Aparatul de fotografiat

Prima menţiune scrisă despre fenomenul optic al formării spontane a imaginii prin
umbră, la apariţia luminii, se găseşte într-un manuscris al învăţatului Hasan Ibn Hasan (965-
1038), cunoscut şi sub numele de Alhazen, care în lucrarea sa dă multe amănunte despre
acest fenomen, dovadă că "naşterea" fotografiei era pregătită de oameni învăţaţi cu
aproape o mie de ani în urmă. Se afirmă că însuşi filosoful grec Aristotel (384-322 î.Chr.)
cunoştea principiul "camerei obscure", invenţie care a stat la baza apariţiei aparatului de
fotografiat de mai tîrziu. El povesteşte că în camera în care se odihnea ziua, printr-o mică
gaură în perdeaua trasă pătrundea o rază de soare care-i proiecta pe perete imaginea
răsturnată a celor care treceau pe stradă. Acest mic orificiu el l-a numit "stenop" - adică
ochi.
Dacă Aristotel doar a semnalat fenomenul, fără să-i poată da o explicaţie ştiinţifică,
cel care a studiat efectul optic al formării imaginii într-o cameră obscură a fost celebrul
pictor şi savant italian Leonardo da Vinci (1452-1519). El a explicat în 1515, că razele de
lumină care se propagă în linie dreaptă îşi schimbă direcţia atunci cînd trec prin orificiul din
peretele camerei obscure şi de aceea, imaginea apare răsturnată. Experimentele lui
Leonardo da Vinci au fost reluate de fizicianul şi matematicianul italian Girolamo Cardano,
din Milano, care în anul 1550, a montat în locul "stenopului" de la camera obscură o lentilă
convexă, cu ajutorul căreia a obţinut o imagine clară şi mai luminoasă
Principiile camerei obscure erau cunoscute de foarte mult timp, încă din antichitate.
Astfel, egiptologii la unul din templele zeului Ra au descoperit un sistem "cameră obscură",
unde Ra la răsăritul soarelui era proiectat pe un perete al templului.
In secolul XV, Leonardo da Vinci, celebrul sculptor, arhitect şi inginer, descoperă şi
defineşte că formarea imaginii într-o cameră obscură se datorează în primul rând proprietăţii
razelor de lumină de a se propaga în linie dreaptă şi tocmai acestui fapt, imaginea este
răsturnată. Datorită faptului că nu se putea obţine o imagine clară a obiectului luminos,
întrucât nu se putea practica un orificiu foarte mic care să permită trecerea unei singure
raze luminoase, era necesar îmbunătăţirea sistemului.
În jurul anului 1500, anatomiştii ajung să definească funcţionarea ochiului. În aceste
condiţii Cardano, care studia structura ochiului şi legile vederii, a reuşit să perfecţioneze
vechea cameră obscură, pornind de la analogia că în deschizătura ochiului cristalinul
funcţionează ca o lentilă convergentă şi înzestrează camera obscură cu acest element
tehnic. Rezultatul a fost o imagine clară, reală, răsturnată şi mult mai luminoasă.
Câţiva ani mai târziu, fizicianul italian Giambatista della Porta, îmbunătăţeşte
această invenţie, imaginea captată de o oglindă plană (în loc de ecran), este reproiectată pe
un ecran exterior, pentru a fi scrisă cu creionul. Metoda a fost folosită de o serie de pictori
portretişti pentru a reda cât mai fidel chipurile clienţilor lor.
Cele trei fenomene necesare obţinerii imaginilor fotografice sunt cunoscute de mult
timp. De la Aristotel, s-au știut mai multe despre cum se poate pune realitatea intr-o cutie:
