Laboratorul 6.

Aparatul respirator şi respiraţia

Aparatul respirator cuprinde căile respiratorii şi plămânii.Căile respiratorii sunt
reprezentate de cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee şi bronhii.
Căile respiratorii
Acestea sunt reprezentate printr-un sistem de conducere prin care aerul pătrunde
în plămâni.Acest sistem se compune din : cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee şi bron
hii.La rândul lor cavitatea nazală şi faringele vor forma căile respiratorii superioare, iar
laringele, traheea şi bronhiile, vor forma căile respiratorii inferioare.
Cavităţile nazale sunt protejate de nas.
Nasul şi cavităţile nazale
Acestea alcătuiesc un organ complex, cu funcţie respiratorie şi senzorială. Din
punct de vedere anatomic nasul este împărţit în două segmente, şi anume nasul propriu –
zis şi cavităţile nazale, numite şi fose nazale. Între aceste două segmente există strânse
legături atât anatomice, structurale, cât si funcţionale.
Nasul
Nasul se prezintă ca o proeminenţă situată în mijlocul feţei ce serveşte ca organ de
protecţie pentru fosele najale; totodată a dobândit şi un rol estetic. Ca aspect exterior , el
are forma unei piramide triunghiulare care prezintă o rădăcină, o bază, un vârf, două feţe
laterale şi trei marginii sau muchii.
Rădăcina nasului este depăşită de frunte prin şanţul nazofrontal.
Baza nasului priveşte în jos şi prezintă două orificii numite narine, separate prin
septul nazal mobil.
Feţele laterale prizintă o porţiune superioară fixă şi o porţiune inferioară mobilă,
numită aripa nasului. Două margini sunt laterale, corespunzând şanţurilor nazopalpebrale
şi nazogenian, şi una anterioară, care formează dorsum nasi; ea se întinde de la rădăcină
până la vârful nasului..
Nasul este constituit dintr-un schelet osteocartilaginos şi o serie de ţesuturi moi
care acoperă acest schelet.
Scheletul osteocartilaginoseste format din oase şi cartilaje.Scheletul osos este
reprezentat de oasele nazale şi ramurile ascendente ale oaselor maxilare.

1
 Scheletul cartilaginos este constituit din următoarele cartilaje: cartilajul septului
nazal, carilajele laterale ale nasului şi cartilajele alare mari şi mici.

Figura 1. 1- Osul nazal, 2- Cartilajul lateral, 3- Cartilajul alar mare,

4 – Cartilajele accesorii
Ţesuturile moi care acoperă scheletul dur al nasului sunt reprezentate de piele,
ţesutul conjunctiv lax, subcutanat şi muşchii pieloşi, ce micşorează şi lărgesc diametrul
nărilor.
Cavităţile nazale (Fosele nazale)
Fosele nazale sunt două conducte situate înapoia piramidei nazale,de o parte şi
alta a liniei mediane, de la orificiile narinare (orificiul de comunicare cu exteriorul) până
la coane sau orificiile prin care fosele nazale comunică cu faringele.
Fosele nazale sunt aşezate sub baza carniului, deasupra cavităţii bucale, înaintea
faringelui şi înăuntrul orbitelor.La alcătuirea scheletului osos al acestora participă
următoarele oase; maxilarul, etmoidul, palatinul, cornetul nazal inferior, sfenoidul şi
vomerul.
Suprafaţa interioară a cavitaţilor nazale este acoperită de mucoasa nazală pe o
suprafaţă de 2 -3 cm2. În regiunea olfactorie a mucoasei nazale, situată deasupra

