Tema 2: Dispoziţii generale cu privire la dreptul

constituţional

1.Noțiuni generale cu privire la dreptul constituţional

2. Parlamentul RM, rolul şi atribuţiile lui
3. Guvernul RM, rolul şi atribuţiile lui
4. Autoadministrarea locala a RM

Sistemul dreptului este format din subsisteme, adică ramurile

dreptului. Dreptul constituţional este ramura principală a dreptului
care prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante
valori economice sociale şi politice. În procesul de apariţie şi
dezvoltare a dreptului dreptul constituţional spre deosebire de alte
ramuri de drept apare mult mai târziu, el apare şi sub o altă
denumire şi anume drept de stat, sau dreptul statal. Dreptul
constituţional ocupă locul primordial în ierarhia ramurilor proprii
sistemului de drept, el are ca obiect de reglementare relaţiile
sociale care iau naştere în legătură cu instaurarea menţinerea şi
exercitarea puterii de stat. Normele dreptului constituţional sunt
chemate să asigure separarea puterilor în stat precum şi relaţiile
sociale ce sunt generate în legătură cu definitivarea şi exercitare
drepturilor libertăţilor şi îndatoririlor omului. De asemenea dreptul
constituţional consfințește dimensiunile politice externe ale statului
comportamentul statului în legătură cu alte state, statele
comunităţii internaţionale.
Izvoarele dreptului constituţional: izvorul dreptului
constituţional poate fi definit ca fiind forma specifică de exprimare a
normelor de drept constituţional, de remarcat este faptul că nu
toate izvoarele dreptului constituie izvoarele dreptului
constituţional.
1.Obiceiul – este interpretat în RM ca izvor al dreptului
constituţional, într-un mod total excepţional (conform obiceiului
stabilit de-a lungul anilor până la alegerea preşedintelui
parlamentului prezidează şedinţele parlamentului cel mai învârstă
deputat).
2. Doctrina – nu poate fi considerat direct izvor de drept, dat
fiind faptul că ea nu reglementează nemijlocit relaţiile sociale.
3. Practica judiciară cu precedentul judiciar – de asemenea nu
sunt acceptate ca izvoare ale dreptului constituţional.
4.Actul normativ – constituie primul şi cel mai important izvor
de drept constituţional, dar nu toate actele normative sunt izvoare
ci doar acelea adoptate de parlament deci pot fi izvoare de drept
constituţional, toate legile constituţionale unele legi organice şi
nicidecum cele ordinare. Din totalitatea legilor organice ce pot servi
în calitate de izvor de drept constituţional sunt doar celea ce
reglementează sistemul electoral organizarea şi desfăşurarea
referendumului organizarea şi funcţionarea parlamentului
guvernului curţii constituţionale.
5. Tratatul internaţional – el trebuie să fie ratificat conform
dispoziţiilor constituţionale şi să cuprindă nemijlocit reglementări
ale relaţiilor specifice dreptului constituţional.
Raportul juridic constituţional, poate fi definit ca fiind relaţia
socială reglementată de norma de drept constituţională ce apare în
procesul instaurării menţinerii şi exercitării puterii de stat. În cadrul
unui raport juridic constituţional unul din subiectele lui este
întotdeauna fie deţinătorul puterii de stat fie statul fie o autoritate
publică.
Subiectele raportului de drept constituţional sunt următoarele:
1. Poporul - (există divergenţe in privinţa acestui subiect) dacă
constituţia spune că poporul este unicul generator al puterii.
2.Statul - atât direct cât şi prin organele sale.
3.Autorităţile publice.
4.Partidele, şi alte organizaţii social politice.
5.Cetăţenii, ei pot apărea ca persoane fizice în cazul când le
sunt lezate drepturile fundamentale.
6. Străinii şi apatrizii, în raporturile ce apar în legătură cu
acordarea cetățeniei RM.

Constituţia este legea supremă a unui stat

Adoptarea constituţiei într-un stat sau altul, devine un
eveniment de importanţă majoră pentru societate respectivă. O
constituţie marchează anumite victorii şi împliniri într-o societate,
constituţia este acea lege care având forţa juridică superioară
celorlalte legi reglementează structurile economice şi formele
proprietăţii organizate de stat statutul juridic al cetăţeanului
consfinţeşte perspectiva politicii interne şi externe a statului
conţinutul normativ al constituţiei din 1994 este structurat din
punct de vedere juridic în 151 de articole grupate în 7 titluri unele
având capitole şi secţiuni.

Cetățenia RM
Populaţia ca atribut al statului îşi găseşte reflectarea în ştiinţa
dreptului constituţional sub aspectul cetățeniei, astfel dreptul la
cetățenie este înscris în declaraţia universală a drepturilor omului, astfel
art. 15 al acestui document, declaraţia universală a drepturilor
omului consfinţeşte.
1. Orice persoană are dreptul la o cetățenie
 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenie, şi nici
de dreptul de aşi schimba cetăţenia.
Articolul 1 al legii cu privire la cetăţenia RM, proclamă
următoarele: cetăţenia RM determină relaţiile politice şi juridice
permanente dintre o persoană fizică şi statul RM care îşi găsesc
expresia în drepturile si obligaţiile lor reciproce, legea de asemenea
stabileşte căror persoane li se atribuie apartenenţă la cetăţenia RM.
1.Persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit pe teritoriul
Basarabiei, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi urmaşii lor dacă la
data adoptării legii (1991) domiciliat pe teritoriul RM.
2.Persoanele care sau născut pe teritoriul RM, sau măcar unul
din părinţi, bunei sau născut pe acest teritoriu şi dacă nu sunt
cetăţeni al altui stat.
3. Persoanele căsătorite până la 23 iunie 1990 (când a fost
problema cu suveranitatea) cu cetăţenii RM sau cu urmaşii a
acestor persoane şi persoanele care sau reîntors in ţară la apelul
preşedintelui RM, sau al guvernului RM.
4.Alte persoane care până la adoptarea declaraţiei de
suveranitate au avut loc de trai permanent, loc de muncă sau o altă
sursă legală de existenţă.
5.Persoanele care au dobândit cetăţenia RM în conformitate cu
legea.
Ştiinţa dreptului constituţional cunoaşte două sisteme de
dobândire a cetăţeniei:
1.Principiul Jus sanguinis (dreptul sângelui).
2.Principiul Jus loci (dreptul locului).
Conform articolului 9 al legii privind cetăţenia RM , cetăţenia
poate fi dobândită prin următoarele.
1.Naştere.
2.Înfiere - (condiţii obligatorie ca înfiatul să nu aibă 16 ani).
3.Repatrierea - persoane care au fost expulzate sau care au
părăsit teritoriul RM începând cu 1990 precum şi copii şi nepoţii
acestora.
4.La cerere - se referă la cetăţenii străini sau apatrizi care au
împlinit vârsta de 16 ani (domiciliat permanent ultimii 10 ani sau
este căsătorit cu un cetăţean al RM de cel puţin 3 ani să cunoască
obligatoriu limba de stat).
5. Reintegrarea în cetăţenia RM se autorizează în mod
individual de preşedintele RM.
Legea de asemenea prevede şi temeiurile de pierdere a
cetăţeniei RM:
1.Renunţarea la cetăţenia RM.
2.Retragerea cetăţeniei RM, sancţiuni:
- a dobândit cetăţenia RM în mod fraudulos.
 - a săvârșit o infracţiune gravă împotriva statului.
- s-a înrolat în forţele armate ale unui stat străin.
- s-a angajat într-o funcţie publică a unui alt stat.
- a săvârșit crimă împotriva umanităţii sau acte de ginocid
Retragerea cetăţeniei RM nu produce nici un efect, asupra
cetăţeniei soţului sau copiilor acestor persoane. Cererea privind
cetăţenia RM se adresează preşedintelui RM prin intermediul M.A.I
al RM la domiciliul petiţionarului se acordă cetăţenie în baza unui
decret al președintelui care intră în vigoare la data publicării in monitorul
oficial, jurământul se depune la data primirii actelor ce confirmă
cetăţenia RM.

Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale

cetăţenilor
Constituţia enumeră drepturile şi libertăţile omului care în
ansamblul lor formează un tot unitar, deşi ele şi-au găsit reflectarea
într-un singur capitol conţinutul lor ne permite să distingem
următoarele categorii.
1.O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acelea
drepturi şi libertăţi care din conţinutul lor asigură viaţa siguranţa
fizică şi psihică posibilitatea de mişcare liberă (dreptul la viaţă,
libertate individuală, dreptul la apărare, dreptul la ocrotirea viţii
intime,dreptul la inviolabilitatea domiciliului).
2.Este formată din drepturi şi libertăţi social economice şi
culturale: ex. dreptul la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, dreptul la
muncă şi altele.
3.Drepturile exclusiv politice: ex. dreptul la vot, dreptul de a fi
votat, dreptul la administrare şi altele.
4.Drepturile şi libertăţile social politice: ex. libertatea opiniei,
libertatea conştiinţei, dreptul la informaţie, secretul corespondenţei.
5. Drepturile garanţii sunt acelea care prin conţinutul lor joacă
un rol de garanţie contemporană constituţională:ex. dreptul la
petiționare.

2. Parlamentul RM
Constituţia RM în titlul III numit Autorităţile publice,
reglementează puterile publice, competenţa lor şi raportul dintre
ele, El este structurat în deplină conformitate cu principiul separării
celor 3 puteri: legislativă, executivă, judecătorească. Principiul
separării puterilor în stat nu ne permite să vorbim de un organ
suprem al puterii de stat, un asemenea organ nu există şi nici nu
poate să existe, în această ordine de idei poate fi vorba de organele
supreme ale fiecărei din aceste puteri: Parlamentul, Preşedintele
RM şi Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie.
 Parlamentul constituie o instituţie publică a cărui rol este de a
reprezenta populaţia unui stat şi în această calitate de a exercita
prerogativele prevăzute de Constituţie.
Parlamentul RM are un dublu rol:
1.De a fi organul reprezentativ suprem al populaţiei.
2.De a fi unica autoritate legislativă a statului.
Parlamentele existente astăzi în sistemele constituţionale ale
lumii sunt formate dintr-o singură cameră (unicamerale) fie din
două camere bicamerale. Parlamentul RM este compus din 101
deputaţi şi este Parlament unicameral. Organizarea internă a
Parlamentului include:
1. Biroul permanent – este organul de lucru al Parlamentului, el
se compune din deputaţi care reprezintă proporţional fracţiunile
parlamentare, din el fac parte: preşedintele Parlamentului şi cei doi
vicepreşedinţi, Biroul permanent soluţionează de obicei probleme
de ordin organizatoric. Preşedintele Parlamentului se alege pe
durata mandatului Parlamentului prin vot secret cu majoritatea
voturilor deputaţilor aleşi. El poate fi revocat în orice moment prin
vot secret de către parlament cu cel puţin două treimi din voturile
tuturor deputaţilor.
2. Fracţiuni parlamentare – sunt alcătuite din cel puţin 5
deputaţi în bază de liste ale partidelor organizaţiilor social politice şi
blocurilor electorale. Fracţiunile parlamentare se constituie în
termen de până la zece zile după constituirea legală a
Parlamentului (deputaţii independenţi sau cei care nu întrunesc
cvorumul se pot asocia sau alipi la alte fracţiuni parlamentare).
3. Comisii parlamentare – sunt ca şi biroul permanent, sunt
organe interne ale IPrlamentului, crearea acestor comisii este
determinată de faptul că multe probleme necesită o studiere
minuţioasă. În Parlamentul RM activează în prezent zece comisii
parlamentare constituite pe domenii specializate (ca ex. comisia
judiciară, comisia pentru industrie economie şi privatizare, comisia
pentru buget şi finanţe şi altele). Împuternicirile Parlamentului sunt
stabilite de Constituţia RM şi ca urmare Parlamentul poate soluţiona
orice problemă în măsura în care ea nu contravine constituţiei.
Funcţia legislativă constitute împuternicirea primordială a
Parlamentului. Parlamentul RM este ales pe un mandat de 4 ani
care poate fi prelungit prin lege organică doar în două cazuri
prevăzute de constituţie .
Parlamentul RM este conceput ca un organ de lucru permanent,
forma principală de activitate a Parlamentului este sesiunea,
sesiunile pot fi atât ordinare sau extraordinare sau speciale,
şedinţele Parlamentului sunt publice, însă Parlamentul poate hotărî
ca unele şedinţe să fie închise, aceasta însă nu afectează la
caracterul transparent al activităţii parlamentare.

