Horia Lovinescu si teatrul de idei

Horia Lovinescu (fiul unui avocat, frate al lui E. Lovinescu) s-a născut la 28
august 1917 la Fălticeni şi a murit la 16 septembrie 1983 la Bucureşti. În cei
şaizeci şi şase de ani de viaţă a reuşit să se realizeze: a studiat Literele şi
Filosofia la Universitatea din Bucureşti, şi-a luat doctoratul cu o lucrare
despre Rim- baud la Universitatea din Iaşi, a scris numeroase piese de teatru,
începând cu Lumina de la Ulmi (publicată în 1953, în revista Viaţa
Românească), a fost director al Teatrului "Nottara", din 1960 şi până la
sfârşitul vieţii. Cultivat, distant, s-a plecat în faţa regimului comunist cu
eleganţa unui majordom englez, făcând demn concesii ruşinoase, iar
bătrâneţea şi-a înecat-o în alcool.
Piesa Citadela sfărămată (1955) a avut un mare succes,fiind ecranizată şi
tradusă în mai multe limbi sub titlul Familia Dragomirescu.Rănd pe rănd
apar: Oaspetele din faptul serii (1955),Hanul de la răscruce (1957),O
întămplare (1958),Surorile Boga (1959),...Şi pe strada noastră
(1959),Revederea (1962),Febre (1963),Moartea unui artist.
În 1963,in Editura pentru Literatură,apare volumul Teatru care cuprinde
cea mai mare parte din piesele enumerate mai sus.
La „Cartea Romănească”au apărut în volum în anul 1971,alte patru piese: O
casă onorabilă,Al patrulea anotimp,Jocul vieţii şi al morţii in deşertul de
cenuşă,Şi eu am fost în Arcadia.Aşa cum la începutul veacului intelectualii
fălticeneni ardeau de nerăbdare să ctitorească un muzeu în târgul lor, în
deceniul 70 în sufletele „entuziaştilor” locului se năştea, impunându-se
repede, ideea organizării unui muzeu care să arate ce însemnaseră Fălticenii
pentru cultura românească, ce urme adânci lăsaseră cei care pe aceste
pământuri văzuseră lumina zilei, aici învăţaseră carte sau îşi petrecuseră

1
întreaga lor viaţă, ori numai o parte din ea. Pe străzile oraşului mai existau
încă mărturii despre aceste treceri ilustre. Se aşezaseră acolo unde se
cuvenea plăci care să aducă aminte. Atmosfera era saturată de amintiri.
Stăruiau în aburul subţire şi transparent de deasupra oraşului Oamenii
locului râvneau la ceva mai mult, la ceva mai pregnant. O cronică în care
cele alese să fie însemnate pentru vecie. Stăruinţa acestor oameni de bine a
găsit ecou. Horia şi Vasile Lovinescu au donat casa lor de pe strada Sucevei,
ca să adăpostească muzeul numit inspirat „Galeria Oamenilor de Seamă” ai
Fălticenilor. Era şi original. Nicăieri în ţară nu mai exista un asemenea
muzeu. Se ivise din atmosfera bogatei spiritualităţi a locului. Îşi deschidea
porţile la 16 iulie 1972. Sutele şi sutele de mii de oameni care i-au trecut de
atunci pragul s-au simţit îmbogăţiţi sufleteşte. Imaginea despre Fălticeni a
căpătat nuanţe şi o aureolă spirituală ce dăinuie pentru totdeauna. Se
întâlnesc aici cu Ion Creangă, cu năzdrăvăniile lui fără seamăn, ale lui şi ale
tovarăşilor săi din vremea când erau elevi la şcoala de catiheţi din Fălticeni
şi chiriaşi în casa lui Pavel Ciubotarul, cel pe care catiheţii il aduseseră în
pragul nebuniei, cu Mihail Sadoveanu, elev la Folticeni, notat cu 10 la teza
de română de profesorul Nicolae Apostol, dar repetent din cauza
matematicii, ce pălise în faţa chemării iazului de la Nada Florilor, cu
Sadoveanu scriind în bojdeuca Ecaterinei Bâlu, trudind cu forţa lui de uriaş
al cuvântului, cu Sadoveanu împărăţind în „Grădina Liniştii”. Dar câte istorii
nu se ţes cu fir de poveste, de borangic, câte drumuri nu se deschid, câte
biografii captivante, memorabile, nu se conturează? Din vitrine ne privesc
manuscrisele lui Eugen Lovinescu, tălmăcind înverşunarea muncii şi
frământări lăuntrice ce altfel par străine chipului său împresurat de linştea şi
pacea ninsorii părului lins. Anton Holban ne apare tânăr, dar mânat de
suferinţe si mâhniri, cu sufletul mohorât la gândul apropiatei morţi a Profirei