2
cornetului nazal superior şi în dreptul lamei ciuruite a osului etmoid, sunt celule
senyoriale şi celule de susţinere. Celulele senzoriale sunt neuroni bipolari. De la polul
apical al neuronilor bipolari, pornesc dendrite scurte şi groase care se termină printr-un
buton olfactiv care are circa 10 – 20 cili. Iar de la polul bazal al neuronilor bipolari,
pleacă axonul.Axonii se înmănuchează şi formează nervii olfactivi care străbat lama
ciuruită a osului etmoid şi ajung în bulbul olfactiv.
Regiunea respiratorie a mucoasei este mult mai întinsă, are o bogată
vascularizaţie şi o culoare roşietică. Ea acoperă toţi pereţii cavităţii nazale, cu excepţia
celui superior, unde se aflămucoasa olfactivă. Pe suprafaţa sa, mucoasa respiratorie are
numeroase glande tubulo – acinoase.
Fiecare cavitate nazală prezintă două regiuni, una anterioară, numită vestibul, şi
alta posterioară, care alcătuieşte cavităţile nazale propriu- zise.
Vestibulul nazal este situat oblic în sus şi înapoi şi este tapetat de piele care
conţine glande sebacee şi foliculi piloşi, primul filtru în calea aerului inspirat.
Cavităţile nazale propriu – zise se întind de la pragul nazal (limen nasi) la coane.
Spre deosebire de vestibulul bucal, care are direcţie verticală, fosele nazale au o direcţie
orizontală. Fiecare fosă nazală prezintă din punct de vedere morfologic patru pereţii, două
orificii şi o cavitate.
Vascularizaţia şi inervaţia nasului şi a cavităţilor nazale
Sângele arterial provine din artera caotidă externă şi ajunge aici prin intermediul
ramurii terminale, artera maxilară, artera facială, care este o colaterală a arterei carotide
externe şi arterele etmoidale ramuri din artera oftalmică. Venele ajung, în final, în vena
jugulară internă.
Inervaţia mucoasei este asigurată de ramuri din nervul trigemen.
Limfaticele ajung în ganglioni cervicali.
Faringele
Anatomia faringelui a fost prezentată în capitolul consacrat tubului digestiv .

3
 Laringele
Laringele este un segment al căilor respiratorii superioare care îndeplineşte dublă
funcţie : aero-vector şi organ al fonaţiei. El se află localizat în regiunea anterioară a
gătului, sub osul hioid şi înaintea faringelui, este acoperit anterior de piele, fascii muşchi
şi de glanda tiroidă.
Configuraţia externă
Laringele are forma unei piramide triunghiulare prezentând o bază, un vârf o faţă
posterioară, două feţe anterolaterale şi trei margini.

Figura 2. Anatomia laringelui

Baza, îndreptată în sus spre faringe, este reprezentată de către orificiul superior al
laringelui. Vârful este îndreptat în jos şi se continuă cu traheea.Faţa posterioară formează
peretele anterior al hipofaringelui şi este acoperită de mucoasa faringiană.feţele
anterolaterale în număr de două (dreaptă şi stângă) sunt coperite de glanda tiroidă,
muşchiisubhioidieni, fascia cervicală, muşchiul pielos şi piele.Marginile sunt în număr de
trei două posterolaterale şi una anterioară.
Configuraţia internă (cavitatea laringiană)
Laringele este un organ tubular.Dacă vom privi în interiorul lui prin orificiul
superior , vom observapatru plici întinse în sens sagital câte două pentru fiecare parte. Se
deosebesc două plici superioare, numite plici ventriculare sau coarde vocale superioare

