilor încep odată cu ţinuta sau în cursul detentei
(destinderii), în funcţie de contextul sonor în care se află. La sonorele asurzite
(urmate de surde în poziţie finală), vibraţiile corzilor încep odată cu tensiunea,
dar se opresc în timpul ţinutei, înainte de destindere; la surde, vibraţiile
laringiene încep în momentul destinderii.
Articulaţia se referă la activitatea limbii, vălului palatin, uvulei,
buzelor.
Pronunţarea unui fonem se realizează în trei momente principale,
numite acte articulatorii.
Primul moment, numit tensiune, se caracterizează prin pregătirea
organelor fonoarticulatoare de a ieşi din repaus şi de a se pregăti pentru
emisie.

19
 Al doilea moment, ţinuta, se caracterizează prin menţinerea organelor
sub tensiune (potenţial de acţiune), moment în care se şi produce emisia –
rostirea (pronunţarea sunetului).
În cadrul celui de-al treilea moment, detenta, organele intră din nou în
poziţia de repaus (fig. 4 ).

ţinuta

repaus
repaus
tensiunea detenta

Figura 4. Momentele principale ale articulaţiei

Cele trei momente care se disting în pronunţarea unui fonem izolat nu

mai corespund întocmai în rostirea unei secvenţe fonetice oarecare. În
pronunţarea anumitor foneme organele fonoarticulatoare nu execută toate
momentele descrise mai sus.

În limbajul foneticii descriptive, fonemele româneşti sunt identificate

astfel:
a este vocală deschisă, nelabializată, centrală;
ă este vocală medie, nelabializată, centrală;
b este consoană oclusivă, bilabială, orală, sonoră;
c este consoană oclusivă, velară, orală, surdă;
d este consoană oclusivă, dentală, orală, sonoră;
e este vocală medie, nelabializată, anterioară;
f este consoană fricativă, labio-dentală, orală, surdă;
g este consoană oclusivă, velară, orală, sonoră;
h este consoană fricativă, velară, orală, surdă;
i este vocală închisă, nelabializată, anterioară;
j este consoană fricativă, anteropalatală, orală, sonoră;
l este consoană lichidă laterală, dentală, orală, sonoră, sonantă;
m este consoană oclusivă, bilabială, nazală, sonoră, sonantă;
n este consoană oclusivă, dentală, nazală, sonoră, sonantă;
o este vocală medie, labializată posterioară;
p este consoană oclusivă, bilabială, orală, surdă;

20
 r este consoană vibrantă, anterolinguală, orală, sonoră, sonantă;
s este consoană fricativă, dentală, orală, surdă;
ş este consoană fricativă, anteropalatală, orală, surdă;
t este consoană oclusivă, dentală, orală, surdă;
ţ este consoană semioclusivă, dentală, orală, surdă;
u este vocală închisă, labializată, posterioară;
v este consoană fricativă, labio-dentală, orală, sonoră;
z este consoană fricativă, dentală, orală, sonoră;
î este vocală închisă, nelabializată, centrală,
č este consoană semioclusivă, anteropalatală, orală, surdă;
ğ este consoană semioclusivă anteropalatală, orală, sonoră;

Teme:
1. Identificaţi rolul diferitelor componente în producerea limbajului.
2. Arătaţi care sunt principalele argumente şi contraargumente referitoare la
o teorie a aciziţiei limbajului
3. Care este mecanismul de producere a vocii?
4. Descrieţi rolul cavităţilor supralaringale în vorbire.
5. Precizaţi rolul vălului palatin în articulaţia fonemelor limbii române.
6. Descrieţi mecanismul de producere al consoanelor oclusive şi fricative.
7. Arătaţi diferenţele articulatorii dintre: p, b şi m; o şi i.

21
 Cursul 5-6

TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE

Obiective:
 Realizarea unei taxonomii, din perspectivă logopedică, a tulburărilor
de limbaj;
 Definirea şi delimitarea formelor sigmatismului şi rotacismului;
 Prezentarea unor metode şi procedee de corectare a sigmatismului;
 Prezentarea unor metode şi procedee de corectare a rotacismului

Cuvinte cheie:
Tulburare de limbaj, tulburare de pronunţie, dislalie, rinolalie, dizartrie,
omisiuni, substituiri, distorsiuni, procedee de derivare, exerciţii ortofonice.

1. Clasificarea logopedică a tulburărilor de limbaj

Tulburările de limbaj sunt variaţii admise în cadrul “limbajului
standard”. Aprecierea existenţei unei abateri de la limbajul standardizat se
poate face în funcţie de anumite criterii: neconcordanţa dintre vorbirea
subiectului şi vârsta acestuia, caracterul staţionar al tulburărilor,
susceptibilitatea de a genera complicaţii neuropsihice şi necesitatea aplicării
unui tratament logopedic.

Numărul şi diversitatea tulburărilor de limbaj a făcut dificilă clasificarea

acestora. În general sunt utilizate diferite criterii: criteriul lingvistic, criteriul
etiologic, morfologic şi simptomatologic.
Clasificarea logopedică combină patru criterii fiind considerată una
dintre cele mai complexe şi complete:
1. Criteriul anatomo-fiziologic:
 Tulburări ale analizatorului verbomotor sau verboauditiv
 Tulburări centrale şi periferice
 Tulburări organice şi funcţionale.
2. Criteriul structurii lingvistice afectate:
 Tulburări de voce
 Tulburări de ritm şi fluenţă
 Tulburări ale structurii fonetico-fonematice

22
  Tulburări polimorfe de limbaj (lexico-gramatical)
 Tulburări ale limbajului scris.
3. Criteriul periodizării:
 Perioada preverbală care durează până la 2 ani
 Perioada de dezvoltare a vorbirii între 2 şi 6 ani
 Perioada verbală peste 6 ani.

4.Criteriul psihologic:
 Gradul de afectare a funcţiei comunicative a limbajului
 Devieri de conduită şi tulburări de personalitate
 Prognosticul tulburărilor de limbaj.

Categorii de tulburări ale limbajului

1. Tulburări de pronunţie. Dintre acestea amintim dislalia, rinolalia,

dizartria.
2. Tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii
3. Tulburări de voce
4. Tulburări ale limbajului scris
5. Tulburări polimorfe de limbaj.

2. Dislalia

În cadrul acestei tulburări este afectat aspectul fonetic al pronunţiei unor

consoane sau grupe consonantice. Nu este afectată latura lexico-semantică.

Dislalia poate fi:

1. Motorie – constă în dificultăţi de pronunţie. Apare la copiii cu
dificultăţi funcţionale motorii înnăscute şi dobândite, localizate la nivelul
periferic al analizatorului verbo-motor. Tulburările de pronunţie depind de
localizarea şi gravitatea malformaţiilor. De exemplu, prognatismul determină
distorsiunea pronunţiei tuturor sunetelor; malformaţiile palatine determină
rezonanţă nazală – rinofonia. În cazul acestei tulburări motricitatea
articulatorie a sunetelor este normală, cu excepţia celor afectate de
malformaţii, determină de asemenea, o serie de complicaţii psihopatologice.
Tratamentul este complex şi include tratamentul medical, logopedic, şi
psihologic.

23
 2. Senzorială – constă în dificultăţi de diferenţiere auditivă
(fonematică) şi dificultăţi de interiorizare; se reflectă şi în limbajul scris.
3. Mecanică – este determinată de malformaţii.
4. Funcţională – datorată unor dificultăţi de funcţionare a organelor
periferice cu rol în articulaţia sunetelor. Această formă de dislalie apare în
perioada de dezvoltare a capacităţilor fonematice (1–6 ani). Pronunţia
dislalicului are următoarele caracteristici: distorsiuni, substituiri, omisiuni.
Cauzele sunt tulburări funcţionale (neurodinamice) la nivel central al
analizatorului verbo-motor, situaţie în care sunt afectate mai ales consoanele
anterolinguale, sau la nivelul analizatorului verbo-auditiv când sunt afectate
mai ales opoziţiile fonematice, prin urmare se poate manifesta şi în scris.
Complicaţiile determinate de dislalie se manifestă prin marcarea negativă a
dezvoltării limbajului în ansamblu şi prin generarea unor complicaţii psihice
afectiv-volitive. Prognosticul este pozitiv.
Denumirile tulburărilor dislalice provin din alăturarea sufixul “ism”, în
cazul denaturării, omiterii sau înlocuirii fonemului respectiv, la denumirea
literelor alfabetului elen, precum şi a prefixului “para”, în cazul înlocuirii unui
anumit fonem cu un altul. Exemplu: “rotacism” pentru denaturarea sau
omiterea sunetului “r”, “pararotacism” pentru înlocuirea sa cu un alt sunet, de
pildă cu “l”.
În continuare ne vom referi la două tulburări de pronunţie (întâlnite cu o
frecvenţă ridicată) incluse în categoria dislaliei: sigmatismul şi rotacismul.

2.1. Sigmatismul şi parasigmatismul

Noţiunea de sigmatism se referă la tulburările de pronunţie ale
sunetelor: “s”, “z”, “ţ”, “ş”, “j”, “č”, “ğ”.
Noţiunea de parasigmatism se referă la înlocuirea sunetelor enumerate
mai sus cu alte sunete: pronunţă “Cluz” în loc de “Cluj”, “ţerţel” în loc de
“cercel”. Iniţial, sub denumirea de sigmatism erau cuprinse doar tulburările de
pronunţie ale sunetului “s”, ulterior au fost introduse şi celelalte sunete
(şuierătoare, africate).
Formele sigmatismului
Se disting mai multe forme în funcţie de:
1. Poziţia defectuoasă a limbii – sigmatism oral. În această categorie sunt
incluse formele de mai jos:
 Sigmatismul interdental, numit şi pelticie, “s” este pronunţat cu limba între
dinţi. Foarte frecvent la copiii mici, scade după creşterea dinţilor. Alte
cauze sunt: vegetaţiile adenoide, obiceiul de a respira cu gura deschisă,

