Sie sind auf Seite 1von 4

Psihologie medicală Seminarul 6

RELAŢIA MEDIC-PACIENT
PSIHOLOGIA MEDICULUI

Relaţia medic-pacient reprezintă esenţa psihologiei medicale. Ea este punctul central al relaţiei
de îngrijire şi este, în cele mai multe cazuri, una dintre condiţiile şi un factor esenţial pentru procesul de
vindecare.
Înainte de a vorbi de relaţia medic-pacient, o atenţie deosebită ar trebui acordată
particularităţilor psihologice ale fiecăruia dintre participanţii la relaţie.
În ceea ce priveşte psihologia pacientului, aceasta a fost prezentată mai pe larg în cadrul
seminarului despre sănătate şi boală.
Ceva mai puţin discutată, de obicei, este psihologia medicului, ca participant şi factor de
susţinere a actului medical.

PSIHOLOGIA MEDICULUI
Există o legătură strânsă între personalitatea medicului şi modul în care îşi practică meseria. Nu
se poate face o separare totală între tehnician şi om. Existenţa legăturii dintre cele două, natura lor,
importanţa lor sunt variabile în funcţie de momente şi situaţii, efectele lor fiind de asemenea variabile.
Efectele acestei legături pot fi benefice, dacă favorizează empatia cu bolnavul şi-l ajută pe medic să
găsească o relaţie justă cu pacientulu sau nefaste, dacă împiedică realizarea unei judecăţi obiective,
punerea diagnosticului. Exersarea medicinei va fi, deci, pentru fiecare medic, mai mult sau mai puţin,
exersarea propriei sale medicine. Ea va fi în funcţie de cunoaşterea sa tehnică, de personalitatea sa, dar
şi de concepţia asupra rolului medicului, aşa cum există ea în societatea în care el îşi practică meseria.
Reprezentările pe care şi le face medicul asupra rolului său sunt puternic influenţate de
reprezentările ambiante. Medicul se poate opune acestor reprezentări, poate adera la ele fără criticism
sau cu mai multă distanţă şi rezervă, suportându-i, însă, întotdeauna influenţa. Medicul este investit a
priori cu imaginea pe care şi-o formează bolnavul, sub efectul presiunii sociale şi a nevoilor proprii.
De-a lungul timpului, imaginea medicului s-a schimbat, lăsând, însă, urme asupra percepţiei
actuale a profesiei.
a) concepţia şamanică a medicinei
Medicul din zilele noastre a preluat atributele vindecătorilor şi ale vrăjitorilor, adică ale
şamanilor. Aceştia trebuiau să extirpe din bolnav elementul rău, introdus în corpul său sau să captureze
şi să reintroducă elementul bun, care a fost cumva pierdut. Dar pentru a ajunge la asta, el trebuie să
stăpânească forţele binelui şi răului, să facă un pact cu reprezentanţii răului (în unele culturi, el poate şi
îmbolnăvi oamenii, la fel de bine cum îi vindecă). Un lucru important este faptul că şamanul însuşi este
un fost bolnav, care a trebuit şi a ştiut să lupte pentru a scăpa din ghearele răului. pentru a vindeca
bolnavul, şamanul trebuie adesea să-l facă să sufere, uneori chiar să-l facă „să moară” pentru a-l
„resuscita”. El este familiarizat cu „forţele vieţii” şi cu „forţele morţii”.
Această latură magică persistă încă şi adesea bolnavul este mai liniştit după ce medicul l-a
văzut, pentru că acesta a identificat „inamicul-boală”, „se va ocupa de ea” şi o „va învinge”. Însă
tocmai în virtutea acestei laturi magice a medicului, a acestui pact pe care el îl stabileşte cu boala, el
trebuia abordat cu rezervă, prudenţă şi chiar circumspecţie. Teama şi respectul profund ale unor bolnavi
relevă faţeta malefică a imaginii medicului.
b) concepţia sacerdotală
Schematic, şamanul este mai aproape de rău, pe când preotul este mai aproape de bine.
Vindecătorul este, în majoritatea religiilor primitive, reprezentantul lui Dumnezeu.
La fel ca şi preotul, medicul oficiază prin respectarea unor ritualuri, veşmintele sale sacerdotale
sunt bluza albă şi stetoscopul care înlocuieşte amuleta, limbajul său este, la fel ca şi al religiei, ermetic.
Profesia de medic rămâne închisă şi ierarhizată.