4
(dreaptă şi stângă), şi două plici inferioare, numite plici vocale sau coarde vocale
inferioare.
Plicile ventriculare, sunt lame fibroelastice acoperite de mucoasa laringiană, ele se
mai numesc şi corde vocale false, deoarece au rol pasiv în fonaţie.
Plicile vocal, formate din ligamente şi muşchi, sunt acoperite de mucoasa
laringiană.ele se mai numesc şi coarde vocale adevărate, deoarece au rol activ în fonaţie.
Între plicile vocale şi cele ventriculare de pe aceeaşi parte se află un spaţiu numit
ventriculul laringian Morgagni. Între coardele vocale inferioare şi cartilajele aritenoide
se găseşte glota (rima glottidis). Marginile cartilajelor aritenoide alcătuiesc glota
intercartilaginoasă sau respiratorie, de formă patrulateră, iar marginile coardelor vocale
inferioare alcătuiesc glota vocală sau intermembranoasă de forma unui triunghi isoscel
Coardele vocale împart cavitatea laringelui în trei etaje; glotic, supraglotic şi
subglotic.Etajul glotic sau mijlociu este spaţiul care adăposteşte coardele vocale şi
ventriculi laringelui.Etajul supraglotic sau vestibulul, are forma unei pâlnii, cuprin între
orificiul superior limitat de unghiul tiroidian de epiglotă şi un orificiu inferior limitat de
coardele vocale superioare. Etajul subgotic reprezintă spaţiul de sub coardele vocale
inferioare.El are de asemenea forma de pâlnie şi se continuă cu traheea.
Laringele este format din cartilaje legate între ele prin ligamente şi articulaţi.
Asupra cartilajelor acţionează muşchii laringelui (muşchi striaţi).La interior laringele este
tapetat cu o mucoasă.
Scheletul cartilaginos este format din nouă cartilaje.Dintre acestea trei sunt
neperechi (tiroid, cricoid şi epiglota) şi trei sunt perechi (aritenoide, corniculate şi
cuneiforme).

5
 Figura 4. Cartilajele laringelui
(lumeastiintei.com)
Muşchii laringelui se împart în două grupe: extrinseci, se inseră cu un capăt pe
laringe şi cu celălalt pe organele învecinate, cu rol atât în deglutiţie, cât şi în fonaţie, şi
intrinseci, se inseră cu amândouă capetele pe cartilajele laringelui, cu rol în funcţia
respiratorie şi de fonaţie a laringelui.
Ligamentele laringelui unesc cartilajele laringelui între ele; acestea mai sunt
legate şi prin articulaţiile cricotiroidian şi cricoaretenoidian.
Laringele este căptuşit pe toată suprafaţa sa interioară de o mucoasă care se
continuă în sus cu mucoasafaringiană, iar în jos cu mucoasatraheală.
Histologic mucoasa se compune dintr-un epiteliu cilindric ciliat
pseudounistratificat prevăzut cu celule mucoase şi cu glande de tip seromucos, şi dintr-un

6
corion. La nivelul plicilor vocale, epitelul este de tip pavimentos multistratificat şi lipsit
de glande.În alcătuirea stratului submucos intră un ţesut conjunctiv lax, bogat în fibre
elastice.
Vascularizaţia şi inervaţia laringelui
Arterele laringelui provin din artera tiroidiană superioară, ramură a carotidei
externe, şi din artera tiroidiană inferioară, ramură a arterei subcalvii. Sângele venos
ajunge în vena jugulară internă.
Inervaţia laringelui este asigurată de nervul laringian superior şi inferior, ramuri
din nervul vag. Nervul inferior innervează musculatura intrinsecă a laringelui, exceptând
muşchiul tirocricoidian, pe când nervul laringian superior inervează mucoasa laringelui şi
muşchiul tirocricoidian.

Traheea
Traheea este un conduct fibrocartilaginos care continuă în jos laringele,
întinzându-se de la vertebra cervicală C6 până la vertebra toracală T4, locul unde se
împarte în cele două bronhii.Are o lungime de aproximativ 10 – 12 cm şi un calibru de
1,6 – 2 cm. Traheei i se descriu 2 segmente, respectiv un segment cervical şi unul toracal.
În segmentul cervical vine în raport posterior cu esofagul, anterior cu istmul glandei
tiroide, cu muşchii infrahioidieni şi pilea.Lateral vine în raport cu artera carotidă comună,
vena jugulară internă, nervul vag, şi lobii laterali ai glandei tiroide.Porţiunea toracică
este situată în mediastinul superior.Posterior vine în raport cu esofagul, anterior cu arcul
aortei şi cu ramurile desprinse din el, cu timusul şi cu sternul, iar lateral cu plămânii,
acoperiţi de pleura mediastinală.
În structura traheei se distinge un schelet fibrocartilaginos, format din 15 – 20 de
inele cartilaginoase incomplet sudate în partea posterioară.Cartilajele sunt unite între el
prin ligamente fibroelastice. În partea posterioară, unele inele sunt incomplete, există
fibre colagene, elastice şi fibre musculare netede (muşchiul traheal.).
Peretele traheei este format din trei tunici : la exterior se află o adventiţie formată
din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc vase de sânge, nervi şi formaţiuni limfoide.