24
 limba hipotonă. La copii cu malformaţii această formă este mai stabilă.
Adesea se datorează poziţiei greşite a limbii: slăbirea muşchilor retractori,
preponderenţa extensorilor, neputinţa de a se lăţi pentru a realiza contactul
cu molarii. Sunt necesare exerciţiile de motricitate. Interdentalitatea scade
de la 4 la 6 ani.
 Sigmatismul addental. Rezultă prin sprijinirea limbii de dinţi: nu se mai
formează canalul de scurgere a aerului şi acesta trece necondensat, sub
formă de evantai, peste partea anterioară a limbii. Prin urmare scade
sonoritatea siflantelor. Apare şi la subiecţii cu maxilare normale, dar mai
frecvent la cei cu prognatism, cu limba hipertonică şi la cei cu hipoacuzie.
 Sigmatismul lateral. Curentul de aer este deplasat de la linia mediană
înspre dreapta, sigmatismul lateral dexter, spre stânga: sinister, sau
bilateral. Unda de aer este deplasată spre canini sau premolari (mai rar spre
molari), comisurile bucale se retrag cu atât mai mult cu cât aerul iese mai
lateral. Sigmatismul poate fi cauzat de pareze unilaterale ale nervului
hipoglos dar este întâlnit şi în deficienţele de auz monoaurală când
lateralizarea se produce de partea urechii lezate pentru a “întări” sunetul.
Acest gen de sigmatism poate fi total, sau parţial (pentru “s” sau ”ş”) sau
combinat cu sigmatism interdental sau şi cu pronunţia altor sunete. Prin
percuţie în locul lateralizării se produce întreruperea sunetului.
 Sigmatism nazal În această categorie sunt incluse formele:
Sigmatismul nazal determinat de structura sau funcţia anormală a
palatului moale, celelalte componente articulatorii fiind normale. În locul
siflantelor rezultă un sunet nazal care seamănă cu “ng”. Denaturarea este
totală când tot aerul se scurge pe nas sau parţială când numai o parte ia calea
nazală, restul fiind eliminat pe cale bucală. Dacă se astupă nasul, persoanele
cu sigmatism nazal total nu pot produce siflantele.
2. Alte forme de sigmatism nazal sunt cele la care constricţia canalului
de scurgere a aerului se realizează:
 între rădăcina limbii şi peretele faringal posterior, situaţie în care rezultă un
“h” profund;
 între vălul palatin prins între rădăcina limbii şi peretele faringian, când
sunetul care rezultă seamănă cu un sforăit.
Sigmatismul nazal total este dat de despicături palatine, palat moale
scurt sau cu mobilitate redusă post-operatorie. Sigmatismul nazal întreţine
procesele inflamatorii ale mucoasei nazale datorită frecării aerului de pereţii
cavităţii nazale ceea ce duce la hipertrofii ale mucoaselor şi cornetelor nazale,
putând provoca şi inflamaţii ale urechii medii.

25
 Sigmatismul laringal, când se obţine un sunet gutural în locul siflantelor.
La cei cu despicături palatine constricţia este localizată între coardele
vocale.

Corectarea sigmatismului
a) Indicaţii generale:
1. Sunetul defectuos nu se corectează: se elaborează un sunet nou prin
exerciţii de fluierat, şuierat, onomatopee şi prin diferenţierea lor auditivă.
2. Exerciţiile pregătitoare pentru mişcările articulatorii se fac când sunetul nu
se poate obţine prin derivare; recurgerea la utilizarea mijloacelor mecanice
(sondă) se face numai în cazurile în care alte procedee nu dau rezultate.
3. Exerciţii de consolidare şi automatizare. Foarte importante sunt exerciţiile
de diferenţiere a sunetului nou, corect articulat de celelalte sunete din grupa
africatelor şi siflantelor.
4. Unde este necesar (anomalii maxilo-faciale, vegetaţii adenoide) se aplică
tratament medical.
5. Vârsta cea mai indicată pentru începerea exerciţiilor este de 4-5 ani,
exerciţiile trebuie evitate în perioada schimbării dinţilor de lapte.
6. Trebuie redusă influenţa persoanelor cu pronunţie defectuoasă din anturaj.
b) Exerciţii de emitere şi de pronunţie a noului sunet:
Metoda derivării din sunete apropiate ca structură acustico-articulatorie:
 Metoda clasică – în care celelalte sunete siflante şi africate sunt derivate
din “s”. Dă rezultate bune dar nu este o metodă naturală. “s” apare mai
târziu decât “ţ” pentru că necesită mecanisme articulatoriii mai fine.
Trecerea se face de la sunete explozive spre cele fricative cu intermediare
care sunt combinaţii între acestea (“t” în loc de “ţ” sau “ţ” în loc de “s”).
Sunetele explozive apar printre primele în ontogeneză. Ele sunt mai uşor de
intuit, se bazează pe senzaţii tactil-kinestezice dintre vârful limbii şi dinţi
(“t”, “d”). La siflante nu este un contact (ocluzie) ci doar apropiere
(constricţiune). Poziţia limbii se percepe doar kinestezic, ceea ce explică
dificultatea mai mare de pronunţie şi apariţia ontogenetică ulterioară.
 Metoda bazată pe dezvoltarea ontogenetică (t – ţ - s). La “ţ” pronunţia este
apropiată de “t” (conţine elementul exploziv, vârful limbii formează un
obstacol în calea aerului, este îndepărtat de dinţi de curentul de aer, apoi
revine). Pentru realizarea discriminării acustice, diferenţa dintre “ţ” şi “t”
este de o octavă ceea ce permite perceptibilitate optimă. “s” este apropiat
de “ţ” care conţine un element constrictiv, diferenţa dintre “s” şi “ţ” este tot
de o octavă. Pentru însuşirea lui “č” calea este: t – ţ - č. Metoda bazată pe

26
 formarea sunetelor din sunete componente, nu ţine seama de
particularităţile psihologice, motrico-kinestezice şi auditive – ontogenetice.
“ğ” trece prin forma “dz”: “dzam” în loc de “geam”.
Procedee de derivare a sunetelor din seria “s”.
T-S
Se rosteşte “t” rapid, în succesiune (ttt). Rostind în continuare, se
împinge partea anterioară a limbii înainte şi în jos ca şi cum s-ar îndepărta de
pe ea un corp străin. Aceeaşi mişcare se face cu retragerea buzelor şi
apropierea dinţilor rezultând “ţ”. Din pronunţia prelungită, în şoaptă a lui “ţ” –
se desprinde “s”; dacă este nevoie se împinge uşor vârful limbii. “s” se poate
deriva din “t” dorsal: poziţia limbii este cu vârful îndoit la incisivii inferiori,
apoi prin închiderea gurii, prin pronunţia repetată (ttt) se obţine “ţ”, apoi prin
prelungire “s”. Metoda este indicată pentru subiecţii cu prognatism accentuat.
F-S
Articularea sunetului “f”. Buzele se retrag spre comisuri şi se suflă
aerul. Variante: suflare cu asocierea lui “t” fluierat; suflare cu asocierea lui
“ta”, “te”. “a”; suflare asociată cu “ta”, “e”; suflare, “te”. “s” se introduce în
cuvinte care-i avantajează pronunţia: “asta, este” şi se desprinde treptat,
urmând rostirea lui “s” izolat. Apoi se pronunţă “s-a”, “s-e”. Când “s” nu este
emis corect, se introduce “h” atenuat şi se pronunţă “sha”, “she” în mod rapid.
Urmează articularea lui “s” în cuvinte. Metoda este aplicabilă în toate tipurile
se sigmatism. La fel se obţine “z” din “v”.

Procedee de derivare a sunetelor din seria “ş”.

T-Ş
Limba la un “t” apical, se află în poziţia apropiată de cea pentru “ş”.
Se rosteşte un şir de (ttt), se rotunjesc buzele şi rezultă “č” (“tş”), prin
prelungire se separă elementul siflant de cel exploziv. Se poate
pronunţa (pentru rotunjire): “ut” – “uč” – “učşş”.
Ţ-Č
Se pronunţă “ţ”, se împinge vârful limbii înapoi şi în sus.

c) Emiterea sunetelor prin exerciţii ortofonice

Exerciţiile pregătitoare şi de articulaţie se utilizează dacă metoda
derivării nu dă rezultatele scontate.
Sigmatismul interdental: se pronunţă seria “s” cu dinţii strânşi, apoi se
consolidează sunetul. La început toate exerciţiile se fac cu gura închisă, apoi
în faţa oglinzii cu întredeschiderea uşoară a gurii.

27
 Sigmatismul mecanic: mai întâi se face tratamentul ortodontic. Se
recomandă producerea sunetelor “s, z, ţ” cu vârful limbii coborât la gingia
inferioară.
Sigmatismul addental: se recomandă lăsarea bruscă a capului pe spate la
pronunţia prelungită a lui “s” şi exerciţii în faţa oglinzii. S-a dovedit utilă
recurgerea la desene schematice, mişcări sugestive cu mâna.

2.2. Rotacismul

Rotacismul reprezintă o pronunţie denaturată a sonantei “r”. Această

tulburare aparţine dislaliei.
Simptomele caracteristice acestei tulburări sunt: distorsiuni, omisiuni,
înlocuiri.

Formele rotacismului:
Există 28 de forme ale rotacismului şi peste 50 de metode de corectare,
din care unele au doar valoare istorică. Dintre formele rotacismului amintim:
1. Rotacismul interdental – vârful limbii strecurat printre dinţi
vibrează în contact cu incisivii sau buza.
2. Rotacismul velar – intră în vibraţie diferite părţi ale vălului
palatin. Cu cât părţile antrenate sunt mai mari, cu atât vibraţiile sunt
mai încetinite. Se poate obţine un sunet scurt sau unul nazal.
3. Rotacismul uvular – este o formă frecventă de rotacism, se
obţine “r” graseiat (francez). La copiii mici apare o manifestare
pasageră. O rârâială se obţine prin vibraţiile încetinite ale uvulei.
“r” velar şi uvular duc la fonastenie (slăbirea vocii). Încordarea
mare a uvulei duce la hiperemia mucoasei bucofaringiene.
4. Pararotacismul constă în înlocuirea lui ”r” cu un alt sunet
corect articulat (cel mai adesea cu “l” – sunetul cel mai apropiat ca
impresie acustică şi loc de articulare dar şi cu “d”, “v”, “i”, “u”,
“ă”, “â”, “I”.

Stabilirea diagnosticului diferenţial al rotacismului:

Se foloseşte spatula pentru a vedea poziţia limbii, oglinda
laringoscopică, stetoscopul pentru a localiza vibraţiile (şi prin palpare). Este
necesară o examinare complexă.

28
 Stabilirea diagnosticului diferenţial presupune parcurgerea mai multor
faze:
I Analiza defectului de articulaţie permite aplicarea unor metode de
corectare corespunzătoare fiecărui tip de rotacism:
1. Rotacismul nazal – se fac exerciţii de ridicare a vălului
palatin;
2. Rotacismul velar, bilabial, lateral: - există vibraţia, dar
greşit localizată, ea trebuie deplasată spre vârful limbii;
3. Rotacismul apical monovibrant: - trebuie dezvoltată
motricitatea vârfului limbii;
4. Rotacismul uvular – se fac exerciţii de pronunţare
sacadată, în şoaptă, la incisivii superiori (vocea duce la recidivivă);
5. Pararotacism – “l” marginile laterale trebuie să blocheze
scurgerea aerului; se recomandă examinarea auzului fonematic şi
antrenarea acestuia.
II Exerciţii pentru dezvoltarea auzului fonematic:
 Situaţia în care subiectul sesizează pronunţia greşită la alţii, nu la sine;
corectarea se face prin înregistrarea propriei vorbiri.
 Trebuie intuită pronunţia corectă prin evocări onomatopeice: zgomotul
avionului, motorului, roata morii, soneria.
 Trebuie exersate paronimele: “car – rac”; “lac – rac”; “lamă – ramă”; “val -
var”.
 Exerciţii de analiză şi sinteză sonoră cu ajutor imagistic: ce poziţie ocupă
“r” în silabe, cuvinte, propoziţii.
III Exerciţii de gimnastică articulatorie:
 Mişcările articulatorii ale lui “r” se exersează izolat, apoi se face sinteza
lor. Sunt de preferat exerciţii globale: vibraţia întregului corp se transmite
vârfului limbii. Exemplu: - tăietorul de lemne; tremuratul de frig.
 Sunt necesare exerciţii specifice la subiecţii cu limba hipertonică sau
hipotonică.
 Se fac exerciţii pentru:
- vârful limbii: lăţirea, ascuţirea, retracţia, îndoirea, vibrarea;
- coborârea părţii dorsale.
 Se palpează pronunţia: pe laringe, la colţurile buzelor, pe palmă.

