Definiţia şi obiectul topografiei

DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL TOPOGRAFIEI

Încă din antichitate, omul a simțit nevoia de a descrie formele terenului, anumite itinerarii, rute maritime
şi orice alte elemente utile pentru viața sa. În mod sigur, primele tentative, în absența cunoştințelor matematice
şi geometrice şi a instrumentelor adecvate au dat naştere unor hărți atât de imprecise, că atingeau doar în parte
scopul pentru care fuseseră realizate. Cu timpul, datorită progresului ştiințelor, a mijloacelor de transport şi a
instrumentelor, opera realizatorilor de hărți a devenit din ce în ce mai precisă, până când ajungem în zilele
noastre la metodele actuale de realizare a reprezentărilor cartografice.

Topografia este ştiinţa care, sprijinindu-se pe reţeaua geodezică, îndeseşte punctele de sprijin pentru a
putea determina poziţia punctelor de detaliu de pe suprafaţa terestră.
Geodezia este ştiința care se ocupă cu studiul formei şi dimensiunilor Pământului, cu realizarea
măsurătorilor de precizie pe teren. Pentru măsurătorile geodezice se ţine cont de influenţa curburii Pământului
(pentru că măsurătorile se realizează pe mari suprafeţe) iar pentru calcule se utilizează matematicile superioare.
Geodezia determină coordonatele punctelor geodezice, puncte care formează reţeaua geodezică.
Spre deosebire de măsurătorile geodezice, ridicările topografice se realizează pe suprafeţe mici, şi ca
urmare nu sunt influenţate de sfericitatea Pământului.
Topografia are două ramuri:
- planimetria, care se ocupă cu determinarea poziției în plan a punctelor topografice
- altimetria, care se ocupă cu determinarea altitudinilor
Pe lângă topografia propriu-zisă (topografie generală sau topografie la zi) mai există şi o topografie
subterană (minieră). Pe lângă acestea, există şi o serie de denumiri specifice domeniilor în care topografia este
utilizată:
- topografie hidrologică,
- topografie forestieră,
- topografie militară etc.
Multe discipline din domeniul măsurătorilor terestre (ca geodezia, fotogrammetria, teledetecția etc.)
furnizează date pentru realizarea hărților.
Fotogrammetria este ştiința care se ocupă cu înregistrarea şi determinarea exactă a formei şi
dimensiunilor diferitelor elemente de pe suprafața terestră, precum şi cu reprezentarea lor pe planuri şi hărți pe
baza unor fotografii speciale numite fotograme.
Teledetecţia se ocupă cu detectarea şi recunoaşterea obiectelor de la distanță prin mijloace de
înregistrare speciale.

PLANURI TOPOGRAFICE

Ca rezultat al ridicărilor topografice (ridicări topografice = măsurători) se obține planul topografic. Pe

acesta elementele din teren sunt redate micşorat, în proiecție orizontală.
Dacă suprafața care trebuie cartografiată are dimensiuni mici, curbura Pământului se neglijează, iar
proiectarea punctelor de pe suprafața terestră pe plan se face ortogonal, adică verticalele proiectante sunt
paralele între ele. În acest caz se vorbeşte de plan topografic, care este o reprezentare grafică convenţională,
precisă, micşorată la scară, a unei suprafeţe mici de teren. Conţine detalii de planimetrie şi de nivelment mai
amănunţit decât hărţile topografice.

Tipuri de planuri topografice

Surse:
Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2005), Topografie-Cartografie, ediţia a II-a, revăzută, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti, cu modificări.
Năstase A. (1983), Cartografie - Topografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, cu modificări.
 Definiţia şi obiectul topografiei

Pentru clasificarea planurilor se iau în considerare următoarele criterii importante:

Scară:
• planuri topografice propriu-zise (1: 20 000, 1:10 000);
• planuri topografice la scările 1:10 000 şi 1:5000 (ultimele se numesc planuri topografice fundamentale);
• planuri de situaţie la scările 1:2500, 1:2000,1:1000, 1:500;
• planuri de detaliu la scările 1:100 şi 1: 50.
Conţinut:
• planuri generale, pe care sunt reprezentate elementele de planimetrie şi altimetrie;
• planuri tematice, care conțin elemente topografice şi elemente speciale.
Destinaţie:
• planuri care se folosesc în anumite domenii (cadastrale, miniere).

Orice punct de pe suprafața terestră este redat pe planul topografic prin cele trei coordonate (X, Y, H).
Coordonatele X şi Y se folosesc pentru redarea celor două dimensiuni plane, iar H (sau Z) pentru altitudine.