7
 Tunica fibroelastică reprezintă scheletul de susţinere al traheei, formată din
innele cartilaginoase incomplet sudate în partea posterioară, legatuta dintre buzele
arcurilor cartilaginoase se face printr- un muşchi neted (muşchiul traheal).
Tunica mucoasă este bogată în glande şi este alcătuită dintr-un epiteliu
pseudounistratificat (vezi figura 5.).

Figura 5. Secţiune prin trahee (Macaca mulatta, coloraţie SUSA, AFT, 484 x)
(anatomyatlases.org)

Vascularizaţia traheei este dată de ramuri din arterele tiroidiene pentru regiunea
cervicală, iar pentru regiunea toracică de arterele bronşice.Venele, în porţiunea cervicală,
se varsă în vena jugulară internă, iar în porţiunea toracală în venele azygos.
Limfaticele ajung în ganglionii cervicali şi în ganglioni traheobronşici.
Inervaţia este asigurată de fibre simpatice din simpaticul cervical şi toracal şi fibre
parasimpatice din vag.

8
 Bronhiile principale
Bronhiile principale dreaptă ţi stângă, sunt conducte care rezultă din bifurcarea
traheei la nivelul vertebrei toracale T4. Ele reprezintă ultimele segmente ale căilor
respiratorii inferioare extrapulmonare şi se întind de la ultimul inel traheal, numit şi
pintenul traheal, şi până la hilul plămânului unde se împarte şi formează arborele
bronşic.

Figura 6. Arborele bronşic (ipedia.ro)

Între cele două bronhii există o serie de deosebiri. Bronhia dreaptăeste aproape
verticală, cea stângă aproape orizontală
Cea stângă este mai lungă circa 5 cm, faţă de cea dreaptă aproximativ 2,3 - 3 cm,
în schimb bronhia dreaptă are un calibru mai mare, faţă de cea stângă.Bronhia stângă este
înconjurată de crosa aortei, cea dreaptă de crosa marii vene azygos. Structura bronhiilor
principale este asemănătoare traheei, bronhiile principale fiind formate din inele
cartilaginoase incomplete posterior (9 -11 la stânga, 5 – 7 la dreapta).

9
 Vascularizaţia arterială este asigurată de arterele bronşice.sângele venos este
colectat de venele bronşice care-l duc la sistemul azygos. Limfa ajunge în ganglioni
traheobronşici şi ganglioniii mediastinali.
Inervaţia vegetativă provine din plexul bronhopulmonar.
Plămânii şi pleura
Plămânii (drept şi stâng) sunt principalele organe ale respiraţiei. Ei sunt aşezaţi în
cavitatea toracică, de o parte şi de alta a mediastinului. Culoarea plămânilor variază cu
vârsta; la făt roşu- brun, la copil gri-rozie, la adult cenuşiu mai mul s.au mai puţin închis.