2
Lovinescu , a „bunicii care se pregăteşte să moară”, cu inima cuprinsă de
prevestirea propriului şi prematurului său sfârşit.
Teatrul lui Horia Lovinescu e un teatru de idei,cu conflicte acute.
Întămplările înfaţişate se desfaşoară cu intensitate şi dramatism.Dramaturgul
e un constructor de teatru modern,deşi utilizează speciile modalitaţilor
consacrate genului.Ceea ce se observa de indata in teatrul lui LOVINESCU
este absenta oricarui complex: el nu cauta nici originalitatea frapanta, nu
refuza nici imprumuturile si nici nu apeleaza la o singura formula
dramaturgica. S-a vorbit astfel in critica despre un „eclectism" caracteristic
teatrului lovinescian, situandu-1 la rascrucea dintre rigoarea eticista si pasio-
nalitatea afectiva. Teatrul lui LOVINESCU este intens preocupat de
realitatea contemporana, radiografiata tenace, cu scopul de a impune o fresca
a epocii. Privirea observatorului este insa mereu dirijata de ochiul mintii:
scena realitatii se alimenteaza din culisele ratiunii. A vorbi asadar de o
puternica structura clasica in piesele dramaturgului e cu totul indreptatit si
aceasta se simte numaidecat in preeminenta umanitarismului si in triumful
gandirii asupra sentimentului, ultimul vazut ca o abatere - nu o data - de la
morala comunitatii (Revederea, 1962). Divergenta in aparenta, creatia lui
LOVINESCU se sprijina totusi pe o coerenta subterana, izbutind prin
diverse strategii sa dea un sens moral comportamentului personajelor.
Concilierea aceasta aminteste de observatia lui John Gassner: realismul ar
avea, in esenta lui, caracterul unui clasicism modern, intre cei doi poli - teza
morala de extractie clasica si observatia minutioasa de provenienta realista -
teatrul lovinescian isi cauta identitatea prin repetate replieri si deschideri,
visand sinteza si asimiland cele mai felurite procedee: expresioniste (Omul
care si-a pierdut omenia), epice (Petru Rares), existentialiste (Jocul vietii si
al mortii in desertul de cenusa) etc. Unificate in subtext de realismul

3
dramatic, piesele sunt aureolate in afara de o puternica atmosfera poetica, in
linia teatrului simbolist, ceea ce traduce starea launtrica a personajelor aflate
in continua stare de criza. Nu e de mirare, asadar, ca un astfel de teatru e in
permanenta cautare a formulei adecvate, proband pe rand haine noi, pentru a
putea aparea pe scena intr-o tinuta impecabila. Dramaturgul abordeaza cu
egal interes drama (Citadela sfaramata, Moartea unui artist), melodrama (O
intamplare, Al patrulea anotimp), drama istorica (Petru Rares), dar si
apologul (cum considera Tudor Vianu Hanul de la rascruce), comedia
politista (O casa onorabila), tragedia politista chiar (Omul care asa cum o
caracteriza Radu Popescu), poemul dramatic (Omul care si-a pierdut
omenia), piesa-eseu (Autobiografie). Din acest eclectism ce conjuga
realismul si clasicismul, simbolismul si expresionismul, se intelege ca
ambitia autorului n-a fost aceea de a configura imaginea congruenta a
complexitatii umane, ci de a o fragmenta spre a-i urmari fizionomia in
detaliu. Piesele pot fi intelese deci si ca scene ale unei singure opere, in care
acelasi personaj traieste in chip caleido-scopic toate secventele unei
existente, de la confruntarea cu „intelighentia" aristocratica (Lumina de la
Ulmi, Citadela sfaramata, Surorile Boga), pana la trecerea in fictiune (Omul
care si-a pierdut omenia). Episoade de limitata inspiratie sociologica se
alatura atmosferei cehoviene ori gorkiene, inefabilul simbolist imblanzeste
tensiunea expresionista; in fine, secvente schilleriene ori brechtiene sunt
contrapunctate printr-un umor de descendenta caragialiana, precum cel al lui
Grigore Drago-mirescu din Citadela sfaramata. Piesa are in principiu
intelesul de situatie, iar proliferarea modalitatilor se explica tocmai prin
dorinta de a infatisa o unitate in diversitate. Cand LOVINESCU aplica
creatiei sale un regim clasicist, lucrurile se complica putin, fiindca imediat
razbate schema si in locul sintezei aflam doar ideea de sinteza. Fiind prin