Etapele corectării rotacismului, la fel ca şi a altor tulburări dislalice

sunt: emiterea, consolidarea, diferenţierea şi automatizarea. Este extrem de

29
importantă realizarea autocontrolului. Emiterea şi pronunţia se fac după
reguli ortofonice şi de derivare.

Fixarea şi automatizarea lui “r” în vorbirea cursivă.

Trebuie stabilite legături între excitaţiile auditive, vizuale, kinestezice,
care condiţionează procesele de percepere auditivă, citire, scriere şi
pronunţare. Alegerea materialului verbal trebuie să respecte următoarele
criterii:
1. Afinitatea articulării cu alte sunete. Influenţa sunetelor vecine şi a poziţiei
sale în cuvânt asupra articulări. “r” are mare afinitate cu sunetele
explozive: “p”, “b”, t”, “d”, “c”, “g”.
2. Uşurinţa cu care se poate percepe vizual sunetul în silabe şi cuvinte
reprezintă o modalitate de asigurare a controlului vizual în oglinda
logopedică.
3. Dificultăţi de coarticulare în funcţie de forma de rotacism: transformarea
lui “r” velar în apical prin exersarea: “trrr” şi “drrr” cu limba plasată în
poziţia pentru “r” labial.
4. Poziţii fonologice în care apare “r”.

Exerciţii:
1. În cuvinte silabice: “r” se combină cu gama vocalică.
a. Silabe directe cu ponunţia prelungită a lui “r”: “rra”, “rre”, “rră”,
“rro”, “rru”, “rri”, “rrî”;
b. silabe directe: “ra”, “re”, “rî”, “ro”, “ru”, “ri”, “rî”;
c. silabe directe repetate: “rarara”, “rerere”;
d. silabe indirecte cu pronunţie prelungită: “arr”, “err”, …;
e. silabe indirecte: “ar”, “er”, “ăr”;
f. silabe închise: “rar”, rer”, “răr”;
g. silabe cu “r” în poziţie intervocalică: “ara”, “ere”, “ără”;
h. sonanta “r” în grupări consonantice:
 grupări consonantice izolate: “pr”, br”, “dr”, “hr”.
 grupări consonantice în silabe: “pra”, “pre”, “pră”; “bra”, “bre”, …; “tra”,
“tre”, …; “dra”, “dre” …
Explozivele “b” şi “g” şi fricativa “h” pot să genereze dificultăţi de
pronunţie prin combinarea lor cu “r” şi să determine reapariţia sau apariţia lui
“r” velar sau uvular. Când se asociază cu “c” şi “b” se face o pauză: c - ra”, “g
- ra”. Pot apărea dificultăţi de pronunţie şi la combinarea cu “s” şi “z”. Se
recomandă o pronunţie puternică pentru a rezolva hiatul care apare.

30
2. Exerciţii în cuvinte: monosilabice( “rac”, “rog”, “ros”; “car”, “măr” “por”);
bisilabice (“ramă”, “rată”, “rară”); plurisilabice; exerciţii de analiză
fonetică, paronime, sortare de imagini a cuvintelor care conţin “r”.
3. Introducerea în propoziţii. Se fac exerciţii ritmate: “Ra, ra, ra, nu fuma!”,
“R, r, r, nu pârî!”. Trebuie evitată interpunerea de sunete parazite (i, î) ca
de exemplu “rioată”, “pârâ”.

3. Au fost dezvoltate şi alte metode pentru corectarea tulburărilor de

pronunţie (fonetice). Dintre acestea Hebert (1990) menţionează: metoda
senzorio-motrică (Mc Donald 1964); metoda care utilizează stimuli pereche a
lui Weston şi Irwin (1971), programul de articulare Monterey, Baker şi Ryan
(1971), metoda care utilizează materiale fără semnificaţie dezvoltată de
Gerber (1973), metoda conceptualizării auditive a lui Winitz (1975), metoda
fonetică multiplă a lui Mc Cabe şi Bradley (1975) şi programul bazat pe
deplasarea stimulului, a lui Mc Leon (1970). Totuşi, marea majoritate a
acestor metode par să se rezume într-o mare măsură, la o variaţie, o
modificare sau elaborare a terapiei lui Van Riper, sau ele acordă o pondere
particulară, la importanţa unor faze din procesul terapeutic, sau depinde de
alte faze.

Teme:
1. Studiaţi capitolele care tratează rinolalia (Guţu Matei, 1978, Logopedie,
U.B.B, Cluj Napoca).
2. Caracterizaţi tulburări de pronunţie din sfera dislaliei (altele decât
sigmatismul şi rotacismul) şi elaboraţi proiecte de intervenţie logopedică
specifice fiecărei tulburări.
3. care sunt etapele corectării logopedice şi care sunt metodele şi procedeele
utilizate în cadrul acestora.
4. Arătaţi în ce constau activităţile de depistare şi examinare logopedică.

31
 Cursul 7-9
Tulburări fonetice versus tulburări fonologice
Obiective:
 Însuşirea unor repere conceptuale privind tulburările fonetice şi
fonologice;
 Prezentarea unor proceduri de analiză a tulburărilor fonologice în
scopul diagnosticării şi conceperii planului de intervenţie;
 Cunoaşterea principalelor modalităţi de intervenţie recuperatorie în
tulburările fonologice.

Cuvinte cheie:
tulburare fonetică, tulburare fonologică, trăsături distinctive,
spectrograme, analiză generativă, repertoriu fonetic, eşantion de limbaj,
pattern verbal

1. Clasic şi modern în abordarea tulburărilor de pronunţie

Se disting mai multe tipuri de tulburări de pronunţie. O distincţie clasică
la care au aderat clinicienii mult timp şi care se bazează pe etiologie este cea
dintre o tulburare organică şi una funcţională. În tulburarea organică de
pronunţie, se distinge o cauză fizică, care permite identificarea problemei.
Dacă această cauză este la nivelul organelor periferice ale vorbirii, problema
se numeşte disglosie (după Van Borsel, 1999). Dacă tulburarea apare în urma
unei leziuni sau a unei disfuncţii a sistemului nervos central, vorbim de
dizartrie (încadrare întâlnită la Guţu, Van Borsel, Hebert). Când tulburările de
pronunţie au cauze funcţionale, în această situaţie se vorbeşte de dislalie. Nu
este întotdeauna uşor de făcut distincţia dintre o tulburare de articulaţie
funcţională şi una organică.
O distincţie mai recentă, care nu se mai bazează pe etiologie ci pe
lingvistică, este distincţia dintre o tulburare fonetică şi una fonologică.
Această distincţie concordă cu observaţia că în achiziţia fonemelor copiii
trebuie să stăpânească simultan fonetica şi fonologia, înainte de a produce
sunetele (fonemele) limbii materne şi înainte să utilizeze diferitele foneme
pentru a produce cuvintele adulte.
O tulburare fonetică survine când un copil este incapabil să producă
corect, din punct de vedere motor, unul sau mai multe foneme din limba sa, la

32
o vârstă la care în mod normal ar trebui ca pronunţia să fie corectă. Un copil
prezintă o tulburare fonetică atunci când de exemplu la vârsta de 6 ani , îşi
proiectează limba între dinţi pentru a produce fonemul "s"(pronunţă “s”
interdentalic). Această manifestare poate fi acceptată la un copil cu o vârstă
mai mică. În tulburările fonologice problema nu este legată de producerea în
sine a sunetelor ci de utilizarea lingvistică a fonemelor pentru a forma cuvinte
cu diferite semnificaţii. Copiii care prezintă o tulburare fonologică simplifică
cuvintele prin procese fonologice în funcţie de vârsta pe care o au, utilizând
pattern-uri de simplificare neobişnuite şi atipice.
Fiecare dintre aceste două tipuri de tulburări, fonetice şi fonologice,
poate surveni una în absenţa celeilalte, dar pot să se manifeste şi împreună.

2. Proceduri de analiză a tulburărilor fonologice

În cazul unei tulburări de pronunţie severe, metoda tradiţională de
examinare este insuficientă fiind nevoie de proceduri de analiză mult mai
detaliate.
2.1. Analiza trăsăturilor distinctive
Într-o astfel de analiză fonemele sunt considerate ca un ansamblu de
trăsături distincte şi pronunţia copilului este comparată cu pronunţia adulţilor,
folosind ca termeni de comparaţie nu numai fonemele ci şi anumite trăsături
care disting fonemele între ele.
Printr-o astfel de analiză sunt identificate fonemele pronunţate eronat,
izolându-se acele trăsături care determină diferite probleme.
O înlocuire a lui d cu t în producerea cuvântului “dulap”, înlocuit cu
“tulap”, nu este considerată o substituţie a lui “d” cu “t”, ci ca o eroare care
afectează trăsăturile distinctive ale fonemelor (utilizând sistemul trăsăturilor
distincte a lui Chomsky, 1996). Într-o analiză aprofundată a trăsăturilor a unui
anume eşantion al limbajului oral, trăsăturile fiecărui fonem sunt comparate cu
trăsăturile fonemelor pronunţate şi se calculează pentru fiecare fonem în parte
de câte ori a fost realizat potrivit cu întreg eşantionul (Testul fonetic descris de
Lafon, 1985).
Analiza trăsăturilor distinctive posedă anumite avantaje faţă de analiza
tradiţională a erorilor articulaţiei. Acest tip de analiză poate să constituie o mai
bună metodă pentru a identifica şi descrie pattern-urile eronate din limbajul
unui subiect. De exemplu, se poate arăta că există o legătură între erorile din

