Amenajare

Cuprins
1. AMENAJAREA PĂDURILOR - DISCIPLINĂ DE STUDIU ŞI

DOMENIU DE PROIECTARE ŞI DEZVOLTARE TEHNOLOGICĂ
6
DEFINIREA DOMENIULUI ........................................................................ 6
AMENAJAREA PĂDURILOR ŞI CELELALTE DISCIPLINE FORESTIERE ....... 8
2. PRINCIPIILE AMENAJĂRII PĂDURILOR ŞI EVOLUŢIA
LOR ISTORICĂ .................................................................................... 10
CONTINUITATEA ................................................................................... 10
RENTABILITATEA ................................................................................. 13
PĂSTRAREA ECHILIBRULUI ECOLOGIC ................................................. 23
PRINCIPIILE AMENAJĂRII PĂDURILOR ŞI POLITICA FORESTIERĂ .......... 27
3. ZONAREA FUNCŢIONALĂ ....................................................... 31
oi
ăg
GESTIONAREA MULTIFUNCŢIONALĂ A PĂDURILOR ............................. 31
MOTIVAŢIA ZONĂRII FUNCŢIONALE A PĂDURILOR .............................. 31
Dr
SISTEMUL ROMÂNESC AL ZONĂRII FUNCŢIONALE ............................... 33
n
GRUPE, SUBGRUPE ŞI CATEGORII FUNCŢIONALE .................................. 35

ria
4. BAZELE DE AMENAJARE......................................................... 39
Ma
GENERALITĂŢI ..................................................................................... 39
EXPLOATABILITATEA ........................................................................... 39
ht
DEFINIŢIE ............................................................................................. 39
rig
EXPLOATABILITATEA FINANCIARĂ ...................................................... 42

py
EXPLOATABILITATEA ECONOMICĂ ..................................................... 43

CICLUL ................................................................................................. 43
Co
REGIMUL .............................................................................................. 45
TRATAMENTUL ..................................................................................... 46
COMPOZIŢIA-ŢEL .................................................................................. 48
5. ORGANIZAREA TERITORIALĂ A PĂDURILOR ................. 51
UNITATEA DE PRODUCŢIE .................................................................... 51
PARCELA.............................................................................................. 51
LINIILE PARCELARE .............................................................................. 52
SUBPARCELA (UNITATEA AMENAJISTICĂ – U.A.) ................................. 52
SERII DE GOSPODĂRIRE, SUBUNITĂŢI DE PRODUCŢIE ŞI/SAU PROTECŢIE
.............................................................................................................. 56
6. FONDUL DE PRODUCŢIE ŞI PROTECŢIE ............................ 58
IMPORTANŢA CUNOAŞTERII MĂRIMII FONDULUI DE PRODUCŢIE ......... 58
1
STRUCTURA FONDULUI DE PRODUCŢIE LA CODRU REGULAT ............... 58
MĂRIMEA FONDULUI NORMAL DE PRODUCŢIE LA CODRU REGULAT ... 60
Metoda tabelelor de producţie ......................................................... 60
Metoda creşterii medii la exploatabilitate ....................................... 60
Metoda diametrului mediu al arboretelor........................................ 61
Metoda înălţimii medii a arboretelor exploatabile .......................... 62
Modelul stochastic ........................................................................... 62
STRUCTURA FONDULUI DE PRODUCŢIE LA CODRUL GRĂDINĂRIT ........ 64
Particularităţi................................................................................... 64
Determinarea elementelor progresiei Liocourt ............................... 66
FONDUL DE REZERVĂ ........................................................................... 67
Modelul clasic .................................................................................. 67
Modelul stochastic ........................................................................... 68
7. METODE DE AMENAJARE ....................................................... 71
oi
CONSIDERAŢII GENERALE .................................................................... 71
ăg
METODE BAZATE PE PRINCIPIUL REPARTIŢIEI ...................................... 73
Dr
Metoda parchetaţiei simple.............................................................. 73
Metoda parchetaţiei proporţionale (pe volum) ................................ 73
n
Metoda afectaţiilor pe volum ........................................................... 74

ria
Metoda afectaţiilor pe suprafaţă...................................................... 75

Ma
Metoda afectaţiilor mixte ................................................................. 76

Afectaţiile permanente...................................................................... 77
Metoda afectaţiilor revocabile ......................................................... 77
ht
Metoda afectaţiilor unice ................................................................. 77

rig
Recapitularea metodelor bazate pe afectaţii.................................... 78

py
METODE DE NORMALIZARE A MĂRIMII FONDULUI DE PRODUCŢIE ...... 78

Pădurea normală ............................................................................. 78
Co
Metoda cameralistă.......................................................................... 79
Metoda Karl Heyer .......................................................................... 79
Metoda raţională.............................................................................. 80
Metoda Masson-Mantel.................................................................... 80
Metoda Mélard................................................................................. 81
METODE DE NORMALIZARE A STRUCTURII FONDULUI DE PRODUCŢIE . 83
Metoda claselor de vârstă, varianta românească ............................ 83
Descrierea metodei....................................................................... 83
Încadrarea arboretelor pe urgenţe de regenerare ......................... 85
Stabilirea posibilităţii prin metoda claselor de vârstă................... 87
Metoda creşterii indicatoare............................................................ 89
Analiza comparativă a metodei claselor de vârstă şi a creşterii
indicatoare ....................................................................................... 97
2
NORMALIZAREA CREŞTERII FONDULUI DE PRODUCŢIE - METODA
CONTROLULUI....................................................................................... 97
Principiul metodei ........................................................................... 97
Descrierea metodei .......................................................................... 98
8. AMENAJAREA PĂDURILOR ŞI GESTIONAREA DURABILĂ
A MEDIULUI NATURAL .................................................................... 99
EVENIMENTE ŞI IPOTEZE CE AU MODIFICAT MODUL DE ABORDARE A
AMENAJĂRII PĂDURILOR ...................................................................... 99
CONCEPTE NOI .................................................................................... 100
Hemerobia...................................................................................... 100
SPECIA UMBRELĂ ............................................................................... 101
NECESITATEA ARMONIZĂRII POLITICILOR FORESTIERE NAŢIONALE.. 101
Sisteme complementare de management forestier ......................... 101
Monitoringul forestier .................................................................... 102
oi
Certificarea pădurilor .................................................................... 103
ăg
FSC............................................................................................. 105
Dr
PEFC (sistemul pan-european de certificare a pădurilor) .......... 106
Natura 2000 – Reţeaua europeană de conservare a biodiversităţii107
n
Indicatorii biodiversităţii ............................................................... 108

ria
Convenţii internaţionale privind protecţia biodiversităţii, la care

Ma
România a aderat ........................................................................... 110

Instituţii şi organizaţii internaţionale implicate în conservarea
biodiversităţii ................................................................................. 111
ht
Păduri cu Valoare Ridicată de Conservare ................................... 114

rig
Amenajarea pădurilor ca ecosisteme ............................................. 117

py
Amenajamentul adaptativ............................................................... 119

Fundamentarea deciziilor prin consultarea grupurilor de interese119
Co
Amenajarea în condiţii de risc şi incertitudine .............................. 121

ARIILE PROTEJATE DIN ROMÂNIA ...................................................... 123
RESTRICŢIILE ECOLOGICE ŞI INFLUENŢA ACESTORA ASUPRA
REGLEMENTĂRII PRODUCŢIEI ............................................................. 125
Ce sunt restricţiile ecologice.......................................................... 126
Modelarea matematică a restricţiilor ecologice ............................ 126
9. INTRODUCERE ÎN EVALUAREA FUNCŢIILOR DE
PROTECŢIE ........................................................................................ 130
UTILITATEA CUNOAŞTERII TEHNICILOR ŞI METODELOR DE EVALUARE A
FUNCŢIILOR DE PROTECŢIE ................................................................. 130
FUNDAMENTELE ECONOMICE ............................................................. 131
METODE CONSACRATE DE EVALUARE ............................................... 133
Evaluarea condiţionată .................................................................. 133
3
Estimarea plăţii liber consimţite (metoda preţului hedonic) ......... 136
Costul călătoriei............................................................................. 137
Costul minim al prevenirii efectelor negative ................................ 137
Costul de oportunitate al menţinerii vegetaţiei forestiere.............. 138
Costul de oportunitate al zonării funcţionale................................. 139
Analiza comparativă ...................................................................... 140
10. MODELAREA STATISTICO-MATEMATICĂ ŞI
AMENAJAREA PĂDURILOR .......................................................... 134
CONSIDERAŢII GENERALE .................................................................. 134
MODELE DESCRIPTIVE ........................................................................ 135
Tabele de producţie........................................................................ 135
Estimarea ratei eliminării naturale - regresia logistică ................ 135
Fundamente teoretice ................................................................. 135
Exemple...................................................................................... 137
oi
Corectarea gradului de uscare a unui arboret în funcţie de
ăg
rezultatele monitorizării stării de sănătate a pădurilor ................. 138
Dr
MODELE DECIZIONALE ....................................................................... 140
Decizii multicriteriale .................................................................... 140
n
Metoda analizei ierarhizate ........................................................... 143

ria
Exemplu numeric ....................................................................... 146

Ma
Analiza ierarhizată în trepte ....................................................... 148

Modele de partiţionare................................................................... 151
Ce sunt problemele de partiţionare............................................. 151
ht
Crearea subunităţilor de producţie şi protecţie prin analiză fuzzy

rig
.................................................................................................... 151
py
Crearea rezervaţiilor................................................................... 155

Delimitarea zonelor de protecţie hidrologică ............................... 159
Co
METODE DE PROGRAMARE MATEMATICĂ .......................................... 160

Determinarea structurii normale a fondului de producţie ............. 160
Stabilirea compoziţiei-ţel prin programare liniară........................ 164
Constituirea planului de recoltare prin programare liniară ......... 165
Programarea dinamică .................................................................. 166
Programarea scop.......................................................................... 167
METODE PROBABILISTICE .................................................................. 169
Alegerea tratamentelor prin analiză discriminatorie .................... 169
Reţele neuronale............................................................................. 173
Determinarea exploatabilităţii celei mai mari rente a pădurilor prin
simulare Monte Carlo .................................................................... 174
SISTEME EXPERT................................................................................. 177
11. APLICAŢII INFORMATICE UTILIZATE ÎN
AMENAJAREA PĂDURILOR .......................................................... 180
4
PROGRAMUL AMENAJAMENTUL SILVIC (AS) .................................... 180
CARACTERISTICILE GENERALE ALE PROGRAMULUI AS .................... 188
SISTEME INFORMATICE GEOGRAFICE (GIS) ....................................... 189
Prezentare generală ....................................................................... 189
Concepte de bază ........................................................................... 189
Teme, obiecte grafice, tipuri de fişiere....................................... 189
Georeferenţierea ......................................................................... 190
Avantajele utilizării GIS............................................................. 190
Utilizarea foilor electronice la editarea tabelelor sintetice ........... 191
ALTE APLICAŢII INFORMATICE UTILIZATE ÎN AMENAJAREA PĂDURILOR
............................................................................................................ 194
Simulatoare .................................................................................... 194
Sisteme de asistare a deciziilor ...................................................... 196
CONSIDERAŢII FINALE PRIVIND UTILIZAREA CALCULATOARELOR
ELECTRONICE ŞI A MODELĂRII ÎN AMENAJAREA PĂDURILOR ............. 197
oi
ăg
BIBLIOGRAFIE .................................................................................. 202
n Dr
ria
Ma
ht
rig
py
Co
5
Amenajarea Pădurilor – Partea I
1. AMENAJAREA PĂDURILOR - DISCIPLINĂ DE

STUDIU ŞI DOMENIU DE PROIECTARE ŞI
DEZVOLTARE TEHNOLOGICĂ
Definirea domeniului
Potrivit accepţiunii IUFRO1, „amenajarea pădurilor este procesul de

adoptare a deciziilor pe termen mediu (10-20 ani) la nivelul unei unităţi
de producţie forestieră, pe baza obiectivelor pe termen lung şi a datelor ce
descriu pădurea la un moment dat”. În literatura forestieră românească,
amenajarea pădurilor a fost definită drept ştiinţa şi practica organizării pă-
durilor în conformitate cu sarcinile gospodăriei silvice (Rucăreanu, 1967).
Aşadar, scopul amenajării pădurilor este unul de organizare a bio-
producţiei forestiere, nu de conducere efectivă a activităţilor presupuse de
oi
organizarea producţiei.
ăg
Termenul „amenajarea pădurilor” provine din limba franceză
Dr
(aménagement forestiere), corespondentul german fiind Forsteinrichtung. În
literatura anglo-saxonă, corespondentul cel mai potrivit este forest mana-
n
ria
gement planning, ce se confundă deseori cu forest management, a cărui deno-

taţie este aceea de management propriu-zis, care, potrivit IUFRO înseam-
Ma
nă „aplicarea în practică a principiilor biologice, economice, sociale şi politice în

vederea regenerării, utilizării şi conservării pădurilor, astfel încât să fie îndeplini-
ht
te scopurile şi obiectivele stabilite, păstrând productivitatea pădurilor”. Chiar

rig
dacă se doreşte şi este bine-venită o delimitare clară între cele două activi-
tăţi, o serie de interferenţe sunt inevitabile, deoarece amenajarea, potrivit
py
etimologiei franceze înseamnă organizarea producţiei, pe când termenul