1
Psihologie medicală Seminarul 6

Medicul, deşi nu este reprezentantul lui Dumnezeu, este, în mintea pacientului, reprezentantul
„Zeiţei Ştiinţă”, aceasta conferindu-i – aşa cum face Dumnezeu pentru preot – autoritate morală.
Medicului i se pun deopotrivă întrebări medicale, şi deopotrivă, întrebări despre problemele
sexuale, conjugale, familiale sau despre comportamentele copilului, organizarea vieţii cotidiene.
Sfaturile sale vor fi investite cu valoare sa ştiinţifică şi cu autoritatea sa, indiferent de subiectul tratat.
Adică, puterea pe care o deţine, bazată pe cunoaşterea care îi este atribuită de către societate şi de către
bolnav (nu neapărat în directă corespondenţă cu realitatea cunoaşterii sale tehnice), corespunde nevoii
umane de protecţie şi magie.
c) concepţia actuală asupra medicinei
Aspectele primitive ale medicinei permit o mai bună înţelegere a ambivalenţei dezvoltate faţă
de medic. Medicul este personajul care posedă cunoaşterea, facultatea de a vindeca, este o autoritate
luminoasă şi asiguratoare, dar el este, deopotrivă, neliniştitor, pentru că i se atribuie secrete pe care ni
le închipuim noi, ca pacienţi şi i se atribuie, de asemenea, o atoputernicie cu caracter magic, acest lucru
suscită o anumită agresivitate defensivă. Bolnavul îi poate reproşa, conştient, medicului, că îşi vinde
arta, ceea ce ar putea fi o modalitate de a-i reproşa, inconştient, că nu el iubeşte gratuit, pentru el însuşi.
Medicul mai este neliniştitor pentru pacient şi pentru că bolnavul, la fel ca orice fiinţă umană,
are un anumit număr de secrete inavuabile şi se teme ca medicul să nu le aducă la lumină, chiar dacă e
vorba numai despre micile plăceri obţinute din boala sa. Aceasta imagine a omului care este perceput
ca ameninţător pentru ceea ce ar putea descoperi este evidentă mai ales pentru psihiatru.
Succesele medicinei, obţinute datorită raţionalităţii şi gradului de adevăr ştiinţific crescute, nu
au diminuat iraţionalitatea cerinţelor adresate medicului. Această iraţionalitate se exprimă la nivelul
fiecărui act medical, chiar şi în cele mai tehnicizate pornind din momentul în care acesta devine locul
investiţiilor bolnavului, adică al afectivităţii sale. Acestui fapt i se datorează efectul placebo al
medicamentelor.
La nivelul statutului şi rolului pe care le cere societatea de la medic, conştient, regăsim
caracteristici logice şi raţionale, cum sunt cele relevate de către Delay şi Pichot:
- competenţă tehnică;
- atitudine universalistă – medicul trebuie să trateze orice persoană, indiferent de
naţionalitate religie etc.
- specificitate funcţională – privilegiile, obligaţiile şi competenţele medicului nu sunt
valabile decât în domeniul medicinei – singura instituţie, în afara căsătoriei, care permite
accesul la intimitatea fizică şi morală a persoanelor. Contrapartida acestui privilegiu este
„secretul profesional”;
- neutralitatea afectivă;
- atitudinea altruistă şi dezinteresată;
- rolul social, ce constă în autentificarea bolii, care nu intră în ordinea socială decât după
confirmarea de către o instituţie medicală.
Dincolo de toate acestea, ca şi de valorile unei societăţi în ceea ce priveşte sănătatea şi boala, se
vor exercita subiectivitatea bolnavului şi subiectivitatea medicului. De aceea, competenţa tehnică a
medicului nu este calitatea cea mai valorizată de către bolnavi.
Valoarea conduitei profesionale a medicului este dată de modul în care îşi foloseşte motivaţiile,
conduitele şi contraatitudinile suscitate de motivaţii. Printre cele mai frecvente motivaţii ale studenţilor
la medicină, conform unui studiu realizat de Sambuc, se numără (în ordine descrescătoare):
1. a înţelege;
2. a vedea;
3. prestigiul dat de cunoaştere;
4. nevoia de contact;
5. prestigiul social;