33
pronunţia unui copil care substituie fonemul t cu k, d cu g, ele fiind rezultatul
încălcării unei trăsături "alveolare". Această analiză permite un număr mai
mare de generalizări şi este mai adecvată pentru măsurarea severităţii
tulburărilor de pronunţie. Teoria lingvistică care stă la baza metodei de analiză
a trăsăturilor distinctive a tulburărilor de articulaţie este cea elaborată în 1941
de Roman Jakobson.
Pe baza studiilor spectrografice a fonemelor din diferite limbi Jakobson
şi colaboratorii săi au pus la punct un sistem de care conţine 12 trăsături,
despre care autorul menţionat spune că sunt universale şi datorită cărora
fonemele din toate limbile umane ar putea fi clasificate şi distinse unele de
celelalte. Aceste trăsături au un caracter binar (altfel spus ele nu au decât două
specificări: una pozitivă, în cazul prezenţei unei trăsături într-un fonem, şi una
negativă în cazul absenţei acesteia dintr-un fonem) şi datorită faptului că au
fost identificate prin analiza spectrografică, sunt de natură acustică.
Totuşi din cauza anumitor imperfecţiuni în sistemul lui Jakobson, alţi
lingvişti au propus unele sisteme de trăsături, adesea foarte diferite de cele lui
Jakobson. Printre diferenţe menţionăm numărul trăsăturilor, natura trăsăturilor
(acustică, perceptivă, articulatorie) şi tipul de specificare a trăsăturilor (binară
sau cu valori multiple).
Se consideră că analiza trăsăturilor distinctive nu este potrivită pentru
evaluarea pronunţiei copiilor care comit omisiuni sau distorsiuni. Calculul
erorilor de pronunţie în funcţie de trăsăturile alterate este o procedură
laborioasă, în plus aceste trăsături distinctive. Nu există o relaţie directă între
trăsăturile distinctive ale unui fonem şi mişcările reale implicate în producţia
fizică a acestuia ceea ce înseamnă că teoria trăsăturilor distinctive nu se aplică
în studiul tulburărilor de vorbire cu cauze organice ci doar în cazul tulburărilor
de pronunţie de natură funcţională (tulburări fonologice).
2.2. Analiza "loc-voce-mod"
O astfel de analiză este similară cu cea a trăsăturilor distinctive, cu
excepţia tipului de trăsături care este utilizat în analiză. În analiza
"loc-voce-mod", trăsăturile sunt cele utilizate în mod tradiţional în fonetică
pentru a descrie locul articulaţiei, caracteristicile vocii şi modul în care este
articulat fonemul. Acestea sunt numite uneori trăsături fonetice pentru a le
diferenţia de trăsăturile distinctive, numite trăsături fonologice. Procedura
utilizată în analiza "loc-voce-mod", seamănă cu analiza trăsăturilor distincte.
Această metodă nu este potrivită pentru a analiza distorsiunile şi omisiunile,

34
dar se poate dovedi extrem de utilă în analiza acustică a elementelor
segmentale şi suprasegmentale ale vorbirii (modalitate aprofundată de
evaluare complementară audiometriei vocale) în scopul creşterii nivelului de
inteligibilitate al vorbirii la persoanele cu deficienţă de auz (Anca, 2001).
2.3. Analiza generativă
În anii '60, '70 întreaga gândire lingvistică a fost profund influenţată de
teoria lui Chomsky despre limbaj, cunoscută sub numele de gramatică
generativă, transformaţională.
Regulile generative descriu relaţia care există între reprezentările
fonemice abstracte subiacente şi cuvintele şi reprezentările fonetice care sunt
mai superficiale. Aceste reguli preiau forma următoare: A→B/X-Y. Astfel
regula prezentată mai sus poate fi citită astfel:
"A devine B când este precedat de X şi urmat de Y". Aceste reguli au fost
utilizate pentru a descrie diferenţele existente între pronunţia unui copil şi
pronunţia corectă a adulţilor. Când un copil omite sistematic consoana “r”,
indiferent de contextul fonetic în care se află această consoana, aceasta poate
fi exprimată prin regula (r) → 0.
Cadrul teoretic al fonologiei generative prezintă numeroase avantaje în
comparaţie cu analiza tradiţională şi analiza trăsăturilor distinctive în demersul
descrierii erorilor de pronunţie la copii. Din moment ce notarea trăsăturilor
este utilizată pentru a specifica sunetele în regulile de rescriere generativă, este
posibil, să fie surprinse generalizările erorilor comise de copii în producerea
fonemelor. În plus, pot fi descrise omisiunile şi chiar distorsiunile şi făcute
precizări despre contextele în care s-au produs schimbările (Hebert, 1990).
În ciuda acestor avantaje fonologia generativă nu a fost bine acceptată în
terapia limbajului.

2.4. Analiza repertoriilor fonetice şi analiza proceselor fonologice

Prima metodă este destinată evaluării abilităţilor fonetice ale unui copil
iar a doua are ca scop evaluarea problemelor fonologice. Analiza repertoriilor
fonetice este înainte de toate o analiză independentă. Descrie abilităţile
fonetice ale unui copil fără să facă referinţă la pronunţiile corecte ale adulţilor.
Se culege un eşantion de limbaj, este transcris fonetic şi apoi este
analizat. Dacă într-un eşantion de limbaj se remarcă pronunţia cuvântului

35
"girafă" prin "rafă", concluzia unei analize a repertoriilor fonetice ar fi că acel
copil este capabil să pronunţe consoanele “r”, “f” şi vocalele “a” şi “ă”.
O astfel de analiză va exprima registrul fonetic al consoanelor şi al
vocalelor utilizate de un copil. O analiză mai aprofundată poate să includă şi o
descriere a trăsăturilor, formelor silabice, secvenţelor de silabe şi patternurilor
de accentuare prezente în vorbirea copilului.
Bleile (1981, citat de Hebert, 1990) sugerează că aspectele fonetice ar
trebui să fie observate în mai puţin de două cuvinte diferite pentru a le putea
considera ca achiziţii.
Un avantaj al analizei repertoriilor fonetice este că permite efectuarea
acestor evaluări chiar şi în cazurile în care vorbirea unui copil este
neinteligibilă.
Analiza procesului fonologic este o analiză relativă. Ea descrie pattern-
urile erorilor care devin evidente când se compară producţiile unui copil cu o
normă la adult.
Indiferent de procedura, în ansamblu, etapele necesare unei analize a
proceselor fonologice sunt în număr de patru şi vor fi descrise în continuare.
1. Prima etapă constă în stabilirea unui eşantion de limbaj. Se poate
înregistra un eşantion pe baza vorbirii spontane, pe baza procedurilor imitative
sau pe baza unor sarcini de denumire a imaginilor sau a obiectelor. Pentru
copiii care prezintă un limbaj neinteligibil, cea mai potrivită sarcină este cea
de denumire a imaginilor. Se consideră necesar un eşantion de 55-100 cuvinte
diferite care să permită surprinderea tuturor variabilelor de utilizare a
proceselor fonologice.
2. A doua etapă este transcrierea eşantionului înregistrat eventual prin
transcriere fonetică. Procedura a fost descrisă de Lafon (1985) în prezentarea
“Testului fonetic” şi de Anca (2000) în descrierea probelor de limbaj incluse
într-un program de depistare precoce a tulburărilor de auz şi limbaj.
3. A treia etapă este compararea sistematică a producţiilor verbale ale
unui copil cu producţii verbale ţintă pentru a se identifica fiecare eroare şi
de-a o plasa într-o categorie proprie proceselor fonologice. Într-o formă cum
ar fi Ka pentru Klara, sunt identificate procesele: reducerea grupului
consonantic (Kl a fost înlocuit cu K) la fel şi suprimarea silabei finale (“r” a
fost omis dar şi vocala cu care era legat în silabă).

36
 4. Într-o ultimă etapă, putem calcula frecvenţa manifestării fiecărui
proces fonologic care a fost recunoscut.
De exemplu, procesul de reducţie a unui grup consonantic poate fi
aplicat fiecărui cuvânt ce conţine un grup consonantic, suprimarea silabei
pronunţată defectuos poate fi observată în fiecare cuvânt care conţine cel puţin
două silabe.
Totuşi în cazul copiilor cu tulburări severe de pronunţie această metodă
poate fi utilă pentru programarea unei intervenţii. S-au formulat opinii privind
utilitatea acestei metode şi pentru analiza tulburărilor de pronunţie ale
vocalelor.
Dezvoltări recente ale fonologiei conţin ideea centrală că unităţile
fonologice sunt organizate în mod ierarhic, o astfel de poziţie aparţine
fonologiei non-lineare. Această organizare are diferite niveluri. Unul dintre
aceste niveluri este cel al silabei. Acestă unitate domină unităţile de nivel
inferior care sunt începutul (consoana iniţială silabei) şi finalul (restul silabei).
Nivelul "început-rimă" domină la rândul său, nivelul C-V pentru a se reuni cu
reprezentarea segmentală.

3. Tratamentul tulburărilor fonologice

Metoda trăsăturilor distinctive a fost aplicată şi în reeducarea tulburărilor
de pronunţie.
Spre deosebire de metoda tradiţională, în metoda trăsăturilor distinctive,
centrarea preocupărilor nu se face pe fonemele eronate, ci pe trăsăturile
eronate ale acestor foneme. Trăsăturile distinctive nu sunt învăţate într-o
manieră izolată ci sunt într-un anume context. Se procedează la “opunerea” a
două foneme: unul care conţine trăsătura ce trebuie însuşită iar celălalt care nu
conţine această trăsătură. De exemplu pentru însuşirea trăsăturii de sonoritate
(prezenţa vibrării coardelor vocale) de un copil care nu are această trăsătură,
se poate apela la fonemele “k” şi “g” care au aceleaşi caracteristici cu excepţia
celei care trebuie însuşită. Se presupune că antrenarea trăsăturilor într-un
fonem va permite transferul acelei trăsături şi la alte foneme care nu au fost
antrenate.
Teoria fonologică care până în prezent a avut cel mai mare impact asupra
terapiei logopedice este "Fonologia naturală lui Stampe". În evaluarea
tulburărilor de pronunţie (fonologice) această teorie a condus la metoda