4
vocatie un moralist, autorul isi plimba eroii prin situatii diverse, spre a-i
corecta si sanctiona, nu fara un aer justitiar. De aceea, dramele sale sunt,
intr-un fel, „franceze", mizand excesiv pe caractere abstracte, pe gandirea
logica, pe un soi de „cartezianism". LOVINESCU „mai mult compune decat
inventeaza", cum ar spune Emil Faguet, si adesea sentimentele devin
concepte care reclama intr-o ordine desavarsita idei juste. De aici si accentul
melodramatic al unor piese, caci numai una din fortele ce se infrunta pare
legitima. Judecand mereu prin opozitie, autorul da verdicte in spiritul unei
morale a epocii, limitand viata launtrica a personajelor (Elena, Al patrulea
anotimp. Revederea), incat acestea risca sa devina niste fantose, sa actioneze
dogmatic, eliminand tocmai realitatea originara din constiinta. Maria din
Lumina de la Ulmi, Iulia din Surorile Boga, Olga din Revederea sunt simple
substitute ale unor teze care au depasit realitatea cu cel putin specificul
acesteia. Surprinzatoare ramane la LOVINESCU coexistenta, in aceeasi
perioada de creatie, a unor piese fade, cu altele exemplare. Denivelarea e
mai degraba etica decat artistica, fiindca pare neverosimila nastere aproape
simultana a unor creatii ca O intamplare (1958) si Elena (1956), Febre
(1961) si Revederea (1962), Petru Rares (1967) si Adolescentul (1965),
Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa (1968) si Al patrulea anotimp
(1969), Paradisul (1974) si Ultima cursa (1974), cele dintai fiind si cele mai
bune productii ale autorului. Nu e mai putin adevarat ca si in piesele unde
subtextul unei mezaliante estetice nu e absent, unde vesmantul precum e
manifest, cititorul/spectatorul simte curgand sangele albastru al talentului. In
ceea ce a dat mai bun, LOVINESCU se dovedeste un excelent analist al
constiintei surprinse intre nostalgia autenticitatii si complexul luciditatii.
Fara sa fi inregistrat o evolutie spectaculoasa, teatrul lovinescian oscileaza
pe tot parcursul intre teza facila si meditatia profunda, intre realismul naiv si

5
realismul dramatic de reala forta. in aceasta din urma directie el obtine
rezultate demne de tot interesul, apropiate prin formula si consistenta
teatrului de dezbatere si celui critic european. Astfel, in chiar anii de la
inceput ai literaturii postbelice, el dadea o creatie rezistenta prin Citadela
sfaramata, continuand intr-un alt context istoric linia traditionala a teatrului
romanesc interbelic cu personaje diverse, din mediile sociale prinse in
furtuna revolutiei, puternic conturate psihologic, in maniera dramaturgiei lui
Camil Petrescu sau in aceea din Batranul Hortensiei Papadat-Bengescu.
Valorificand apoi zestrea viziunii istorice a lui Delavrancea din Viforul si
Luceafarul, ii acorda o dimensiune contemporana acuta in Petru Rares,
distribuind accentele dezbaterii dramatice pe ideea tragica a apararii
independentei si dialectica ideii de putere politica si omenie. Meditatia
filosofica il preocupa intens in ultima faza de creatie, prin preluarea in
maniera moderna a unor mituri si motive universale in Moartea unui artist,
Paradisul si, mai cu seama, in Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa,
unde simboluri arhaice sunt reinterpretate din perspectiva unei experiente
existentiale si istorice premonitorii. „Piesa e paradoxal spirituala,
batjocoritoare, demistificatoare. Totul e intors pe dos ca o manusa: pana si
cinicul Cain descopera in iubirea pentru Ana o cale spre umanizare.
Inteligenta, bine construita (evitand totusi schematismul prin bogatia
situatiilor si prin varietatea simbolurilor), piesa lui LOVINESCU este printre
cele mai bune pe care dramaturgul le-a scris" (N. Manolescu). in asemenea
creatii, LOVINESCU se alatura dezbaterii dramaturgice moderne, ilustrata -
in maniere asemanatoare - in alte literaturi, de Grass, Frisch sau Diirrenmatt.
Valoarea unei literaturi se judecă după gradul în care atacă problemele cele
mai acute ale contemporaneităţii, le întruchipează cu profunzime,
expresivitate şi putere de emoţie. Horia Lovinescu se afirmă ca un autor