3. Guvernul RM
Guvernul este denumit diferit în constituţiile lumii, cabinet,
guvern, consiliul de miniştri.
Guvernul are 2 componente:
1. Şeful guvernului (acolo unde există).
2. Miniştrii.
Sunt sisteme constituite în care nu există un şef al guvernului,
în care şeful de stat ca şef al puterii executive acumulează şi
funcţia de şef de Guvern. În RM există o destinaţie între şeful
statului şi şeful de guvern. Sistemul executiv în RM are un caracter
bicefal (dualist). Ca urmare atât Preşedintele RM cât şi Guvernului îi
revine anumite atribuţii ale puterii executive stric determinate de
Constituţie, astfel conform Constituţiei Guvernul asigură realizarea
politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală
a administraţiei publice. În exercitarea atribuţiilor Guvernul se
conduce de programul său de activitate acceptat de Parlament. În
conformitate cu Constituţia RM, Guvernul ei este compus din prim-
ministru, prim vice – prim-ministru, vice prim-ministru şi miniştrii.
Procedura de constituire şi investire a Guvernului începe prin
desemnare de către Preşedintele RM a unui candidat pentru funcţia
de prim-ministru, candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere
în termen de 15 zile de la desemnare votul de încredere al
Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a
Guvernului. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul
majorităţii deputaţilor, întrucât Parlamentul se alege pe un mandat
de 4 ani, rezultă că şi Guvernul se constituie pe acelaşi termen,
Guvernul îşi exercită atribuţiile în ziua depunerii jurământului de
către membrii lui în faţa Preşedintelui RM. Ministerele şi celelalte
autorităţi centrale ale administraţiei publice constituie o categorie
distinctă de organe în cadrul sistemului autorităţilor administraţiei
publice ele sunt împuternicite să organizeze executarea şi să
execute la concret legile. Fiind organe de specialitate ele
efectuează cunoaşterea anumitor ramuri pe întreg teritoriul statului.
Ministerele sunt organe de conducere unipersonale, în fruntea lor
stă ministru care administrează ramura respectivă şi este
responsabil pentru îndeplinirea sarcinilor puse în seama
ministerului. Pe lângă Guvern se formează serviciile la propunerea
prim-ministrului ele sunt conduse de directori generali numiţi în
funcţie de către Guvern. Guvernul adoptă hotărâri şi emite dispoziţii
ce au caracter obligatoriu (se semnează de prim-ministru). Ele se
publică în Monitorul oficial cu excepţia dispoziţiilor de uz intern şi
acelor care conţin secret de stat.

TEMA 3. Dispoziţii generale cu privire la dreptul

administrativ

I. Noţiuni introductive cu privire la dreptul

administrativ.
II. Răspunderea administrativă.
I. Cuvântul administraţie îşi are originea în limba latină: (ad-către
şi minister-supus mai mic) astfel administraţia înseamnă
serviciul celui supus sau activitatea subordonată executată la
comandă.
Dreptul administrativ este numit cel mai des dreptul de
guvernare, obiectul de reglementare a dreptului administrativ îl
constituie relaţiile sociale care se formează în sfera guvernării şi
reprezintă unul din tipurile activităţii de stat.
Izvoarele dreptului administrativ sunt următoarele:
1.Constituţia RM.
2. Legile adoptate de parlament care reglementează relațiile
sociale în domeniul administraţiei de stat.
3.Decretele preşedintelui RM.
4.Hotărârile şi dispoziţiile guvernului RM.
5. Deciziile şi dispoziţiile organelor administraţiei publice locale.
În dreptul administrativ se pot evidenția 2 categorii de raporturi:
1.Raporturile de subordonare care apar între o autoritate a
administraţiei publice şi alt subiect de drept.
2.Raporturi de colaborare: aici subiectele sunt de principiu de
egalitate chiar daca unu este autoritatea administraţiei publice.

Normele de drept administrativ

După caracterul dispoziţiei normelor de drept administrativ sunt
structurate in 3 categorii:
1. Onerative (obligatorii) ele ordonă celor cărora sunt adresate
să săvârșească anumite acţiuni (normele dreptului
administrativ care obligă cetăţenii să-şi facă viză de
reşedinţă la locul de trai).
2. Prohibitive (care interzic ceva) stabilesc o interdicție asupra
unor acţiuni (normele ce privesc traversarea străzii în locuri
neprevăzute pentru aceasta).
3. Permisive sunt normele care dau posibilitatea subiectelor
cărora sunt adresate să săvârşească anumite acţiuni care
sunt prevăzute de această normă.
Sancţiunea
Sunt normele de drept administrativ care prevăd urmările juridice
care survin în caz de nerespectare a normei. În ştiinţa dreptului
administrativ sun identificate următoarele tipuri de sancţiuni
administrative:
1. Sancţiuni administrative disciplinare (ca ex. destituirea din
funcţie).
2. Sancţiunea administrative convenţionale (avertismentul sau
amenda).
 3. Sancţiuni care prevăd acţiuni de executare silită
(imobilizarea sau reţinerea unei persoane de către
colaboratorii poliţiei).
În cadrul statului administrarea publică este realizată prin
intermediul mai multor organe ale administraţiei publice diverse
după structură mod de instituire şi competenţă.
1) După activitatea administrativ teritorială şi în dependenţă de
dimensiunile de activitate, organele administrative publice se
împart în:
a) Centrale (preşedintele, guvernul, ministerele, serviciile).
b)Locale (activitatea cărora se realizează în cadrul unităţii
administrativ teritoriale).
2) În dependenţă de modul de instituire diferențiem:
a) Organe formate de organele reprezentative ale statului
(guvernul ministerul).
b) Organele formate de însăşi organele administrative de stat
(direcţiile secţiile din cadrul ministerului).
c) Organele executive acestea sunt organele constituite prin
vot universal direct secret şi liber exprimat (primăriile).
3) În funcţie de caracterul competenţei.
a) Organele de competenţă generală (preşedintele şi guvernul).
b) Organele de competenţă specială (ministerele şi serviciile
de ramură).

II. Răspunderea administrativă:

Răspunderea administrativă este o formă a răspunderii juridice
conform căreia pentru săvârşirii unei contravenţii administrative
se aplică sancţiuni de reprimare a contravenientului.
Particularităţile specifice răspunderii administrative:
1. Survine numai pentru o contravenţie administrativă
comisă de o persoană fizică responsabilă care a atins o
anumită vârstă (16 ani).
2. Acest tip de răspundere este prevăzut de normele
dreptului administrativ şi se conţine în izvoarele ramerei
de drept administrativ.
3. Există o singură grupă de organe speciale împuternicite
să examineze cazurile cu privire la contravenţiile
administrative.
4. Pentru săvârşirea contravenţiilor administrative sunt
prevăzute sancţiuni administrative concrete.
5. Procedura de aplicare a sancţiunilor administrative este
simplă şi operativă.
La răspunderea administrativă pot fi trase la răspundere
persoanele care până în momentul comiterii contravenţiei au
atins vârsta de 16 ani. Faţă de persoanele cu vârsta între 16-18
ani se aplică măsurile prevăzute de regulamentul comisiilor
pentru minori.
Contravenţia administrativă se consideră acţiunea sau inacţiunea
ilegală culpabilă (cu vină) şi atentează la ordinea de stat sau
privată la drepturile şi libertăţile cetăţenilor la modul stabilit de
administrare pentru care legislaţia prevede răspunderea
administrativă. Codul RM cu privire la contravenţia administrative
prevede aplicarea următoarelor sancţiuni:
1. Avertismentul (are caracter educativ).
2. Amenda (cea mai răspândită sancţiune contravențională).
3. Ridicarea contra echivalent a obiectului care a constituit
instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al
contravenţiei administrative.
4. Privarea de dreptul special acordat cetăţeanului (dreptul de
a conduce mijloc de transport, dreptul la vânătoare).
5. Munca corecţională care în prezent nu se aplică.
6. Arestul administrativ este cea mai severă sancţiune şi nu se
aplică faţă de femeile gravide, faţă de femeile care au copii
până la 12 ani, colaboratorii de poliţie, militarii, persoanele
care nu au atins vârsta de 18 ani şi invalizii de prima şi a
doua grupă.
Obiectele contravenţiei administrative sunt determinate de codul
RM cu privire la contravenţiile administrative care grupează după
obiectul de gen contravenţiile administrative.
1. În domeniul protecţiei muncii şi ocrotirii sănătăţii.
2. Contravenţii ce atentează la proprietatea de stat şi cea
privată.
3. Contravenţii din domeniul ocrotirii mediului înconjurător şi
monumentelor de istorie şi cultură(bisericile, mănăstirile).
4. Contravenţiile din domeniul industriei folosirii energiei
electrice şi termice.
5. Contravenţiile din domeniul agriculturii.
6. Contravenţiile din domeniul transportului şi al
telecomunicaţiilor.
7. Contravenţiile din domeniul gospodării comunale.
La aplicarea sancţiunilor administrative se ţine cont de caracterul
contravenţiei comise de persoana ce a săvârșit de gradul de
vinovăţie a lui de starea materială de circumstanțele care atenuează
sau agravează răspunderea. Sancţiunea administrativă poate fi
aplicată nu mai târziu de 2 luni de la comiterea contravenţiei.
Conform legislaţiei în vigoare cazurile cu privire la contravențiilor
administrative sunt examinate de:
1. Judecători.
 2. Organe interne.
3. Organele serviciilor fostelor departamente, inspectoratelor
de stat şi alte organe sau persoane cu funcţii de
răspundere împuternicite în acest scop.

Tema 4. DREPTUL MUNCII

1. Noţiunea dreptului muncii.
2. Contractul de muncă.
3. Timpul de muncă şi timpul de odihnă.
4. Disciplina muncii.
5. Protecţia muncii.