Co
management, de origine engleză, înseamnă conducerea activităţii.
Ca activitate integrată într-un sistem economic şi administrativ,

amenajarea pădurilor este o activitate de proiectare tehnologică, specifică
silviculturii, prin care sunt transpuse în practică, la un moment dat, cele
mai bune practici silviculturale. Un concept cheie în terminologia amena-
jării pădurilor este cel de obiectiv. Obiectivul este o condiţie sau stare dezira-
bilă, pentru realizarea căreia sunt consumate mai multe resurse, între care cea
mai importantă este timpul (Nute et al., 2000). Obiectivele generale ale
amenajării pădurilor sunt următoarele:
• asigurarea continuităţii recoltelor de lemn
1
Uniunea Internaţională a Organizaţiilor de Cercetări Forestiere.
6
• asigurarea concordanţei dintre structura fondului de producţie şi

funcţiile atribuite pădurii;
• transferul tehnologic al unor rezultate ale cercetărilor şi studiilor
aplicative, în măsura în care acestea s-au finalizat prin îndrumări
sau normative tehnice relevante din punct de vedere al efectelor
asupra organizării bio-producţiei forestiere sau conservării
ecofondului şi genofondului forestier.
Principalele mijloace prin care se asigură realizarea acestor obiecti-

ve sunt, la rândul, lor, ur-
mătoarele:
Cerinţe economice,
ecologice şi sociale;
• normalizarea struc-
Obiective economice,
sociale şi ecologice
condiţionări turii şi mărimii
legislative
fondului de pro-
ducţie;
oi
Funcţii de producţie şi de protecţie
ăg • planificarea lucrări-
lor de îngrijire şi
Dr
Ţeluri de producţie şi
de protecţie
conducere a
n
arboretelor şi a ce-
ria
Structuri ţel adecvate lor de regenerare;

funcţiilor Normative şi
Ma
instrucţiuni • evidenţa suprafeţei

tehnice
fondului forestier.
Baze de amenajare ce permit
ht
crearea structurilor ţel

Spre deosebire de
rig
Metode de amenajare toate celelalte ecosisteme

py
terestre cultivate (culturile

agricole, în general) pădu-
Co
Planuri de recoltare şi
regenerare a pădurilor rea se caracterizează printr-
un ciclu natural de produc-
ţie mult mai mare, fapt ce
Figura 1-1 Procesul decizional specific amena- face necesară o distincţie
jării pădurilor clară între deciziile strategi-
ce (pe termen lung), tactice
(pe termen mediu) şi operative (pe termen scurt). Deciziile operative sunt
mijloace de realizare a obiectivelor pe termen mediu, pe când deciziile pe
termen mediu sunt mijloace prin care sunt îndeplinite deciziile pe termen
lung.
Prin amenajament se iau decizii pe termen mediu (decizii tactice), în

concordanţă cu obiectivele strategice, respectiv deciziile pe termen lung.
7
Această corelare se realizează treptat, prin parcurgerea unui proces des-

cris în figura 1-1.
Cum orice fel de decizie nu are numai consecinţe pozitive, ci şi ne-

gative, a organiza producţia fără a ţine cont de modul în care se adoptă
deciziile operative poate fi riscant deoarece, cel puţin teoretic, pot apărea
situaţii în care decizii tactice corect adoptate nu permit adoptarea nici
unei decizii operative care să fie conformă obiectivelor strategice2.
Amenajarea pădurilor şi celelalte discipline forestiere
Ca domeniu de cercetare-dezvoltare, amenajarea pădurilor este o

sinteză a principalelor discipline forestiere, ce preia şi de la acestea cunoş-
tinţe, principii şi tehnologii, în măsura în care ajută în fiecare etapă a planifi-
cării bioproducţiei forestiere pe termen lung. Unele cunoştinţe au doar
caracter aplicativ, pe când altele sunt importante doar din punct de vede-
oi
re teoretic. Cunoştinţele teoretice permit o mai bună înţelegere a procese-
ăg
lor biologice ce au loc în pădure, fapt ce facilitează modelarea lor adecvată.
Dr
Aşadar, amenajarea pădurilor este strâns legată de modelarea proce-

n
selor biologice – pe de o parte – şi de integrarea acestor modele în procese

ria
de optimizare – pe de altă parte, motive pentru care în structura prezentu-

Ma
lui suport de curs au fost incluse două capitole distincte, referitoare la

modelare, respectiv fundamentarea deciziilor cu ajutorul aplicaţiilor in-
formatice specifice.
ht
rig
În tabelul 1-1, sunt sintetizate raporturile dintre amenajarea păduri-

py
lor şi disciplinele forestiere sau ne-forestiere, în paranteză fiind specificat

sub-domeniul în care respectivele cunoştinţe sunt aplicate cu predilecţie.
Co
Activitatea de cercetare-dezvoltare în amenajarea pădurilor se finalizează

prin actualizarea periodică a instrucţiunilor şi normativelor tehnice (figura 1-1),
în raport de rezultatele cercetărilor aplicative întreprinse în domeniile co-
laterale.
2
O astfel de situaţie poate să apară, de exemplu, la aplicarea planului decenal de
produse principale, când nu pot fi respectate restricţiile ecologice privind
alăturarea parchetelor.
8
Tabelul 1-1
Cunoştinţe utilizate în amenajarea pădurilor, preluate de la alte dis-
cipline forestiere sau neforestiere
Disciplina Cunoştinţe necesare în activitatea de proiectare (AP)
sau în aceea de cercetare-dezvoltare (CD)
Topografie, fotogramme- Ridicarea în plan a suprafeţelor forestiere, raportarea acestora

trie şi teledetecţie, siste- pe planurile de bază, actualizarea bazei cartografice şi elabo-
me geografice informatice rarea hărţilor (AP); Analize pe spaţii mari, zonare funcţională
(GIS) (CD)
Biometrie şi auxologie Estimarea mărimii fondului de producţie şi a creşterii pe ele-

forestieră mente de arboret, (AP,CD)
oi
Meteorologie şi climato- Utilizarea şi interpretarea diagramelor şi sintezelor climatice
logie forestieră ăg (AP)
Dr
Pedologie şi staţiuni fo- Cunoaşterea elementelor definitorii ale potenţialului staţional,
restiere factorii limitativi, tendinţe de evoluţie a solurilor (AP), in-
n
teracţiunea condiţiilor climatice cu cele de sol şi vegetaţie

ria
(CD)
Ma
Tipologie forestieră Prin încadrarea arboretelor în tipuri de păduri se reduce volu-

mul de date ce descriu suficient de precis fitocenozele foresti-
ht
ere (AP)
rig
py
Ecologie forestieră Împreună cu tipologia şi ecologia forestieră, ajută la înţelege-

rea funcţionării ecosistemelor forestiere (CD, AP)
Co
Cultura pădurilor Tratamente şi lucrări de îngrijire şi conducere (AP)
Economie forestieră Principii generale privind rentabilitatea investiţiilor, estimarea

funcţiilor productive, protective şi recreative pentru a argu-
menta zonarea funcţională (CD)
Drept şi legislaţie Regimul juridic al circulaţiei terenurilor (AP), convenţii in-

ternaţionale legate de conservarea biodiversităţii (AP, CD)
Cercetări operaţionale, Modele de optimizare şi de fundamentare a deciziilor (pro-

teoria fiabilităţii şi statis- gramare lineară, modele de estimare a riscului apariţiei diver-
tică matematică selor perturbaţii, metode de decizii multicriteriale, etc.) (CD,
AP)
9
Amenajarea pădurilor – partea I
2. PRINCIPIILE AMENAJĂRII PĂDURILOR ŞI

EVOLUŢIA LOR ISTORICĂ
„Mersul este o cădere neîncetat împie-
dicată” Francisc Reiner – profesor al
Facultăţii de Medicină din Bucureşti în
perioada interbelică
Continuitatea
În Europa Centrală primele reglementări – în sens

generic - privind exploatarea pădurilor datează din Evul
Mediu (secolele XI-XII). Potrivit acestora, din timp în timp, de
pe domeniile feudale se recoltau fie arbori individuali (control pe număr
de arbori), fie se parcurgeau cu tăieri rase anumite suprafeţe de pădure
oi
(control pe suprafaţă), fie se recoltau anumite cantităţi de lemn (control pe
ăg
volum). În această perioadă pădurile aveau un rol vital în economia
Dr
comunităţilor, întrucât furnizau lemn pentru construcţii, hrană (carne de
vânat, ciuperci, fructe) şi, mai ales, lemn pentru foc.
n
ria
Începând cu secolul XV, explozia demografică a dus la dezvoltarea

comerţului, urbanizare şi, în cele din urmă la prima revoluţie industrială,
Ma
respectiv concentrarea forţei de muncă prin trecerea la producţia

manufacturieră la producţia de masă. Suprafaţa pădurilor s-a redus
ht
dramatic în zonele de câmpie, unde folosinţa forestieră a fost schimbată în

rig
folosinţă agricolă. Nici în zonele mai înalte, inadecvate altor folosinţe în

py
afara celei forestiere pădurile nu au rămas neatinse, întrucât trebuiau să

alimenteze cu lemn şi energie exploatarea altor resurse, precum cărbunele
Co
şi minereurile. Consecinţa a fost degradarea pronunţată a pădurilor prin

aşa-numitul tratament „mittelwald”.
În sudul Europei, la mică altitudine, unde domină speciile de

foioase, marile masive forestiere au fost fragmentate, iar regimul
crângului a devenit dominant. Drept consecinţă, stresul climatic a
crescut, fapt ce a condus la fenomene ciclice de uscare anormală a unor
specii foarte valoroase, precum cvercineele (Alexe, 1985, 1986).
Ca reacţie la acest proces de diminuare a resurselor forestiere a apărut

un domeniu profesional nou – silvicultura; mai întâi în Germania şi în
Franţa. Motivaţia acestor preocupări a fost de la bun început una
economică: asigurarea aprovizionării cu lemn, ce era la vremea
10
respectivă3 unul dintre principalele materiale de construcţii, respectiv una

dintre puţinele resurse energetice. În Germania, prima acţiune întreprinsă
în acest sens a fost substituirea pădurilor degradate, rămase în urma
exploatării pe alese a arborilor din pădurile virgine, cu plantaţii de molid,
brad şi pin silvestru. Aşa s-a născut ceea ce se numeşte acum silvicultura
pădurii cultivate, a cărei principală menire este producţia de lemn
(lignicultura), pentru diverse utilizări.
Potrivit principiului continuităţii, prin planificarea amenajistică

trebuie să se asigure recolte constante pe un orizont de timp infinit. Principiul
continuităţii nu este specific doar amenajării pădurilor, ci tuturor
activităţilor economice în care principalul mijloc de producţie este o
populaţie biologică a cărei structură poate fi controlată într-un fel sau altul.
În definiţia dată prima dată principiului continuităţii de către
oi
Ludwig Hartig la 1785, se recunosc şi serviciile protective asigurate de
ăg
vegetaţia forestieră: “Administraţiile silvice trebuie să reglementeze tăierile din
păduri în aşa fel încât generaţiile viitoare să poată avea de pe urma lor cel puţin
Dr
tot atâtea avantaje ca şi generaţia actuală”. Această formulare este
cuprinzătoare dar şi vagă totodată, deoarece sintagma “cel puţin tot atâtea
n
ria
avantaje” nu spune nimic despre avantajele de care beneficiază generaţia

actuală şi nici despre faptul că aceste avantaje – adică obiectivele spre care
Ma
tinde gospodărirea pădurilor – se exclud reciproc în multe situaţii.

ht
Obiectivele gestionării pădurilor se schimbă în timp, deoarece apar noi

rig
cerinţe din partea societăţii dar şi noi cunoştinţe referitoare la

componentele ecosistemelor forestiere. Ca urmare, principiile de
py
amenajare s-au cristalizat ca rezultante a două procese: exploatarea excesivă

Co
a resurselor forestiere şi cunoaşterea tot mai amănunţită a legităţilor ce

guvernează creşterea arborilor şi a modului în care sunt structurate ecosistemele
forestiere.
Odată cu apariţia modelului pădurii normale, adică a unei păduri

în care clasele de vârstă sunt egal repartizate ca suprafaţă, continuitatea a
fost definită doar aparent mai precis, ca fiind un echilibru între recoltele de
lemn şi creşterea pădurii (R. Weber, citat de Rucăreanu, 1967). Spunem
„aparent” deoarece acest echilibru nu mai este precizat din punct de
vedere temporal: într-o perioadă se poate tăia mai mult, în alta mai puţin
iar structura pe specii a ceea ce se recoltează poate fi diferită de structura pe specii
a creşterii fondului de producţie. Datorită acestui fapt, unele specii cu valoare
comercială ridicată la un moment dat au fost recoltate preferenţial, fapt ce
3
Sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX.
11
a îngustat diversitatea speciilor şi, în final, a condus la declinul unor

specii: este cazul bradului, stejarilor precum şi a multor specii tropicale.
Un alt punct de vedere, ce reflectă preocupările de ameliorare a

componentelor biotopului dar şi renunţarea la ideea egalităţii recoltelor
de lemn, este cel lansat de Karl Gayer (citat de Rucăreanu, 1967), potrivit
căruia continuitatea este: “îngrijirea atentă şi continuă a forţelor naturale
productive ale staţiunii şi punerea lor pe de-a-ntregul în slujba scopurilor
noastre”. A fost un pas înainte, deoarece s-a recunoscut astfel cât de
importantă este adecvarea intervenţiilor silviculturale la particularităţile
ecosistemului, fără a renunţa însă raportul susţinut.
Dar pe măsură ce economia de piaţă şi-a cristalizat regulile de

funcţionare şi continuitatea a căpătat alte interpretări: Christian Heyer
(citat de Rucăreanu, 1967), fără a respinge obiectivele formulate de Hartig,
oi
a relaxat cumva sensul continuităţii propunând două căi principale:
ăg
creştere continuă şi exploatări anuale (continuitate strictă);
Dr
recolte anuale şi egale (continuitate cu raport susţinut);

n
o
ria
o recolte anuale inegale, dar recolte decenale egale;

Ma
creştere continuă şi exploatări intermitente (continuitate în sens larg).

ht
rig
Structura normală pe clase de vârstă depinde de mărimea ciclului

de producţie care, la rândul lui, depinde de exploatabilitate4. Datorită
py
acestei condiţionări logice, complexitatea structurală a pădurii cultivate s-