a. b.
Figura 7. a- plămâni de fumător, b- plămânii unui nefumător
(flickr.com)
Greutatea plămânilor este de 700 g pentru plămânul drept şi 600 g pentru cel
stâng. Capacitatea totală a plămânilor este de 5000 cm3 aer.Consitenţa plămânilor este
elastică butretoasă. Diametrul vertical este de 22 cm, antero-posterior la bază de 18-20
cm, iar transversal la bază de 9 – 10 cm ( la plămânul drept diametrul vertical este mai
mic decât la stâng, dar celelalte diametre sunt mai mari).
Forma plămânilor este asemănătoare cu cea a unui trunchi de con, care prezintă ;
o bază, un vârf, două feţe şi trei margini. Baza plămânului sau faţa diafragmatică are
aspectul unei suprafeţe triunghiulare concave. Ea este orientată în jos copiind bolta

10
diafragmului. Vîrful plămânilor, de forma unei bolte rotunjite urcă de la coasta a doua în
sus depăşind orificiul superior al cutiei toracice.
Faţa externă (costală) a plămânilor este convexă şi vine în raport cu coastele. Pe
această faţă se găsesc şanţuri adânci, numite scizuri care împart plămânii în lobi. Pe faţa
externă a plămânuluidrept se găsesc două scizuri, una oblică (principală) şi una
orizontală secundară care se desprinde din partea mijlocie ascizurii oblice. Aceste două
şanţuri împart plămânul drept în trei lobi: lob superior, lob mijlociu şi lob inferior.
Pe faţa externă a plămânului stâng se găseşte o singură scizură (scizura oblică),
care împarte plămânul stâng în doi lobi (superior şi inferior).
Faţa internă (medială sau mediastinală), este plană şi vine în raport cu organele din
mediastin.Pe acesată faţa se află hilul plămânului şi nişte depresiuni lăsate de organele cu
care acesta vine în contact.
Hilul plămânului reprezintă locul pe unde intră şi ies elemente anatomice care
alcătuiesc pediculul pulmonar şi are forma unnei rachete de tenis cu coada în jos.
Pe faţa mediastinală a plămânului stâng se află amprenta (impresiunea)
următoarelor organe: în partea inferioară hilului impresiunea cardiacă, impresiunea
arcului aortic (şanţul arcului aortic ) şi impresiunea dată de aorta toracică (şanţul aortei
toracice).
Pe faţa mediastinală a plămânului drept se află impresia cardiacă, mai puţin
adâncă decît cea din stânga şi câteva şanţuri date de vena azygos, esofag, venele cavă
inferioară şi cavă superioară.
Marginea anterioară este convexă pe dreapta şi concavă pe stânga din cauza
incizurii cardiace. Marginea posterioară, rotunjită, se mulează pe şanţul
costovertebral.marginea inferioară este reprezentată de circumferinţa bazei plămânului.
Structura plămânilor
Plămânii sunt constituiţi din:arborele bronşic, lobuli (formaţiuni piramidale ,
situate la nivelul ultimelor ramificaţii ale arborelui bronşic), ramificaţiile vaselor
pulmonare şi bronşice, nervi şi limfatice, toate cuprinse într-un ţesut conjunctiv.
Arborele bronşic reprezintă totalitatea bronhiilor intralobulare care rezultă din
ramificarea bronhiilor extrapulmonar. Bronhiile principale se ramifică dicotomic şi
monopodial.