1. Noţiunea dreptului muncii

Dreptul muncii constituie o ramură a sistemului de drept
din Republica Moldova, care cuprinde regulile juridice ce
reglementează relaţiile sociale de muncă, individuale şi
colective dintre patroni şi salariaţi.
Obiect al dreptului muncii sunt raporturile juridice de
muncă care iau naştere, de regulă, în urma încheierii unui
contract individual de muncă. Sfera de reglementare a
dreptului muncii cuprinde de asemenea şi alte raporturi
juridice conexe, deoarece acestea sunt indisolubil legate de
cele de muncă. în cadrul lor pot fi numite:
1.Raporturile juridice de plasare în câmpul muncii.
2.Raporturile juridice de pregătire profesională.
3. Raporturile juridice de supraveghere şi control asupra
respectării legislaţiei muncii.
4.Raporturile juridice de jurisdicţie a muncii.
Izvoarele dreptului muncii sunt totalitatea actelor
normative care reglementează relaţiile sociale de muncă,
adică cele care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor într-
un raport juridic de muncă. în calitate de izvoare pot fi
numite: Constituţia Republicii Moldova, Codul Muncii (C.M.),
alte legi, regulamente generale şi locale.
Subiecţi ai dreptului muncii se consideră: persoanele fizice
(cetăţenii) şi persoanele juridice (agenţii economici,
sindicatele, colectivele de muncă).
2. Contractul de muncă (art. 45 CM.)
Contractul de muncă este o înţelegere între salariat şi
patron prin care salariatul se obligă să presteze o muncă
după o anumită specialitate, calificare sau la un anumit post.
încheierea contractelor individuale de muncă se face prin
negocierile părţilor (art. 56 C.M.).
Contractele de muncă se încheie:
1. Pe o durată de timp nelimitată (art. 54 C.M.).
2. Pe o durată de timp determinată (dar nu mai mare de 5
ani).
3. Pe timpul îndeplinirii unei lucrări determinate.
Legea prevede următoarele temeiuri de încetare a
contractului de muncă (art. 81 C.M.):
1. Acordul părţilor.
2. Expirarea termenului.
3. Chemarea salariatului la serviciul militar.
4. Transferul salariatului cu voinţa lui.
5. Refuzul salariatului de a fi transferat.
6. Intrarea în vigoare a sentinţei judecătoreşti (privaţiune de
libertate).
7. Alte temeiuri prevăzute de lege. Reforma
asigurărilor sociale şi a pensiilor.

Sistemul de asigurare din Republica Moldova a cunoscut

în evoluţia sa trei etape semnificative:
1. Etapa întâi, cea de până la adoptarea, în ianuarie 1991, a
legii naţionale privind pensiile. Sistemul sovietic de pensii era
bazat pe conceptul „asigurare fără contribuţii". Resursele
financiare necesare erau obţinute exclusiv din plăţile
efectuate de întreprinderi în buget. în cazul unui asemenea
sistem se pierde una din principalele caracteristici, şi anume -
legătura dintre responsabilitatea personală (exprimată prin
contribuţii) şi dreptul de a obţine beneficii şi pensii.
2. Etapa a doua, cea de până la reforma sistemului de
pensii, care a fost iniţiată de la 1 ianuarie 1999. în această
perioadă mărimea pensiei depindea de salariul mediu lunar,
vechimea în muncă, precum şi de unele condiţii secundare.
Mărimea de bază a pensiei constituia 55% din salariul mediu
lunar, plus câte 1% pentru depăşirea a 25 de ani de muncă
pentru bărbaţi şi 20 de ani de muncă pentru femei.
Participanţii la război, donatorii şi alte categorii de persoane
aveau dreptul la compensaţii suplimentare la pensia de
vârstă.
3. Etapa a treia a fost marcată de intrarea în vigoare a
Legii privind sistemul public de asigurări sociale din 1999.
Conform acestei legi, numărul de beneficiari urma să fie
redus, pentru a direcţiona eforturile asupra celor mai nevoiaşi
pensionari. Astfel, legea prevedea ca până în 2008 vârsta de
pensionare să crească treptat până la 65 de ani pentru bărbaţi şi
60 de ani pentru femei, dar în anul 2003 la nivelul
organismelor de guvernământ s-a luat decizia de a stopa
creşterea baremului de pensionare la nivel de 62 de ani
pentru bărbaţi şi 57 de ani pentru femei.
În 2004 s-au luat măsurile de stopare a creşterii stagiului
de cotizare care urma să fie de 35 de ani. Prin modificările
operate la 2.04.2004 în legea nr. 156-XIV, vechimea în muncă
necesară obţinerii dreptului la o pensie integrală constituie
30 de ani, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.

3. Timpul de muncă şi timpul de odihnă

Timpul de muncă se consideră timpul consacrat muncii.
Durata de muncă nu poate depăşi 40 de ore pe săptămână
(art. 95 C.M.). Pentru salariaţii de 16-18 ani - 35 ore pe
săptămână. Ziua de lucru nu poate depăşi 8 ore (art. 96
C.M.). Timpul de odihnă se consideră timpul în cursul căruia
cetăţenii în calitate de salariaţi sunt liberi:
1. Pauzele de masă (art. 107 C.M.).
2. Zilele de repaus (2 zile pentru cei cu 5 zile lucrătoare, 1 zi
pentru cei cu 6 zile lucrătoare, art. 109 C.M.).
3. Concediile - cel puţin 28 de zile lucrătoare (art. 113 C.M.).
Zilele de sărbătoare în Republica Moldova prevăzute
de Codul muncii (art.111):
1. 1 ianuarie - Anul Nou.
2. 7 şi 8 ianuarie - Naşterea lui Iisus Hristos
(Crăciunul).
3. 8 martie - Ziua Internaţională a Femeii.
4. Prima şi a doua zi de Paşte, conform calendarului
bisericesc.
5. Ziua de Luni la o săptămână după Paşte (Pastele
Blajinilor).
6. 1 mai - Ziua internaţională a solidarităţii oamenilor
muncii.
7. 9 mai - Ziua Victoriei şi a comemorării eroilor căzuţi
pentru independenţa Patriei.
 8. 27 august - Ziua Republicii.
9. 31 august - Sărbătoarea „Limba noastră".
10. Ziua Hramului Bisericii - din localitatea respectivă -
stabilită de primăria municipiului oraşului, satului, comunei
date.

4. Disciplina muncii
Disciplina muncii constituie totalitatea normelor de
conduită aplicate în sfera muncii, reglementate în mod
legislativ, care determină volumul şi conţinutul obligaţiilor
salariaţilor. Această ordine este benevol acceptată de către
toate persoanele care se încadrează într-o activitate de
muncă colectivă, indiferent de durata relaţiilor juridice de
muncă, stabilită de părţi (art. 201 C.M.).
Potrivit legislaţiei în vigoare, disciplina muncii se asigură
prin crearea condiţiilor organizatorice şi economice necesare
pentru munca normală şi de înaltă productivitate, pentru
atitudinea conştiincioasă faţă de muncă.
Pentru îndeplinirea îndatoririlor de muncă, ridicarea
productivităţii muncii, îmbunătăţirea calităţii producţiei,
muncă îndelungată şi ireproşabilă sunt prevăzute
următoarele încurajări (art. 203 C.M.):
1. Mulţumiri.
2. Acordarea de premii.
3. Distingerea cu cadouri de preţ.
4. Diplome de onoare.
Iar pentru încălcarea disciplinei de muncă administraţia
aplică următoarele sancţiuni disciplinare (art. 206 C.M.):
1. Avertismentul.
2. Mustrarea.
3. Mustrarea aspră.
4. Concedierea.

5. Protecţia muncii
Protecţia muncii constituie un sistem de măsuri şi mijloace
social-economice, organizatorice, tehnice, curative,
profilactice, care acţionează în baza legislaţiei şi care asigură
securitatea angajatului, păstrarea sănătăţii şi menţinerea
capacităţii lui de muncă în procesul muncii.
De dreptul la protecţia muncii beneficiază toate persoanele
încadrate în muncă, indiferent de faptul dacă sunt cetăţeni ai
Moldovei, cetăţeni străini sau apatrizi.
 Baza normativă a protecţiei muncii o constituie Codul
Muncii, Legea cu privire la protecţia muncii, din 2 iulie
1992.
Protecţia muncii salariaţilor se asigură prin crearea
condiţiilor materiale favorabile pentru muncă, prin
reglementarea strictă a drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi
prin respectarea neabătută de către acestea a regulilor
stabilite.
In conformitate cu legislaţia muncii, angajaţii sunt obligaţi:
1. Să respecte instrucţiunile de protecţie a muncii, regulile
de executare a lucrărilor şi de comportare în clădirile de
producţie şi pe şantierele de construcţie, regulile de
comportare cu maşinile şi mecanismele.
2. Să folosească mijloacele de producţie individuală.
3. Să treacă examenul medical înainte de angajare la lucru şi
examenul medical periodic.
Pentru încălcarea legislaţiei de protecţie a muncii
persoanele oficiale poartă răspundere disciplinară, materială,
administrativă sau penală (art 226 C.M.).

Tema 5. DREPTUL FAMILIEI

1. Noţiunea dreptului familiei.
2. încheierea căsătoriei.
3. Raporturile juridice între soţi, părinţi şi copii.
4. încetarea căsătoriei.
5. Tutela şi curatela.

1. Noţiunea dreptului familiei

Dreptul familiei este o ramură de drept a sistemului de
drept din Republica Moldova, care reprezintă totalitatea
normelor juridice ce reglementează raporturile familiale,
adică relaţiile personale şi patrimoniale dintre oameni, ce
izvorăsc din căsătorie, rudenie, înfiere, în scopul ocrotirii şi
întăririi familiei (art. 3 C.F.).
Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl
formează raporturile de familie. Unele dintre aceste raporturi
de familie poartă caracter personal şi sunt lipsite de
conţinut economic (de exemplu: relaţiile dintre soţi
(raporturile de căsătorie) ce apar ca rezultat al realizării de
către ei a libertăţii în viaţa familială, relaţiile dintre părinţi şi
copii în procesul de educaţie etc).
Altele poartă caracter patrimonial cu caracter material
(de exemplu: dintre soţi, în legătură cu administrarea
bunurilor materiale, dobândite de soţi în timpul căsătoriei,
raporturile de datorie ale soţilor de a se întreţine reciproc).
Principiile fundamentale ale dreptului familiei (art. 2
C.F.):
1. Principiul monogamiei.
2. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei (art. 48 alin. 1 al
Constituţiei; art. 7 alin. 1 din Codul familiei).
3. Principiul consimţământului liber şi benevol de încheiere a
căsătoriei (art. 48 alin. 2 al Constituţiei; art. î 1 din Codul
familiei).
4. Principiul libertăţii divorţului sub controlul statului.
5. Principiul egalităţii femeii şi bărbatului în raporturile
personale şi patrimoniale izvorâte din căsătorie şi rudenie
(art. 48 alin. 2 al Constituţiei; a rt. 1, art. 3, art. 16 din Codul
familiei).
6. Principiul asigurării educaţiei sănătoase a copiilor.
7. Principiul grijii morale şi susţinerii materiale a membrilor
familiei, i care au nevoie de ajutor.
I8. Principiul grijii de stat faţă de mamă şi copil, ocrotirii
intereselor j ]or prin toate mijloacele (art. 50 alin. 1, 2 ale
Constituţiei).
8. Principiul înlăturării bisericii de procesul de reglementare
a relaţiilor ; de căsătorie şi familie (art. 31 alin. 4 al
Constituţiei).
Izvoarele dreptului familiei:
1. Constituţia Republicii Moldova (29 iulie 1994).
2. Codul familiei.
3. Legea nr. 47,48/210 din 26.04.2001 (M.O. al
Republicii Moldova).
4. Alte legi cu privire la familie.

2. încheierea căsătoriei
Din punctul de vedere al normelor juridice, semnele
caracteristice ale căsătorie, care o fac legitimă sunt:
1. Căsătoria este o alianţă dintre o femeie şi un bărbat,
încheiată cu scopul de a crea o familie.
 2. Căsătoria este o alianţă întemeiată pe
consimţământul liber.
3. Căsătoria este o alianţă liberă, bazată pe egalitate.
4. Căsătoria este o alianţă pe viaţă.
5. Căsătoria este o alianţă, care constă în respectarea
anumitor legi stabilite de stat.
Pentru a putea încheia o căsătorie, trebuie să fie
îndeplinite anumite condiţii şi să lipsească
impedimentele. Dintre acestea fac parte:
1. Acordul reciproc al viitorilor soţi.
2. Atingerea vârstei de căsătorie: bărbaţi - 18 ani,
femei - 16 ani.
3. în momentul respectiv nici unul dintre doritorii de a se
căsători să nu fie căsătorit cu o altă persoană.
4. Să nu existe relaţii de rudenie între persoanele care
se căsătoresc.
5. Persoanele ce se căsătoresc să nu fie bolnave - alienaţie
mintală sau debilitate mintală.
Dreptul căsătoriei şi familiei al Republicii Moldova
recunoaşte căsătoriile înregistrate în organele de stat.
Cununia în biserică nu este interzisă, dar obligativitatea ei nu
este prevăzută de lege (art. 15 C.F.).

