Impozitul - noţiuni generale, conţinut,

trăsături

Cuvântul „impozit” derivă din latinescul „imponere” care, în acest caz, semnifică
faptul că statul, în calitatea sa de autoritate publică, impune supuşilor săi obligaţia de a
contribui la acoperirea cheltuielilor sale, plătindu-i anumite sume de bani, denumite
impozite.
Impozitele în bani au fost primele elemente de finanţe, da în vreme îndelungată
ele au fost folosite alături de dările în natură şi prestaţiile obligatorii în muncă, toate
acestea fiind datorat nu numai regelui, a cărui cămară se confunda cu visteria statului, si
şi stăpânului feudal sau clerului. Tocmai de aceea, noţiunea de impozite avea o
semnificaţie mult mai largă, cuprinzând toate aceste contribuţii obligatorii, atât sub formă
bănească, cât şi în natură, atât în favoarea statului (domnitorului), cât şi în favoarea
stăpânului şi bisericii.
Abia în capitalism, când visteria statului se separă de aceea a domnitorului,
încercându-se a se face ordine în administrarea banului public, impozitele îmbracă
exclusiv sau prioritar forma bănească şi se varsă la bugetul statului pentru acoperirea
cheltuielilor publice.
Impozitul este definit de către finanţistul francez Gaston Jees ca o contribuţie
bănească fără contraprestaţie şi definitivă la care sunt obligaţi supuşii statului pentru
diferite servicii pe care le face statul. Profesorul Constantin Tulai, defineşte impozitul ca
fiind o „obligaţie pecuniară definitivă şi silită nerambursabilă şi fără contraprestaţie
datorată statului”.
Pentru a funcţiona, statul are nevoie de bani, iar pentru a-i procura pretinde
impozite. De aceea prima şi cea mai însemnată funcţie a impozitelor a fost şi continuă să
rămână funcţia lor de mobilizare de venituri pentru stat. Aceasta este şi funcţia lor
tradiţională. Cu timpul, la baza impozitelor sunt aşezate raţiuni noi, de ordin economic şi
social, astfel că impozitele dobândesc şi funcţii noi. Ele sunt activizate ca pârghii fiscale,
statul utilizându-le, prin diferenţierea tratamentului fiscal, în raport cu anumite interese
economice şi sociale, pentru stimularea activităţilor dezirabile sau pentru inhibarea celor
nedorite. Tocmai de aceea, în lucrări mai vechi sau de dată mai recentă, se subliniază
transformarea impozitului într-o pârghie fiscală, iar definiţiile sunt adaptate pentru a
surprinde şi noile sale funcţii.
Definiţiile date impozitelor de-a lungul timpului poartă însă pecetea principalelor
curente de gândire ale vremii la care s-au racordat reprezentanţii de seamă ai şcolii
clasice sau moderne de finanţe. Este vorba, în principal, de teoriile cu privire la stat şi
despre cele referitoare la criteriile pe care ar trebui să le utilizeze acesta pentru
dimensionarea sarcinilor fiscale. Acestea sunt în număr de trei şi anume: teoria
echivalenţei, teoria siguranţei şi teoria sacrificiului.
Teoria echivalenţei consideră că impozitele ar trebui stabilite în funcţie de costul
serviciilor oferite de către stat sau în raport cu mărimea avantajelor de care beneficiază
fiecare individ de pe urma activităţii statului. Suportul teoretic al acestei teorii este ideea
formulată încă de către întemeietorii economiei politice clasice Adam Smith şi David
Ricardo care prezentau impozitele drept o plată pe care cetăţenii o suportă în schimbul
serviciilor aduse acestora de către stat.
În virtutea teoriei siguranţei impozitele reprezintă un fel de primă de asigurare pe
care cetăţenii le datorează statului drept plată pentru că acesta, prin legile sale, şi prin cei
chemaţi să vegheze la respectarea lor, crează un climat de siguranţă şi de securitate
pentru persoane, pentru bunurile lor şi pentru afaceri.