Co
a diminuat continuu, fapt ce atras după sine reducerea stabilităţii

funcţionale a acesteia, din toate punctele de vedere, inclusiv cel productiv.
Astfel, la pădurile echiene de amestec (codru regulat) condiţia de

optim, presupusă de exploatabilitate, poate fi îndeplinită pentru una sau
două specii, nu pentru toate speciile existente într-un arboret; prin
urmare, unele specii vor fi inevitabil eliminate în timp, deoarece selecţia
pozitivă va fi orientată exclusiv spre favorizarea speciei principale, care
este de regulă cea mai productivă.
De asemenea, dacă se adoptă vârste ale exploatabilităţii inferioare

vârstei la care arborii fructifică abundent în masiv, regenerarea artificială
se va impune de la sine – de aici tendinţa de a crea arborete pure. O
4
Bazele de amenajare fac subiectul capitolului patru.
12
asemenea structură orizontală reduce eficacitatea funcţională, din mai

multe puncte de vedere: sistemul radicelar va asigura armătura de
rezistenţă a solului pe o adâncime redusă, biodiversitatea, la orice nivel
trofic, va fi şi ea redusă, iar efectul estetic al unei astfel de structuri este
inferior oricărei păduri de amestec cu structură echienă sau ne-echienă.
Fridrich Judeich, primul promotor al rentabilităţii financiare, a

renunţat la a se mai referi într-un fel sau altul la mărimea recoltelor
anuale, subliniind că esenţiale sunt menţinerea folosinţei forestiere şi
gospodărirea pădurilor potrivit principiului rentabilităţii. Raportul susţinut nu
trebuie privit ca egalitate a recoltelor de la un an la altul, ci ca un raport
cât mai puţin fluctuant între creşterea pădurii şi volumul recoltat din
aceasta, astfel încât să se asigure rentablitatea gestionării pădurilor.
Dar continuitatea producţiei are şi o dimensiune
oi
socială, lemnul fiind una din materiile prime tradiţionale, de
ăg
care a depins şi depinde în continuare dezvoltarea rurală.
Aşadar continuitatea recoltelor înseamnă şi păstrarea unor locuri
Dr
de muncă. Bernetti (1990) a elaborat un model de programare
lineară cu două funcţii obiectiv şi două seturi de restricţii
n
ria
tehnologice, utilizate alternativ. Funcţiile obiectiv au fost

veniturile obţinute din valorificarea lemnului, respectiv valoarea estetică
Ma
şi recreativă a pădurii, iar cele două seturi de restricţii au fost

continuitatea recoltelor şi menţinerea locurilor de muncă. Comparând
ht
soluţiile de optim ale celor două probleme, autorul a obţinut o estimaţie a

rig
„costului la hectar” al menţinerii locurilor de muncă.

py
În virtutea principiului continuităţii s-a trecut treptat de la pădurea

Co
naturală la pădurea cultivată, deoarece cunoaşterea structurii celei dintâi

este mult mai dificilă şi costisitoar. Pentru mult timp, nu s-a putut
cunoaşte suficient de riguros structura pădurii normale şi modul în care
aceasta reacţionează la diverse intervenţii, motiv pentru care nu se poate
evalua calitatea deciziilor operative, ca mijloace de realizare a
obiectivelor tactice.
Rentabilitatea
Mediul, în general, este un loc al conflictelor dintre valori şi grupuri

de interese (Martinez-Alier et al, 1998). Obiectivele legate de
biodiversitate, de peisaj, de serviciile furnizate direct de un factor de me-
diu sau un altul, de tradiţiile culturale şi istorice, sunt, în primul rând,
generatoare de conflicte deoarece, în raport cu cerinţele societăţii, orice
resursă naturală devine la un moment dat insuficientă. Din punct de vede-
13
re economic, folosinţa forestieră a terenului nu este perenă: ea depinde, în

mare măsură, de propria-i eficienţă economică, dar şi de aceea a folosinţei
alternative.
Primul autor ce a dezvoltat o teorie a alocării spaţiale a

folosinţelor funciare a fost Wilhelm Launhardt, pionier al
economie matematice (citat de Blaug, 1992). Acesta a dezvol-
tat, la mijlocul secolului XIX, aşa-numita teorie a inelelor, ce
explică într-o manieră logică modul în car folosinţa funciară a
unei anumite suprafeţe depinde de rentă, cost mediu de pro-
ducţie, preţ de desfacere a produsului agricol, rată medie de
încărcare şi distanţă faţă de piaţă.
Launhardt a presupus că, pe o suprafaţă uniformă, într-o regiune

complet omogenă, se produc mai multe bunuri ce alimentează un singur
oi
punct de consum, plasat în centru zonei respective. Regiunea pe care se va
ăg
produce un anumit bun va avea o formă circulară, cu raza z, cantitatea
totală de produs fiind Q =xπ r 2 (x = cantitatea produsă la unitatea de su-
Dr
prafaţă). Dacă c este costul de producţie, f cheltuielile medii de transport
(gradul mediu de încărcare), considerate constante într-o anumită zonă iar
n
ria
p preţul dorit a fi realizat pe piaţa „centrală” atunci zona circulară pe care

se va produce bunul respectiv va avea raza z ce satisface relaţia:
Ma
p=c+ f⋅z ( 2-1)

ht
rig
Din relaţia 2-1 rezultă că z=(p-c)/f. Aşadar folosinţa optimă a tere-

nurilor din jurul unei pieţe pe care se vând n produse va fi reprezentată
py
de n cercuri concentrice, ale căror raze sunt date de distanţele critice la

Co
care un produs este mai rentabil decât celălalt.
Pornind de la modelul lui Launhardt, dacă se reprezintă grafic (fi-

gura 2-1) rentele medii anuale ale folosinţei agricole şi forestiere, pentru
aceeaşi categorie de teren, în raport cu distanţa de transport până şi de la
proxima localitate, se constată că există o distanţă critică de transport în
funcţie de care, de-a lungul istoriei, oamenii au optat pentru una dintre
cele două folosinţe: pentru zonele mai apropiate de localităţi, agricultura a
adus rente anuale mai mari, pe când în zonele mai îndepărtate s-a preferat
păstrarea pădurii, ce aduce rente periodice dar fără a fi necesare cheltuieli
anuale de mărimea celor presupuse de folosinţa agricolă (pregătirea
anuală a terenului, recoltarea anuală, combaterea dăunătorilor etc.).
14
Poziţia Rentă/ha R enta din folosinţa

relativă a celor agricolă
două funcţii
Renta din folosinţa
reprezentate în forestieră
figura 2-1 depinde
de productivitatea
muncii în cele două
ramuri şi ratele
medii ale
profiturilor obţinute D istanţa de
transport
în cele două ramuri.
Într-o economie
dinamică, Figura 2-1 Modul în care renta forestieră şi renta
continuitatea agricolă determină distribuţia spaţială a celor două
folosinţe
producţiei de lemn
oi
nu poate fi
ăg
asigurată dacă renta periodică a folosinţei forestiere nu creşte, întrucât
rentele anuale din folosinţa agricolă cresc mai repede, datorită
Dr
progresului tehnic şi îndesirii reţelei de transport.
n
ria
Aşadar, pe termen lung, nu poate fi asigurată continuitatea fără

ameliorarea productivităţii şi fără un cadru legislativ ferm, care să
Ma
protejeze folosinţa forestieră, indiferent de forma de proprietate. Un

asemenea cadru este necesar dar nu şi suficient în condiţiile în care există mai
ht
multe forme de proprietate asupra terenurilor, deoarece legile depind de sistemul

rig
politic, care poate fi mai mult sau mai puţin orientat spre încurajarea şi
garantarea proprietăţii private.
py
Co
Pentru a preveni posibilele influenţe negative pe care

legislaţia - sau lipsa acesteia - le poate avea la un moment dat
asupra folosinţei forestiere, silvicultorii au fost preocupaţi
permanent de creşterea productivităţii muncii dar şi de creşterea
capacităţii ecosistemelor forestiere de a produce lemn. Şi unul din aceste
mijloace este ameliorarea productivităţii pădurilor prin:
înlocuirea speciilor slab productive cu specii mai productive – ţinând cont
de compatibilitatea dintre cerinţele speciilor ce urmează a fi extinse în cul-
tură şi condiţiile staţionale;
creşterea productivităţii unor specii de interes economic prin ameliorare
genetică, rata internă de revenire putând creşte până la 14%, ca urmare a
unor programe de ameliorare genetică (Porterfield et al., 1975);
conducerea arboretelor astfel încât să se amelioreze fie creşterea, fie calita-
tea masei lemnoase recoltată la exploatabilitate;
15
valorificarea superioară şi a altor resurse nelemnoase, precum fructele de

pădure, ciupercile, vânatul.
Oriunde fondul forestier public şi privat este protejat prin lege

(Codul Silvic), mecanismul descris în figura 2-1 încetează să funcţioneze,
în sensul transformării folosinţei forestiere în folosinţă agricolă.
În numele rentabilităţii, mai toate ţările europene au promovat, la

un moment dat, ample programe de extindere a speciilor repede
crescătoare, în special a răşinoaselor în afara arealului, toate soldându-se,
mai mult sau mai puţin, cu un eşec, în ciuda calculelor de eficienţă extrem
de convingătoare pe care s-au bazat respectivele politici (Sabău, 1966;
Marcu et al., 1974, 1980).
Creşterea unei păduri şi producţia acesteia nu înseamnă acelaşi
oi
lucru, deoarece arborii – purtătorii creşterii – sunt mijloace de producţie
ăg
pe parcursul întregului ciclu şi doar la exploatabilitate devin produse.
Prin urmare, printr-o planificare adecvată a tuturor lucrărilor – începând
Dr
cu regenerarea şi încheind cu exploatarea – se poate influenţa în sens
pozitiv creşterea, deci şi producţia. În virtutea principiului rentabilităţii,
n
ria
amenajistul poate:
Ma
• modifica structura arboretelor naturale – promovând într-o

măsură rezonabilă speciile repede crescătoare sau speciile
valoroase din punct de vedere economic şi ecologic
ht
(laricele, paltinii, cireşul);

rig
• înlocui complet arboretele naturale cu cele artificiale, dacă

py
cele din urmă sunt mai productive;

• propune un anumit tip de lucrări de îngrijire şi un anumit
Co
sortiment-ţel, a cărui producţie trebuie să fie urmărită

consecvent.
Fără principiul rentabilităţii, ce presupune un mai mare accent pe

mijloacele tehnice de ameliorare a productivităţii pădurilor, continuitatea, în
sensul definit de Hartig, nici nu ar fi putut fi respectată.
Preocupările de ameliorare a productivităţii speciilor au condus la

stabilirea unor reguli privind transferul materialului genetic destinat
regenerării artificiale a pădurilor. O bună perioadă de timp, motivaţia
acestor reguli a fost strict economică: reducerea riscului de a compromite
plantaţiile forestiere aducând variatăţi ce intră repede în vegetaţie pe
staţiuni în care se produc îngheţuri târzii şi promovarea unor varietăţi
mai productive sau mai rezistente la factori biotici sau abiotici. Dar în
16
ultima vreme motivaţia controlului circulaţiei materialului reproductiv s-

a schimbat, interesul fiind focalizat pe creşterea biodiversităţii intra şi
interspecifice condiţionată, fireşte, de acelaşi control asupra riscului
compromiterii culturilor forestiere în staţiunile extreme. Aşadar aceeaşi
măsură – controlul circulaţiei materialului genetic destinat regenerării
artificiale a pădurilor – a fost impusă la început în virtutea principiului
rentabilităţii, devenind în ultimii ani şi un mijloc de amelioare a
biodiversităţii.
Chiar dacă nu există o legătură directă, de tip cauză-

efect, între cheltuielile făcute pentru gospodărirea pădurilor şi
volumul producţiei de lemn, rentabilitatea măsurilor
silviculturale trebuie urmărită până în punctul în care devine
îndoielnică respectarea principiului continuităţii.
oi
Deoarece există un mare decalaj de timp între momentul efectuării
ăg
lucrărilor şi cel în care rezultatele economice ale acestora pot fi evaluate
prin preţul de vânzare al produselor lemnoase, mijloacele tehnice de
Dr
estimare a rentabilităţii sunt şi puţine, şi discutabile, dar aceste motive nu
justifică subestimarea importanţei pe care o are în activitatea zilnică
n
ria
rentabilitatea, înţeleasă ca fiind capacitatea de a produce plus-valoare.

Rentabilitatea poate fi exprimată prin unul din următorii indicatori:
Ma
• valoarea prezentă netă a investiţiilor făcute prin crearea şi

menţinerea vegetaţiei forestiere5;
ht
• rata internă de revenire;

rig
• renta anuală netă.

py
Valoarea prezentă netă a unui teren acoperit cu un arboret echien se

Co
determină cu ajutorul unei formule al cărei autor este Martin Faustmann,

primul economist ce a soluţionat într-o manieră unitară problema
investiţiilor în silvicultură. Pentru a înţelege raţionamentul de la care a
pornit sunt necesare câteva cunoştinţe de bază în ceea ce priveşte sistemul
economiei de piaţă (ce nu se pot rezuma doar la câteva definiţii) şi
reprezentarea grafică a echilibrului dintre cerere şi ofertă.
Începând din a doua jumătate a secolului XIX creşterea economică a

depins tot mai mult de schimburile comerciale, de specializarea prin
introducerea progresului tehnic dar şi de criteriile de eficienţă impuse de
sistemul bancar. Toate modelele economice dezvoltate de atunci se
bazează pe conceptul de piaţă perfectă, ce presupune ca:
5
Acest indicator se bazează pe ipoteza că folosinţa forestieră este opţională.
17
2. preţul de vânzare cerut de orice vânzător să fie cunoscut de orice

cumpărător;
3. toate preţurile produselor disponibile la un moment dat să se
regleze aproape instantaneu – consecinţă firească a premisei
anterioare;
4. oricine să poată împrumuta oricât, iar mărimea creditelor
contractate la un moment dat să nu influenţeze rata dobânzii.
Corolarul celei de-a treia premise este că orice mijloc de producţie sau
orice bun imobiliar poate fi utilizat drept garanţie pentru contractarea unui credit
bancar. Prin urmare, orice bun trebuie să aibă o valoare prezentă maximă,
pentru a putea fi utilizat drept garanţie la contractarea unui credit bancar
cât mai mare.
Aşadar, apariţia creditului ipotecar a produs o mutaţie de fond în modul
oi
de evaluare a terenurilor, indiferent de folosinţa acestora. Valoarea prezentă
ăg
netă a terenului destinat folosinţei forestiere este relevantă doar punctual,
pentru fiecare hectar de pădure. Dacă se consideră un capital C depus în
Dr
bancă cu dobânda p, în fiecare an se poate retrage o sumă egală cu R, pe o
perioadă nelimitată de timp (capitalul iniţial nu se modifică). În acest caz,
n
ria
valoarea capitalului C ce aduce anual renta R este dată de relaţia (2-2).