3. Raporturile juridice între soţi, părinţi şi copii

Ca rezultat al căsătoriei, între soţi şi soţie apar relaţii
juridice. Aceste relaţii pot avea atât un caracter personal, cât
şi un caracter patrimonial
Raporturile juridice familiale personale (nepatrimoniale)
sunt bazate pe principiu! egalităţii depline în drepturi.
Drepturile personale (nepatrimoniale) ale soţilor sunt
constituite din:
1. Dreptul soţilor, la dorinţa acestora, de a-şi alege numele la
încheierea căsătoriei şi la desfacerea ei (art. 17 C.F.).
2. Dreptul de a rezolva în comun probleme ale vieţii de
familie.
3. Dreptul soţilor de a-şi alege liber îndeletnicirea, profesia şi
domiciliul (art. 16 C.F.).
4. Dreptul soţilor de a locui împreună.
5. Drepturile şi îndatoririle conjugale (art. 18 C.F.).
Drepturile patrimoniale dintre soţi:
Patrimoniale sunt recunoscute acele relaţii juridice ce
există între soţi şi ţin de proprietatea comună ori de
îndatoririle soţilor de a se întreţine reciproc.
 Bunurile materiale ce se află în posesia soţilor se împart în
proprietate comună devălmaşă a soţilor şi proprietatea
personală a fiecăruia dintre soţi.
Personală este recunoscută proprietatea care aparţine
unuia dintre soţi şi care, la rândul său, dispune de această
proprietate independent de celălalt soţ.
Proprietatea personală se constituie din (art. 22
C.F.):
1. Bunurile ce aparţineau fiecărui soţ înainte de
încheierea căsătoriei.
2. Bunurile dobândite de ei în timpul căsătoriei prin donaţie
sau moştenire.
3. Lucrurile de folosinţă individuală (încălţămintea,
îmbrăcămintea ş.a.) cu excepţia bijuteriilor şi a altor obiecte
de lux.
Proprietatea comună devălmaşă a soţilor este alcătuită în
primul rând din bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei
şi acumulările băneşti provenite din salariu, onorarii, pensii
ş.a. (art. 20 C.F.).
în proprietatea comună, conform legii, se află bijuteriile şi
alte obiecte de lux, chiar dacă se găsesc în folosinţa
individuală, însă sunt dobândite în timpul căsătoriei din
mijloacele comune ale soţilor (maşini, tablouri, aur, argint,
alte metale şi pietre preţioase etc).
Relaţiile juridice între părinţi şi copii au ca temei
provenienţa copiilor de la aceşti părinţi, atestată în modul
stabilit de lege (art. 46 C.F.). Relaţiile juridice între părinţi şi
copii sunt de două feluri şi cuprind următoarele drepturi şi
obligaţii:
a) personale;
b) patrimoniale.
Drepturile şi obligaţiile personale sunt lipsite de conţinut
economic şi servesc la ocrotirea intereselor personale
nepatrimoniale ale părinţilor şi copiilor, ţin de scopul
educaţiei sănătoase şi armonioase a copiilor.
Astfel, drepturile şi obligaţiile personale ale părinţilor se
constituie din:
1. Dreptul şi obligaţiile părinţilor de a determina statutul
juridic personal al copiilor, adică dreptul de a da copilului
numele, prenumele.
2. Dreptul şi obligaţia de a reprezenta interesele
copilului.
3. Dreptul şi obligaţia de a determina domiciliul copiilor şi de
a cere întoarcerea copiilor de la persoanele care îi reţin
nelegitim.
4. Dreptul şi obligaţia de a educa copiii (art. 58-64 C.F.).
Raporturile patrimoniale dintre copii şi părinţi au un
conţinut
economic (material) şi servesc la asigurarea materială a
copiilor, de întreţinere a părinţilor incapabili de muncă, ai
altor membri ai familiei care au nevoie de ajutor.
Aceste raporturi constau din 2 grupe:
1. Drepturi şi obligaţii privind patrimoniul ce se află la
dispoziţia familiei (locuinţa, mobilierul, obiectele de uz
casnic, obiectele de confort, acumulările băneşti şi alte
obiecte de preţ).
2. Raporturile patrimoniale - cele ce ţin de întreţinerea cu
pensie de întreţinere.
In primul caz copiii au dreptul numai la folosinţă şi nu la
dispoziţie.
Cu alte cuvinte, dreptul familiei nu cunoaşte principiul
proprietăţii comune a părinţilor şi a copiilor.
Dreptul familiei obligă părinţii să-şi întreţină copiii minori
(până la 18 ani) şi copiii majori inapţi de muncă (care au
nevoie de ajutor pe viaţă).
Pensia alimentară pentru întreţinerea copiilor minori:
- Pentru un singur copil - 1/4 din câştig;
- Pentru doi copii - 1/3 din câştig;
- Pentru trei şi mai mulţi - 0,5 din câştig (art. 75 alin. 1
C.F.).
Şi copiii majori sunt obligaţi să întreţină părinţii sau să
plătească pensie alimentară fixată lunar. Mărimea ei este
stabilită de judecată pentru fiecare copil major, chiar dacă în
judecată a fost dat numai un copil din familie art. 80 C.F.).

4. încetarea căsătoriei
Dreptul familiei în Republica Moldova face diferenţă între
încetarea căsătoriei şi desfacerea căsătoriei.
încetarea căsătoriei, conform art. 33 al Codului familiei are
loc prin:
A. Decesul unuia dintre soţi.
B. Declararea pe cale judecătorească a morţii unuia
din soţi.
Desfacerea căsătoriei are loc prin divorţ (art. 36 C.F.).
 Divorţul este un act juridic ce serveşte drept temei pentru
încetarea
relaţiilor juridice dintre soţi, apărute în urma căsătoriei.
Divorţul este supus controlului din partea statului.
Legea prevede două modalităţi de desfacere a
căsătoriei:
1. La oficiul stării civile:
A. Prin consimţământul ambilor soţi, care nu au copii şi
nu există litigii între ei privind împărţirea bunurilor -
poate fi desfăcută
B. La cererea unuia dintre soţi, dacă celălalt soţ a fost
declarat de lege că este incapabil.
C. La cererea unuia dintre soţi, dacă celălalt este
declarat pierdut fără veste.
D. Dacă unul dintre soţi este condamnat pentru
săvârşirea unei infracţiuni cu privaţiune de libertate pe
un termen de cel puţin 3 ani
2. Pe cale de judecată (art. 37 C.F.):
A. Când soţii au copii minori.
B. Unul dintre soţi nu e de acord cu desfacerea
căsătoriei.
C. Soţii n-au ajuns la înţelegere cu privire la împărţirea
bunurilor sau la plata de întreţinere a unui soţ incapabil
de muncă.
Căsătoria poate fi declarată nulă prin hotărârea
judecătorească în cazurile (art. 41 C.F.):
1. încheierii căsătoriei fără consimţământul reciproc.
2. Când unul dintre soţi sau ambii sunt deja căsătoriţi.
3. Când unul sau ambii n-au vârsta prevăzută de lege.
4. Când unul sau ambii sunt declaraţi incapabili din cauza
debilităţii mintale.
5. Când căsătoria este încheiată între rude.
6. Când căsătoria este încheiată între înfietor şi înfiat.
7. Când căsătoria a fost fictivă.

5. Tutela şi curatela. Adopţia (art. 142 C.F.)

Tutela şi curatela sunt instrumente juridice prin intermediul
cărora se atinge scopul de educare a copiilor care au rămas
fără îngrijire părintească.
Tutela şi curatela se instituie asupra copiilor care nu au
împlinit 15 ani şi care sunt lipsiţi de ocrotirea părintească.
Totodată, tutela se instituie şi asupra persoanelor declarate
de instanţa de judecată incapabile, din
cauza alienaţiei sau a debilităţii mintale. Curatela se instituie
şi asupra minorilor (15-18 ani), lipsiţi de ocrotirea părintească
şi cu o capacitate de exerciţiu restrânsă, dar şi asupra
persoanelor majore, dacă ele sunt bolnave şi incapabile.
Nu pot fi numite tutori sau curatori (art. 143 C.F.):
1.Persoanele care n-au împlinit vârsta de 18 ani.
2. Persoanele care au fost declarate de instanţa judiciară
incapabile sau cu capacitate redusă.
3.Persoanele decăzute din drepturile părinteşti.
4. Persoanele înlăturate de la îndeplinirea funcţiilor de tutore
sau curator.
Tutorii şi curatorii copiilor minori au dreptul şi sunt obligaţi
să-i educe, să aibă grijă de dezvoltarea lor fizică şi de
instruirea lor, să-i pregătească pentru munca social-utilă.
Organele de tutelă şi curatelă îl eliberează pe tutore şi pe
curator de la îndeplinirea funcţiilor lor, dacă:
1. Copiii sunt înapoiaţi spre educare părinţilor.
2. Sunt înfiaţi.
3. Persoanele puse sub tutelă sau curatelă sunt internate în
instituţii de stat sau obşteşti.
Adopţia este un act juridic recunoscut, în al cărui temei
între cel ce adoptă (şi rudele lui) şi cel adoptat (şi urmaşii lui)
se stabilesc aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi între rudele de
sânge (art. 116 C.F.). Adopţia se încuviinţează de autoritatea
judiciară, atunci când:
- adopţia se face la cererea persoanei care adoptă;
- cerere de adopţie de la cel adoptat.
La cerere se anexează actele prevăzute de lege.
Secretul adopţiei este ocrotit de lege.
Persoanele care au divulgat secretul adopţiei, contrar
voinţei celui care a adoptat, pot fi trase la răspundere în
modul stabilit de lege.
Tema 6. DREPTUL CIVIL
1. Noţiunea şi raportul dreptului civil.
2. Actele juridice (tranzacţiile).
3. Dreptul de proprietate.
4. Obligaţiile civile.
5. Răspunderea civilă.