este suficient să facem o gaură într-o cutie întunecata ca să apăra o imagine reală inversată
pe fondul alb al cutiei.
Pe de alta parte, alchimiștii știau că lumina îngerește clorura de argint. O altă
contribuție a venit din partea lui John Herschel, care a descris în 1819 proprietăţile
hiposulfitului de sodiu care va deveni fixatorul. Joseph Nicephore Niepce, un mic fizician din
provincie, a asociat aceste trei proceduri pentru a fixa o imagine (de calitate medie) pe o
placă metalică cu depunere de halogenura de argint 1829. Nicephore a murit în 1833 şi
Jacques Mande Daguerre a recuperat invenţia sa.
De aceea, data oficială a invenţiei fotografiei este 1839, când Daguerre şi-a
prezentat invenţia, Daguerreotip-ul, care este o simplă ameliorare a descoperirii făcute de
Niepce. Statul francez a devenit proprietar al invenţiei.
Graţie Daguerreotipiei, s-a obţinut pe o placă metalică tratată cu o substanţă
fotosensibilă, o matriţă a mediului, după o expunere de doar 8 ore (când cerul este complet
senin). Copierea se făcea prin presarea matriţei pe suportul de hârtie, ca şi la orice tipărire a
ziarelor.
Această expunere lentă aduce câteva probleme: străzile Parisului, chiar şi la o oră
de vârf apar în întregime goale. Totuși, este important faptul că a fost inventată fotografia.
Tehnica va avansa rapid, noua invenție făcând să apară o noua meserie, aceea de fotograf,
căutată în special de ziarele vremii.
In anul 1848, Felix Tournachon, cunoscut sub numele de Nadar, realizează, din
nacela unui aerostat (balon), prima fotografie aeriana, fotografiind Parisul.
Daca la început negativul (cunoscut şi sub numele de clişeu) se realiza pe o placă de
cristal, pentru a nu avea deformări, placa foarte casabilă şi care cerea o manipulare
deosebită, prin dezvoltarea artei fotografice, a apărut necesitatea căutărilor pentru un
suport fotosensibil mai uşor de manipulat şi cu proprietăţile cristalului.
George Eastman, reușește ca, în anul 1884, să realizeze, pe un suport de
nitroceluloză, primul negativ flexibil, cunoscut de fotografi sub denumirea de “roll film”, uşor
de manipulat, incasabil şi cu aceleaşi proprietăţi ca ale sticlei de cristal. Totodată, volumul
aparatului de fotografiat se micșorează considerabil, greutatea de asemeni, transportarea
lui nemaifiind o problema.
Camera obscură poate fi definită ca fiind o
copie mecanică a ochiului animal. Anatomic, ochiul este un
organ deosebit de complex, servind la transformarea
imaginilor geometrice ale corpurilor în senzaţii vizuale.
Din punct de vedere al opticii geometrice, el
constituie un sistem optic format din trei medii
transparente: umoare apoasă, cristalinul şi umoarea
sticloasă. Acestea se găsesc în interiorul globului ocular,
mărginit în exterior de o membrană rezistentă numită
sclerotică, opacă peste tot, exceptând o porţiune din
faţă, care este transparentă şi de formă sferică,
cunoscută sub numele de corneea transparentă. Pe
planul opus corneei se află o membrană cu celule senzoriale numită retină. Lumina pătrunde
prin cornee şi cade pe retină, unde formează o imagine reală şi răsturnată a obiectelor
privite, transmisă prin nervul optic la creier.