Ma
R
C= ( 2-2)
p
ht
rig
Dacă R se retrage la fiecare t ani, atunci valoarea rentei – periodice

de data aceasta – se calculează ca diferenţă între capitalul acumulat Ct şi
py
cel iniţial, C. Ct este dat de relaţia (2-3), iar renta periodică de relaţia (2-4).
Co
C t = C + Cp t = C(1 + p )t ( 2-3)
[
R = C(1 + p )t − C = C (1 + p )t − 1 ] ( 2-4)
Aşadar, valoarea de capital a unui mijloc de producţie ce aduce la

fiecare „t” ani renta R este
R
C= ( 2-5).
(1 + p)t − 1
Un arboret aduce doar rente periodice – odată cu răriturile
comerciale şi exploatarea finală – dar gospodărirea lui presupune totuşi
unele cheltuieli anuale, ce pot fi considerate rente anuale negative. La
rândul ei, renta periodică este compusă din venitul la exploatabilitate,
18
plus veniturile anterioare acesteia, aduse de răriturile comerciale. Pentru a

face comparabile veniturile sau cheltuielile ce apar la anumite intervale de
timp este nevoie ca acestea să fie capitalizate de perioada de timp
respectivă. Aşadar, renta la exploatabilitate este dată de formula (2-6):
n
c
R = E + ∑ I (i t )p r − t − − C(1 + p )r ( 2-6)
i =1 p
(t )
în care E este venitul la exploatabilitate (momentul zero), I i este venitul
din a „n”-a răritură făcută făcut în anul t al ciclului r, p este rata dobânzii,
c este costul anual al întreţinerii arboretului, iar C este costul regenerării la
fiecare r ani a acestuia.
Includerea în membrul drept al relaţiei (2-5) a costului regenerării

semnifică faptul că după fiecare ciclu de producţie menţinerea folosinţei
oi
forestiere şi a aceloraşi specii în compoziţia arboretului sunt opţiuni ale
ăg
celui ce deţine pădurea. Dacă menţinerea folosinţei forestiere este
Dr
obligatorie, atunci din veniturile la exploatabilitate trebuie scăzute
cheltuielile de regenerare.
n
ria
Combinând relaţiile (2-5) şi (2-6) rezultă bine-cunoscuta formulă a

lui Faustmann (1849), potrivit căreia valoarea prezentă netă VPN
Ma
(valoarea de capital) a unui hectar de pădure este dată de relaţia (2-7)

ht
n
c
E + ∑ I (i t ) (1 + p)r − t − C(1 + p)r −
rig
i =1 p
VPN =
py
( 2-7)
(1 + p)r − 1
Co
Pentru silvicultură, adoptarea VPN ca indicator sintetic al eficienţei

a însemnat promovarea speciilor repede crescătoare, indiferent de valoarea
ecologică şi economică6 a speciilor pe care acestea le-au înlocuit.
În formă analitică, relaţia (2-3) poate fi scrisă folosind baza

logaritmilor naturali (relaţia 2-8).
6
Speciile încet crescătoare, ce produc lemn cu mare valoare economică la vârste înaintate
sunt defavorizate din punct de vedere al rentabilităţii financiare în raport cu speciile repede
crescătoare, chiar la rate ale dobânzii de 2-3%.
19
C ' = C e pt ( 2-8)
În formula lui Faustmann foarte frecvent termenii (1+p)t sunt

înlocuiţi cu ept , pentru a soluţiona pe cale analitică problema
exploatabilităţii financiare, adică a acelei vârste la care valoarea prezentă a
terenului este maximă. Rescriind formula lui Faustmann potrivit acestei
convenţii, VPN este dată de relaţia (2-9):
V( t ) − Ce pt V( t ) − C( e pt − 1) − C V( t ) − C
VPN = = = pt −C
e pt − 1 e pt − 1 e −1
( 2-9)
în care V(t) este venitul exprimat ca funcţie de timp, adică de momentul în
care acesta apare.
oi
Considerând că funcţia V(t) este continuă şi derivabilă, soluţia se
ăg
obţine egalând cu zero derivata parţială în raport cu timpul, respectiv
relaţia (2-10).
Dr
dVPN V ′( t )(e − 1) − re [ V( t ) − c]
rt rt
n
= =0 ( 2-10)
ria
dt (e rt − 1) 2
Ma
Potrivit relaţiei (2-10), un arboret trebuie menţinut atât timp cât rata
procentuală a creşterii valorice a masei lemnoase valorificabile este mai
ht
mare decât rata de scont, p.

rig
py
Principial, scontarea veniturilor şi cheltuielilor

contravine ideii de alocare egală a resurselor între
Co
generaţii deoarece favorizează generaţia actuală şi

defavorizează generaţiile viitoare. Aceasta este mult-
dezbătuta problemă a inechităţii dintre generaţii creată prin
raportarea la interesele generaţiei actuale.
Pentru a asigura distribuţia echitabilă între generaţii, Church et

Daugherty (1999) au folosit un model de programare lineară MAXIMIN,
pentru planificarea lucrărilor de regenerare pe 20 perioade de câte 10 ani.
Autorii au dezvoltat două modele: potrivit celui dintâi, perioada pe care
se face scontarea beneficiilor nete se reia la fiecare 10 ani, iar decizia de a
recolta o suprafaţă de pădure se ia în raport cu interesele fiecărei
generaţii; al doilea model este mai complex: o generaţie ia decizia de a
exploata o suprafaţă de pădure doar dacă investiţia asociată acesteia
(regenerarea) este eficientă pentru următoarea generaţie.
20
Leslie (1967) şi Mishan (1967) au propus reducerea ratei de scont

pentru veniturile asociate unor măsuri speciale de protecţie – oricât de
mici ar fi acestea. Acest punct de vedere a fost adoptat cu ocazia unor
evaluări făcute în cadrul unei teme de cercetare (Drăgoi, 1991, nepublicat),
asociind o rată de scont de 1% pentru arboretele încadrate în categorii
funcţionale de tip II (în care sunt permise doar lucrări de conservare), 2%
pentru cele de tip III şi 3% pentru restul tipurilor funcţionale.
Dar, aşa cum se arată în capitolul 4, de exploatabilitate depinde

mărimea cicilui de producţie, la pădurile de codru regulat. Brukas et al.
(2001) au studiat impactul pe care l-ar avea asupra economiei lituaniene
reducerea ciclului de producţie ca urmare a „relaxării” unor restricţii
ecologice şi adoptării exploatabilităţii financiare. La o rată de scont de 3%
speciile încet crescătoare ar trebui înlocuite cu cele repede crescătoare iar
fondul de producţie optim ar trebui să scadă de la 160 milioane m3, cât
oi
este în prezent, la 40 milioane m3. Fireşte, dacă piaţa ar absorbi diferenţa
ăg
de 120 milioane m3 ar scădea preţul pentru o lungă perioadă de timp, ceea
ce ar anula calculele economice iniţiale. Pentru pădurile particulare o rată
Dr
de scont de 2% după impozitare este recomandată, cu posibile deviaţii în
viitor între 0% şi 4%. Autorii au subliniat atât importanţa alegerii unei rate
n
ria
de scont mici, cât şi pe aceea a luării în consideraţie şi a altor funcţii, pe

lângă bioproducţia forestieră.
Ma
Dixon (1994), expert al Băncii Mondiale, aduce un contra-argument

ht
interesant la utilizarea unor rate de scont mici: dacă mai multe proiecte
rig
sunt evaluate la rate mici de scont, este foarte probabil ca toate să fie la fel
de eficiente, ceea ce poate conduce la risipă, investind în prea multe
py
proiecte. Autorul citat pledează pentru rate proporţionale cu gradul de risc: în

Co
cazul silviculturii, o plantaţie de molid în afara arealului ar trebuie

evaluată la o rată de scont mai mare decât o regenerare naturală în
speciile tipului de pădure natural fundamental, fiind o investiţie mai
riscantă. Dacă acest punct de vedere ar fi fost adoptat cu mai mult timp în urmă,
cu siguranţă că substituirea arboretelor naturale ar fi avut cu totul altă dinamică
– probabil, nici nu ar mai fi fost luată în discuţie.
Tot în acest context, merită a fi menţionat un studiu recent, (Moog

et Borchert, 2001) asupra profitabilităţii tot mai mici a silviculturii
germane, datorată creşterii costurilor mari şi preţurilor relativ constante
ale produselor forestiere. Fenomenul îşi găseşte explicaţia chiar în
modelul lui Faustmann: cicluri de producţie profitabile în viitor au ca
efect scurtarea ciclurilor actuale, şi invers! Dacă folosinţa forestieră este
nerentabilă dar protejată prin lege, deţinătorul unei păduri are o singură
alternativă: să amâne recolta finală, deci să mărească ciclul de producţie.
21
Amână astfel re-investirea în pădure. Date privind preţurile produselor

forestiere pe o lungă perioadă de timp (1954-1998), corectate la rata
inflaţiei, au demonstrat că ciclurile de producţie cresc dincolo de optimul
calculat.
Cel de-al doilea indicator al rentabilităţii, respectiv rata internă de

revenire (RIR), se calculează pe baza aceleiaşi formule (2-6), diferenţa
constând în faptul că se determină acea rată a dobânzii la care valoarea
prezentă netă este zero. Pentru pădure, din punct de vedere matematic,
există tot atâtea rate interne de revenire câte soluţii are o ecuaţie al cărei
grad este egal cu ciclul de producţie; unele pot fi negative. De aceea, rata
internă de revenire se calculează prin tatonări, în intervalul 0-20%, iar
toate foile electronice de calcul au implementate astfel de funcţii
matematice.
oi
În sfârşit, renta anuală netă7 este indicatorul cel mai
ăg
potrivit pentru aprecierea rentabilităţii gestionării pădurii, cu
observaţia că acesta este relevant doar atunci când structura
Dr
pădurii este sau tinde a deveni normală, iar folosinţa forestieră este
stabilită prin lege – cazul pădurii ce este bun public. Într-o astfel
n
ria
de situaţie valoarea rentei este egală cu media profitului net multianual şi nu se

justifică, sub nici un motiv, utilizarea valorii prezente nete, întrucât structura
Ma
normală a pădurii asigură venituri constante, ce nu justifică creditul bancar.

ht
Este evident că rentabilitatea este un concept orientat exclusiv spre

rig
efectul economic, exprimat ca venit net. Dar cultura pădurilor presupune

în mod obligatoriu efectuarea unor lucrări, deci anumite cheltuieli ce nu
py
pot fi acoperite imediat din venituri obţinute de pe aceeaşi suprafaţă de

Co
pădure. Pentru a evita inconvenientele actualizării rezultatelor economice

pe perioade lungi de timp, un concept mai apropiat de specificul
silviculturii este cel al eficacităţii, înţeleasă ca şi tendinţă de minimizare a
costui specific.
Din această perspectivă, este mai utilă fundamentarea deciziilor pe

criteriul eficacităţii decât pe cel al rentabilităţii, ceea ce presupune de fapt
alegerea alternativelor tehnologice cărora le este asociat un cost specific
minim. De exemplu, la stabilirea compoziţiei-ţel nu se iau în consideraţie
veniturile nete ce se vor obţine la exploatabilitate, ci care este costul
minim al regenerăii, consierând, fireşte, numai compoziţiile stabile din
punt de vedere ecologic.
7
Este singurul indicator al eficienţei, perfect compatibil cu principiul continuităţii, în
accepţiunea tradiţională.
22
În condiţiile gestionării multifuncţionale a pădurilor, principiul

rentabilităţii este înlocuit tot mai mult cu cel al eficacităţii cheltuielilor,
ceea ce înseamnă că pentru obţinerea aceluiaşi efect (ce nu poate fi
exprimat în termeni financiari) va fi aleasă alternativa cu cel mai mic cost
specific, exprimat în unităţi monetare raportate la cantitatea de efect – fie
acesta metru cub de lemn recoltabil sau hectar de pădure pe care trebuie
efectuate anumite lucrări sau realizate anumite ţeluri de protecţie sau
conservare.
Principiul rentabilităţii a apărut ca o reacţie la tendinţa de diminuare a

suprafeţei pădurii, prin schimbarea folosinţei forestiere într-o alta, mai
rentabilă.
Păstrarea echilibrului ecologic
oi
De-a lungul timpului, biodiversitatea terestră a trecut
ăg
prin perioade de dispariţie în masă a unor specii, rezultatul
Dr
fiind dispariţia a cel puţin 17% din taxoni. Pentru secolul XXI,
se estimează că pierderile vor fi undeva între 25 şi 50 % (Morell, 1999).
n
Diferenţa dintre acest val de dispariţii şi toate celelalte este cauza: omul şi
ria
activităţile sale.
Ma
Ceea ce a scăpat analiştilor economici a fost faptul că exploatarea şi

regenerarea repetată a pădurii artificiale, oricât de raţional ar fi făcute,
ht
conduc cu timpul la diminuarea stabilităţii acesteia, diferenţierile de la o

rig
zonă la alta şi de la o perioadă istorică la alta datorându-se factorilor

py
abiotici şi biotici.
Co
Între factorii abiotici ce au înrăutăţit în mare măsură starea de

sănătate a pădurilor se numără poluarea industrială. Sintagma „declinul
pădurilor” a fost lansată de omul de ştiinţă ceh Jan Stoklasa în 1923,
primul ce a identificat poluarea industrială ca fiind factorul declanşator al
acestui fenomen (citat de Fanta, 1997).
În timp, datorită reducerii suprafeţei forestiere (proces explicat în

figura 2-1) efectul ameliorativ al pădurilor s-a diminuat, fapt ce a
contribuit într-o oarecare măsură şi la producerea schimbărilor climatice.
Dovada cea mai elocventă a acestui proces, atât de lent încât este
imperceptibil chiar în câteva generaţii, a fost obţinută printr-un studiu
extrem de laborios în care s-a folosit o gamă largă de metode, de la analize
de serii cronologice pe date climatice până la studii polenologice în tot
bazinul Mării Mediterane (Reale et Diemeyer, 2000; Reale et Shukla, 2000).
Concluzia a fost că rolul vegetaţiei forestiere în schimbările climatice este
23
evident pe spaţii mari şi în perioade lungi de timp, cauza creşterii

aridităţii climatice în bazinul mediteranean fiind reducerea proporţiei
pădurilor, aşa cum aceasta este atestată documentar pe o perioadă de 2000
de ani.
În categoria factorilor silviculturali ce sunt frecvent incriminaţi

pentru declinul pădurilor, cel mai important este tehnologia exploatării
acestora. Creşterea eficienţei economice în exploatare a fost principala
cauză a destructurării pădurilor şi înrăutăţirii condiţiilor de sol.
Echipamentele de exploatare, cu cât sunt mai productive, sunt mai grele, cauzând
tasarea orizonturilor superioare şi impun totodată concentrarea tăierilor
(Seydack, 1995). Pe bună dreptate, tractorul articulat forestier românesc a
fost denumit un adevărat „eşec ecologic” din aceste considerente
(Giurgiu, 1982). S-a constatat că riscul eroziunii solului creşte chiar şi
atunci când lemnul este scos pe trasee ce urmăresc curbele de nivel,
oi
întrucât aceste căi de acces funcţionează ca nişte canale colectoare ce se
ăg
descarcă în văile secundare, accelerând astfel eroziunea în adâncime a
acestora (Prosser et Abernethy, 1999).
Dr
În amenajamentul românesc, meritul incontestabil de promotor şi

n
ria
susţinător al gestionării pe baze ecologice a pădurii îl are academicianul

Victor Giurgiu, primul ce a ridicat conservarea biodiversităţii la rang de
Ma
principiu amenajistic (Giurgiu, 1988).