37
cunoscută sub numele de analiză a proceselor fonologice. Obiectivul acestor
proceduri nu este de a corecta sunetele în mod izolat, unul câte unul, ca şi în
cazul metodei tradiţionale, ci de reducere a frecvenţei unor procese fonologice
eronate cum este cazul modelului de intervenţie care utilizează perechi
minimale. O pereche minimală este formată din două cuvinte care devin
identice din punct de vedere acustic dacă se aplică un proces fonologic
particular. Pentru a se elimina procesele de anteriorizare a pronunţiei, se pot
utiliza perechi de cuvinte cum ar fi "tură/cură". Pentru a elimina suprimarea
consoanei finale putem utiliza perechi minimale ca "bea/beat". Procedeul se
poate utiliza pentru a suprima procesul de reducere a grupurilor consonantice.
Strategia de bază pentru tratament este de a confrunta copilul cu faptul că
pronunţia celor doi termeni din pereche este asemănătoare, şi să i se arate că
pronunţia greşită determină confuzii şi dificultăţi de comunicare. Copilul este
angajat într-o situaţie de joc în care el trebuie să ceară logopedului unul din
cele două cartonaşe care ilustrează o pereche de cuvinte. Logopedul
reacţionează la cererea copilului în funcţie de pronunţia sa indiferent de ceea
ce copilul a dorit într-adevăr să spună. În practica logopedică românească
acest gen de exerciţii fac parte din educarea auzului fonematic.
Gierut şi Williams (1989, citat de Van Borsel 1999) au lărgit utilizarea
perechilor minimale şi au recomandat utilizarea perechilor maximale în locul
celorlalte. În această metodă, în loc să se utilizeze perechi de cuvinte identice
cu excepţia unui fonem, diferenţiat printr-o singură trăsătură, perechile de
cuvinte sunt alese pe baza unor foneme care se disting.
Dacă în perechea minimală "tură/cură" diferenţa consta doar în locul de
articulare a fonemelor în perechile "cat/sat"; "coc/soc" diferă locul şi modul de
articulare. Şi, atunci când printr-o metodă de perechi minimale învăţăm
copilul să pună în contrast eroarea sa cu sunetul ţintă, într-o metodă prin
opoziţie maximă învăţăm copilul să pună în contrast fonemele ţintă care nu
sunt folosite cu cele care sunt utilizate în sistemul său fonologic. Ca şi
tratamentul cu perechi minimale şi tratamentul cu perechi maximale este
considerat ca fiind eficient.
O altă procedură care este foarte cunoscută în SUA a fost elaborată de
Hodson şi Paden (1983, citat de Van Borsel, 1999) şi este cunoscută sub
numele de metodă ciclică. Această metodă se centrează pe schimbări
progresive în procesul fonologic utilizat de copil. Terapia este organizată pe
un anumit număr de cicluri, altfel spus perioade de timp, mergând de la 5-6
săptămâni, până la 15-16 săptămâni în timpul cărora sunt facilitate anumite

38
pattern-uri fonologice. Pentru fiecare pattern fix se selecţionează un anumit
număr de sunete implicate în procesul fonologic şi sunt antrenate prin exerciţii
de discriminare, exerciţii de producere de structuri verbale, precum şi printr-
un bombardament auditiv. Cel din urmă se referă la procedura de prezentare
auditivă a unei liste de cuvinte care sunt selectate în funcţie de pattern-urile
care se doreşte să fie eliminate. Copilul trebuie la început doar să asculte lista
de cuvinte (care se citeşte). În metoda ciclică, primele pattern-uri vizate sunt
cele care sunt caracteristice copilului. După un timp, se urmăreşte un pattern
diferit, independent de progresul avut cu pattern-ul precedent. Într-un ciclu
ulterior, acelaşi pattern va fi din nou antrenat, dar cu un ansamblu diferit de
sunete.
Presupunem astfel că suprimarea continuă a unui pattern se va efectua
automat, după ce suprimarea a fost introdusă pentru prima dată. Hodson şi
Paden (1983), au raportat că procedura lor este eficace şi practică.
Metoda "Metaphone" (Dean şi Howell, 1986 şi Howell şi Dean, 1994,
citaţi de Van Borsel, 1999) este o altă metodă fonologică. În această metodă,
tulburarea fonologică este considerată ca fiind o problemă cognitiv/lingvistică
şi terapia are ca scop de a oferi copiilor ceea ce le este necesar pentru a opera
schimbările în limbajul lor, dezvoltându-li-se abilităţile metalingvistice.
Terapia constă în două faze. În prima fază, obiectivul este de-a ameliora
conştiinţa copilului cu privire la categoriile de foneme şi la contrastele dintre
aceste categorii. Faza a doua se centrează pe conştiinţa pe care copilul o are
despre propria eficienţă comunicativă şi este încurajat să utilizeze cunoştinţele
nou achiziţionate despre sistemul de foneme pentru a-şi corecta propriile
producţii verbale.
Teoriile fonologice sunt cele mai recente teorii utilizate în examinarea şi
corectare tulburărilor de pronunţie.

Teme:
1. Enumeraţi aspectele necesare şi suficiente pentru realizarea
diagnosticului diferenţial între tulburările fonetice şi cele fonologice.
2. Arătaţi deosebirile de abordare terapeutică în cazul tulburărilor
fonetice şi a celor fonologice.
3. Care sunt avantajele utilizării şi limitele metodei numită "analiza
trăsăturilor distinctive".
4. Aplicaţi regulile "analizei generative" în cazurile de parasigmatism.

39
 Curs 10-11
TULBURĂRILE DE VOCE

Obiective:
 Definirea calităţii vocii şi surprinderea disfuncţiilor acesteia;
 Surprinderea unor modalităţi diferite de analiză (evaluare) a
vocii;
 Prezentarea taxonomiei tulburărilor de voce;
 Schiţarea demersurilor terapeutice în cazul tulburărilor de voce

Cuvinte cheie:
timbrul, intensitatea, modul sau registrul, concentraţia verticală, corzi vocale,
laringotomie, fonastenie, disfonemie, afonie.

1. Precizări terminologice

În definirea conceptului de “calitate a vocii” este întâmpinată o

dificultate majoră. Vocea este judecată în mod diferit de către profan,
profesorul de muzică, actor, otorinolaringolog şi specialistul în terapia
limbajului. Vocea este analizată cel mai adesea pornind de la criterii auditive
subiective. Se folosesc termeni diferiţi ca descriptori ai calităţii vocii:
a) Harshness (engl.) care are echivalent în franceză termenul
de voce “aspră” sau “grea”. În general se consideră vocea aspră,
aceea care conţine zgomote vocale intermitente acompaniate de un
timbru foarte jos. Ca şi caracteristică acustică, se remarcă la
persoanele care manifestă acest tip de voce unele tendinţe de a-şi
începe propoziţiile brusc şi cu efort;
b) Breathiness (engl.): este opusă vocii aspre. Ea este
acompaniată de o mare pierdere de aer (nemodulată prin vibraţiile
corzilor vocale în momentul fonaţiei);
c) Hoarseness (engl.): aici este vorba de vocea răguşită în
care sunt prezente elementele de asprime şi aer excesiv, unul din ele
fiind mai uşor perceptibil.
În prezent majoritatea clinicienilor anglofoni şi francofoni reuşesc, fără
prea mari dificultăţi, să clasifice calităţile vocii cu ajutorul celor trei termeni
amintiţi mai sus. Unii specialişti utilizează în caracterizarea vocii şi conceptele
de:

40
  hiperfuncţie–care desemnează o prea mare tensiune musculară a
regiunii laringiene;
 hipofuncţie – care desemnează un efort muscular inferior celui
cerut pentru producerea adecvată a vocii.
Există şase parametri independenţi care permit descrierea tuturor
variaţiilor vocii normale şi anormale. Aceste dimensiuni sunt: timbrul (ridicat-
jos), intensitatea (puternică-slabă), modul sau registrul (pulsatil sau
fracţionat) şi în sfârşit, concentraţia verticală (focus vertical) a vocii, adică
înaltă spre cap şi joasă spre gât. Evaluarea vocii poate fi realizată în funcţie
de aceste şase dimensiuni independente. Interacţiunea acestor dimensiuni
constituie un continuum care merge de la vocea normală la cea deviată.
Există aparate sau softuri capabile să evalueze anumiţi parametri ai
vocii şi deci schimbările care intervin în aceşti parametri. Utilizarea judicioasă
a acestor aparate permite adesea luarea unei decizii rapide şi eficace în ceea ce
priveşte momentul oportun pentru terminarea tratamentului. Din păcate există
încă o mare reticenţă în utilizarea acestor modalităţi tehnice.

2. Principiile generale ale terapiei vocii

Perkins (1971, citat de Herbert, 1990) estimează că cea mai bună voce
este cea produsă cu minimum de efort. El afirmă mai precis că producerea
optimă a vocii este bazată pe abilitatea de a varia efortul vocal proporţional cu
nevoile timbrului (înălţime), intensităţii şi registrului vocal, menţinând nivelul
constricţiei la valoarea sa minimală. Datoria terapeutului este deci, să înveţe
subiecţii să vorbească fără efort şi toate exerciţiile pe care le va propune, vor
trebuie să fie învăţate şi executate păstrând în memorie acest principiu
fundamental. Perkins mai afirmă că pentru reeducare, distincţia între cauzele
organice şi cauzele funcţionale este inutilă.
Boone (1971, citat de Herbert, 1990) insistă mai ales asupra
identificării şi eliminării obiceiurilor proaste respiratorii şi fonatorii. Acest
autor, ca şi precedentul, respinge dihotomia probleme organice vs probleme
funcţionale. Importantă este analiza factorilor masei corzilor vocale şi gradul
lor de apropiere. Majoritatea problemelor de voce vor fi legate de unele
modificări ale masei corzilor vocale şi la sub- sau supra-aducerea lor. Autorul
propune în lucrarea sa o serie de 20 de tehnici care îi permit clinicianului să
atace problemele vocii analizate în funcţie de cele două dimensiuni mai sus
menţionate.

41
 Brodnitz (1965, citat de Herbert, 1990) vede problematica vocii ca o
perturbare a întregii funcţii vocale. Consideră că a insista asupra unor exerciţii
care privesc doar unul sau mai mulţi muşchi izolaţi nu este recomandabil.
După părerea lui, tensiunea şi vibraţia corzilor vocale sunt automate şi nu pot
fi manipulate conştient. Tehnica aleasă pentru hiperfuncţiune este cea de
"chewing" (vorbire asemănătoare cu cea a persoanelor care mestecă gumă).
Conceptul de funcţie globală a fonaţiei este de asemenea reflectat de
importanţa pe care Brodnitz o acordă aspectului psihologic (psihosomatic) al
apariţiei problemelor de voce. Autorul face afirmaţia că eficacitatea şi calitatea
funcţională a vocii se bazează în mare parte pe obiceiuri bune de viaţă, adică
pe capacitatea unui individ de a acţiona cu un minimum de efort muscular.
Tocmai această tensiune ce se manifestă la nivelul corzilor vocale şi la nivelul
muşchilor extralaringali determină apariţia posibilă a nodulilor sau a polipilor.
El insistă asupra reeducării întregii personalităţi şi nu numai cea a vorbirii.
În sfârşit, Moore (1976, citat de Herbert, 1990) se apropie simţitor de
Perkins şi recomandă fiecărui terapeut o cât mai bună cunoaştere a psihologiei
şi fonaţiei pentru a realiza la clienţii săi o producere a vorbirii cu minimum de
efort. Tehnicile care le sugerează sunt totuşi mai puţin numeroase şi mai puţin
precise decât cele care le regăsim la Boone.
Evoluţia terapiei vocii
Până în prezent postulatele terapiei vocii, atât în Europa, cât şi în America,
nu au fost riguros analizate. Noua dimensiune de explorat este cea care
determină persoana care se prezintă pentru terapie să considere ca pe un fapt
apariţia tulburărilor de voce. În acest context trebuie evaluate consecinţele
acestei dificultăţi asupra persoanei şi asupra anturajului. Din păcate, această
abordare fenomenologică nu a fost cercetată şi nu există studii sistematice.