DEZVOLTAREA MĂSURĂTORILOR TERESTRE

a) LA NIVEL MONDIAL

Măsurătorile terestre s-au dezvoltat în legătură directă cu progresele ştiinței şi tehnicii, ajungându-se de
la măsurătorile din antichitate efectuate cu instrumente şi metode simple la măsurătorile de arce de cerc de
meridian pentru determinarea formei şi dimensiunilor Pământului, începute în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea şi la determinările satelitare.
O contribuție importantă la dezvoltarea măsurătorilor terestre au constituit-o:
- inventarea lunetei de către Galileo Galilei (în anul 1605);
- inventarea metodei triangulaţiei de către Wilebrord Snelius (în 1616). După unii autori, metoda ar fi
fost cunoscută încă din Egiptul Antic, după alții ar fi fost inventată în Italia, de către arhitectul genovez
Leon Battista Alberti (1445) şi difuzată în Europa (1533) de către matematicianul flamand Gemma
Frisius (profesorul lui Mercator);
- măsurătorile de arce de meridian organizate de Academia de Științe din Franța pentru determinarea
formei şi dimensiunilor Pământului;
- calcularea primilor elipsoizi de referinţă de către geodezii Walbeck (1819), Bessel (1841), Delambre
(1850) ş.a.
În secolul al XIX-lea un eveniment deosebit l-a constituit realizarea legăturii geodezice între Europa şi
Africa de către serviciile geografice spaniol şi francez.
În prima jumătate a secolului al XX-lea s-au continuat măsurătorile terestre pe întinderi mari, care au
permis calcularea mai precisă a unor noi elipsoizi, dintre care amintim pe cei calculați de Hayford (1909) şi
Krasovski (1940), care au fost adoptați de către țara noastră ca elipsoizi de referință. Din 1992 România a adoptat
elipsoidul WGS 84.
S-a construit aparatură geodezică electrooptică şi radiogeodezică care permite măsurători de distanțe
foarte mari cu precizie de asemenea mare.

Surse:
Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2005), Topografie-Cartografie, ediţia a II-a, revăzută, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti, cu modificări.
Năstase A. (1983), Cartografie - Topografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, cu modificări.
 Definiţia şi obiectul topografiei

Din a doua jumătate a secolului XX se poate vorbi de o nouă eră în domeniul măsurătorilor terestre, era
cosmică, prin utilizarea sateliților artificiali la rezolvarea unor probleme legate de forma şi dimensiunile
Pământului. Prin lansarea sateliţilor artificiali ai Pământului, a apărut o nouă ramură a măsurătorilor terestre,
geodezia cosmică. Măsurătorile cu sistem laser, de exemplu pe distanța Pământ - Lună se fac cu o precizie de ±1
cm.
Pe măsura perfecționării, tehnicile fotografice geodezice satelitare s-au împărțit în trei categorii:
- tehnici fotografice (optice),
- tehnici radiotehnice (interferometrice şi tehnici Doppler),
- laseri satelitari (telemetre cu laser).
Ultimele două categorii permit efectuarea de măsurători atât ziua, cât şi noaptea.
Pe lângă procedeele clasice de înregistrare a obiectelor de pe suprafața terestră utilizate de
fotogrammetrie, au apărut şi altele care aparțin unor noi ramuri, ca teledetecția şi holografia.
S-au realizat lucrări de importantă internațională (racordarea geodezică dintre Franța şi nordul Africii,
dintre Europa şi Insulele Azore, precum şi triangulația cosmică mondială etc.).
S-au efectuat măsurători asupra Antarcticii, în acest sens constituindu-se un comitet științific
internațional de cercetare, denumit SCAR (Scientific Committee on Antarctic Research) la care sunt membre
toate statele care au stații permanente în Antarctica. În cadrul acestui comitet există zece echipe de lucru, dintre
acestea făcând parte grupul de geodezie şi cartografie, care desfășoară o activitate în domeniul măsurătorilor
utilizând aparatura cea mai modernă (aparate de teledetecție, imagini din sateliți etc.) în vederea realizării hărții
topografice a Antarcticii.

Determinările GPS au produs schimbări majore în geodezie, topografie şi cartografie. GPS (Global
Positioning System = Sistem de Poziționare Globală) reprezintă o tehnologie modernă care foloseşte un complex
de sateliți cu ajutorul cărora se poate determina poziția oricărui punct de pe suprafața Pământului, într-un sistem
unic de referință, cu ajutorul unor aparate specifice.
Determinările GPS folosesc efectul Doppler, adică variația frecvenței unui semnal când emițătorul
(satelitul) şi receptorul (stația căreia trebuie să i se determine poziția) se mişcă unul în raport cu celălalt. Principiul
este următorul: satelitul emite un semnal codificat pe o frecvență stabilită, iar receptorul primeşte semnalul, îl
decodifică, prelucrează informațiile şi îşi determină poziția. Rețelele de emițători şi receptori formează sisteme
satelitare de poziționare într-un cadru de referință global, ca de exemplu: GEOSTAR (SUA), NNSS TRANZIT (SUA),
MOBILSAT (SUA), GLONASS (Rusia), NAVSTAR GPS (SUA), GRANAS (Germania), GALILEO, COMPASS ETC.
Datorită avantajelor oferite (posibilitatea efectuării determinărilor non-stop, acceptarea lipsei vizibilității
între puncte, precizia foarte bună, siguranța în funcționare ş.a.) sistemul GPS se utilizează în transporturile
maritime, aeriene şi terestre, dar şi la lucrările geodezice, pentru crearea şi îndesirea rețelelor geodezice şi a
punctelor de coordonate cunoscute.
Recent s-a reuşit acoperirea întregii Europe cu o reţea GPS continentală cu precizia de 3-5 cm (care se
încadrează în Sistemul Geodezic Mondial - WGS 84), realizată într-o succesiune de campanii naționale.