ht
Potrivit Convenţiei asupra Biodiversităţii Biologice8, prin

rig
biodiversitate se înţelege variabilitatea organismelor vii din toate ecosistemele

(terestre, marine, acvatice) precum şi a complexelor ecologice din care respectivele
py
organisme fac parte; biodiversitate înseamnă diversitate intraspecifică,

Co
interspecificiă şi între ecosisteme.
Pentru creşterea rentabilităţii gospodăririi pădurilor, unele specii

repede crescătoare, mai uşor de ameliorat pe cale genetică, au fost extinse
în detrimentul altora, reducându-se astfel diversitatea biologică a
pădurilor. În această privinţă, trebuie precizat faptul că orice strategie de
ameliorare genetică presupune parcurgerea următoarelor etape:
stabilirea obiectivelor (de exemplu: creşterea productivităţii, ameliorarea
rezistenţei la anumiţi factori biotici sau abiotici)
identificarea rezervaţiilor de seminţe adecvate obiectivelor programului
de ameliorare
8
http:www.biodiv.org
24
aplicarea tehnicii propriu-zise de ameliorare pentru obţinerea descenden-

ţei amelioare din punct de vedere genetic
producţia proriu-zisă a puieţilor destinaţi împăduririi.
La nivel european, prin Directiva 92/43 (cunoscută ca directiva

habitate), se pune accent pe crearea unor colecţii de clone, urmând ca
biodiversitatea intra-specifică să fie ameliorată prin crearea materialului
reproducător.
Pădurea cultivată este condusă spre o structură normală din

punctul de vedere al distribuţiei pe clase de vârstă dar, de cele mai multe
ori, acest deziderat nu este atins, datorită multitudinii de factori biotici şi
abiotici perturbatori: atacuri de insecte, doborâturi produse de vânt,
îngheţuri, ş.a.m.d. Transformarea parţială a pădurii naturale în păduri
cultivate a fost inevitabil însoţită de creşterea vulnerabilităţii celor din a
oi
doua categorie. Prin urmare, expresia ultimă a principiului ecologic este
ăg
preocuparea de menţinere a biodiversităţii, la toate nivelurile trofice
Dr
reprezentative pentru un ecosistem forestier. Conservarea biodiversităţii nu
este importantă doar din punct de vedere biologic şi etic, ci şi economic:
n
în silvicultură, corelaţia pozitivă între diversitatea biologică şi mărimea

ria
fondului de producţie este deja unanim acceptată, fiind de altfel şi

Ma
dovedită de numeroase măsurători în suprafeţe permanente de studiu

(Rucăreanu et Leahu, 1982; Giurgiu, 1988; Clinovschi, 2003).
ht
Pădurea naturală are o valoare intrinsecă şi pentru

rig
domeniile de cercetare forestieră, întrucât permite cunoaşterea

py
unor aspecte importante pentru elaborarea strategiilor pe

termen lung, precum: longevitatea arborilor aparţinând
Co
diverselor specii, succesiunea speciilor forestiere, impactul

unor factori perturbatori (incendii, doborâturi produse de vânt, atacuri de
insecte) asupra stabilităţii pădurilor. Pe baza acestor cunoştinţe pot fi
adoptate o serie de decizii menite crească stabilitatea ecosistemelor
naturale şi cultivate pe spaţii mari9. Pentru acest motiv, a fost lansată
sintagma de valoare informaţională (Giurgiu, 1982) ale cărei semnificaţii
concrete pot fi următoarele10:
9
Landschaft, în germană, landscape în engleză, ceea ce corespunde noţiunii de peisaj în
română, dar cu conotaţii mai mult economice şi ecologice decât estetice, motiv pentru care
se folosesc mai degrabă termenii din germană, respectiv engleză.
10
Gama lor este mult mai amplă, dar ne limităm la cele strict necesare cercetării şi
dezvoltării tehnologice în amenajarea pădurilor.
25
posibilitatea de a studia biometria şi auxologia unor arbori şi arborete cu

mult trecute de vârsta exploatabilităţii, ceea ce este imposibil în pădurea
cultivată;
posibilitatea de a studia procesele succesionale ce apar la limitele arealelor
speciilor principale;
posibilitatea de a studia dinamica naturală a unor procese erozionale, în
diferite condiţii pedo-climatice;
conservarea resurselor genetice, fără de care procesul de ameliorare a ar-
borilor forestieri ar fi fost imposibil;
studiul dinamicii naturale a mărimii şi arealului unor specii importante
de faună;
evaluarea monetară a valorii intrinseci a pădurii naturale, evaluare ce
condiţionează alocarea optimă a fondurilor necesare dezvoltării infras-
oi
tructurii în zone nepopulate dar foarte atractive pentru turişti.
ăg
Dr
Din perspectiva dezvoltării rurale, ultimul aspect este cu atât mai
important cu cât creşterea economică duce la fenomene de supra-
n
aglomerare a unor regiuni, ceea ce conduce implicit la dereglarea

ria
principalilor factori de mediu (apă, aer, sol).

Ma
Recent, s-a demonstrat efectiv că o diversitate mai mare de specii de

plante contribuie la mai buna fixare a CO2, deci la creşterea
ht
randamentului pădurilor în reducerea efectului de seră, ce reprezintă

rig
principala prioritate a politicilor de mediu la nivel global. Experimentul

py
BioCON (biodiversitate, bioxid de carbon şi azot) este primul experiment

de validare a ipotezei potrivit căreia diversitatea speciilor contribuie la
Co
fixarea bioxidului de carbon şi azotului, în vegetaţie. Experimentul s-a

făcut în cadrul unui laborator special al Universităţii din Minnesota11,
folosind echipamente speciale, ce permit un control total al concentraţiei
de CO2, pe suprafeţe experimentale cu diametrul de 20 m, dar în regim
liber, nu în seră. După doi ani s-a stabilit biomasa pentru fiecare bloc
experimental în parte, şi s-a constat că pe suprafeţele bogate în specii s-a
obţinut o cantitate mai mare de biomasă decât pe cele cultivate cu
monoculturi. Aşadar creşterea biodiversităţii ecosistemelor cultivate trebuie să
fie un obiectiv prioritar în efortul concertat de întârziere sau stopare a
schimbărilor climatice la scară planetară.
11
Descrierea proiectului este disponibilă la http://www.lter.umn.edu/biocon/
26
Conservarea echilibrului ecologic a apărut ca reacţie la toate greşelile

silviculturale făcute în numele rentabilităţii dar şi ca reacţie la tendinţa
de a transforma toate pădurile naturale în păduri cultivate.
Principiile amenajării pădurilor şi politica forestieră
În figura 2-2 se prezintă dinamica raportului dintre creşterea

pădurii şi recoltă, pe parcursul normalizării structurii pe clase de vârstă.
Presupunând că structura iniţială este dominată de clasele mici de vârstă,
pentru o lungă perioadă de timp creşterea va fi mai mare decât recolta
(segmentul OA).. Odată atins punctul A – ce nu corespunde încă unei
structuri echilibrate pe clase de vârstă, egalitatea dintre creştere şi recoltă
datorându-se unei structuri particulare – recoltele vor fi mai mari decât
creşterile, ceea ce înseamnă un excedent de arborete exploatabile care, la
începutul procesului, se încadrau în primele clase de vârstă. Recoltând
oi
acest excedent se ajunge în punctul C, ce corespunde unei structuri mai
ăg
puţin dezechilibrate pe clase de vârstă dar nu încă optimă, ş.a.m.d.
Dr
Când producţia se reglementează doar în virtutea principiului
n
continuităţii, raportul dintre recolte şi creş-tere se deplase-ază pe spirala

ria
OABCDE; atunci când se urmăreşte şi creşterea renta-bilităţii se în-cearcă,

Ma
de fapt, schimbând treptat şi compoziţia fondului de producţie, translatarea

punctului E cât mai departe de origine, de-a lungul bisectoarei OO’. La
aceasta se rezumă, în fond, la menţierea unui echilibru între continuitate
ht
şi productivitate, adică lignicultura.

rig
py
În tratatele de amenajare a pădurilor (Rucăreanu, 1976; Rucăreanu

et Leahu, 1982; Giurgiu 1988; Leahu, 2001) gama principiilor amenajistice
Co
este mult mai amplă: sunt menţionate principiile productivităţii, al

eficacităţii funcţionale, al valorificării optimale a potenţialului natural şi, nu în
ultimul rând, principiul estetic. Fiecare dintre acestea se regăseşte într-o
formă sau alta în principiile rentabilităţii şi conservării echilibrului
ecologic, fiind în final reductibile la unul din cele două.
27
Recoltă (m3an-1ha-1) O’ Potrivit

cercetărilor întreprinse
A pentru stabilirea
structurii optime a
C pădurilor de interes
E
social Pătrăşcoiu et al,
D (1987) au ajuns la
B
concluzia potrivit căreia
pădurile de interes social
O vor trebui să rămână de tip
natural. În ceea ce
priveşte structurile
Creştere (m3an-1ha-1)
optime pentru pădurile-
Figura 2-2 Evoluţia raportului dintre creşterea parc, autorii respectivi
curentă şi indicele de recoltare la o pădure subliniază faptul că
oi
amenajată potrivit principiului continuităţii acestea nu sunt biocenoze
(adaptare după Kouba, 1991 şi Iacob 1996). ăg de tip forestier ci
suprafeţe în care peisajele
Dr
horticole alternează cu cele forestiere; prin urmare „stabilirea structurilor
optime, în aceste condiţii, este deci problema care iese din cadrul
n
ria
preocupărilor curente ale silvicultorilor, fiind de resortul unui colectiv cu

specialişti de profil (arhitect peisagist, horticultor, silvicultor etc.)” – op.cit.
Ma
Un alt argument este chiar de natură economică: veniturile din

ht
valorificarea altor resurse decât lemnul fluctuează mult de la un an la altul şi

rig
de la un ocol silvic la altul, nici una din activităţile conexe gestionării

fondului de producţie fiind atât de importantă încât să se regăsească într-
py
un principiu de amenajare.
Co
Cele trei principii ale amenajării pădurilor au condus la patru tipuri

de politică forestieră aplicate până în prezent în lume (figura 2-3). Acestea
nu au avut întotdeauna doar efecte pozitive, din timp în timp fiind
necesare o serie de corecţii în ceea ce priveşte alegerea tratamentelor, a
speciilor, a ciclurilor de producţie ş.a.
Ori de câte ori s-a încercat identificarea unor soluţii capabile să

armonizeze cele trei principii, s-a constatat că acestea sunt compatibile
două câte două, dar în măsuri diferite: astfel, urmărindu-se rentabilitatea
şi continuitatea, s-a ajuns la pădurea artificială - model eminamente
european.
Continuitatea şi păstrarea echilibrului ecologic au condus la aşa-

numita silvicultură „apropiată de natură”, concept lansat şi susţinut de
28
„Prosilva”, o organizaţie non-guvernamentală ce pledează pentru

silvicultura orientată pe extragerea arborilor individuali (plenterwald),
altfel spus grădinăritul pe fir. Conceptul în sine datează din secolul XIX,
când a fost lansat de Karl Geyer, pe atunci profesor la facultatea de
silvicultură din Műnchen (Geyer, 1896). Fundamentul filozofic al acestei
abordări este simplu în aparenţă: este mai bine să acţionezi în conformitate cu
legile naturii decât să lupţi împotriva ei (Sekot, 1997) . Dar aici apare o
problemă: aceea a capacităţii omului de a identifica, într-un spaţiu dat şi
într-un timp dat, pe baza unei investigaţii ştiinţifice susţinute, care este
acea structură fondului de producţie şi protecţie ce ar fi creată doar ca urmare a
funcţionării legilor naturii. Shűtz (1999) a ajuns la concluzia că pădurea
boreală tinde spre structuri relativ uniforme, dominat de puţine specii
forestiere de arbori, mai ales pe staţiunile de productivitate superioară.
În America de Nord soluţia de armonizare a rentabilităţii cu
oi
menţinerea echilibrului ecologic a fost specializarea funcţională – păduri
ăg
exclusiv de protecţie sau păduri exclusiv de producţie – dată fiind
densitatea mai mică a populaţiei în zonele bogate în păduri.
Dr
În Europa modelul american nu avea cum să fie viabil datorită

n
ria
condiţiilor istorice, economice şi sociale radical diferite; în America de

Nord, modelul european, bazat pe continuitate, nu-şi avea rostul datorită
Ma
abundenţei de resurse – aceste condiţii explică şi accepţiunea diferită a

managementului forestier, mai precis a accentelor diferite puse pe cele trei
ht
principii.
rig
Ambele modele, atât cel european cât şi cel american, converg spre
py
silvicultura durabilă, care ar constitui compromisul ideal, atât din punct