1. Noţiunea şi raportul dreptului civil

Dreptul civil este o ramură a dreptului care
reglementează unele raporturi patrimoniale, în care părţile
sunt pe poziţie de egalitate juridică şi unele raporturi
personale nepatrimoniale, legate de individualitatea
persoanei, precum şi condiţia juridică a persoanelor juridice şi
a altor subiecte colective de drept civil în calitatea lor de
participanţi la raporturile juridice civile.
Izvoarele dreptului civil sunt:
- Constituţia.
- Codul civil.
- Legile ordinare adoptate de Parlament.
- Decretele Preşedintelui Republicii Moldova.
- Hotărârile Guvernului.
Raportul juridic civil este o relaţie socială patrimonială ori
nepatrimonială reglementată de norma de drept civil. Aceste
raporturi iau naştere numai atunci când sunt întrunite
cumulativ următoarele trei premise:
A. Existenţa normei de drept civil care, reglementând
raportul social îl transformă în raport juridic civil.
B. Existenţa unor participanţi la aceste raporturi, respectiv
a unor subiecte de drept, care pot fi persoane fizice sau
persoane juridice.
C. Existenţa unui fapt juridic care declanşează naşterea,
modifică ori desfiinţează raportul de drept respectiv.
 Odată născut, structural, orice raport juridic civil este
compus din următoarele elemente:
1. Subiectele raportului juridic civil (persoana fizică ori
persoana juridică).
2. Conţinutul raportului juridic civil.
3. Obiectul raportului juridic civil.
Subiecte, adică părţi ale raportului juridic civil, pot fi
numai oamenii consideraţi ca indivizi sau care formează
colectivităţi constituite conform prevederilor legii.
Capacitatea juridică civilă, la rândul său, este compusă
din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă (art. 18 CC.) trebuie să fie
înţeleasă ca aptitudinea unei persoane de a fi titulară de
drepturi şi obligaţiuni sau prin alte cuvinte, capacitatea de
folosinţă este posibilitatea subiectului (a persoanei fizice sau
juridice) de a avea drepturi şi obligaţiuni. Ea este
condiţionată de simpla existenţă a persoanei.
Capacitatea de exerciţiu (art. 19 CC.) este aptitudinea
persoanei ca, prin acţiunile sale, să-şi dobândească drepturi
şi să-şi asume obligaţiuni.
Capacitatea de exerciţiu este condiţionată nu numai de
existenţa persoanei, ci şi de posibilitatea acesteia de a
aprecia în mod conştient însemnătatea şi consecinţele actelor
sale. Capacitatea de exerciţiu deplină apare la împlinirea
vârstei de 18 ani.
1) Persoană fizică, ca subiect al raportului juridic civil, este
omul privit în individualitatea sa, căruia legea îi recunoaşte
calitatea de subiect de drepturi şi obligaţiuni în raporturile
juridice civile (art. 17 CC).
2) Persoana juridică este un colectiv, o grupare de oameni
cu o organizare de sine stătătoare cu un patrimoniu distinct şi
un scop bine determinat (art. 55 CC), care are anumite
obligaţiuni, putând astfel să apară în justiţie ca reclamant sau
reclamat.
Prin conţinutul raportului juridic civil se înţeleg
drepturile subiectului activ şi obligaţiile corelative ale
subiectului pasiv, participanţi la acel raport. Cu alte cuvinte,
conţinutul raportului juridic civil îl formează drepturile şi
obligaţiile părţilor, participante la raportul civil.
Obiectul raportului juridic civil îl formează acele acţiuni
sau abţineri de la săvârşirea anumitor acţiuni asupra cărora
sunt îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile
participanţilor la raportul juridic civil concret. Drept obiect în
acelaşi timp apar şi bunurile (obiecte materiale) asupra
cărora sunt îndreptate acţiunile subiecţilor de drept.

2. Actele juridice (tranzacţiile) (art. 195 CC.)

Se numeşte tranzacţie acea acţiune licită, săvârşită de
către subiectele raportului juridic civil cu scopul de a crea, a
modifica sau a stinge un raport juridic civil.
După numărul manifestărilor de voinţă înscrise în ele,
deosebim tranzacţii unilaterale, bilaterale şi multilaterale:
1. Tranzacţiile unilaterale reprezintă manifestări de
voinţă ale unei
singure persoane, care încheie o tranzacţie (art. 196 CC).
De exemplu: (testamentul, acceptarea sau renunţarea la o
succesiune etc).
2. Tranzacţiile bilaterale exprimă manifestări de voinţă
ale două
persoane, între care se încheie tranzacţia.
De exemplu: Contractele civile, indiferent de cum s-ar
clasifica ele (contracte de vânzare-cumpărare, împrumut,
depozit, schimb etc).
3. Tranzacţia multilaterală este aceea în care este
exprimată voinţa
a trei sau a mai multor părţi.
De exemplu: contractul de activitate în comun. Mai distingem
acte juridice cu titlul oneros şi cu titlul gratuit (art. 197 CC):
1. Cu titlul oneros sunt acele acte juridice, în care fiecare
p arte procură celeilalte un folos patrimonial de aşa natură,
încât prestaţia unei-dintre părţi să corespundă contractului
de vânzare-cumpărare.
2. în actele juridice cu titlul gratuit numai una dintre
părţi procură celeilalte un folos patrimonial, fără ca aceasta
să fie obligată a acorda un echivalent (de exemplu: donaţia,
testamentul).

3. Dreptul de proprietate
Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv, ce dă
expresia apropierii unui lucru, drept care permite individului
sau colectivităţilor să posede, să folosească şi să dispună de
acel lucru, în putere proprie şi în interesul său propriu în
cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente
Atributele (elementele) dreptului de proprietate sunt (art.
315 alin. 1 CC.)-
- posesia;
- folosinţa;
- dispoziţia.
Prin posesiune se înţelege o stare de fapt care implică din
partea titularului dreptului de proprietate exercitarea unei
stăpâniri efective asupra bunului, din punct de vedere fizic şi
economic, sau, cu alte cuvinte, posedarea bunurilor,
stăpânirea efectivă a lor.
Folosinţa cuprinde dreptul de a utiliza economic bunul
însuşi, precum şi culegerea fructelor lui.
Dispoziţia indică posibilitatea de a determina soarta
bunului, fie prin consumarea ori distrugerea lui, fie prin
vânzare, schimb sau donaţie.
Sunt cunoscute două tipuri de proprietate:
1. Proprietatea privată (Legea cu privire la proprietate nr.
489 XII din 22.01.1991 a instituit pentru prima dată pe
teritoriul Republicii Moldova proprietatea privată).
2. Proprietatea publică.

4. Obligaţiile civile (art.512 CC.)

Obligaţia civilă este un raport social care, reglementat
fiind de normele juridice civile, se stabileşte între două sau
mai multe persoane, în virtutea căruia, creditorul are dreptul
să pretindă debitorului să săvârşească o acţiune ori să se
abţină de la săvârşirea unei acţiuni, cerând de la debitor ca
acesta să pretindă, să facă sau să nu facă ceva întru
realizarea dreptului său subiectiv. Cu alte cuvinte, am putea
spune că obligaţia este un raport juridic în temeiul căruia o
persoană numită debitor este datoare
să îndeplinească în favoarea altei persoane numită creditor
un anumit act juridic civil (de exemplu: să transmită un bun,
să execute o lucrare, să plătească o sumă de bani), iar
creditorul are dreptul să ceară debitorului îndeplinirea
obligaţiilor corespunzătoare.
Ca şi celelalte raporturi juridice, raportul obligaţional are
următoarele trei elemente structurale:
1. Subiectele, care sunt persoane fizice sau juridice, între
care se stabileşte un raport obligaţional (creditor-debitor).
2. Conţinutul, adică drepturile şi obligaţiile
corespunzătoare pe care le au unul faţă de celălalt subiecţii
de drept.
3. Obiectul constă din acţiunea şi inacţiunea cu privire la
care s-a născut dreptul creditorului şi obligaţia debitorului.
Se cunosc următoarele mijloace de garanţie a
executării obligaţiilor (art. 634 CC):
1. Clauza penală.
2. Gajul. Amanetul. Ipoteca.
3. Fidejusiunea.
4. Arvuna.
Clauza penală (amenda, penalităţi de întârziere) (art.
624 CC)
constituie o sumă de bani, determinată de lege sau de
contract, pe care debitorul este obligat să o plătească
creditorului pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiei sale.
Gajul (amanetul) (art. 154 CC) este o garanţie reală ce
constă în afectarea specială a unui bun al debitorului pentru
asigurarea executării prestaţiei din raportul obligaţional. în
afară de gaj există garanţia reală şi ipoteca.
Ipoteca (art. 155 CC.) este contractul accesoriu, prin care
debitorul sau o altă persoană poate vinde bunul imobil primit
în garanţie de la debitor, în cazul în care acesta nu-şi plăteşte
în termen datoria.
Fidejusiunea (art. 1146 CC.) este o garanţie personală,
respectiv contractul accesoriu stipulat pe lângă obligaţia
principală, prin care o terţă persoană (fidejusor) se obligă
faţă de creditor să îndeplinească prestaţia, dacă debitorul n-a
executat-o în termenul prevăzut.
Arvuna (art. 631 CC). Obligaţiile dintre cetăţeni pot fi
garantate printr-o arvună. Arvuna este o sumă de bani,
plătită în contul plăţilor datorate potrivit contractului de unul
din contractanţi celuilalt, pentru a confirma încheierea
contractului şi a-i garanta executarea.

5. Răspunderea civilă
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice,
care constă dintr-un raport de obligaţii, în temeiul căruia o
persoană este datoare să repare prejudiciul cauzat altei
persoane prin fapta sa ori în cazurile prevăzute de lege,
prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
în dreptul civil există două forme de răspundere:
1. Delictuală (art. 1398);
2. Contractuală (art. 1399).
1. Răspunderea civilă delictuală este obligaţia unei
persoane de a repara prejudiciul cauzat altei persoane printr-
o faptă ilicită, ori, după caz, prejudiciul pentru care este
chemată prin lege să răspundă.
2. Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea
debitorului de a-şi onora o obligaţie apărută dintr-un contract
de a repara prejudiciul cauzat creditorului, care reiese din
neexecutarea prestaţiei datorate.
Pentru a realiza prezenţa răspunderii contractuale,
trebuie să fie întrunite următoarele patru condiţii:
1. Fapta ilicită. Prin fapta ilicită se înţelege acţiunea sau
inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor
subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane.
2. Prejudiciul. Prin prejudiciu se înţeleg rezultatele
dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială,
efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor
legitime ale unei persoane.
3. Raportul de cauzalitate. Pentru antrenarea răspunderii
civile este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe
un raport de cauzalitate. Cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat
altuia trebuie să fie o consecinţă a faptei ilicite.
4. Culpa (vinovăţia). Prin culpă (vinovăţie) înţelegem
atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta săvârşită şi
consecinţele ei. Condiţia de bază în acest caz este existenţa
unui contract încheiat, valabil, pentru că astfel va surveni
răspunderea civilă delictuală.

Tema 7. DREPTUL PROCESUAL CIVIL

1. Noţiunea şi izvoarele dreptului procesual civil.
2. Principiile dreptului procesual civil.
3. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi
competenţa jurisdicţională.
 4. Subiectele procesului civil.
5. Acţiunea civilă.