b) ÎN ROMÂNIA

Începuturile măsurătorilor terestre în ţara noastră pot fi localizate în secolul al XVIII-lea când s-au
executat determinări de longitudini şi latitudini asupra unor oraşe ca: Bucureşti, Târgovişte, Galați şi Iaşi de către
Hrisant Nottara (1716) şi Giussepe Boscovici (1776).
Începutul secolului al XIX-lea înregistrează un eveniment deosebit în dezvoltarea măsurătorilor terestre
româneşti şi anume: atât în Moldova, prin Gheorghe Asachi (1813), cât şi în Muntenia, prin Gheorghe Lazăr

Surse:
Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2005), Topografie-Cartografie, ediţia a II-a, revăzută, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti, cu modificări.
Năstase A. (1983), Cartografie - Topografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, cu modificări.
 Definiţia şi obiectul topografiei

(1818), s-a introdus pentru prima dată topografia ca obiect de studiu în învățământul românesc. Gheorghe Lazăr
a rscris şi un manual intitulat „Trigonometria cu ridicarea de planuri topografice", care a apărut în anul 1821.
În anul 1864 s-a introdus sistemul metric, iar din 1866 folosirea lui a devenit obligatorie.
Intensificarea preocupărilor în domeniul măsurătorilor topografice a determinat înființarea în anul 1868
a „Depositului sciinţific de resbel", prima instituție de acest gen. A avut, ulterior, mai multe denumiri: Institutul
Geografic al Armatei, Serviciul Geografic al Armatei, Direcţia Topografică Militară, iar de la 1 ianuarie 2019 -
Agenția de Informații Geospațiale a Apărării „General de Divizie Constantin Barozzi”. O problemă importantă pe
care a rezolvat-o „Depositul" a fost executarea triangulației din Moldova, Dobrogea şi Muntenia. Lucrările au
durat din anul 1873 până în 1894, cu o întrerupere între anii 1876 şi 1880 din cauza războiului de independență.
Între anii 1894-1899 s-a executat primul plan topografic al oraşului Bucureşti, perioadă în care s-a lucrat
şi la triangulația din jurul Bucureştiului şi s-a amenajat primul punct astronomic fundamental, pe pilastrul de vest
al Observatorului Astronomic Militar (punct numit „Dealul Piscului”). În 1906 s-a realizat racordarea cu reperul
zero fundamental de la Constanţa, alegându-se în Bucureşti un punct origine situat în incinta actualei Gări de
Nord.
În anul 1922, la prima adunare generală a Uniunii Internaționale de Geodezie şi Geofizică ținută la Roma
s-a hotărât măsurarea arcului de meridian dintre Oceanul Arctic şi Marea Mediterană, arc ce trece prin vestul
țării noastre. Lucrările pentru măsurarea acestui arc au fost executate de specialişti români în timp de patru ani.
În anul 1930, Institutul Geografic al Armatei şi-a schimbat denumirea în Institutul Geografic Militar, pe
care a păstrat-o până în anul 1951. Tot în 1930 țara noastră a adoptat ca elipsoid de referință elipsoidul Hayford,
iar ca sistem de proiecție, proiecția stereografică pe plan unic secant Braşov.
România a fost şi este antrenată în problema determinării formei şi dimensiunilor Pământului, efectuând
observații experimentale cu ajutorul sateliților artificiali şi participă, de asemenea, la lucrările pentru realizarea
sistemului geodezic mondial. În perioada 1994-1995 țara noastră a participat la realizarea reţelei GPS pentru
teritoriul naţional. Sistemul românesc GPS (ROMPOS; https://rompos.ro/) se bazează pe sisteme de navigație
satelitare și are o precizie de ± 2-3 cm în timp real.

Surse:
Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2005), Topografie-Cartografie, ediţia a II-a, revăzută, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti, cu modificări.
Năstase A. (1983), Cartografie - Topografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, cu modificări.