Co
de vedere economic cât şi ecologic (figura 2-3).
În sfârşit, o ultimă mare problemă globală, la a cărei soluţionare

silvicultura joacă un rol importat, este aceea a reducerii ratei schimbărilor
climatice ce s-ar datora, potrivit unui puternic curent de opinie, efectului
de seră produs de creşterea concentraţiei CO2 în atmosferă. În acest
context, rolul vegetaţiei forestiere este dublu:
cel de fixare a carbonului din atmosferă, prin fotosinteză, şi
de a furniza o resursă energetică care să înlocuiască parţial combustibilii
fosili utilizaţi în ultimii trei sute de ani – procedând astfel, se evită de fapt
aducerea în circuitul natural a unor cantităţi suplimentare de carbon.
29
Crearea de
culturi forestiere în
scop energetic aduce
din nou în discuţie
Lignicultură Continuitatea
problema Rentabilitatea
exploatabilităţii
Silvicultură
absolute: indiferent durabilă
cum va fi folisit lemnul Specializare Silvicultură
– ars direct în vederea funcţională pe „apropiată de
spaţii mari natură”
producerii de căldură
sau transformat în Păstrarea
combustibil lichid prin echilibrului
electroliză – este ecologic
evident că ţelul de
producţie, în acest caz,
oi
este producerea unei
Figura 2-3 Cele trei principii ale amenajării
cantităţi cât mai mari ăg
pădurilor şi politicile forestiere posibile
de biomasă.
n Dr
ria
Ma
ht
rig
py
Co
30
3. ZONAREA FUNCŢIONALĂ
Gestionarea multifuncţională a pădurilor
Pădurile nu produc doar bunuri ce pot fi vândute pe piaţa reală – lemn şi

produse accesorii, respectiv fructe, ciuperci, răşină, taninuri ş.m.a. – ci şi servicii
protective sau recreative ce sunt, din punct de vedere al teoriei economice, bunuri
publice12. Dintr-o asemenea perspectivă, a produce două sau mai multe bunuri
sau servicii presupune alocarea unor resurse limitate prin natura lor, cea mai
importantă fiind chiar suprafaţa de fond forestier destinată unui singur produs
(lemnul, în majoritatea covârşitoare a cazurilor) sau serviciu. Ca o pădure să
poată asigura toate acestea, ea trebuie zonată funcţional, în raport cu o serie de
criterii şi obiectivele sociale, economice şi ecologice.
Operaţia prin care arboretele actuale sau viitoare sunt încadrate în categorii
funcţionale se numeşte zonare. Este una din cele mai importante decizii
amenajistice, premergătoare stabilirii bazelor de amenajare şi reglementării
oi
procesului de producţie. De regulă, zonarea are un caracter permanent: unei
ăg
păduri i se pot atribui una sau mai multe funcţii13; amenajamentul românesc fiind
Dr
cu predilecţie unul multifuncţional (Giurgiu, 1988).
n
Motivaţia zonării funcţionale a pădurilor

ria
Ma
Pădurile produc o multitudine de bunuri (lemn, fructe de

pădure, ciuperci comestibile) şi servicii protective şi/sau recreati-
ve (protecţia hidrologică, a solurilor, a biodiversităţii etc.). Fie, de
ht
exemplu, două arborete identice, fiecare în suprafaţă de 1 ha, situ-

rig
ate în lunca inundabilă a unui râu interior, ce trebuie să îndepli-

py
nească funcţia de conservare a biodiversităţii avifaunei şi aceea de producere a

lemnului pentru celuloză. Compoziţiile ce asigură în măsuri maxime cele două
Co
funcţii corespund unui zăvoi de plopi şi sălcii indigene, respectiv o cultură de

plopi euramericani. Care este soluţia optimă?
Frontiera posibilităţilor de producţie (figura 3-1) corespunde acelor com-

binaţii de specii şi măsuri de gospodărire pentru care ambele caracteristici (nu-
măr de cuiburi la hectar, respectiv creştere curentă) iau cele mai mari valori po-
sibile; altfel spus, frontiera posibilităţilor de producţie corespunde compoziţiilor
posibile, la consistenţă plină. Deplasându-ne de la stânga la dreapta pe frontiera
posibilităţilor de producţie, creşte proporţia de participare a speciilor mai pro-
ductive, în detrimentul biodiversităţii fitocenozei, până se ajunge la soluţia cea
12
O primă prezentare a metodelor consacrate de evaluare a funcţiilor de protecţie este prezentată
în partea a II-a, capitolul 10.
13
Combinaţii interesante pot rezulta din schimbarea funcţiilor în dimensiune temporală, nu
spaţială: acelaşi arboret să fie încadrat, pentru o perioadă într-o anumită categorie funcţională, iar
în perioada următoare în altă categorie funcţională, pentru fiecare perioadă de 50 de ani zonarea
fiind realizată prin programare matematică (Gustafson, 1996).
31
mai productivă, dar şi cea mai puţin compatibilă cu funcţia de conservare a ha-
bitatelor păsărilor: plantaţia de plop euramerican. Compoziţia optimă a celor
două arborete va fi media compoziţiilor din punctele A şi B, A şi B satisfăcând
condiţia:
⎡ y(A ) − y(B) P( x) ⎤
min ⎢ − ⎥ ( 3-1)
⎣ x(B) − x(A ) P( y ) ⎦
în care x(A) este creşterea curentă corespunzătoare compoziţiei A, x(B) este
creşterea curentă corespunzătoare compoziţiei B, y(A) respectiv y(B) reprezintă
numărul probabil de cuiburi la hectar corespunzătoare celor două compoziţii,
A, respectiv B; P(x) este valoarea unitară a bunului x (lemn în cazul de faţă), iar
P(y) este valoarea unitară a bunului y.
Relaţia 3-1 se bazează pe faptul că, atunci când funcţia ce descrie frontie-
ra posibilităţilor de producţie a două bunuri este continuă şi derivabilă pe tot
domeniul, structura optimă a producţiei este dată de coordonatele punctului în
oi
care derivata întâi a funcţiei respective este egală cu –p(x)/p(y) (Ekelund et
ăg
Tollison, 2000). Cum în cazul de faţă funcţia frontierei posibilităţilor de produc-
ţie este o succesiune de segmente de dreaptă, problema se reduce la găsi acel seg-
Dr
ment a cărui pantă este cât mai apropiată de raportul invers al preţurilor la care se vând
cele două bunuri.
n
ria
O a doua alternativă este specializarea funcţională a celor două arborete: unul

Ma
va fi doar de protecţie, celălalt doar de producţie. Acceptând soluţia anterioară în

ceea ce priveşte protecţia habitatului (2 ha · 20 cuiburi/ha = 40 cuiburi) suprafa-
ht
ţa ce va fi destinată de data aceasta exclusiv protecţiei (s) va fi dată de relaţia (3-

2).
rig
py
Co
Nr cuiburi de păsări/ha
3Sa3Pln2Pla1Fr1Ul
30 Frontiera posbilităţilor de producţie :

A alte compoziţii posibile, păstrând
consistenţa plină
20 € /cuib
10 Plea
€/m3
15 30 m3/an/ha creştere
Figura 3-1 Frontiera posibilităţilor de producţie pentru două arborete

tratate unitar, pentru două funcţii: producţie şi conservarea habitatului
avifaunei
32
S tot ⋅ y
s= ( 3-2)
max( y )
în care Stot este suprafaţa celor două arborete, y este numărul optim de cuiburi
la hectar iar max(y) este numărul maxim de cuiburi, în eventualitatea conser-
vări totale a suprafeţei s. Comparând cele două variante rezultă următoarele
date:
Creştere totală Număr total de cuiburi de

păsări
Funcţii de producţie şi 15 m3 an-1ha-1·2 ha = 30 m3an-1 20 cuiburi/ha ·2 ha = 40
protecţie pe toată cuirburi
suprafaţa – zăvoi de
plopi indigeni şi salcie
Conservare exlcusivă 30 m3an-1ha-1 ·0,7 ha =21 m3an-1 30 cuiburi/ha · 1,3 ha ≈ 40
pe 1,3 ha, plop cuiburi
euramerican pe 0,7 ha
oi
ăg
Analizând cele două alternative, rezultă că specializarea funcţională nu
ar fi mai benefică, deoarece creşterea totală, în acest caz, ar fi de 21 m3/an, spre
Dr
deosebire cei 30 m3 ce reprezintă creşterea anuală în eventualitatea combinării
n
celor două funcţii. Dar a opri analiza la acest nivel este greşit: trebuie comparate
ria
nu creşterile ci veniturile anuale, deoarece compoziţia optimă pe cele două hecta-

re s-a stabilit pe baza analizei preţurilor relative ale celor „produse”: lemn, res-
Ma
pectiv „habitate”. Dacă raportul dintre preţul lemnului de plop euramerican şi preţul
mediu al plopilor indigeni şi sălciilor este mai de 30/21 – adică 1,42 – este evident că
ht
specializarea funcţională este mai profitabilă decât combinarea celor două funcţii – pro-
rig
ducţie şi protecţie a habitatelor.

py
Sistemul românesc al zonării funcţionale

Co
Toate porţiunile de pădure cu destinaţie forestieră (fond de producţie

şi/sau protecţie, respectiv clasa de regenerare) sunt încadrate funcţional în cel
puţin o categorie.
Bazele sistemului românesc al zonării funcţionale au fost stabilite de

profesor I. Popescu Zeletin, fiind oficializate prin Hotărârea Consiliului de
Miniştrii nr. 114/1954: „Criterii pentru zonarea şi gospodărirea funcţională a
pădurilor”. Potrivit acestor criterii s-au constituit:
Grupa I-a - Păduri cu rol de protecţie deosebit
Zona I-a - Păduri de protecţia apelor;
Zona a II-a - Păduri de protecţia solului contra eroziunilor;
Zona a III-a - Păduri de protecţie contra factorilor climatici dăunători;
Zona a IV-a – Păduri de protecţie de interes social;
Zona a V-a – Păduri monumente ale naturii şi rezervaţii.
33
Fiecare zonă era divizată în 5 – 8 categorii funcţionale, în total 26.

Criteriile de zonare erau însoţite de măsuri şi restricţii privind „diferenţierea
gospodăririi pădurilor în raport cu grupele funcţionale”.
Din anul 1954 şi până astăzi, zonarea funcţională a fost îmbunătăţită

periodic, în funcţie de experienţa dobândită de practicieni şi rezultatele
cercetărilor. Odată cu normele tehnice din 1986 a fost introdus conceptul de tip
funcţional, prin care se asociază fiecărei categorii funcţionale unul sau mai multe
tratamente recomandate, făcându-se astfel mai uşor legătura funcţie – structură
– tratament de aplicat. Această corespondenţă este rezumată în tabelul 3-1.
Tipul funcţional I este cel mai restrictiv: este asociat rezervaţiilor supuse
regimului de conservare, iar orice intervenţie în arboretele încadrate în astfel de
categorii funcţionale este posibilă doar cu acordul forului de specialitate al
Academiei Române. Practic, regimul silvic se aplică pentru celelalte tipuri
funcţionale: în arboretele încadrate în categorii funcţionale de tip II sunt
permise numai lucrări de conservare – ce pot însemna, în funcţie de condiţiile
oi
efective de arboret, şi extragerea arborilor uscaţi, în vederea asigurării spaţiului
necesar dezvoltării regenerării naturale. In anul 1994 a fost finalizată ultima
ăg
revizuire a criteriilor de zonare funcţională a pădurilor. Fiecare subgrupă
Dr
cuprinde între 6 şi 11 categorii funcţionale, în total 58.
n
Tabelul 3-1
ria
Corespondenţa dintre tipul funcţional, tratamentul aplicat şi structura ţel

Ma
ce trebuie realizată
Tipul Tratamentul aplicat şi structura ţel ce trebuie realizată
ht
funcţion
rig
al
py
I Nici o intervenţie nu este permisă fără acordul forurilor academice

Co
ce supraveghează respectarea regimului de conservare deosebită,

impus prin lege în rezervaţiile ştiinţifice şi în parcurile naţionale
II Tăieri de conservare – se realizează structuri cât mai apropiate de

cele naturale; scopul principale este menţinere vegetaţiei forestiere,
nu obţinerea de beneficii prin recoltarea acesteia
III Tratamentul cvasigrădinărit şi grădinărit; structuri pluriene sau

relativ pluriene
IV Tratamente cu regenerare sub adăpost; structuri echiene sau relativ

echiene
V,VI Tratamente cu tăieri unice sau chiar crâng – structuri echiene
34
Grupe, subgrupe şi categorii funcţionale

Grupa I. Vegetaţia forestieră cu funcţii speciale de protecţie
Subgrupa 1.1. Păduri cu funcţii de protecţie a apelor
1.1.a. Pădurile situate în perimetrele de protecţie a surselor de apă
minerală, potabilă şi industrială (T II).
1.1.b. Pădurile situate pe versanţii direcţi ai lacurilor de acumulare şi
naturale (T III).
1.1.c. Pădurile situate pe versanţii râurilor şi pâraielor din zonele
montană, de dealuri şi colinară care alimentează lacurile de acumula-
re şi naturale (T IV).
1.1.d. Păduri din Lunca şi Delta Dunării (ostroave şi maluri fără zona
dig – mal) şi cele situate de-a lungul râurilor neîndiguite (T IV).
1.1.e. Păduri situate în albia majoră a râurilor (T III).
1.1.f. Păduri situate în zona dig – mal din Lunca Dunării şi din luncile
râurilor interioare (T III).
1.1.g. Pădurile din bazinele torenţiale sau cu transport excesiv de
oi
aluviuni (T III).
ăg
1.1.h. Pădurile destinate protecţiei păstrăvăriilor (T III).
Dr
Subgrupa 1.2. Păduri cu funcţii de protecţie a solului
n
1.2.a. Arborete situate pe terenuri cu înclinarea mai mare sau egală cu

ria
30g pe substrat de fliş (facies marnos, marno-ergilos şi argilos), nisi-

puri, pietrişuri şi loess, precum şi cele situate pe terenuri cu înclinare
Ma
mai mare sau egală cu 35g situate pe alte substrate litologice (T II).
1.2.b. Pădurile din zone cu relief accidentat limitrofe drumurilor pu-
ht
blice de interes deosebit şi căilor ferate normale (T II).

rig
1.2.c. Pădurile situate pe terenuri foarte vulnerabile la eroziuni şi

py
alunecări, stabilite în urma cartărilor staţionale (T III).