Cameră obscură care foloseşte o oglindă plană pentru a reproiecta imaginea pe un

ecran exterior.

Prin analogie camera obscură este asemeni ochiului omenesc, aceasta fiind formată
dintr-o cutie paralelipipedică cu un interior de culoare neagră (globul ocular) , cu o
deschidere foarte mică, ulterior s-a montat o lentilă convergentă (rol îndeplinit la ochi de
ansamblul cornee - cristalin) şi paralel cu deschizătura un ecran alb sau un ecran mat
transparent pe care se poate privi o imagine reală şi răsturnată (retina).
În timp ce camera obscură este un dispozitiv pus la punct permanent, datorită
micimii orificiului, ochiul uman are un sistem de adaptare extrem de complex.
Pupila noastră funcţionează ca şi orificiul camerei obscure, permite intrarea razelor
de lumină reflectate de obiecte. În interiorul ochiului razele întâlnesc cristalinul care
funcţionează ca o lentilă convergentă ce concentrează razele care îl traversează. Aceste
raze ajung la retină, un fel de ecran pe care se proiectează imaginile.
În aparatul de fotografiat lumina intră prin obiectiv care este un sistem de lentile
convergent. Lumina trece prin obturator un timp foarte scurt şi va impresiona pelicula care
se găsește în partea posterioară a aparatului. Pelicula este acoperită cu substanțe speciale
care permit apariția imaginilor după ce pelicula este introdusă intr-un lichid denumit
revelator .

Comparație între formarea imaginii în ochi şi în aparatul de fotografiat

 Între ochi şi aparatul de fotografiat se remarcă o analogie constructivă, cu
elemente corespunzătoare se realizează funcții optice identice. Soluțiile sunt asemănătoare,
una este imaginată de om, natura este autorul celeilalte.
În privința înregistrării imaginii „retina nu se comporta numai ca o placă fotografică
ci ca un întreg laborator fotografic în care laborantul înlocuiește placa așternând un nou
strat sensibil concomitent cu ştergerea vechii imagini.”
Aparatul fotografic este dispozitivul cu care se poate înregistra o imagine statică
din mediul înconjurător, imaginea obţinută numindu-se fotografie.
Pentru a funcționa, orice aparat foto, oricât de simplu, trebuie sa aibă următoarele
părţi componente:
Corpul - O cutie perfect opacă în care stă filmul pentru a fi expus;
Obiectivul - Un dispozitiv care localizează razele de lumină pe film;
Diafragma - Un dispozitiv care controlează câtă lumină ajunge pe film;
Obturatorul - Un dispozitiv care controlează cât timp este filmul expus la lumină;
Vizorul - Un dispozitiv folosit pentru a încadra eficient imaginea care va fi înregistrata
pe film;
Sistemul de transport - Un dispozitiv folosit pentru fixarea şi transportul filmului.

În decursul timpului fotografia a evoluat foarte mult. Progresele au urmat trei direcţii
principale:
• reducerea duratei de expunere / mărirea sensibilităţii filmului sau a plăcii;
• mărirea stabilităţii imprimării;
• simplificarea aplicării tehnicilor de fotografiat, datorită apariţiei:
o aparatelor de fotografiat din ce în ce mai mici şi mai ieftine
o substanţelor chimice de developare şi stabilizare a peliculei sensibile negative
sau a suportului de carton pentru pozitive gata preparate de laboratoare
specializate.
Evoluția cronologica a aparatelor de fotografiat:
1519 - Leonardo Da Vinci foloseşte pentru prima dată camera obscură, ca ajutor în grafică si
pictură
1827 - N. Niepce reuşeşte, după o expunere de 8 ore, să obțină primă imagine fotografică
1837 - Louis Jacques Mand Daguerre creează primul daguerreotip
1851 - William Henry Talbot produce primul instantaneu foto utilizând iluminarea prin
descărcare electrică (strămoșul blitz-ului)
1859 - Apare primul aparat foto panoramic - Sutton
1884 - Stebbing Automatic Camera este primul aparat fotografic cu roll-film
1888 - Apare primul aparat de fotografiat tip box numit Kodak, creaţie a lui George Eastman.
1899 - Pascal creează primul aparat cu motor cu arc pentru roll-film.
1914 - Apar primele aparate pe format 35mm
1923 - Ernst Leitz proiectează si lansează pe piaţă primele aparate Leica (35mm, roll-film
perforat)
1948 - Apare primul aparat foto Nikon de 35mm. Edwin Land lansează aparatul Polaroid.
1976 - Canon AE-1, primul aparat pe 35mm comandat cu microprocessor.
1984 - Firma Canon prezintă primul aparat foto digital.