11
 Bronhia principală dreaptă se împarte mai întîi în bronhia lobară superioară şi în
trunchiul bronşic intermediar, care la rândul său se subîmparte în două ramuri, şi anume
bronhia lobară mijlocie şi bronhia lobară înferioară. Bronhia principală stângă se împarte
în bronhia lobară superioară şi bronhia lobară inferioară.
Bronhiile lobare se divid apoi în bronhii segmentare care basigură aeraţia
segmentelor bronhopulmonare. Plămânul drept are 10 segmente iar cel stâng 9, lipsind
segmentul medio-bazal.Bronhiile segmentare se divid în bronhiole lobulare care
deservesc lobulii pulmonari, unităţi morfologice ale plămânului, de formă piramidală, cu
baza spre periferia plămânului şi vârful la hil. Bronhiolele lobulare se divid la rândul lor
în bronhiole respiratorii sau acinoase, de la care pleacă ductele alveolare terminate prin
săculeţi alveolari. Pereţi săculeţilor alveolari sunt compartimentaţi în alveole pulmonare.
Bronhiolele respiratorii, împreună cu formaţiunile derivate din ele (ducte alveolare,
săculeţi alveolari ţi alveolele pulmonare) formează acinii pulmonari. Acinul este unitatea
morfo-funcţională a plămânului.
Dacă bronhiile principale, cele lobare şi cele segmentare prezentau un schelet
cartilaginos , mai slab reprezentat la ultimile, bronhiolele lobulare şi cele respiratorii
pierd complet scheletul cartilaginos, acestea din urmă prezentând un perete fibroelastic,
peste care sunt dispuse fibre musculare netede, cu dispoziţie circulară. În pereţi ductelor
alveolare întâlnim numai membrana fibroelastică acoperită de epiteliu.Alveolele
pulmonare au forma unui săculeţ mic , cu peretele exterm de subşire, adaptat
schimburilor gazoase.pe membrana fibroelastică există un epiteliu alveolar cu dublă
funcţie, fagocitară şi respiratorie. Există circa 75 100 milioane de alveole, însumând o
suprafaţă de 80 – 120 m2.
Alveolele sunt înconjurate de o bogată reţea vasculară.
Vascularizaţia şi inervaţia plămânilor
Plămâni au o dublă vascularizaţie: nutritivă şi funcţională.
Sângele încărcat cu oxigen este adus la nivelul plămânilor prin intermediul
arterelor bronşice, ramuri ale arterei toracale.Sângele oxigenat este distribuit arborelui
bronşic parenchimului pulmonar şi pereţilor arterelor pulmonare (deoarece acestea conţin
sânge încărcat cu dioxid de carbon).Arterele bronşice intră în plămân prin hil şi însoţesc
arborele bronşic doar până la nivelul bronhiolelor respiratorii, unde se termină în reţeaua

12
capilară, de la care pornesc venele bronşice ce duc şângele cu CO2 în sistemul venelor
azygos, acesta terminându-se în vena cavă superioară.Vascularizaţia nutritivă a
plămânilor face parte din marea circulaţie.
Vascularizaţia funcţională aparţine micii circulaţii. Mica circulaţie începe cu
artera pulmonară, care ia naştere din ventriculul drept, şi se termină cu venele pulmonare,
care se varsă în atriul stâng. Artera pulmonară se împarte în doua ramuri (dreaptă şi
stângă), fiecare ramură se divide în artere lobare, segmentare, interlobulare şi lobulare,
ca şi arborele bronşic.Arteriolele care ajung la nivelul acinilor pulmonari dau naştere
capilarelor din peretele alveolo capilar.Acestea se strâng în venule şi în vene de calibru
din ce în ce mai mare, formând în cele din urmă două vene pulmonare pentru fiecare
plămân, vene care se deschid în atriul stâng.Vasele funcţionale trasportă sângele venos
încărcat cu dioxid de carbon de la inima dreaptă la alveolele pulmonare. Aici are loc
schimbul gazos.Prin urmare venele pulmonare transportă sânge oxigenat.
Limfa este colectată de ganglionii din hilul plămânului.
Inervaţia plămânilor provine din plexul bronhopulmonar.Fibrele parasimpatice
determină bronhoconstricţie şi secreţia glandelor din mucoasa bronşică, iar cele simpatice
determină bronhodilataţie.
Pleura
Fiecare plămân este acoperit de o foiţă seroasă numită pleură.Pleura prezintă o
foiţă parietală, care căptuşeşte pereţii toracelui, şi o foiţă care acoperă plămânul
pătrunzând şi în scizuri. Cele două foiţe se continuă una cu cealaltă la nivelul pediculului
pulmonar şi a ligamentului pulmonar, care este o formaţiune conjunctivă de formă
triunghiulară, avănd vârful la pediculul pulmonar şi baza la nivelul diafragmei.Între cele
două foiţe există o cavitate virtuală, cavitatea pleurală, în care se află o lamă fină de
lichid pleural.datorită presiuni negative din interiorul cavitaţii pleurale cele două foiţe
stau lipite una de cealaltă.
Cavitatea pleurală devine reală atunci când între cele două foiţe se acumulează ;
sânge (hemotorax), lichid (hidrotorax), aer (pneumotorax), puroi (piotorax), limfă
(chilotorax).