1.2.d. Benzi de pădure cu lăţimea de 200 m, din jurul construcţiilor
Co
hidrotehnice în zona cu teren accidentat sau cu pericol de eroziune şi

alunecare (T II).
1.2.e. Plantaţiile forestiere şi vegetaţia forestieră spontană de pe tere-
nuri degradate, halde de steril sau nisipuri mobile neconsolidate (T
II).
1.2.f. Vegetaţia forestieră situată în zonele de formare a avalanşelor şi
pe culoarele acestora (T II).
1.2.g. Pădurile situate pe nisipuri mobile consolidate (T III).
1.2.h. Pădurile situate pe terenuri alunecătoare (T II).
1.2.i. Pădurile situate pe terenuri cu înmlăştinare permanentă (T II).
1.2.j. Pădurile din jurul minelor de suprafaţă şi carierelor, în zone cu
pericol de eroziune (T II).
1.2.k. Pădurile situate în zonele de carst (T III).
1.2.l – Paduri situate pe pante sub 30 grade dar pe substrate litologice
predispuse la eroziune şi alunecări
35
Subgrupa 1.3. Păduri cu funcţii de protecţie contra factorilor climatici şi

industriali dăunători
1.3.a. Pădurile din stepă şi silvostepă (T II).
1.3.b. Pădurile situate în vecinătatea Mării Negre şi a lacurilor litorale
(T II).
1.3.c. Pădurile din silvostepă internă (T III).
1.3.d. Benzile de pădure din jurul lacurilor din câmpie, a iazurilor şi
heleşteelor (T II).
1.3.e. Perdelele forestiere de protecţie a terenurilor agricole, căilor de
comunicaţie, obiectivelor industriale şi a localităţilor (T II).
1.3.f. Pădurile situate la mare altitudine în condiţii foarte grele de re-
generare (T II).
1.3.g. Păduri în trupuri dispersate din zona de câmpie (T III).
1.3.h. Pădurile situate în zone cu atmosfera puternic poluată (T II).
1.3.i. Pădurile situate în zone cu atmosfera mediu poluată (T III).
1.3.j. Păduri din imediata vecinătate a depozitelor de steril, cenuşă şi
alte reziduuri (T II).
oi
1.3.k. Pădurile din subalpin şi presubalpin precum şi cele din zona
ăg
montană limitrofe golului de munte (T II).
Dr
1.3.l. Jnepenişurile şi rariştile naturale din subalpin (T II).
Subgrupa 1.4. Păduri cu funcţii de recreare
n
ria
1.4.a. Păduri special amenajate în scop recreativ (păduri – parc) (T II).

1.4.b. Păduri constituite în zone verzi din jurul localităţilor (T III).
Ma
1.4.c. Păduri din jurul staţiunilor balneoclimatice, climatice şi al sana-

toriilor (T III).
ht
1.4.d. Păduri situate de-a lungul căilor de comunicaţii de importanţă

rig
turistică deosebită (T II).

py
1.4.e. Păduri din jurul monumentelor de cultură (T II).

1.4.f. Păduri care protejează obiective speciale (T II).
Co
Subgrupa 1.5. Păduri de interes ştiinţific şi de ocrotire a genofondului şi

ecofondului forestier
1.5.a. Păduri destinate conservării resurselor genetice (T I).
1.5.b. Păduri propuse ocrotirii provizorii (T II).
1.5.c. Păduri constituite în rezervaţii naturale (T I).
1.5.d. Păduri constituite în rezervaţii ştiinţifice (T I).
1.5.e. Păduri constituite în rezervaţii peisagistice (T I).
1.5.f. Păduri de protecţie a monumentelor naturii (T II).
1.5.g. Păduri destinate cercetării ştiinţifice (T II).
1.5.h. Păduri constituite în rezervaţii seminologice (T II).
1.5.i. Păduri destinate ocrotirii unor specii rare din faună (T II).
1.5. j. Păduri seculare, virgine şi cvasivirgine, de valoare deosebită (T
II).
1.5.k. Parcuri dendrologice şi arboretumuri (T II).
36
1.5.l. Păduri din parcuri naţionale neincluse în categoriile funcţionale

1.5.a., c., d., e. (T III).
1.5.m Păduri din rezervaţii ale biosferei neincluse în categoriile fun-
cţionale 1.5.a., c., d., e. (T IV).
1.5.n. Păduri din parcuri naturale neincluse în categoriile funcţionale
1.5.a., c., d., e. (T IV).
Grupa a II-a. Vegetaţia forestieră cu funcţii de producţie şi protecţie
Subgrupa 2.1. Păduri cu funcţii de producţie a lemnului

2.1.a. Păduri destinate să producă lemn de rezonanţă, lemn pentru
furnire şi claviatură (T V).
2.1.b.Păduri destinate să producă lemn de cherestea (T VI).
2.1.c. Păduri destinate să producă lemn pentru celuloză, construcţii
rurale şi alte utilizări (T VI).
Subgrupa 2.2. Păduri cu funcţii prioritare de producţie cinegetică
oi
2.2.a. Păduri de interes cinegetic (T V) ăg
Dr
Analiza comparativă a primei zonări funcţionale oficializată în anul 1954
şi a ultimei zonări, din anul 2000 (tabelul 3-2), pune în evidenţă creşterea
n
continuă a suprafeţei pădurilor din grupa I, adică o tot mai mare importanţă
ria
acordată polifuncţionalităţii.
Ma
Tabelul 3-2
Dinamica suprafeţelor pădurilor cu funcţii speciale de protecţie (grupa I
ht
funcţională)
rig
Suprafaţa pădurilor (mii ha) în anii...

Grupe şi subgrupe funcţionale
py
1955 1965 1974 1984 1994 1999

Co
1. Total fond forestier – mii ha 6483 6378 6316 6343 6341 6341
2. Păduri cu funcţii speciale de

12,7 14,8 21,4 36,0 50,0 53,3
protecţie (%)
- păduri de protecţia apelor (%) 2,8 3,7 3,1 13,1 18,0 16,6
- păduri de protecţie a solurilor (%) 6,8 6,6 8,1 12,7 19,0 22,6
- păduri de protecţie contra factorilor 0,3 0,6 0,3 0,4 3,0 2,8
climatici dăunători (%)
- păduri de recreare (%) 1,8 2,3 2,6 6,3 6,2 6,1
- păduri arii protejate şi alte 1,0 1,6 2,3 3,0 4,0 5,2
rezervaţii (%)
37
Suprafaţa pădurilor (mii ha) în anii...

Grupe şi subgrupe funcţionale
1955 1965 1974 1984 1994 1999
Procente faţă de situaţia din anul 100 115 165 283 383 406
1955 (%)
Sursa: Inventare forestiere, prelucrări din amenajamentele silvice – ICAS.
oi
ăg
n Dr
ria
Ma
ht
rig
py
Co
38
Amenajarea pădurilor Partea I
4. BAZELE DE AMENAJARE
„Probabilitatea rezulta din princi-
pii, certitudinea din fapte.”
Nathaniel Hawthorne, scriitor ame-
rican (1804-1864).
Generalităţi
Bazele de amenajare sunt liniile directoare strategice (decizii pe termen

lung) referitoare la vârsta la care se poate recolta produsul lemnos şi începe
regenerarea pădurii, natura şi ritmul acestui proces (tratamentul) şi compoziţia
ce va fi fost realizată prin regenerare, fie aceasta naturală, artificială sau mixtă.
Fără baze de amenajare, deciziile – adică soluţiile tehnice propuse la fiecare
revizuire a amenajamentului – ar fi conjuncturale, dictate de interese pe termen
scurt sau de moment.
oi
Principiile amenajistice prezentate în capitolul 2 sunt transpuse în practică prin
ăg
bazele de amenajare. Totodată, bazele de amenajare asigură coerenţa politicii
forestiere la nivel naţional, în raport cu particularităţile diverselor ţeluri de
Dr
gospodărire ce decurg, la rândul lor, din obiectivele sociale, economice şi
ecologice ale gospodăririi pădurilor.
n
ria
Exploatabilitatea
Ma
Definiţie
ht
rig
Exploatabilitatea este starea în care un arboret (în cazul

codrului regulat) sau un arbore individual (în cazul codrului
py
grădinărit) răspunde în cea mai mare măsură ţelurilor de

Co
gospodărire stabilite, având calitatea de a fi apt pentru recoltare.
Pentru pădurile de codru regulat, exploatabilitatea se exprimă

prin vârstă, întrucât normalizarea structurii se realizează pe clase de vârstă. La
codru grădinărit, exploatabilitatea se exprimă prin diametrul limită, deoarece
unitatea de referinţă este arborele individual, iar structura normală se
realizează în raport cu distribuţia arborilor pe categorii de diametre.
În funcţie de ţelurile de gospodărire, se vorbeşte de 1) exploatabilitatea

financiară (exploatabilitatea celei mai mari rente a solului), 2) exploatabilitatea
absolută, 3) exploatabilitatea tehnică, 4) exploatabilitatea celei mai mari rente a
pădurii (exploatabilitatea rentei forestiere), 5) exploatabilitatea de protecţie, 6)
exploatabilitatea de regnerare şi 7) exploabilitatea fizică. Adoptarea ţelurilor de
gospodărire şi, implicit, a uneia sau a alteia din variantele de exploatabilitate se
bazează pe o serie de ipoteze simplificatoare.
39
În tabelul 4-1 sunt prezentate aceste ipoteze, pentru fiecare caz în parte.
Premisa fundamentală, comună tuturor procedeelor de stabilire a
exploatabilităţii arboretelor de codru regulat este aceea a structurii normale pe
clase de vârstă; excepţii de la această regulă fac exploatabilitatea financiară,
exploatabilitatea de regenerare şi exploatabilitatea fizică, potrivit cărora
arboretele sunt entităţi izolate, iar structura pădurii, din punct de vedere a
distribuţiei pe clase de vârstă, nu are importanţă. Datele necesare stabilirii
vârstelor exploatabilităţii sunt prezentate în tabelul 4-2.
Tabelul 4-1
Diferitele moduri de definire a exploatabilităţii, la codru regulat şi la codru
grădinărit
Exploatabilitatea Premise explicite sau implicite
Pentru arboretele de codru regulat
Absolută Creşterea medie maximă în masă lemnoasă nediferenţiată
oi
pe sortimente. Nu există sortiment ţel; pădurea trebuie să
ăg
producă cât mai mult lemn, indiferent de calitatea acestuia.
Dr
Tehnică Creşterea medie maximă a sortimentului-ţel stabilit
n
Economică (a celei mari Se maximizează veniturile nete (renta), în ipoteza unei

ria
rente a pădurii) structuri normale pe clase de vârstă.

Ma
Financiară (a celei mai Se maximizează valoarea terenului, înţeles ca mijloc de

ht
mari rente a solului) producţie. Nu mai interesează structura normală pe clase

de vârstă, deoarece fiecare unitate de suprafaţă este tratată
rig
independent.
py
De protecţie Vârsta la care un arboret asigură un nivel maxim al

Co
funcţiilor de protecţie – deocamdată există doar premise

metodologice pentru stabilirea exploatabilităţii de protecţie
hidrologică (Giurgiu, 1988).
De regenerare Vârsta de la care într-un arboret apar fructificaţii regulate,

suficient de bogate pentru regenerarea speciiilor de bază.
Pentru arboretele gospodărite în crâng, vârsta la care
arborii îşi reduc capacitatea de lăstărire
Fizică Vârsta la care cei mai mulţi arbori aparţinând unei specii
îşi încetează vegetaţia; este importantă doar pentru
pădurile de interes recreativ (în care efectul estetic este cel
mai important) şi ştiinţific (ca reper pentru unele modele
de simulare a deprecierii calitative a lemnului furnizat de
diverse specii).
40
Exploatabilitatea Premise explicite sau implicite
Pentru arboretele de codru grădinărit
Diametrul limită Diametrul maxim ce se înregistrează într-un arboret cu

structură plurienă capabil să exercite la nivel optim funcţia
sau funcţiile de protecţie atribuite. Toţi arborii ce ating
acest diametru sunt recoltaţi, dar se recoltează şi arbori cu
diametre mai mici, care oricum ar fi eliminaţi pe cale
naturală, în scopul asigurării unui spaţiu de nutriţie
suplimentar pentru arborii de viitor, ce vor fi extraşi la
exploatabilitate.
Diametrul financiar Diametrul la care trebuie recoltaţi arborii într-o structură

plurienă, astfel încât valoarea prezentă a terenului pe care
se află arboretul respectiv să fie maximă.
Tabelul 4-2
oi
ăg
Sursele de date utilizate pentru stabilirea momentului în care un arbore
sau un arboret devine exploatabil
Dr
Exploatabilitatea Sursele datelor necesare
n
ria
Absolută Tabele de producţie

Ma
Tehnică Tabele de producţie şi tabele de sortare

ht
Economică (a celei mai mari rente Tabele de producţie, tabele de sortare, liste de
rig
forestiere) preţuri medii pe sortimente

py
Financiară Tabele de producţie, tabele de sortare, liste de

Co
preţuri, cheltuieli de creare, îngrijire şi

conducere a arboretelor, o rată de referinţă a
dobânzii. La codru regulat există vârsta
exploatabilităţii financiare, iar codrul grădinărit
diametrul financiar, adică acel diametru limită
la care valoarea prezentă netă a unui hectar de
pădure este maximă.
Diametrul limită (pentru codru Instrucţiuni de amenajare. Pentru principalele

grădinărit) specii, diametrul limită a fost stabilit în urma
cercetărilor în suprafeţe experimentale de
durată şi, de regulă, este o bază de amenajare
ce se stabileşte din oficiu.
41
Exploatabilitatea financiară
Vârsta exploatabilităţii financiare este vârsta la care terenul pe care este

situat un arboret are o valoare maximă, în funcţie de următoarele elemente,
considerate constante:
preţuri pe sortimente;
cheltuieli de regenerare, îngrijire şi conducere;
rata dobânzii.
Dezavantajul adoptării exploatabilităţii financiare constă în faptul că

aceasta este instabilă la variaţii mici ale ratei dobânzii: cu cât creşte rata dobânzii,
cu atât sunt avantajate speciile repede crescătoare, indiferent de valoarea
lemnului furnizat de acestea. Multiplele aspecte ale scontării au fost deja
discutate în contextul rentabilităţii, ca principiu.
Ceea trebuie subliniat la exploatabilitatea financiară este faptul că, spre

deosebire de celelalte modalităţi de exprimare a capacităţii unui arboret de a
oi
satisface cerinţele gospodării silvice, aceasta nu se bazează pe ipoteza normalizării
ăg
în timp a structurii fondului de producţie: fiecare hectar de pădure este evaluat
independent de restul pădurii, ceea ce constituie principalul aspect de incompatibilitate
Dr
cu gestionarea unei păduri, înţeleasă ca ansamblu inseparabil de arborete.
n
ria
În condiţiile gospăririi multifuncţionale a pădurilor, pe lângă veniturile

obţinute din valorificarea lemnului, apar şi valorile monetare ale funcţiilor de
Ma
protecţie (o introducere în aceste metodologii de evaluare este prezentată în

capitolul 10). Pentru astfel de situaţii, modelul iniţial propus de Faustmann
ht
(vezi sub-capitolul 2.2) a fost îmbunătăţit de Hartman (1976), devenind aşa-

rig
numitul model Faustmann-Hartman; practic, la membrul drept al relaţiei (2-7)

se adaugă şi valoarea prezentă a funcţiilor de protecţie, scontată de asemenea
py
pe un orizont de timp infinit.