Cea de-a treia teorie prezintă impozitele drept sacrificii pe care plătitorii lor
trebuie să le accepte pentru ca statul să poată funcţiona. Impozitul este astfel perceput ca
un rău necesar. Dacă un astfel de sacrificiu ar trebui făcut, atunci fiecare ar trebui să
contribuie la susţinerea activităţii statului în raport cu posibilităţile sale de plată. De
aceea, teoria sacrificiului oferă drept criteriu pentru dimensionarea impozitelor,
capacitatea contributivă a plătitorilor. Ea este dată de mărimea veniturilor, de mărimea
averii sau de mărimea cheltuielilor, dar este influenţată şi de situaţia personală a
plătitorului, în principal, de numărul persoanelor aflate în întreţinerea sa. Privind
impozitele în ansamblul lor, volumul acestora ar trebui să fie stabilit indiferent de
volumul cheltuielilor publice, ţinându-se seama doar de posibilităţile reale de procurare a
acestora. De aici, ruptura apărută între veniturile şi cheltuielile statului, apariţia şi
acceptarea deficitului bugetar şi apelul la venituri extraordinare pentru acoperirea
acestuia. În funcţie de racordarea la una sau alta dintre aceste teorii şi în raport cu
criteriul de dimensionare agreat, definiţiile date impozitelor se deosebesc între ele.
Sintetizând, se poate că „impozitele reprezintă în zilele noastre obligaţii
pecuniare, pretinse, în temeiul legii, de către autoritatea publică, de la persoane fizice şi
juridice, în raport cu capacitatea contributivă a acestora, preluate la bugetul statului în
mod silit şi fără contraprestaţie imediată şi folosite de către acesta ca resurse pentru
acoperirea cheltuielilor publice şi ca instrumente de influenţare a comportamentului
plătitorului, astfel încât interesele acestora să fie armonizate cu interesul public.
Din definiţie se pot desprinde următoarele trăsături ce caracterizează impozitele
1. obligativitatea plăţii impozitelor
2. impozitul este o prelevare fără contraprestaţie imediată
3. fundamentul şi măsura impozitelor este capacitatea
contributivă a fiecărui plătitor
4. dubla calitate a impozitelor: resurse pentru acoperirea
cheltuielilor publice şi pârghii fiscale utilizate de către stat

Prima şi cea mai însemnată trăsătură ce caracterizează impozitele este

obligativitatea acestora. Ea trebuie explicată în strânsă legătură cu suveranitatea fiscală a
statului, cu legitimitatea şi legalitatea impozitelor. Suveranitatea fiscală a statului dă
dreptul autorităţii publice de a institui impozite prin lege şi de a pretinde contribuabililor
să-şi onoreze la termenele legale obligaţiile fiscale. În virtutea suveranităţii sale fiscale
statul stabileşte în mod unilateral obligaţiile fiscale ale plătitorilor şi exercită
constrângerea împotriva celor care nu-şi plătesc impozitele la timp. Legitimitatea
impozitelor este legată în primul rând de considerente financiare care îl aşează pe primul
loc în cadrul resurselor destinate binelui public în raport cu împrumuturile sau veniturile
din exploatarea patrimoniului public. Fiscalitatea este o problemă extrem de complexă,
de contradictorie şi de controversată astfel că legitimitatea impozitelor trebuie abordată
nu numai din punct de vedere financiar ci şi sociologic, economic, politic şi juridic. Din
cercetarea originii economice a impozitului şi a statului răzbate ideea că dezvoltarea
economică a dus la apariţia statului şi a impozitului ca suport financiar al acestuia. Din
încercarea de a explica legitimitatea impozitului au apărut cele două teorii fundamentale
privind consimţământul la impozite: schimbul (compensaţia) şi solidaritatea (sacrificiul).
Teoria fiscală liberală este teoria impozitului conceput drept compensaţie, schimb sau
echivalent pentru serviciile oferite de către stat contribuabilului. Teoria fiscală
comunitaristă este teoria ce prezintă impozitul drept sacrificiu acceptat în virtutea
solidarităţii. Mijlocul intermediar între impozitul compensaţie şi impozitul sacrificiu este
impozitul negativ, acesta constituind un mijloc de redistribuire a veniturilor spre cei mai
săraci, un gen de alocare regresivă a veniturilor, menită să asigure celor defavorizaţi un
venit minim garantat care să le permită să supravieţuiască, dar care să nu-i incite totuşi să
se complacă în trândăvie, mulţumindu-se cu statutul celui exclus de pe piaţa muncii.