1. Noţiunea şi izvoarele dreptului procesual civil

Locul central în multitudinea de organe ale ocrotirii drepturilor
lezate sau contestate revine organelor judiciare. Judecătoria este
considerată un organ constituţional şi activează în baza normelor
speciale de procedură.
Procedura de justiţie se împarte în:
1. Procedură de justiţie penală.
2. Procedură de justiţie civilă.
1.- Procedura de justiţie penală se aplică la examinarea
dosarelor penale şi prevede aplicarea pedepsei penale faţă de
persoanele vinovate de săvârşirea unei infracţiuni.
Procedura de justiţie civilă stabileşte modul de soluţionare a
pricinilor în legătură cu litigiile care izvorăsc din raporturile
juridice civile, de familie, de muncă, funciare, etc. Aceste litigii,
examinate şi soluţionate de instanţele judiciare, alcătuiesc aşa-
numitele dosare civile, familiale, de muncă ş.a. şi constituie
aproximativ 80% din totalitatea de principii judiciare.
Regulile de examinare şi soluţionare a cauzelor (dosarelor)
civile, de familie, de muncă etc. formează procedura civilă.
Pentru procedura civilă sunt caracteristici termeni juridici
specifici, a căror însuşire este necesară pentru orice cetăţean.
De exemplu, în procesul de examinare a cauzelor civile în faţa
instanţei judiciare se prezintă persoane cu diferite interese şi
scopuri diferite. Partea care se adresează în instanţa judiciară
pentru a-şi apăra drepturile sau interesele ocrotite de lege este
numită reclamant. Adversarul ei, partea opusă, care este învinuit
în lezarea drepturilor reclamantului, este numit pârât. Dacă la
examinarea şi soluţionarea cauzelor civile de partea recla-
mantului sau pârâtului participă mai multe persoane cu aceleaşi
interese sau obligaţiuni, ele se numesc corelanţi şi copîrîţi. Cât
priveşte obiectul de litigiu, la el poate pretinde şi o a treia
persoană.
Legea îi permite şi ei să ia parte la proces şi să ocupe poziţia
procesuală de terţă persoană cu pretenţii proprii privind obiectul
de litigiu.
La procesul de examinare şi soluţionare a principiilor civile pot
participa de asemenea reprezentanţii părţilor şi ai terţelor
persoane, procurorul, organele administraţiei publice, martorii,
traducătorii şi alţi participanţi la proces.
 Astfel, putem conchide că Procedura civilă este ordinea
de activitate a instanţelor judiciare în scopul examinării şi
soluţionării pricinilor civile şi executării hotărârilor judiciare,
în scopul controlului din partea instanţelor judiciare ierarhic
superioare a legalităţii şi temeiului hotărârilor judiciare de
prima instanţă.
Dreptul procesual civil este un sistem de norme juridice,
a căror totalitate formează o ramură de drept de sine
stătătoare ce reglementează ordinea de efectuare a justiţiei
în pricinile civile.
Sarcinile dreptului procesual civil sunt examinarea şi
soluţionarea calitativă, echitabilă şi rapidă a pricinilor civile
pentru apărarea drepturilor social-economice, politice şi
personale ale cetăţenilor, precum şi a drepturilor
întreprinderilor, instituţiilor, organizaţilor, a ordinii statale şi
constituţionale a Republicii Moldova.
Primul loc printre izvoarele dreptului procesual civil îl
ocupă legea, iar - în ierarhia legilor - Constituţia Republicii
Moldova.
Constituţia este legea fundamentală şi asigură temeiurile
de organizare şi activitate a organelor judecătoreşti. în titlul
III Capitolul IX din Constituţie sunt stabilite principiile
fundamentale pe a căror bază se desfăşoară activitatea
procesuală a instanţelor judecătoreşti, principii ce
configurează conţinutul principalelor instituţii ale dreptului
procesual civil.
Ca izvor de drept procesual civil pot servi şi legile
ordinare.
Legile ordinare sunt cele care conţin dispoziţii cu caracter
procesual, reprezentând un important izvor de drept
procesual civil.
Norme de procedură civilă întâlnim şi în legile de
drept material:
- în Codul civil;
- în Codul familiei;
- în Codul muncii.
Ca izvor de drept procesual civil servesc tratatele şi
convenţiile internaţionale, ratificate după caz, de
Parlamentul Republicii Moldova. Izvoare ale dreptului
procesual civil sunt şi:
- Hotărârile Guvernului Republicii Moldova;
- Hotărârile organelor administraţiei publice locale.

2. Principiile dreptului procesual civil

Principiul de drept este o idee, este o regulă esenţială care
determină structura internă a procesului civil pe temeiul
căruia se stabilesc raporturile procesuale dintre părţile în
litigiu, precum şi cele dintre acestea şi instanţa de judecată.
Esenţa principiilor dreptului procesual civil constă în faptul că
ele reprezintă nişte idealuri, spre care trebuie să tindă justiţia
civilă.
Principiile dreptului procesual civil se manifestă prin
ideile juridice de bază care determină formele şi metodele de
reglementare juridică a raporturilor privind examinarea şi
soluţionarea litigiilor civile. în dependenţă de aceste
normative, în care sunt formulate principiile procesuale civile,
se determină şi sistema !or.
Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil sunt:
1. înfăptuirea justiţiei numai în instanţa de judecată
(art. 19 C.P.C.).
In pricinile civile justiţia se înfăptuieşte conform
reglementărilor
legislaţiei procedurale civile numai de către instanţele
judecătoreşti.
2. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai
legii (art.
20 C.P.C.).
La înfăptuirea justiţiei în pricini civile judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii. Orice imixtiune în
activitatea de judecată este inadmisibilă şi în acest caz se
atrage răspunderea prevăzută de lege.
3. Judecarea impersonală şi colegială a pricinilor (art.
21 C.P.C.).
Pricinile civile se judecă în prima instanţă de către un
singur judecător
sau în mod colegial, iar în instanţele de apel şi de recurs,
pricinile civile se judecă de un complet de judecători.
4. Egalitatea în faţa legii şi a justiţiei (art. 22 C.P.C.).
Justiţia în pricinile civile se înfăptuieşte pe principiul
egalităţii tuturor
persoanelor, independent de cetăţenie, rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă
politică, avere, origine socială etc.
5. Caracterul public a! dezbaterilor judiciare (art. 23
C.P.C.).
In toate instanţele şedinţele de judecată sunt publice. Pot
avea loc şi
şedinţe închise, dar în scopul protejării informaţiei ce
constituie un secret de stat, o taină comercială etc.
6. Limba de procedură şi dreptul la interpret (art. 24
C.P.C.).
Judecarea pricinilor civile în instanţele judecătoreşti se
desfăşoară
în limba de stat. Persoanele interesate care nu posedă limba
de stat sunt în drept să ia cunoştinţă cu actele, cu lucrările
dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret.
7. Principiul nemijlocirii şi oralităţii în dezbaterile
judiciare (art.
25 C.P.C.).
Instanţa trebuie să cerceteze direct şi nemijlocit probele, să
asculte explicaţiile părţilor şi evenimentelor, depoziţiile
martorilor, concluziile expertului, consultaţiile şi explicaţiile
specialistului, să ia cunoştinţă de înscrisuri, să cerceteze
probele materiale, să audieze înregistrările audio
şi să vizioneze înregistrările video, să emită hotărârea numai
în temeiul circumstanţelor cercetate şi verificate în şedinţa
de judecată.
8 Contradictorialitatea şi egalitatea părţilor în
drepturile procedurale (art. 26 C.P.C.).
Contradictorialitatea presupune organizarea procesului
astfel încât părţile şi ceilalţi participanţi la proces să aibă
posibilitatea de a-şi formula argumenta şi dovedi poziţia în
proces, de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de
sine stătător şi independent de instanţă, de alte organe şi
persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de
fapt şi de drept care are legătură cu pricina dată judecăţii şi
de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor
instanţei.
9. Disponibilitatea în drepturi a participanţilor la
proces (art. 27 C.P.C).
Disponibilitatea în drepturi se afirmă în posibilitatea
participanţilor la proces, în primul rând a părţilor, de a
dispune liber de dreptul subiectiv material sau de interesul
legitim supus judecăţii, precum şi de a dispune de drepturile
procedurale, de a alege modalitatea şi mijloacele procedurale
de apărare.

3. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi

competenţa jurisdicţională
 Soluţionarea majorităţii litigiilor cu caracter civil revine
instanţelor judecătoreşti. însă interesele statale şi obşteşti,
unele drepturi subiective şi interese ale cetăţenilor şi
organizaţiilor reclamă că anumite conflicte de interese din
circuitul civil să fie rezolvate şi de alte organe ale statului sau
de alte organe obşteşti, cărora prin norme speciale li se
recunoaşte o competenţă în examinarea şi soluţionarea unor
litigii. Codul civil al Republicii Moldova stabileşte că apărarea
dreptului civil se înfăptuieşte de instanţa judecătorească, de
organe de arbitraj sau arbitrii aleşi, de alte organizaţii
obşteşti, sau pe cale administrativă.
Există reguli de competenţă generală şi reguli de competenţă
ale instanţelor judecătoreşti.
în cadrul normelor ce reglementează competenţa
instanţelor judecătoreşti se disting norme de competenţă
materială şi norme de competenţă teritorială.
în dreptul procesual civil, competenţa instanţelor
judecătoreşti este aptitudinea recunoscută de lege
instanţelor de a examina şi a soluţiona o anumită pricină
civilă.
Sunt de competenţa instanţelor de judecată:
1. Pricinile în litigiile care izvorăsc din raporturile juridice
civile, de familie, de muncă, funciare, etc.
2. Unele pricini care izvorăsc din raporturile juridice
administrative, plângerile privind lezarea drepturilor
electorale, privind incompetenţa unor persoane în funcţii de
răspundere.
3. Pricini cu procedură specială, privind constatarea unor
fapte care au valoare juridică.
4. Subiecţii procesului civil
Procedura civilă este o activitate ce se desfăşoară în timp
între subiecţii [aporturilor procesuale civile. Activitatea
subiecţilor procesului civil constă dintr-o serie de acţiuni şi
raporturi juridice procesuale care se stabilesc între ei. Aceşti
subiecţi pot fi mulţi la număr şi legea procesuală civilă îi
deosebeşte după scopul şi poziţia lor procesuală, după
influenţa lor la desfăşurarea procesului, atribuţii la proces.
Astfel, în procesele verbale judiciare, în hotărârile
judecătoreşti figurează:
1. Instanţele judiciare.
2. Grefierul.
3. Executorul judecătoresc.
4. Părţile.
 5. Terţele persoane.
6. Reprezentanţii părţilor şi ai terţelor persoane.
7. Procurorul.
Dacă legea prevede, mai pot participa:
8. Organele administraţiei de stat.
9. Reprezentanţii organizaţiilor obşteşti şi ai colectivelor de
muncă.
10. Experţii etc.
Toţi subiecţii procesului civil pot fi divizaţi în trei
grupe mari: I. Prima grupă o alcătuiesc subiecţii ce au
menirea de a efectua justiţia în cauzele civile. Acestea
sunt organele de stat cărora li se atribuie toate verigile
instanţelor de judecată, organelor de executare silită a
deciziilor şi hotărârilor judecătoreşti. Din această grupă face
parte şi grefierul.
Instanţa de judecată este organul de stat împuternicit să
rezolve litigiul dintre părţi sau instanţa judiciară ierarhic
superioară care are împuterniciri de a verifica legalitatea
hotărârilor deliberate de prima instanţă.
Organul de executare, adică executorii judecătoreşti sunt
persoane cu împuterniciri oficiale, care au un rol important în
baza de executare silită a hotărârilor judecătoreşti.
Grefierii! (secretarul) şedinţei judiciare este persoana
oficială care întocmeşte procesul-verbal pentru fiecare
şedinţă de judecată sau efectuează actul de procedură în
afara şedinţei.
II. A doua grupă, participanţii la proces, sunt
persoanele ce au
faţă de proces un interes juridic. Prin activitatea lor ei
influenţează asupra
desfăşurării, precum şi soarta procesului. Legea acordă
acestora drepturi
procesuale şi le impune obligaţii procesuale specifice.
Participanţii Ia proces sunt:
1. Părţile.
2. Terţele persoane.
3. Reprezentanţii părţilor şi ai terţelor persoane.
4. Procurorul.
5. Organele administraţiei de stat.
6. Sindicatele.
7. întreprinderile.
8. Instituţiile.
9. Organizaţiile de stat şi obşteşti.
10. Unităţile materiale etc.
 Principalii subiecţi în procesul civil sunt părţile:
A. Reclamantul.
B. Reclamatul (pârâtul).
III. A treia grupă de subiecţi ai procesului civil o constituie
persoanele care, fiind simpli participanţi la procesul civil,
manifestă un interes juridic personal sau de stat faţă de
obiectul litigiului, nu influenţează hotărâtor desfăşurarea
procesului, ei îşi aduc contribuţia la justa soluţionare a
pricinii. Din numărul acestor persoane fac parte:
A. Martorii.
B. Experţii.
C. Traducătorii.
D. Translatorii.
Martorii sunt persoane care furnizează instanţei judiciare
datele de fapt necesare pentru examinarea şi soluţionarea
pricinii.
Experţii sunt persoanele care ajută instanţa judiciară prin
cunoştinţele lor de specialitate la soluţionarea cauzei.