6
preocupat de astfel de probleme, capabil de superioare realizări artistice.
Lucrarea lui Horia Lovinescu constituie o temeinică îmbogăţire a teatrului
nostrum. Piesa lui Horia Lovinescu prezintă oameni vii în situaţii dramatice.
Ea pune probleme complexe, strâns legate de actualitatea vieţii noastre.
Teatrul lui Horia Lovinescu este declamativ, solemn, încărcat de simboluri şi
adeseori propagandistic. Dar ceva din el încă rezistă. Chiar dacă alegoria nu
devine aproape niciodată parabolă, chiar dacă replicile aduc aminte uneori
de o retorică romantică deseori, iar alteori de ideologia comunistă,
ansamblul, greoi şi scârţâitor, stă totuşi în picioare, datorită unui suflu
unificator. Sofisticata mistificare respiră un patetism abstract şi are o
însufleţire stranie. Valoarea teatrului lui Horia Lovinescu constă în chiar
teatralitatea sa.Multe dintre piesele lui Horia Lovinescu se axează pe
problematica familiei şi a raporturilor dintre generaţii. În Citadela sfărâmată,
1955, clanul familial burghez (faţă de care dramaturgul simulează dispreţul,
pentru a face plăcere proletarilor aflaţi la putere) apare ca un edificiu fără
fundaţie, zguduit nu numai de revoluţie, ci şi de contradicţii din interior.
Este o "prăbuşire a casei Usher", lipsită însă de măreţie, pentru că autorul s-a
lăsat influenţat de mecanica teatrului cehovian (nu şi de poezia lui): oameni
şterşi, care nu fac nimic, lipsă de orizont, drame consumate în tăcere.
Personajele cele mai clar configurate sunt Grigore Dragomirescu, un mic-
burghez sclerozat care ţine la "onoarea lui de familist", fiul său, Matei, un
prestidigitator al cuvintelor şi, mai ales, bunica lui Matei, femeia-savant -
singurul personaj cu umor din teatrul lui Horia Lovinescu. "Bunica" e o
Domnica citadină, mai energică şi mai simpatică decât toţi urmaşii ei, care
priveşte cu maliţie, dar şi cu duioşie scufundarea corabiei lui Noe.
O radicalizare a temei familiei realizează Horia Lovinescu prin
reinterpretarea străvechiului mit biblic al uciderii lui Abel de Cain. Dar

7
"reinterpretare" e prea mult spus. În realitate, mitului biblic i se infuzează
câteva elemente moderne: hazard, necomunicare (ca în Malentendu de
Camus), în O întâmplare, şi decor apocaliptic combinat cu "vestigii" ale
civilizaţiei secolului douăzeci, în Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de
cenuşă.O întâmplare se remarcă printr-un hieratism de tragedie antică sau
prin ceea ce s-ar putea numi o sobrietate de film alb-negru, dar, din
nefericire, asemănarea de fond cu piesa lui Camus e mult prea evidentă. În
ceea ce priveşte Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă, modelul
strivitor la care cititorul o raportează inevitabil este romanul cu subiect
similar al lui Steinbeck. Spre deosebire de prozatorul american, Horia
Lovinescu nu răstoarnă raportul dintre Cain şi Abel, discreditând binele şi
reabilitând răul, ci dizolvă mitul într-o simbolistică confuză (parcă pentru a
provoca un complex Oedip, Tatăl o asediază cu dragostea lui desfrânată pe
Ana, iubita lui Abel, apoi tot el apare răstignit, ca un Isus Christos.