Legitimitatea politică a impozitului este legată de consimţământul reprezentanţilor
contribuabililor, deci de decizia Parlamentului, singurul îndreptăţit să instituie impozite.
Legitimitatea juridică a impozitelor presupune promovarea unor principii cu valoare
constituţională precum şi a unor principii fără valoare constituţională.
După eşecul teoriei echivalenţei şi repudierea impozitului compensaţie a câştigat
tot mai mult teren teoria sacrificiului şi a fost acceptat impozitul ca un rău necesar,
impozitul sacrificiu. Această teorie recomandă drept criteriu de dimensionare a
impozitelor capacitatea contributivă a fiecărui plătitor. Măsura acesteia este dată de
mărimea veniturilor realizate, de mărimea averii deţinute, sau uneori de mărimea
cheltuielilor efectuate. Cu timpul, se iau în considerare la dimensionarea sarcinilor fiscale
şi unele criterii de ordin social (nr. persoanelor în întreţinere, starea civilă, vârstă, etc.)
sau se diferenţiază impozitele şi în raport cu unele criterii economice, activizându-le ca
pârghii fiscale. Astfel a avut loc trecerea de la impozitele directe de tip real, sau
obiective, la cele de tip personal sau subiective. Adam Smith a scris în „Avuţia
naţiunilor” ca primă regulă fundamentală a unei bune impozitări aceea ca cetăţenii să fie
impozitaţi pe cât posibil în raport cu capacităţile lor şi cu avantajele pe care le obţii.
Aceasta este teza care avea să reprezinte firul director al teoriei generale despre impozite,
oferind posibilitatea rezolvării multora dintre problemele spinoase ale fiscalităţii.
Definiţia dată impozitului precizează în mod expres şi condiţiile în care are loc
prelevarea lui la buget. Impozitul reprezintă, potrivit definiţiei, o plată efectuată la
dispoziţia statului fără echivalent sau contraprestaţie imediată. Aceasta însemnând că, în
schimbul impozitului, contribuabilul nu are dreptul să-i pretindă statului un echivalent
sau o contraprestaţie imediată. Aceasta nu înseamnă însă că masa totală a
contribuabililor, care suportă greul impozitelor, nu este îndreptăţită să pretindă statului ca
acesta să cheltuiască impozitele pentru binele public, deci şi în interesul lor. Se spune
adesea că impozitul este o plată cu titlu gratuit şi nerestituibil sau cu titlu definitiv. O
astfel de formulare este nepotrivită deoarece ea este în discordanţă cu realităţile practice.