5. Acţiunea civilă
Conform Codului de procedură civilă art. 166, oricine
pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un
interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui
drept, trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de
chemare în judecată.

în cererea de chemare în judecată, se indică

următoarele (art. 166 C.P.C.):
1. Instanţa căreia îi este adresată.
2. Numele sau denumirea reclamantului.
3. Numele sau denumirea pârâtului.
4. Esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a
drepturilor.
5. Circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi
întemeiază pretenţiile.
6. Pretenţiile reclamantului către pârât.
7. Valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată.
8. Date despre respectarea procedurii de soluţionare
prealabilă a litigiului.
9. Documentele anexate la cerere.
 La cererea de chemare în judecată se anexează (art.
167):
1. Copiile de pe cererea de chemare în judecată.
2. Dovada de plată a taxei de stat.
3. Documentele care certifică circumstanţele pe care
reclamantul îşi întemeiază pretenţiile.
4. Documentele care confirmă respectarea procedurii de
soluţionare prealabilă a litigiului, dacă respectarea acestei
proceduri este prevăzută de lege sau de contractul părţilor.
5. Procedura sau un alt document ce legalizează
împuternicirile reprezentantului.
Judecătorul poate refuza să primească cererea în
judecată în următoarele cazuri (art. 169 C.P.C.)
1. Dacă cererea nu urmează a fi judecată în instanţa
judecătorească în procedura civilă.
2. Când cererea este depusă la un organ, organizaţie sau
persoană în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale unei persoane fără ca prezentul cod sau o altă
lege să le delege dreptul adresării în judecată în acest scop.
3. Dacă există o hotărâre irevocabilă, obligatorie pentru
părţi, a judecăţii arbitrale cu privire la litigiile dintre aceleaşi
părţi, asupra aceluiaşi obiect.
4. Dacă acţiunea este intentată împotriva unui agent
economic lichidat deja.

Tema 8. Dreptul vamal

1. Noţiunea, obiectul şi metoda de reglementare a dreptului vamal.
2. Legislaţia vamală
3. Tariful vamal
4. Drepturile de import si drepturile de export
5. Activitatea vamală
6. Trecerea peste frontiera vamala a marfurilor de catre persoanele fizice
7. Regimurile vamale

1. Noţiunea, obiectul şi metoda de reglementare a dreptului vamal.

Dreptul vamal este ramura dreptului formată din norme ce reglementează
relaţiile sociale apărute în procesul trecerii mărfurilor şi mijloacelor de transport
peste frontiera vamală.
Obiectul de reglementare al dreptrului vamal îl formează relaţiile sociale apărute
în procesul trecerii mărfurilor şi mijloacelor de transport peste frontiera vamală.
A devenit aproape unanim acceptată părerea că dreptul vamal are două metode
de reglementare, în termenii folosiţi de unii cercetători numite metoda imperativă
şi metoda dispozitivă, de alţii, care arată acelaşi lucru – metoda de drept
administrativ şi metoda de drept civil. S-ar părea că în acest caz avem de a face cu
un împrumut realizat între două ramuri ale dreptului sau de o creaţie artificială, dar
nu este tocmai aşa:
- atunci cînd se vorbeşte de metoda imperativă sau de metoda dreptului
administrativ se are în vedere metoda subordonării, ceea ce nu este tocmai exact,
pentru că în cazul dreptului vamal mai mult sunt prezente relaţiile de verificare a
legalităţii trecerii mărfurilor şi mijloacelor de transport peste frontiera vamală,
decît relaţiile de subordonare între organele vamale şi agenţii economici sau
persoanele fizice;
- nici utilizarea terminilor de metodă dispozitivă sau metodă de drept civil nu este
corectă, pentru că chiar dacă în anumite situaţii particularilor le este oferită o
anumită libertate, aceasta nu este echivalentă cu libertatea subiectelor de drept
civil.

2. Legislaţia vamală
Prin sintagma „legislaţie vamală” înţelegem totalitatea actelor normative ale căror
conţinut interesează pe cei ce au intenţia de a trece mărfuri şi mijloace de transport
peste frontiera vamală.
Articolul 6 alin.1 Cod Vamal stabileşte că legislaţia vamală este constituită din
Codul Vamal, din Legea cu privire la tariful vamal, din alte acte normative şi
acorduri internaţionale în domeniul vamal, la care Republica Moldova este parte.
În temeiul acestor prevederi, sunt de făcut o serie de precizări:
În primul rînd vom menţiona că legile şi celelalte acte normative adoptate şi în
curs de adoptare sunt subordonate principiului supremaţiei Constituţiei Republicii
Moldova.
În al doilea rînd, vom atrage atenţia asupra faptului că chiar dacă articolul 6 al
Codului Vamal pune accentul pe prevederile conţinute în însăşi Codul Vamal şi
Legea cu privire la tariful vamal, nu o face pentru că vrea să sublinieze valoarea
juridică superioară a acestora în raport cu restul actelor normative ce
reglementează raporturile de drept vamal, ci pentru că vrea să arate importanţa lor
deosebită pentru acest domeniu. Ori, este incontestabilă afirmaţia că orice ramură a
dreptului se consolidează odată cu concentrarea normelor într-un cod de legi.
În al treilea rînd este de relevat că acordurile internaţionale la care Republica
Moldova este parte au prioritate faţă de alte acte normative (art.7 Cod Vamal).
Conform alin.1 p.1 art.2 al legii, tariful vamal este un catalog care cuprinde
nomenclatorul de mărfuri introduse pe sau scoase de pe teritoriul vamal, precum şi
cuantumul taxei vamale la aceste mărfuri.

3. Tariful vamal.
Tariful vamal de import al Republicii Moldova se bazează pe Nomenclatorul
mărfurilor al Republicii Moldova, aprobat prin Hotarîrea Guvernului nr. 1525 din
29.12.2007 care este ajustat la Sistemul armonizat de codificare şi descriere a
mărfurilor (HS 2007), aprobat de Organizaţia Mondială a Vămilor. Uneori în
catalog sunt cuprinse în mod expres şi mărfurile scutite de impunere vamală la
importul lor pe teritoriul vamal al ţării respective. Tarifele vamale se pot clasifica
(14) în:
- Tarif vamal cu o coloană, care cuprinde o singură listă de taxe vamale care se
aplică importurilor provenind din toate ţările. Acesta este foarte puţin răspândit
(Mexic, Bolivia, Panama etc.).
- Tarif vamal cu mai multe coloane, care prevede mai multe categorii de taxe,
care
se aplică diferit faţă de ţara de unde provine marfa.
Tipul de tarif compus (cu mai multe coloane) conţine mai multe coloane:
• coloana taxelor generale, - se aplică ţărilor cărora nu li se acordă
clauza naţiunii celei mai favorizate;
• coloana taxelor convenţionale, - se aplică produselor din ţările cărora
li se acordă cauza naţiunii celei mai favorizate.
• coloana taxelor preferenţiale – se aplică ţărilor în curs de dezvoltare
ce se bucură de un regim comercial mai favorabil decât cel aplicat
ţărilor care beneficiază de clauza naţiunii calei mai favorizate.
Conform Legii cu privire la tariful vamal prin facilităţi tarifare se subînţeleg
facilităţile acordate de către ţară, în condiţii de reciprocitate sau unilateral, pentru
mărfurile trecute peste frontiera vamală a acestei ţări sub formă de stabilire a unor
cote tarifare pentru importul sau exportul preferenţial de mărfuri, de reducere a
taxei vamale, de scutire de taxă, de restituire a taxei plătite anterior.

4.Drepturile de import si drepturile de export

Drepturi de import; drepturi de export - taxa vamală, taxa pentru procedurile
vamale, taxa pe valoarea adăugată, accizele şi orice alte sume care se cuvin statului
la importul de mărfuri, încasate de organul vamal în conformitate cu legislaţia in
vigoare.

În cazul trecerii mărfurilor peste frontiera vamală şi în alte cazuri prevăzute de

legislaţie, se percep următoarele drepturi de import şi, respectiv, drepturi de export:
 • taxa vamală - conform Tarifului vamal de import
• taxa pe valoarea adăugată - conform Codului fiscal titlu III
• accizele- conform Codului fiscal titlu IV
• taxa pentru proceduri vamale- conform Legii cu privire la tariful vamal
• alte sume prevăzute de legislaţie.

Drepturile de import şi drepturile de export sînt plătite nemijlocit de către

declarant, brocher vamal sau de o altă persoană prevăzută de legislaţie.

În Republica Moldova se aplică următoarele tipuri de taxe vamale:

- ad valorem, calculată în procente faţă de valoarea în vamă a mărfii;

- specifică, calculată în baza tarifului stabilit la o unitate de marfă.

- combinată (mixtă), care îmbină tipurile de taxe vamale,ad valorem şi specifică.
În scopul protejării peţii interne se poate aplica şi o taxă excepţională, care poate
fi:
a) specială,
b) antidumping,
c) compensatorie.

5. Activitatea vamala.
Scurt istoric. Istoria sistemului vamal al Republicii Moldova î-şi are
începuturile imediat după proclamarea independenţei şi suveranităţii ţării noastre la
4 septembrie 1991, odată cu intrarea în vigoare a Decretului Preşedintelui nr.189
din 03.09.91 „Cu privire la subordonarea instituţiilor vamale situate pe teritoriul
Republicii Moldova". Actul normativ dispunea trecerea tuturor structurilor vamale
din teritoriu sub gestiunea Guvernului Republicii Moldova, compuse la acel
moment din vama Ungheni, vama Leuşeni şi vama internă Chişinău.
Sistemul vamal s-a format în regim de urgenţă, în scurt timp fiind amenajate
posturi de control vamal, angajat efectivul de inspectori vamali, care aveau o
închipuire vagă despre specificul acestei activităţi, dar pe parcursul anilor au
însuşit alfabetul specialităţii şi au devenit punctul de sprijin al verticalităţii
organelor de control vamal. În anul 1992 birourile vamale Ungheni şi Leuşeni au
fost reorganizate şi create patru birouri vamale noi la frontiera cu România:
Sculeni, Costeşti, Cahul şi Giurgiuleşti. Tot în acest an au fost puse bazele
activităţii a 22 puncte de control vamal la frontiera Republicii Moldova cu
Ucraina, activitate legalizată prin semnarea la 20.03.93 a Acordului între Guvernul
Republicii Moldova şi Cabinetul de Miniştri al Ucrainei „Cu privire la punctele de
trecere a frontierei vamale".
Prin Organizarea activităţii vamale înţelegem ansamblul activităţilor
desfăşurate în vederea asigurării respectării legislaţiei şi facilitării trecerii
mărfurilor şi mijloacelor de transport peste frontiera vamală.
Serviciul Vamal, Birourile şi Posturile vamale, care sunt create, reorganizate şi
lichidate de Serviciul Vamal - formează împreună organele vamale ale Republicii
Moldova, care pot fi definite ca fiind acele organe de stat a căror activitate este
îndreptată spre supravegherea legislaţiei cu prvire la trecerea mărfurilor şi
mijloacelor de transport peste frontiera vamală şi optimizarea activităţii proprii.
Colaboratorul vamal. Buna desfăşurare a activităţii vamale depinde în foarte
mare masura de persoanele ce veghează nemijlocit respectarea legii de către cei ce
trec mărfuri şi mijloace de transport peste frontiera vamală. Legea denumeşte
aceste persoane colaboratori vamali. Colaboratori vamali sunt acele persoane ce
îndeplinesc nemijlocit atribuţiile organelor vamale. Sunt un sir de principii de
activitate ale colaboratorilor vamali.
• Legalitatea
• libertatea accesului la funcţia de colaborator vamal.
• libertatea acţiunii şi a procesului de luare a deciziilor.
Brokerul vamal. Brokerul vamal este persoana juridică, înregistrată în
conformitate cu legislaţia, care deţine autorizaţie pentru activitatea de broker
vamal, eliberată de Serviciul Vamal, şi care efectuează în numele şi pentru terţe
persoane declararea mărfurilor, prezentarea lor pentru vămuire, achitarea
drepturilor de import-export, precum şi alte operaţiuni de mediere în domeniul
vamal.
Specialistul în domeniul vămuirii. Una din condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a obţine autorizaţia de broker vamal, este
deţinerea în statele de funcţii cel puţin a unui specialist în domeniul vămuirii.
Specialistul în domeniul vămuirii este unica persoană împuternicită cu dreptul de a
efectua vămuirea în numele brokerului vamal. Pentru a beneficia de acest drept, o
persoană trebuie să obţină atestatul de calificare, eliberat de către Serviciul Vamal.
Atestatul de calificare este documentul care dă dreptul de a acţiona în numele
brokerului vamal, în vederea efectuării operaţiunilor de mediere în domeniul
vămuirii.
Transportatorul vamal. Pornind de la prevederile art. 169 Cod Vamal,
transportatorul vamal este persoana juridică, înregistrată în conformitate cu
legislaţia care deţine autorizaţie pentru activitatea de transportator vamal, eliberată
de Serviciul Vamal. Spre deosebire de brokerul vamal, care are dreptul de a
desfăşura o largă varietate de activităţi în domeniul vămuirii, transportatorul vamal
are dreptul de a desfăşura doar activitate de transport.