2
Psihologie medicală Seminarul 6

6. vindecarea celor care suferă;


7. atracţia banilor;
8. nevoia de a se face util;
9. atracţia pentru responsabilitate;
10. atracţia pentru reparaţie;
11. profesiune liberală;
12. nevoia de securitate.
Acestea sunt motivaţii manifeste, exprimate conştient. În spatele lor stau, însă factori
inconştienţi, susceptibili să regrupeze mai multe motivaţii inconştiente:
 1-5 – ar putea să se lege de pulsiunea voyeuristă-exhibiţionistă (dorinţa de a vede şi
de a fi văzut);
 6-10 – ar intra în cadrul pulsiunii sadic-anale, fie direct, fie prin formaţiuni
reacţionale – atracţia pentru responsabilitate, reparaţie, vindecare a celor care suferă.
 11-12 – interes socio-economic şi personal.
Detaliind aceste motivaţii inconştiente, se disting trei motivaţii inconştiente majore, regăsibile
la modul general în opţiunea pentru o profesie:
- dorinţa de a vedea;
- dorinţa de reparaţie;
- dorinţa de putere.

Dorinţa de a vedea/de a fi văzut


Principalele tabuuri ale societăţii noastre sunt legate de sex şi de moarte. Medicul este singurul
care poate transgresa aceste tabuuri, care ar fi inversul dorinţei de a şti şi de a cunoaşte tot ceea ce este
legat de sex şi de moarte. Această dorinţă se naşte foarte devreme la copil şi se exprimă din momentul
în care poate vorbi. Copilul pune o mulţime de întrebări, ceea ce este o o bună modalitate de a evita
ÎNTREBAREA, întrucât copilul percepe, în ciuda răspunsurilor raţionale ale părinţilor, că există acolo
„ceva necunoscut”, care transpare în evitarea întrebărilor, jena şi dispoziţia stângace a părinţilor.
Reprezentarea socială a profesiei medicale permite să gândim că ea răspunde la aceste întrebări.
Ea permite transgresarea lor: medicul vede ceea ce este ascuns, corpurile, sexele şi chiar interioarele; el
poate „pipăi” moartea (un exemplu ar fi atracţia pe care o manifestă toţi studenţii la medicină, la
început, pentru moarte: ei „trebuie” să vadă moartea, fie că e vorba despre cadavre în sala de disecţie,
sau despre moartea unui pacient).
În felul acesta, dorinţa de a vedea şi de a cunoaşte reprezintă motorul conştient al cercetării,
care caută să găsească cheia enigmelor morţii şi vieţii. Ea este, însă, doar aspectul socializat al unei
dorinţe arhaice şi refulate de a vedea şi de a cunoaşte pentru a răspunde la o întrebare angoasantă
asupra sexului şi morţii, cu atât mai angoasantă, cu cât întrebările nu sunt cunoscute şi nu sunt
formulabile.
Dorinţa de reparaţie
Îşi are originea în dorinţa de a repara mama care a fost agresată (cf. teoriei kleiniene), cu alte
cuvinte, de a repara consecinţele presupuse de agresivitatea noastră inconştientă, care a fost sau nu
exteriorizată. Primele experienţe de individuare şi de recunoaştere a obiectului se fac cu ură. Asta dă
loc, foarte devreme, la primele tentative de reparaţie, rădăcini ale culpabilităţii, a căror reuşită este
necesară pentru dobândirea unui sentiment de încredere şi securitate. Aceste prime experienţe au o
importanţă foarte mare pentru viaţa relaţională viitoare a subiectului. Avatarurile vieţii, mai ales bolile
şi accidentele care survin la persoanele iubite, pot să mobilizeze din nou tendinţele reparatorii (ex. mă
fac doctor, pentru a găsi un leac pentru cancer, boală de care a murit o persoană apropiată).
Dar dorinţa de reparaţie poate reprezenta, de asemenea, o dorinţă de a repara rana narcisică pe
care ne-o provoacă diferenţa dintre sexe sau mai degrabă, incompletitudinea propriului nostre sex:

3
Psihologie medicală Seminarul 6

„castrarea”. Ea înseamnă a face mai puţin insuportabilă imperfecţiunea proprie şi a altora. Rănile,
handicapurile şi alte cauze de inferioritate pe care le putem suporta vor solicita această dorinţă de
reparaţie. Pulsiunile sadice sunt foarte frecvent provocate prin practica medicală (puncţii, intervenţii
chirurgicale, prescrierea de medicamente penibile sau regimuri constrângătoare), dar ele sunt
autorizate, limitate la un cadru bine definit şi contrabalansat în mod precis prin dorinţa de a îngriji, de a
repara.
Dorinţa de putere
Dorinţa de putere reală (morală, financiară, politică) poate fi interpretată, printre altele, ca
formă socializată a unei dorinţe infantile de atotputernici, dorinţa de atotputernicie asupra mamei,
anulând factorul constrângător reprezentat de tată, apropiată de dorinţa de atotputernici sexuală.
Aceasta se traduce la medic, prin dorinţa de a vedea, de a atinge, de a agresa corpukl altuia; dorinţă de
atotputernicie, de asemenea, în absenţa mamei, care se transformă în dorinţă de atotputernicie asupra
bolii şi asuora morţii, atunci când pierderea nu a putu fi asumată prin munca de doliu.
Pe lângă aceste motivaţii inconştiente comune, care constituie un fond pulsional, universal,
regăsim la fiecare medic, o întreagă serie de evenimente, de situaţii, de relaţii personale, care îi
influenţează mai mult sau mai puţin vocaţia. Ele acţionează prin modificarea, socializarea, refularea
acestor motivaţii puternic. De exemplu: dorinţa părinţilor de a profesa medicina, dorinţa părinţilor
părinţilor; dorinţa de a îngriji un pacient realmente bolnavm, sau anxios sau ipohondru; dorinţa de
identificare cu un medic din familie, sau dorinţa de identificare cu un medic care a îngrijit un membru
din familia proprie, medicul respectiv fiind imaginat diferit, în funcţie de membrul familiei îngrijit – cel
care este mai puternic decât tata atunci când o vindecă pe mama, cel care-i redă puterea tatălui, cel
care-l vindecă pe fratele iubit etc.
Este important modul în care orice individ se organizează în raport cu aceste pulsiuni şi soluţia
pe care o găseşte pentru acestea. Rezultatul va fi total diferit dacă ele se pot sublima într-un exerciţiu
profesional pe care îl îmbogăţesc şi care va favoriza îmbogăţirea personalităţii sau, din contra, dacă
pregnanţa lor devine o sursă de conflicte în exerciţiul profesional, antrenând inhibiţii sau o utilizare
inconştientă a bolnavului pentrzu satisfacţii pur personale. Evenimentele din trecut, dorinţele părinţilor,
identificările succesive se constituie ca agenţi ai acestor diferite modalităţi de organizare, explicând
extrema diversitate personală. De exemplu, în funcţie de istoria sa personală, un medic nu poate suporta
să-şi vadă dorinţa de reparaţie eşuată. Orice incertitudine îl face extrem de anxios şi îl conduce la o
practicare nerezonabilă a examenelor complementare. La fel, persistenţa simptomelor/acuzelor fără un
suport lezional îi vor deveni intolerabile. Esecul defenselor lui îl va putea face să resimtă absenţa
vindecării aparente şi după criteriile sale personale, ca pe o înfrângere personală; va tinde să-şi respingă
astfel pacientul.
În evoluţia identificărilor pe care le face cel ce se formează în profesiunea medicală, se constată
că, în cursul primului ciclu de formare, predomină identificarea cu bolnavul, iar în al doilea ciclu,
identificarea cu medicul. Acesta reprezintă unul dintre obiectivele studiilor medicale de specialitate, de
a permite această achizţionare progresivă a identităţii de profesie. La modul ideal, medicul ar trebuie să
poată utiliza, într-o manieră suplă, dubla identificare:
- identificarea cu bolnavul, cu o empatie suficientă pentru a putea să se debaraseze de
carapacea sa, pentru a încerca să perceapă ceea ce se petrece în altul şi să înţeleagă ceea ce
ar putea reprezenta starea bolnavului;
- identificarea cu medicul – pentru a putea să conserve poziţia care se aşteaptă de la el şi
pentru a lua distanţa necesară deciziei.

Bewerten