13
 Mediastinul
Este spaţiul cuprin între feţele mediale ale celor doi plămâni, acoperiţi de pleurele
mediastinale.Anterior ajunge până la stern, posterior până la coloana vertebrală, inferior
până la diafragm, iar superior comunică larg cu baza gâtului prin apertura superioară a
toracelui.
Se diferenţiază o parte superioară, mediastinul superior în care sunt adăpostite;
ramurile crosei aortice, cele două vene brahiocefalice, nervii vagi, nervii frenici, timusul,
traheea, esofagul, lanţul simpatic toracal, ultima parte a canalului toracic şi o parte
inferioară, mediastinul inferior, care protezează; cordul cu vasele mari, nervii frenici,
esofagul, nervii vagi, simpaticul toracal, canalul toracic, sistemul azygos şi aorta
descendentă.
Patologia aparatului respirator
Rinita acută virală, coriza (guturaiul) este o inflamaţie acută a mucoasei
nazale, de natură virală (rinovirusuri).
Guturaiul debutează cu senzaţie de frig, cefalee, oboseală generală, lipsa poftei de
mâncare, uscăciunea foselor nazale, prurit nazal, strănut ulterior apar rinoreea
mucopurulentă, lacrimarea, hiposemie, uneori hipoacuzie şi epistaxis.
Factorii care influenţează apariţia rinitei acute, sunt ; frigul, poluarea atmosferică,
expunerea în medii aglomerate, oboseal fizică şi psihică, alcoolismul, tabagismul şi
malnutriţia.
Infecţia persistă de obicei 9 – 12 zile, după care mucoasa nazală îsi recapătă
structura funcţională.Rar pot apărea complicaţii auriculare, sinuzale, oculare
(conjunctivite), faringite, traheobronşice.
Nu există un tratament specific guturaiului.
Edemul laringian este o tulburare de natură circulatorie gravă care poate da
moartea prin sufocare. Se localizează în special la nivelul glotei.Cauzele determinante
sunt : operţii, iradieri, boli infecţioase, infecţii locale, afecţiuni cardiace şi renale şi reacţii
vasculare neurologice (edemul Quicke). Localizarea edemului este favorizată de
submucoasa laxă şi bogată în vase a laringelui.
Traheita gripală prezintă o inflamaţie pseudomembranos – necrotică a mucoasei,
cu depuneri ca tărâţa pe suprafaţa mucoasei traheei.

14
 Bronşita acută prezintă o secreţie muco-purulentă, care stenozează lumenul
bronşic şi leziuni epiteliale.
Bronşiolita acută este o boală inflamatprie care apare în special la copii mici şi la
bătrâni.
Astmul bronşic
Astmul este o afecţiune funcţională a bronhiilor. La astmatici, bronhiile se
îngustează şi apar probleme în circularea aerului atât inspirat căt şi la expiraţie.
Cauza astmului, este determinată de o reacţie alergică de tip imediat, produsă de
un conflict antigen anticorp în peretele bronşic. Reacţie care provoacă inflamarea
mucoasei bronşice prin vasodilataţie şi secreţia în exces a mucusului, şi conduce pas cu
pas la contracţia muşchilor bronşici.
Persoanele astmatice au nevoie de o monitorizare permanentă din partea unei
persoane avizate (medic de familie, medic pneumolog).
Tratamentul astmului bronşic constă în:
• evitarea inhalării de alergeni
• tratamentul inflamaţiei bronşice
• tratamentul spasmului bronşic

15