3. Etiologie. Taxonomia tulburărilor de voce

La formarea vocii participă o serie de componente a căror activitate

este reglată de sistemul nervos:
 Componenta respiratorie;
 Componenta vibratorie;
 Componenta rezonatoare.
Elementele mecanismului vocal formează un sistem unitar cu o
coordonare corticală. Vocea este afectată de factori psihologici, fiziologici şi
sociali. Dezvoltarea aparatului vocal este influenţată de: stadiul ontogenetic în
care se găseşte persoana, de sexul acesteia şi de starea sănătăţii întregului

42
organism. Există şi alţi factori care condiţionează calitatea vocii, de exemplu,
o personalitate infantilă poate prezenta o voce „piţigăiată”. Şi factorii sociali
îşi pun amprenta asupra vocii, astfel se recunoaşte rolul imitaţiei şi faptul că
intensitatea vocii poartă amprenta unor îndeletniciri profesionale.
Ne vom referi, în cele ce urmează la acele tulburări de voce denumite
disfonemii. Faptul că toate intervenţiile chirurgicale pe laringe sunt însoţite de
tulburări ale vocii, a determinat o presupunerea că orice tulburare se explică
printr-o leziune la nivelul laringelui. Această concepţie a îngustat
perspectivele interpretării acestor tulburări. În realitate tulburările de voce pot
fi date de cauze multiple. Aceste tulburări de voce mai pot prezenta şi un
caracter profesional (cântăreţi, oratori, profesori).
Tulburările de voce, în general, sunt cuprinse în sistemul de fonastenii
ce înseamnă oboseală a vocii dar acest termen apare ca insuficient pentru
cuprinderea tuturor tulburărilor de voce şi astfel acestea sunt diferenţiate în:
 Fonastenii (slăbirea vocii);
 Afonie (pierderea vocii);
 Disfonemii (pierderi parţiale ale vocii).
Apariţia disfonemiilor este explicată prin alterarea automatismului
acustico-fonator ce poate fi dată de:
 O insuficienţă respiratorie ce alterează calităţile vocii. Pentru a
obţine efectul acustic, persoana depune un efort respirator nedozat printr-o
contracţie exagerată a coardelor vocale ce treptat va duce la o disfuncţie a lor.
Aceasta are ca efect apariţia unei stări de oboseală ce dă o scădere a tonusului
muscular (hipotonie şi hipokinezie).
 Un alt caz de disfonemie este acela în care hipokinezia se poate
manifesta de la început.
Cauzele tulburărilor de voce se pot grupa în:
1. Afecţiuni ale sistemului nervos central şi periferic;
2. Afecţiuni psihomotrice;
3. Alte patologii (sindroame în care tulburarea de voce este
simptom);
4. Afecţiuni ale aparatului fonator;
5. Afecţiuni ale aparatului respirator;
6. Deficienţe auditive.
1. Afecţiunile sistemului nervos central şi periferic au consecinţe
numeroase asupra vocii şi dau cele mai variate tulburări, unele cu caracter

43
polimorf. Aici se pot aminti: leziuni paralitice, scleroza în plăci, atingeri toxice
ale sistemului nervos.
2. Afecţiunile psihosomatice pot da, de asemenea, tulburări de voce.
Stările depresive ca şi cele de anxietate dau o hipokinezie a organelor
articulatorii. Stările de suprainhibiţie nervoasă alterează emisia vocalelor
(hipofuncţie). Isteria dă tulburări de voce. În fazele minore apar stări de
hipoestezie a laringelui iar în fazele grave ale isteriei se instalează afonia
(mutismul isteric).
3. Stările patologice generale îngreunează în mod secundar actul
fonaţiei. Toate bolile mai grave au consecinţe asupra integrităţii funcţionale
ale coardelor vocale. Astfel disfonemiile apar după afecţiuni hepato-intestinale
ce modifică debitul respirator sau în TBC, cancer, etc. Afecţiunile endocrine
au consecinţe evidente asupra stării funcţionale a coardelor vocale. Ele produc
dereglări hormonale şi ale metabolismului ce acţionează negativ asupra
sistemului nervos şi ca urmare apar şi perturbări ale emisiei vocale. Persoanele
cu tulburări ale glandei tiroide prezintă o voce răguşită, fonastenie. La
persoanele cu hiperfuncţia glandelor suprarenale vocea este stridentă şi
puternică , iar în cazul hipofuncţiei vocea este slabă şi monotonă. Tulburările
de origine sexuală - la persoanele cu tulburări utero-ovariene vocea este mai
gravă. La adolescenţi hipofuncţia glandelor sexuale are ca efect persistenţa
stării de mutaţie; hiperfuncţia glandelor sexuale este însoţită de o voce adultă
chiar în copilărie.
Cauze organice directe sunt reprezentate de afecţiuni ale aparatului
fonator cum ar fi: malformaţii (modificări) ale aparatului fonator; modificări
ale cavităţilor supralaringale; alteraţii ale suflului pulmonar; afecţiunile
organului auditiv.
Toate afecţiunile aparatului auditiv influenţează şi calitatea vocii.
Datorită complexităţii etiologiei şi patologiei acestei tulburări se impune o
colaborare strânsă între medic şi logoped în vederea lichidării lor. Fără
cunoaşterea etiologiei nu se poate trece la tratamentul logopedic. Medicul
stabileşte etiologia şi propune tratamentul medical pentru înlăturarea
patologiei şi numai apoi se pot face exerciţii logopedice. În cazul tulburărilor
de voce tratamentul logopedic devine auxiliar celui medical. În cazul când se
încearcă să se trateze vocea de către logoped, fără să se ţină seama de starea
pacientului se pot face greşeli mari. Orice iniţiativă logopedică pripită poate
duce chiar la agravarea tulburărilor de voce.

44
 4. Tratamentul tulburărilor de voce

Corectarea tulburărior de voce necesită măsuri complexe ce constau

din tratamentul etiologic şi simptomatologic ce revine medicului şi
tratamentul foniatric ce revine logopedului. Acest tratament este indispensabil
în vindecarea disfonemiei, tratamentul medical creând doar premisele
necesare vindecării.
În general, toată diversitatea simptomatologică a tulburărilor de voce
este abordată din perspectiva tratamentului logopedic în mod unitar, acesta
mergând pe îmbinarea respiraţiei cu articulaţia. Exerciţiile de respiraţie şi
articulaţie sunt dozate şi diferenţiate în raport cu specificul tulburărilor de
voce.
De exemplu, la o disfonemie datorată unei hiperkinezii toate exerciţiile
de articulaţie şi respiraţie se vor face pe fondul unei relaxări generale. Această
relaxare se poate obţine prin exerciţii speciale cât şi prin intervenţie
medicamentoasă.
În cazul disfonemiilor date de hipokinezii, exerciţiile de respiraţie şi
articulaţie necesită o încordare a aparatului fonator şi o tonifiere a întregului
organism. În acest scop, pe lângă exerciţiile generale se poate apela la ajutorul
unui fizio-terapeut.
Este important să se facă diagnosticul diferenţial între tulburările de
voce hiperkinetice şi cele hipokinetice. În cazul tulburărilor hiperkinetice
vocea este răguşită, corzile vocale sunt încordate. În cazul unei hipokinezii
vocea este dogită şi uniformă.

45
 4.1. Exerciţiile logopedice generale:
 Se insistă asupra exerciţiilor de reeducare a respiraţiei.
La majoritatea disfonemiilor apar şi tulburări de respiraţie, determinate
de stările îndelungate de efort, de tipul pronunţiei de voce. Persoanele cu
tulburări de voce sunt obişnuite să efectueze exerciţii de respiraţie. Exerciţiile
de respiraţie se fac la început după modelul respiraţiei logopedului. Pe lângă
metoda observaţiei se poate face o reglare a respiraţiei şi prin explorare tactil-
kinestezică (se pune o palmă pe toracele logopedului şi una pe toracele său).
Este indicat ca aceste exerciţii de repiraţie să se fie realizate de către
pacientul întins pe o canapea, pentru a obţine o relaxare musculară generală.
Aceste exerciţii se efectuează la început în poziţie orizontală, apoi şezând şi
apoi în picioare. Se insistă pe obţinerea unei bune respiraţii în poziţia
verticală.
O exagerare a mişcărilor respiratorii la persoanele disfonice atrage
după sine expiraţii forţate prelungite ce utilizează şi o parte din aerul de
rezervă. Acest tip de respiraţie contribuie şi mai mult la oboseala aparatului
vocal. Exerciţiile de corectare se reduc la efectuarea unei respiraţii mai scurte
şi lipsite de efort, fără încordare.
Efectuarea respiraţiei de tip costal superior. Această respiraţie este
foarte frecventă mai ales în formele distonice şi constă într-o exagerare a
respiraţiei ce se realizează de multe ori şi prin mişcări claviculare (ridicarea
umerilor).
Acest tip de respiraţie duce la o contractare a muşchilor laringelui ce
se repercutează negativ asupra emiterii vocalelor. Se recomandă exerciţii de
gimnastică respiratorie profundă ce se opune ridicării umerilor. Se fac exerciţii
cu braţele încrucişate pe piept sau cu palmele sprijinite pe umeri. Unii
terapeuţi recomandă exerciţii de respiraţie din poziţie verticală în timpul
cărora subiecţii îşi apasă umerii cu un băţ aşezat la spate şi capul lăsat de
asemenea pe spate. Din această poziţie subiectul este solicitat să facă respiraţii
costo-abdominale. Deosebit de important este ca aerul să nu fie expulzat brusc
şi ca presiunea aerului să fie constantă până la epuizarea undei respiratorii.
Alt tip de respiraţie deficitară este respiraţia incompletă şi inegală. În
timp ce partea anterioară a toracelui se măreşte, partea dorsală rămâne total
imobilă. Acest defect dispare dacă pacientului i se dau indicaţii de respiraţie
corectă şi i se cere să-şi verifice şi să-şi catalogheze mişcările respiratorii.

46
 Respiraţii superficiale datorită atoniei muşchilor abdominali. Acestea
apar la persoanele cu obezitate, ce duc o viaţă sedentară. La aceste persoane se
produce o diminuare a mişcărilor diafragmei. La aceste persoane respiraţia în
timpul fonaţiei se realizează printr-un efort al muşchilor toracelui. Pentru
corectare sunt necesare exerciţii zilnice, sistematice de cultură fizică generală.
 Exerciţii pentru reeducarea vocalelor.
Aceste exerciţii sunt legate direct de pronunţie. Ele se realizează pe baza
unor exerciţii de gimnastică articulatorie în vederea tonifierii sau a relaxării
musculaturii articulatorii, în funcţie de defectul de voce. Lecţiile de fonaţie
vor fi gradate progresiv începând cu pronunţarea sunetelor, a silabelor, a
cuvintelor şi apoi a propoziţiilor şi frazelor.
În prima fază se vor face exerciţii de voce şoptită pentru a se evita
suprasolicitarea corzilor vocale. Treptat se va intensifica emisia vocală. Se
recomandă exerciţii de pronunţare a vocalelor şi consoanelor şi apoi a
silabelor: fa, fe, fi; so, se, si. Treptat se vor introduce şi consoanele sonore.
Fiecare silabă se va pronunţa prelungit în timpul unei expiraţii.
Numai după ce s-a elaborat o coordonare între respiraţie şi articulaţie se
trece la corectarea calităţilor sunetelor.
Corectarea înălţimii
Este bine ca înălţimea medie a vocii să fie de tonalitate joasă. Frecvent se
poate stabili un acord între vocea pacientului şi o tonalitate a unui instrument
(diapazon).
Intensitatea vocii
Intensitatea vocii se corectează prin exerciţii care se realizează progresiv
începând de la o voce slabă până la o voce din ce în ce mai intensă.
Timbrul
Timbrul se realizează prin formarea unor deprinderi asupra poziţiei corecte
a organelor fonoarticulatorii în timpul fonaţiei. Prin coordonarea fonaţiei cu
respiraţia timbrul este plăcut. Timbrul se corectează prin exerciţii în care
laringele este oprit să facă mişcări exagerate (pacientul îşi fixează laringele cu
mâna).