Contribuabilul acceptă impozitul ca pe un rău necesar, dar se consolează cu plata lui
nutrind speranţa c va beneficia şi el de acţiunile pe care statul le va finanţa din impozitele
încasate. Calea este aceea a apelului direct la unele servicii publice gratuite la care este
îndreptăţit, în condiţiile legii, sau a însuşirii adesea în mod pasiv, a unor bunuri comune
indivizibile. Intervine aici fenomenul de reîntoarcere, de revenire a impozitelor către
plătitori, aceştia apărând de această dată în postura de beneficiari ai cheltuielilor publice
efectuate de către stat. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de reversibilitatea
impozitelor. Aceasta reprezintă într-un fel, suportul teoretic al teoriei echivalenţei, care
înfăţişează impozitul compensaţie sau impozitul echivalent drept plată datorată în
schimbul serviciilor publice sau avantajelor de care beneficiază contribuabilii de pe urma
activităţii statului. Cum însă repartizarea sarcinilor se face în raport cu capacitatea
contributivă a fiecărui plătitor, iar aceea a avantajelor de care beneficiază fiecare, de pe
urma activităţii statului, fără a se face vreo legătură cu calitatea de contribuabil şi cu
mărimea impozitelor plătite la buget de către fiecare, fenomenul reversibilităţii nu se
verifică la nivelul fiecărui contribuabil ci numai global, la nivelul masei totale a
contribuabililor şi numai în măsura în care statul cheltuieşte banul public în interesul
acestora. Se poate vorbi aici despre gradul de reîntoarcere a impozitelor către plătitori
stabilit ca raport procentual între volumul cheltuielilor efectuate de către stat în interes
public şi volumul impozitelor preluate de către acesta de la contribuabili. Ştim că raţiunea
de a fi a impozitului este cea financiară şi că funcţia sa tradiţională este aceea de
mobilizare de venituri pentru stat. Cu timpul însă, la baza impozitelor sau, mai exact
spus, la baza politicii fiscale, sunt pus raţiuni noi, de ordin economic, impozitul fiind
activizat ca pârghie fiscală sau social, acesta devenind un instrument de influenţare a
structurilor sociale. Unii dau aceeaşi importanţă motivaţiilor actuale ale orientării politicii
fiscale si aşează funcţiile impozitelor pe acelaşi plan în privinţa importanţei lor. Alţii,
dimpotrivă, ierarhizează raţiunile care stau la baza impozitelor în zilele noastre, dând
prioritate celor de ordin financiar. Fără a putea ignora şi subestima practica uzuală a
activizării unor impozite ca pârghii fiscale în cele mai multe ţări se consideră că
principalul scop al politicii fiscale şi cea mai însemnată funcţie a impozitelor a fost şi
continuă să rămână aceea de a procura resurse financiare necesare statului pentru
finanţarea cheltuielilor publice. A afirma că impozitul are drept scop esenţial acoperirea
cheltuielilor publice şi a susţine primatul raţiunii sale financiare presupune a preciza
explicit cel puţin patru lucruri:
1) impozitul are un scop financiar: procurarea resurselor
necesare acoperirii cheltuielilor publice.
2) Impozitul serveşte şi altor scopuri, vizând şi atingerea
unor obiective de ordin economic sau social.
3) Obiectivele sale pot fi contradictorii, astfel că ele se cer
armonizate
4) Dintre diferitele sale obiective primatul aparţine
obiectivului său financiar.
Impozitele în zilele noastre au încetat să mai fie simple plăţi amorfe la buget,
absolut neutre faţă de climatul economic şi social. Ele sunt angajate de către stat, alături
de alte politici şi pârghii economice, în asigurarea stabilităţii macroeconomice şi a păcii
sociale. Aceste politici şi pârghii trebuie însă folosite cu discernământ astfel încât să nu
intre în contradicţie cu legile pieţei, ci să creeze un climat favorabil pentru prosperitatea
afacerilor şi pentru creşterea calităţii vieţii oamenilor.
Elementele impozitului sunt:
a) obiectul impozitului
b) subiectul impozitului – persoana fizică sau juridică care prin lege este
plătitor de impozite
 c) suportatorul impozitului - persoana care suportă efectiv impozitul
d) sursa impozitului – arată din ce se plăteşte impozitul
e) unitatea de impunere
f) cota impozitului :
- cote fixe
- cote procentuale: proporţionale, progresive şi regresive
g) termenul impozitului, facilităţile şi constrângerile fiscale.
Impozitele se clasifică după anumite categorii:
1. după materia impozabilă : impozit pe venit, impozit pe avere şi
impozit pe cheltuială
2. după modul de aşezare: impozite individuale şi impozite
globale
3. după scopul impozitului: impozite financiare şi de ordine
4. după frecvenţa încasărilor de către stat: impozite permanente şi
impozite incidentale
5. după organul care administrează impozitul: impozit federal,
guvernamental şi impozit local
6. după incidenţă: impozite directe şi impozite indirecte

Bibliografie: - Morar Ioan „Introducere în studiul finanţelor publice” , Editura

Universitatea din Oradea, 2004, Oradea
- Tulai Constantin „Finanţele publice şi fiscalitatea” , Editura
Casa cărţii de ştiinţă, 2003, Cluj-Napoca