6. Trecerea peste frontiera vamala a marfurilor de catre persoanele fizice

În conformitate cu alin.1 art.1 Cod Vamal mărfurile sunt orice bun mobil:
obiecte şi alte valori, inclusiv valori valutare, gaze naturale, energie electrică,
energie termică, alt fel de energie, precum şi mijloace de transport.
Conform alin.4 art.1 Cod Vamal, prin mijloace de transport se înţelege orice
mijloc de transport folosit pentru transportul internaţional de pasageri şi mărfuri,
inclusiv containere şi alte instalaţii de transport.
Persoanele fizice au dreptul de a declara verbal organului vamal urmatoarele
bunuri:
a) obiectele de uz personal întroduce in tara, precum si marfurile indicate
in anexa Legii nr. 1569-XV/2002;
 b) bunurile întroduce în tara, altele decît cele mentionate la lit.a), a căror
valoare în vamă nu depaşeşte suma de 200 euro şi care nu sunt destinate
activitaţii comerciale sau de productie;
c) mărfurile ce se scot din ţară a căror valoare în vama nu depaseste suma
de 1000 de euro şi care nu sunt destinate activitaţii comerciale sau de
producţie.
d) bijuteriile din metale şi pietre preţioase indiferent de sunt scoase de pe sau
introduse pe teritoriul Republicii Moldova, în cantitate de pînă la 5 unităţi
(indiferent de valoarea lor) cu condiţia că bijuteriile menţionate nu sînt omogene.
Bunurile introduse şi scoase de pe teritoiul Republicii Moldova prin intermediul
trimiterilor poştale internaţionale sau bagajului neînsoţit se declară în scris, în
modul stabilit.
Este considerat bagaj neînsoţit bunurile expediate de proprietar sau la indicaţia
lui, care sînt deplasate peste frontiera vamală de către transporatator şi nu sînt
însoţite de către transportator.
Bunurile calificate drept obiecte de uz personal (haine, încălţăminte, obiecte de
parfumerie, cosmetică, igienă şi medicamente, precum şi produse alimentare) sunt
cele procurate pentru folosirea persoanei care le deplasează peste frontiera vamală
sau pentru membrii familiei acestora.
Membrii ai familiei sunt soţul (soţia), copiii (inclusivi cei adoptivi), părinţii,
persoanele asupra cărora este instituită conform legii tutela sau curatela.
Se interzice, în conformitate cu Hotărârea Guvernului 11485/2003 persoanelor
fizice de a introduce pe teritoriul ţării următoarele bunuri:
- produse alimentare destinate activităţii comerciale sau de producţie;
- medicamente destinate activităţii comerciale sau de producţie;
- materie primă destinată producerii medicamentelor;
- bunurile prevăzute de legislaţia în vigoare pentru a fi introduse pe teritoriul
Moldovei.
Introducerea si scoaterea valutei. Introducerea în Republica Moldova a
numerarului în monedă naţională, precum şi numerarului şi cecurilor de călătorie
în valută străină nu este limitată.
Persoanele fizice au dreptul de a scoate numerar în monedă naţională, precum şi
numerar şi cecuri de călătorie în valută străină în sumă totală ce nu depăşeşte
10000 de euro (sau echivalentul lor) de persoană/ călătorie, fără a prezenta
organelor vamale documentele confirmative.
Persoanele fizice au dreptul de a scoate numerar în monedă naţională, precum şi
numerar şi cecuri de călătorie în valută străină în sumele de peste 10000 de euro
(sau echivalentul lor), însă care nu depăşesc 50000 de euro (sau echivalentul lor)
de persoană/ călătorie, cu condiţia prezentării organelor vamale a documentelor
confirmative, pentru suma ce depăşeşte 10000 de euro (sau echivalentul lor), şi
anume:

a) actele vamale ce confirmă introducerea mijloacelor băneşti în Republica

Moldova; şi/sau
b) permisiunile pentru scoaterea mijloacelor băneşti din Republica Moldova,
eliberate de băncile licenţiate, şi/sau autorizaţii pentru scoaterea mijloacelor
băneşti din Republica Moldova, eliberate de Banca Naţională a Moldovei.

Sumele ce depăşesc 50000 de euro (sau echivalentul lor) pot fi transferate din
Republica Moldova în cadrul operaţiunilor valutare curente şi de capital, plăţilor şi
transferurilor în/din străinătate între rezidenţi şi nerezidenţi, conform prevederilor
art.17, 18 şi 23 ale Legii privind reglementarea valutară nr. 62-XVI din
21.03.2008.

Introducerea si scoaterea valorilor culturale. Prin valori culturale se înţeleg

obiectele care conform determinării organului competent constituie valoare pentru
artă, literatură, ştiinţă, cultură şi religie.
Persoanele fizice au dreptul de a introduce pe teritoriul Republicii Moldova
valori culturale cu condiţia prezentării organului vamal a autorizaţie eliberate de
autoritatea competentă a statului de expediere, respectării măsurilor de politică
economică, achitării drepturilor de import şi declarării în modul stabilit. Alte valori
din domeniul artei, literaturii, ştiinţei, culturii şi religiei pot fi introduse pe
teritoriul ţării ţinându-se cont de regulile generale stabilite pentru introducerea în
ţară a mărfurilor de către persoanele fizice.

7. Regimurile vamale
Trecerea mărfurilor şi mijloacelor de transport peste frontiera vamală se
efectuează în dependenţă de destinaţia vamală în care sînt plasate, conform
procedurii stabilite de Capitolul II din Codul Vamal şi Regulamentul de aplicare a
destinaţiilor, aprobat prin Hotarîrea Guvernului nr. 1140 din 02.11.2005

Destinaţie vamală - plasarea mărfurilor sub un regim vamal, sau în ală

destinaţie vamală

Regim vamal - totalitatea reglementărilor vamale care determină statutul

mărfurilor şi al mijloacelor de transport în funcţie de scopul operaţiunii
comerciale şi de destinaţia mărfurilor

Import (punerea în circulaţie liberă) este regimul vamal în care mărfurile

introduse pe teritoriul vamal primesc statutul de mărfuri puse în liberă circulaţie
numai după ce sînt plătite drepturile de import şi sînt aplicate măsurile de politică
economică

Export - regimul vamal în care mărfurile sînt scoase de pe teritoriul vamal fără
obligaţia reintroducerii lor pe acest teritoriu

Export temporar - scoaterea mărfurilor autohtone în afară teritoriului vamal în

situaţia în care urmează a fi reintroduse în ţară, fără să fi suferit vreo
modificare, cu excepţia uzurii lor normale
Reexport - este destinaţia vamală care constă în scoaterea mărfurilor străine de pe
teritoriul vamal fără perceperea drepturilor de export şi fără aplicarea măsurilor de
politică economică

Tranzit - este regimul vamal în care mărfurile sînt transportate pe teritoriul vamal
sub supraveghere vamală de la un organ vamal la altul, fără perceperea drepturilor
de import şi de export şi fără aplicarea măsurilor de politică economică

Admitere temporară - regimul care permite utilizarea pe teritoriul Republicii

Moldova, cu suspendare parţială sau totală de drepturi de import şi fără aplicarea
măsurilor de politică economică, a mărfurilor străine destinate reexportului în
aceeaşi stare, cu excepţia uzurii lor normale

Antrepozit vamal - este regimul vamal care permite depozitarea mărfurilor străine
sau celor autohtone destinate exportului sub sub supravegherea vamală în locul
aprobat de organul vamal.

Lista antrepozitelor vamale autorizate

Perfecţionare activă - utilizarea pe teritoriul Republicii Moldova a mărfurilor în

una sau mai multe operaţiuni de prelucrare

Transformare sub control vamal - permite ca mărfurile străine să fie utilizate pe

teritoriul Republicii Moldova în operaţiuni ce le modifică natura sau starea, fără
încasarea drepturilor de import şi fără aplicarea măsurilor de politica economică şi
ca produsele rezultate din astfel de operaţiuni să fie puse în liberă circulaţie cu
plata drepturilor de import aferente acestor mărfuri

Perfecţionarea pasivă este un regim vamal în care mărfurile aflate în liberă

circulaţie sînt scoase pentru prelucrare sau transformare în afara teritoriului
Republicii Moldova, iar produsele compensatoare sînt întroduse cu exonerarea,
totală sau parţială, de drepturile de import
Zona liberă - este o parte a teritoriului vamal în care mărfurile străine sînt plasate
şi utilizate fără plata drepturilor de import şi fără aplicarea măsurilor de politică
economică, iar mărfurile autohtone sînt introduse şi utilizate cu respectarea
condiţiilor stabilite pentru regimul vamal de export.

În Republica Moldova activează 6 zone economice libere: Expo-Business-

Chisinau, Ungheni-Business, Tvardiţa, Parcul de producţie Otaci-Business, Parcul
de producţie Valkaneş, Parcul de producţie Taraclia, precum şi Aeroportul
Internaţional Liber "Mărculeşti"şi Portul Internaţional Liber "Giurgiuleşti"

Magazinul duty-free constă în comercializarea mărfurilor sub supraveghere

vamală, fără aplicarea măsurilor de politică economică, în locuri special amenajate,
amplasate în aeroporturile internaţionale sau la bordul aeronavelor antrenate în
curse internaţionale

Abandon în favoarea statului - este destinaţia vamală care constă în renunţarea la

mărfuri în folosul statului fără onorarea drepturilor de import sau de export şi fără
aplicarea măsurilor de politică economică.

Distrugerea - este destinaţia vamală care constă în distrugerea mărfurilor străine

sub supraveghere vamală, fără perceperea drepturilor de impor