4.2. Exerciţii logopedice specifice recomandate în diferite tulburări de

voce
 Reeducarea vocală în laringitele cronice. Pentru reeducarea vocală în
laringitele cronice trebuie efectuate exerciţii logopedice prin care se
împiedică excesul vocal, de aceea prima indicaţie este utilizarea repausului
vocal şi relaxarea laringelui.

47
 La copiii cu voce răguşită, după o cură de repaus de 3-4 zile se fac
exerciţii de respiraţie însoţite de exerciţii de articulare a vocalelor, apoi a
silabelor, a cuvintelor şi propoziţiilor.
În cazul unor fonastenii sau afonii, în laringite, repausul vocal trebuie
prelungit până la câteva săptămâni. Apoi se fac exerciţiile menţionate la vocea
răguşită.
 Reeducarea vocii în mutaţiile prelungite.Schimbarea vocii se datorează
creşterii şi dezvoltării laringelui. Vocea coboară devenind mai gravă, mai
ştearsă. În această perioadă pot apărea dereglări ale contracţiilor muşchilor
laringelui care duc la lipsa vibraţiilor corzilor vocale. Vocea este răguşită şi
oscilează dând naştere "intonaţiei de cocoş", alteori este voce de falset.
Această perioadă durează între 6 şi 12 luni. La băieţi începe de la 11 ani şi
poate apărea şi mai târziu la 15-16 ani. După această vârstă mutaţia este
patologică şi se numeşte mutaţie prelungită. Fiziologic se remarcă o
ridicare exagerată a laringelui şi o stare de tensiune a corzilor vocale.
Pentru reducerea stării de hiperkinezie se recomandă ca exerciţiile de
respiraţie şi de voce să fie însoţite de relaxarea generală a organismului.
Adolescentul trebuie să fie obişnuit să emită sunete mai grave. Pentru a
împiedica ridicarea laringelui şi încordarea corzilor vocale, laringele va fi
uşor coborât şi fixat cu mâna.
 Reeducarea vocii la persoanele care au laringotomie. Când se extirpă
laringele se pierde şi vocea şi se produc şi unele modificări în respiraţie.
Deşi reeducarea vocii este dificilă şi anevoioasă, aceste persoane au
posibilitatea de a-şi redobândi o vorbire apropiată de cea normală.
Există două mijloace utilizate în redobândirea vocii în acest caz:
 Fie prin utilizarea protezelor laringiene;
 Fie prin metode de reeducare vocalică.
Deşi se obţin rezultate bune prin utilizarea laringelui artificial se fac şi
exerciţii pentru obţinerea vocii. Trebuie ca bolnavul să fie ajutat să-şi creeze
un nou rezervor de aer care să-l înlocuiască pe cel anterior. În cazul copiilor,
reeducarea vizează utilizarea aerului din cavitatea bucală pentru producerea
sunetelor. O voce bună se poate obţine dacă subiectul îşi creează un rezervor
de aer prin esofag care să înlocuiască funcţia pulmonară. Pe lângă acest
rezervor de aer, care se producă fonaţia, subiectul trebuie să-şi realizeze şi noi
organe vibratorii. O nouă glotă se formează din fibrele musculare de la gura
esofagului. Greutatea constă în însuşirea deprinderii de deschidere voluntară a
buzei esofagului pentru expirarea aerului.

48
 Când reeducarea vocalică nu reuşeşte datorită rezistenţei reflexe a
musculaturii, se foloseşte o pompă prin care aerul este presat treptat în esofag.
Prin acest lucru se urmăreşte formarea deprinderii de a înghiţi aerul în esofag.
Acest aer esofagian determină mişcările vibratorii de la gura esofagului ce
reproduc mişcările corzilor vocale. După ce sunetul esofagian a fost obţinut,
munca logopedică va viza exerciţiile de articulare. După ce se fixează vocalele
produse izolat se trece la exerciţii de emitere a consoanelor, apoi la exerciţii de
silabisire, apoi la exerciţii de pronunţare a cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor.
La început vocea este parazitată de anumite sunete care dispar ulterior.
Lucrarea lui Gardner propune terapeutului care se ocupă de pesoanele
cu laringotomie un program de reeducare complex, desfăşurat în şapte etape
cuprinzând 36 de unităţi de exerciţii.
Şapte etape de învăţare a vorbirii utilizând esofagul (după Gardner
1971, citat de Remacle, 1999):
Etapa I: Orientare şi teste preliminarii
 Stabilirea relaţiei ortofonist - client
 Demonstraţii pe laringele artificial
 Prezentarea unor noţiuni despre sunetele obţinute prin utilizarea esofagului
 Discuţia ortofonistului cu familia celui cu laringotomie.

Etapa II: Iniţiere în vorbirea esofagiană

 Relaxarea şi respiraţia;
 demonstrarea compresiei;
 injecţie (de aer) însoţită de emisia consoanelor explosive surde;
 emiterea consoanei surde h;
 consoana explosivă surdă k;
 adăugarea sunetului s, la acţiunea de injecţie;
 alte sunete cu s, ş, t;
 favorizarea ingestiei de aer cu ajutorul injecţiei sau pompei linguale
(apăsare glosală sau glosofaringiană);
 utilizarea deglutiţiei minimale pentru demonstrarea injecţiei;
 ingestia aerului: inspiraţia;
 ajutoare pentru facilitarea expulziei prin expiraţie.

49
 Etapa a III-a: Dezvoltarea sunetelor vocale
susţinerea respiraţiei pentru două silabe;
 prelungirea tonalităţii vocalei;
 dezvoltarea vocalei iniţiale;
 sunetele explozive;
 alternarea oclusivei surde k cu sonora g;
 producerea perechilor sonore ale lui s şi t;
 sonantele: l, r, m, n;
 alte consoane: f, v;

Etapa a IV-a: Dezvoltarea fluidităţii

antrenarea fluidităţii prin exersarea cuvintelor mai lungi
 creşterea fluidităţii prin exersarea cuvintelor conţinând sunete non oclusive
 creşterea fluidităţii prin exersarea frazelor şi expresiilor mai lungi
 creşterea fluidităţii prin exersarea silabelor diverse.
 creşterea fluidităţii prin exersarea diferitelor viteze de vorbire.

Etapa a V-a: Restaurarea melodiei în vorbirea

extinderea scalei de tonuri
 ameliorarea vocii cu ajutorul inflexiunilor
 creşterea nivelului acustic al vocii.

Etapa a VI-a: Restaurarea inteligibilităţii vorbirii

ameliorarea calităţii sunetelor sonore: vocale
ameliorarea calităţii sunetelor sonore: consoane
 diferenţierea cuvintelor similare.

Etapa a VII-a: Creşterea puterii vocii

utilizarea forţei pentru accentuare
 utilizarea forţei pentru accentul tonic

Teme:
1. Realizaţi distincţia între disfonemii şi fonastenii.
2. Precizaţi exerciţiile logopedice destinate reeducării vocii în
mutaţiile prelungite şi corectării vocii nazale.

50
 3. Arătaţi, pe baza surselor bibliografice, specificul terapiei vocii în
cazul copiilor cu rinolalie şi disfazie.

51
 Curs 12

MODALITĂŢI DE DIAGNOSTICARE ŞI PLANIFICARE A

TERAPIEI TULBURĂRILOR DE LIMBAJ
După Roulin (1981)

Obiective
 Prezentare unor scheme funcţionale privind achiziţia şi
dezvoltarea limbajului verbal;
 Utilizarea unui model piramidal privind dezvoltarea limbajului
ca suport pentru realizarea diagnosticului tulburărilor de limbaj
şi pentru proiectarea intervenţiilor terapeutice.

Cuvinte cheie
Semnificaţii verbale, înveliş sonor, articulaţie, vorbire,
comprehensiune, exprimare, audiţie.

Însuşirea limbajului se face în trei timpi:

a) achiziţia semnificaţiilor;
b) recepţia cuvintelor (învelişul sonor) corespunzătoare semnificaţiei şi
înţelegerea;
c) exprimarea verbală.
Este situaţia inversă celei în care se apelează la dicţionar, care dă întâi
cuvântul şi apoi semnificaţia acestuia. Astfel, într-un prim moment, atitudinea
educatorului este de a favoriza explorarea - care pune în joc toate simţurile şi
totalitatea mişcării. Educatorul este în acelaşi timp model lingvistic, el dă
forma verbală corespunzătoare semnificaţiei achiziţionate, această formă
trebuie să fie corectă; propoziţiile trebuie să fie echilibrate, corecte.
Se recomandă ca model pedagogic: şcoala activă, fondată pe activitatea
copilului, o pedagogie de punere în situaţie (mai întâi explorarea, apoi
comunicarea). O situaţie care nu se poate reproduce în realitate, permite
copilului să re-creeze, să se joace, să mimeze, completând astfel perceperea şi
engramarea semnificaţiilor.
Dimpotrivă, o “pedagogie aşezată”, (copilul stă pe scaun în faţa unei
mese mici) nu permite utilizarea decât a două porţi perceptive: vizuală şi
auditivă.
În figura 1 este prezentată schematic dezvoltarea limbajului până în
perioada de începere a şcolarităţii.

52
 Pornind de la cele susţinute de Piaget, că limbajul şi gândirea se
structurează reciproc, se poate reprezenta dezvoltarea lingvistică prin
intermediul unei piramide (figura 2).
Interpretarea piramidei lingvistice:
Primul etaj al piramidei este al limbajului gestual. Pornind de la
explorarea multisenzorială a mediului său, copilul îşi dezvoltă aparatul
perceptiv şi motor, îşi structurează spaţiul propriu (schemă corporală,
lateralitate), se orientează în spaţiu şi în timp prin intermediul situaţiilor trăite.
Modul său de comunicare cu persoanele din anturaj este legat direct de
situaţie. Constă în:
- comprehensiunea atitudinii, mimicii, gestului şi a caracteristicilor
vocale (intonaţie, ritm) ale persoanelor din anturaj.
- expresia propriilor nevoi, dorinţe şi sentimente prin atitudine, mimică,
gesturi şi voce (strigăte, râsete, gângurit).
Baia de limbaj permite copilului să stabilească relaţii între semnificaţiile
achiziţionate şi forma verbală corespunzătoare. El accede astfel, la al doilea
etaj al piramidei, cel al codului oral, reprezentări ale realităţii trăite. Notăm că
la acest nivel, mijloacele de expresie mimică, gestuală şi vocală se simplifică,
dar însoţesc limbajul vorbit nuanţându-l şi precizându-l.
Al treilea etaj al piramidei, cel al codului scris, este deschis la un mod
de comunicare şi mai abstract, pentru că este despuiat de suportul biologic
gestual şi vocal. Acest nivel al comunicării, necesită o perfectă stăpânire a
limbajului.

53
Figura 1. Dezvoltarea limbajului, de la naştere la scriere

54
Figura 2. Sinteza dezvoltării lingvistice

55
 4. Prezentări de cazuri (structurate conform modelului piramidal)

1. E., are 6 ani şi prezintă dificultăţi de pronunţie. Este înalt de statură, voinic
şi este foarte vorbăreţ. În decurs de cinci minute şi-a povestit întreaga viaţă,
punând tot felul de întrebări despre viaţa terapeutului. Comunică foarte bine,
având un vocabular vast şi fraze bine echilibrate.
Audiţia:- percepe bine cuvintele rostite în şoaptă;
Examinarea vorbirii:- repetă corect cuvintele şi frazele din test;
Examinarea articulaţiei- proiectează vârful limbii între incisivi articulând T şi
D. Sigmatism interdental la fonemele S; Z; Ş şi J.
Examinarea nivelului motor:- motricitatea în general este satisfăcătoare dar
prezintă neîndemânare la nivelul motricităţii digitale; se constată moliciunea
obrajilor şi a buzelor, coordonare insuficientă a mişcărilor limbii, care sunt
mai degrabă lente şi imprecise.
Diagnostic:- tulburări de articulaţie asociate cu o diminuare a mobilităţii buco-
faciale şi digitale.

Figura 1. Diagnosticul schematizat

56
Reeducarea:
 Dezvoltarea motricităţii fine digitale (exerciţii digitale, manipulări, trasee)
 Dezvoltarea motricităţii buco-faciale:
- musculatura obrazului şi buzelor
- mişcările limbii
- respiraţia
 Reeducarea articulaţiei
- Fonemul “S”: ortofonie
asocierea fonemelor
repetiţia cuvintelor şi frazelor
Fonemul “Z”: aceeaşi paşi
Fonemul “Ş”: aceeaşi paşi
Fonemul “J”: aceeaşi paşi

L. are 7 ani şi este în primul an de şcoală. Este trimis la cabinet pentru

dificultăţile întâmpinate în citit. Mai precis, subiectul n-a reţinut nimic din
programa pentru citire. Beneficiază de ajutorul familiei care se implică în
educaţia copilului încercând să-l ajute, astfel că în fiecare seară, timp de două
ore, citeşte. Aceste şedinţe se termină adesea cu lacrimi, din cauza epuizării
subiectului şi a exasperării mamei sale.
La a doua întâlnire, la începutul examinării, subiectul face o criză de
anxietate cu sufocare. Examinarea trebuie întreruptă, subiectul este liniştit, se
reuşeşte destinderea sa, urmând ca totul să se reia ca un joc când acest lucru
este posibil.
Rezultatele examenului sunt concludente:
 Schema corporală deficitară;
 Lateralitatea slab afirmată;
 Percepţii vizuale deficitare în ceea ce priveşte discriminarea culorii, formei
şi dimensiunii;
 Lacune mari în ceea ce priveşte numărul, orientarea şi direcţia;
 Percepţii auditive:
Ritm:-o singură reuşită în seria de trei lovituri
Intensitate şi durată:- reuşeşte discriminarea zgomotelor puternice şi slabe,
lungi şi scurte; eşuează la succesiune;
 Articulaţie:-“S” şi “Z” sunt substituite cu “Ş” şi “J”.

57
 Vorbirea:- omisiuni şi substituţii fonemelor în listele I, II şi III. Sunt
reproduse doar primele cuvinte ale frazei de control.
 Expresie:- vocabular limitat la cuvintele curente. Frazele sunt agramaticale.
Verbele sunt absente sau utilizate incorect. “Eu” (pronumele personal,
persoana I, singular) este absent. Subiectul vorbeşte despre sine spunându-
şi numele.
Figura 2. Diagnosticul schematizat

Potenţial: normal
Sănătate:- nici o informaţie semnificativă
Afectivitate:- sentiment de eşec, teama de trăiri neplăcute, distres.
Educaţie:- forţare, anxietatea mediului familial.
Comentarii:- este vorba de un retard global. Subiectul nu-şi cunoaşte suficient
propriul corp şi nu-şi stăpâneşte mişcările. Fiind slab orientat în propriul corp,
rămâne dezorientat în situaţiile pe care le trăieşte (spaţiu şi timp). Nivelul
verbal este reflectarea acestei dezorientări. În acest caz o reuşită în lectură ţine
de domeniul fantasticului.
Reeducarea:
1. Aspect familial

58
 Se explică părinţilor natura dificultăţii. Sunt întrerupte “ajutoarele”
acordate în citire. Se recomandă intensificarea “băii de limbaj”.
2. Aspecte pedagogice
Sunt abandonate momentan toate ambiţiile pedagogice privind subiectul
3. Se va interveni la următoarele niveluri:
 Schema corporală
 Psihomotricitate
 Percepţii vizuale
 Reeducarea articulaţiei şi vorbirii
 Dezvoltarea limbajului (comprehensiune şi exprimare)
 Reluarea învăţării citirii, utilizând o metodă concretă care să afirme
structurile achiziţionate. (Metoda fonetică şi gestuală-Borel Maisonny).

4. S. are cinci ani şi este la grădiniţă. Vorbirea sa este de neînţeles.

Chestionată asupra antecedentelor medicale, mama sa spune despre copil că,
în general, este sănătos. Ca urmare a unor întrebări suplimentare relatează că a
avut multe otite, de la vârsta de 6 luni, până la 4 ani. În trei reprize i s-au
introdus în timpane tuburi de drenaj. A fost operat de amigdale şi polipi în
urmă cu 6 luni. La control s-a observat o diminuare a percepţiei auditive şi o
masivă tulburare de vorbire.
Istoria este clară. Copilul a suferit de multe ori otite în perioada de
dezvoltare a limbajului. Se ştie că otitele repetate pot antrena o hipoacuzie
uşoară, care nu împiedică înţelegerea, dar împiedică analiza elementelor
fonetice care compun vorbirea. Aceste scăderi auditive, periodice, sunt
dăunătoare dezvoltării percepţiilor auditive, ducând la tulburări de pronunţie şi
uneori şi la tulburări de vorbire.
Ultima intervenţie medicală a vizat ablaţiunea amigdalelor. Se pare că
infecţiile la acest
Figura nivel ardiagnostică
3. Schema putut cauza otitele repetate.

59
 Cu toate acestea, este important să ne asigurăm că nivelul auzului este
bun, constant, fapt pentru care trebuie făcute testele de acuitate auditivă.
Intervenţia va consta în reeducarea intensivă a tulburărilor de vorbire.

Teme:
1. Completaţi fişe logopedice pentru subiecţi având diagnostic iniţial
diferit şi urmăriţi evoluţia cazurilor pe parcursul terapiei lgopedice.
2. Utilizând modelul schemei diagnostice piramidale realizaţi
diagnosticul logopedic pentru cel puţin doi subiecţi cu tulburări de
pronunţie şi concepeţi planul de terapie logopedică

BIBLIOGRAFIE

Anca, M. (2002). Logopedie. Cluj-Napoca: PUC.

Boşcaiu, E. (1983). Bâlbâiala. Prevenire şi tratament. Bucureşti: EDP.
Chomscky, Noam, (1996) Cunoaşterea limbajului, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică.
Estienne, F. (sous la direction) (1990). Trouble du language. Ed. Pierre
Mardaga, Hayen.
Guţu, M. (1974). Logopedia. U.B.B., Cluj-Napoca.
Guţu, M. (1993). Note de curs. U.B.B., Cluj-Napoca.
Jurcău, E., Jurcău, N. (1989). Cum vorbesc copiii noştri. Editura Dacia,
Cluj-Napoca.
Jurcău, E., Jurcău, N. (1999). Să învăţăm să vorbim corect. Cluj Napoca:
Editura Printek.
Kersner, M., Wright, J. (edit.). (1996). How to manage Communication
Problems in Young Children. London: David Fulton.
Le Normand, M.-T. (1999). Retards de langage et dysphasies, în Rondal,
J.A.,Seron X. (sous la direction) Trouble du langage. Ed.:Pierre Mardaga,
Hayen.
Leblanc, R. (sous la direction) (1990). Trouble du language. Ed. Pierre
Mardaga, Hayen.
Mazeau, M. (1999) Dysphasies, troubles mnésiques, syndrome frontal chez
l`enfant. Masson, Paris.

60
Paillard, J. (1990). L`articulation des niveaux sensorimoteur,în Psychologie
and cerveau, Paris: PUF.
Păunescu, C. (1976) Introducere în logopedie. E.D.P., Bucureşti.
Remacle, M. (1999). Anatomie-Physiologie de la phonation, în Rondal,
J.A.,Seron X. (sous la direction) Trouble du langage. Ed.:Pierre Mardaga,
Hayen.
Remacle, M. (1999). Trobles de l`articulation, în Rondal, J.A.,Seron X. (sous
la direction), Trouble du langage. Ed.:Pierre Mardaga, Hayen.
Rondal, J.A., Seron, X. (1990). Trouble du languange. Ed. Pierre Mardaga,
Hayen.
Rondal, J.A.,Seron, X. (1999). Trouble du langage. Ed.:Pierre Mardaga,
Hayen.
Roulin, D. M. (1980). Le developpement du langage. Guid practique.
Quebec: Les Editions La Liberté.
Stan, I.T. (1990). Note de curs. UBB. Cluj-Napoca.
Stan, I.T. (1996). Studii de fonetică şi fonologie, Ed. P.U.C., Cluj-Napoca.
Ungureanu, D. (1998). Compendiu logopedic şcolar, Ed. Eurostampa,
Timişoara.
Van Borsel, J. (1999). Troubles de l`articulation, În Rondal, J.A.,Seron X.
(sous la direction) (1999). Trouble du langage, Ed.:Pierre Mardaga, Hayen
Verza, E. (1997) Dislalia şi terapia ei, E.D.P., Bucureşti.
Vrăsmaş, E., Stănică, C. (1997) Terapia tulburărilor de limbaj – intervenţii
logopedice, E.D.P., Bucureşti.
Webster, A., Wood, D. (1995). Speech and Language Difficulties, London:
Welington House.

61