Co
Profesorul Colin Price (Price, 1989) subliniază faptul că exploatabilitatea

financiară nu este un concept opus celorlalte modalităţi de exprimare a stării în
care un arboret trebuie recoltat ci doar faptul că evaluarea economică a acestei
stări trebuie să se bazeze pe următorii factori importanţi:
a. creşterea în volum;
b. relaţia dintre preţ şi volumul arborilor
c. tendinţele preţului real al lemnului
d. rata de scont
e. valoarea terenului
f. riscurile biotice şi abiotice la care este expus arboretul.
42
Exploatabilitatea economică
Primul principiu ce guvernează amenajarea pădurilor este cel al

continuităţii; prin acesta, implicit, se recunoaşte că folosinţa forestieră este
permanentă şi, într-un fel sau altul garantată, asigurată.
Atunci când pădurea este bun public, aflat în proprietatea statului,

raportarea la exploatabilitatea financiară nu-şi are sens, deoarece statul, în condiţii
normale, nu-şi reface capacitatea de plată apelând la credite. Exploatabilitatea
celei mai mari rente forestiere este perfect compatibilă cu gestionarea
multifunţională a pădurilor întrucât încurajează adoptarea unor vârste mari de
tăiere, la care ponderea sortimentelor valoroase din punct de vedere
economic este mare (lemn foarte gros).
Totuşi, din punct de vedere practic, estimarea preţului la

care se va vinde în viitor un anumit sortiment lemnos este dificilă,
întrucât trebuie să se bazeze pe serii cronologice suficient de mari astfel încât
marja de încredere a estimaţiei să fie rezonabilă.
oi
ăg
Legitatea în virtutea căreia se recomandă utilizarea preţurilor de pe piaţa
Dr
mondială este aşa-numita lege a preţului unic, potrivit căreia preţurile tind să se
uniformizeze la nivel regional, naţional, respectiv continental. Testul statistic
n
prin care se verifică această ipoteză se numeşte test de co-integrare şi permite

ria
estimarea măsurii în care două sau mai multe şiruri de privind preţurile de
Ma
vânzare au evoluat sau nu împreună. Cele mai frecvent folosite în prezent sunt
testele Dickey-Fuller (Dickey et Fuller, 1979) şi Johansen (1995). Singurul motiv
ht
pentru care asemenea teste nu pot fi utilizate în economia forestieră românească

este lipsa unor serii de date suficient de lungi culese de pe piaţa internă, care să
rig
poată fi comparate cu serii similare, de pieţele externe.

py
Co
Ciclul
Ciclul este norma medie de timp în care se înlocuieşte întregul fond de

producţie ca urmare a aplicării tratamentelor silviculturale prescrise de
amenajament, respectându-se vârstele exploatabilităţii la nivel de arboret.
Ciclul se calculează rotunjind în plus, la multiplii de 10 sau 20 ani, vârsta

medie a exploatabilităţii arboretelor natural fundamentale, ponderată pe
suprafaţa ocupată de acestea. Pentru pădurile de codru regulat, ciclul este cea
mai importantă bază de amenajare, întrucât de mărimea lui depinde structura
normală a fondului de producţie. Ciclul se împarte în clase de vârstă, pentru
urmărirea procesului de normalizare a structurii fondului de producţie şi/sau
în perioade, atunci posibilitatea se recoltează prin aplicarea unor tratamente a
căror perioadă de regenerare este mai mare decât o clasă de vârstă.
În funcţie de ciclu şi mărimea perioadei, se stabileşte suprafaţa periodică

normală. În practică, analiza structurii reale a fondului de producţie şi a
43
gradului în care aceasta se abate de la structura normală se face pe baza

distribuţiei suprafeţelor pe clase de vârstă. Stabilirea ciclului optim este cea mai
importantă decizie amenajistică iar modificarea acestuia este recomandată doar
în situaţiile în care există dovezi evidente asupra incompatibilităţii dintre
funcţiile atribuite pădurii şi măsura în care acestea sunt realizate efectiv. Astfel,
pentru pădurile de producţie, un ciclu prea lung – sau artificial mărit, datorită
aplicării unor tratamente cu perioade de regenerare cu mult mai mari decât o
clasă de vârstă – poate conduce la obţinerea unor recolte de lemn slabe din
punct de vedere calitativ, deci la venituri mici.
S-a dovedit că reducerea ciclului de producţie are, în principiu, efecte

negative asupra continuităţii recoltării lemnului gros, întrucât normalizarea
structurii când se adaugă o clasă de vârstă se face mult mai lent decât atunci
când se renunţă la ultima clasă de vârstă (Stinghe, 1939; Rucăreanu, 1967, Jöbstl,
1995).
Newman (2002), într-un studiu bibliografic asupra ciclului de
oi
producţie, a costat că în ultimele două decenii numărul lucrărilor
ştiinţifice dedicate acestui subiect a crescut spectaculos: din cele 313
ăg
lucrări înregistrate de autor în intervalul 1859-2001 (deci 142 de ani
Dr
de la lansarea modelului propus de Faustmann), 211 au apărut
după 1985, iar 87% au apărut după 1979. Paradoxal, din acestea
n
doar 41 reprezintă capitole distincte în tratate de amenajare a

ria
pădurilor. Interesant este faptul că după sfârşitul anilor 80’ a crescut foarte mult
Ma
numărul lucrărilor în care este abordată problema riscului şi incertitudinii

realizării veniturilor sau în contextul sistemelor de impozitare. Concluzia pe
ht
care autorul o reiterează după şase ani de la publicarea unui studiu similar este
rig
că „...Cineva ar putea crede că o problemă atât de veche este complet rezolvată şi

înţeleasă. Totuşi, problema ciclului optim continuă să atragă noi idei şi cercetări”.
py
De reţinut: de ciclu se vorbeşte doar în cazul unei subunităţi de gospodărire –

Co
o subunitate de producţie şi/sau protecţie, adică o pădure, pe când de

exploatabilitate se vorbeşte doar la nivel de arboret.
Baza de amenajare este “exploatabilitatea” nu “vârsta exploatabilităţii”.

Vârsta exploatabilităţii se referă strict la arboretele de codru regulat, cu funcţii
de producţie şi protecţie. În cazul arboretelor cu funcţii speciale de protecţie,
de intensitate foarte ridicată, supuse regimului de conservare sau de protecţie
absolută, se vorbeşte de exploatabilitate de protecţie, dar nu şi de vârstă.
Corolar 1: În cazul subunităţilor de gospodărire ce reunesc doar arborete

supuse regimului de conservare deosebită, neexistând o vârstă a
exploatabilităţii, nu există nici ciclu.
44
Corolar 2: Dacă procesul de producţie nu se reglementează, nu există o limită

inferioară a suprafeţei unei subunităţi supuse regimului de gospodărire,
deoarece o astfel de limită se justifică doar pentru subunităţile pentru care se
reglementează procesul de producţie, potrivit principiului continuităţii.
Regimul
Regimul este modul de regenerare ce se adoptă pentru toate

arboretele ce compun o pădure. Alături de ciclu, regimul este un
element definitoriu al politicii forestiere, iar din punct de vedere
tehnic constituie o restricţie cu caracter obligatoriu, impusă de
necesitatea menţinerii capacităţii productive a arborilor şi arboretelor. Este o
bază de amenajare ce se stabileşte din oficiu, deoarece reflectă o opţiune
strategică a politicilor forestiere promovate la nivel european: aceea de
promovare a unui mod de regenerare compatibil cu gestionarea durabilă a
fondului forestier.
oi
Erickson et al., (1999) au luat în consideraţie interacţiunea
ăg
dintre vârsta actuală a exploatabilităţii şi profiturile ce vor fi
realizate la finele următoarelor cicluri de producţie. Autorii au
Dr
considerat că exploatarea repetată a arborilor, pe parcursul mai
multor cicluri de producţie are un impact negativ, exprimat în
n
ria
raport cu ciclul anterior printr-o funcţie cubică; au demonstrat

analitic, apoi şi pe un studiu de caz, faptul că ciclurile de producţie
Ma
scurte au efecte ireversibile mai mari decât cele lungi. Or cel mai ne-ecologic regim
din punct de vedere al efectelor ireversibile este cel al crângului, motiv pentru
ht
care acest regim trebuie din principiu evitat, dar nu interzis.

rig
Ceea ce este important în articolul citat mai sus este accepţiunea largă a
py
noţiunii de ciclu, considerat a fi intervalul dintre două intervenţii capitale

Co
consecutive în ecosistem – un punct de vedere eminamente ecologic. Din

această perspectivă şi oportunitatea aplicării codrului grădinărit poate ridica
semne de întrebare pe anumite staţiuni, dacă recoltarea lemnului se face cu
utilaje grele. Herbauts et al. (1996), pe baza unor măsurători efectuate în două
arborete de fag, situate pe soluri luto-prăfoase depozite de loess, au demonstrat
efectul distructiv pe care utilizarea repetată a utilajelor grele îl are asupra
proprietăţilor chimice şi fizice ale solului.
Dacă stabilirea celorlalte baze de amenajare poate fi lăsată pe seama

proiectanţilor, ce trebuie să găsească de multe soluţii de compromis între
rentabilitate, continuitate şi echilibru ecologic, regimul este bine să fie fixat prin
lege, admiţând aplicarea cângului doar în situaţiile în care adoptarea acestui
regim nu presupune riscuri ecologice majore.
45
Tratamentul
Tratamentul reprezintă mijlocul prin care se realizează

structura ţel stabilită pentru fiecare arboret în parte, prin aplicarea
tăierilor de regenerare, atunci când arboretul în cauză ajunge la
exploatabilitate. Întrucât este mijloc de realizare a structurii, iar
structura este condiţie a îndeplinirii funcţiei sau funcţiilor atribuite arboretelor
şi pădurii, tratamentul este baza de amenajare care, împreună cu
exploatabilitatea, asigură în mod direct satisfacerea obiectivelor stabilite prin
amenajament. Tratamentul se alege în funcţie de:
1. intensitatea funcţiilor de producţie şi/sau protecţie
2. structurile compatibile cu aceste funcţii,
3. compatibilitatea dintre structură şi măsurile de reglementare a produc-
ţiei,
4. compatibilitatea dintre structură şi cerinţele ecologicele ale speciilor
principale şi
5. posibilităţile tehnice de aplicare cu succes a tratamentului ales, mai ales
oi
atunci când este vorba de tratamente cu perioadă lungă de regenerare
ăg
ce trebuie aplicate în condiţii de accesibilitate redusă.
Dr
Cele cinci condiţii enumerate mai sus cu greu pot fi respectate în situaţiile
n
practice cu care se confruntă inginerul amenajist. Cele mai multe probleme apar
ria
atunci când se pune problema satisfacerii simultane a condiţiilor 3, 4 şi 5, motiv

pentru care discutarea acestei baze de amenajare se impune ca o primă
Ma
necesitate la conferinţa I de amenajare (vezi capitolul 8, Fuxul informaţional-

decizional al amenajării pădurilor).
ht
rig
Tratamentele se deosebesc între ele prin localizarea, durata şi intensitatea

py
extragerilor, dar şi prin dinamica procesului de regenerare, respectiv perioada

generală de regenerare şi perioada specială de regenerare. În prima fază, din
Co
toată gama tratamentelor posibil de aplicat vor fi reţinute cele ce conduc la

structuri compatibile cu cerinţele ecologice ale speciei principale, în primul rând
compatibile cu cerinţele faţă de căldură şi apă, factori ecologici ce sunt limitativi
în majoritatea cazurilor. În faza a doua, vor fi reţinute acele tratamente ce
conduc la structuri compatibile cu intensitatea funcţională.
Dintre toate bazele de amenajare, tratamentul influenţează

cel mai mult rentabilitatea gospodăririi pădurilor. Tarp et al (2000)
au determinat valoarea prezentă a unui arboret de fag în ipoteza
aplicării mai multor tratamente: regenerare succesivă, având ca
rezultat o structură echienă, tăiere rasă urmată de regenerare
artificială sau regenerare în codru grădinărit. Autorii au ajuns la
concluzia potrivit căreia transformarea spre o structură plurienă
46
este mai profitabilă dacă transformarea începe după 55 ani14 şi se contează pe o

creştere a preţului de 10%, rata de scont fiind de 3%. Autorii atrag totodată
atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă ciclurile prea mari pentru
calitatea masei lemnoase recoltate. Testând cele trei tratamente în diverse
scenarii, s-a ajuns totuşi la concluzia că regenerările succesive sunt cele mai
rentabile, dacă nu sunt considerate alte funcţii recreative sau de protecţie.
Într-o lucrare ce a rămas de referinţă pentru alegerea tratamentelor,

Troup (1928) enumeră următoarele criterii de alegere a tratamentelor:
cerinţele ecologice şi viteza de creştere a speciilor principale;
natura terenului şi a solului;
gradul de expunere la riscuri abiotice;
condiţiile de muncă şi pregătirea personalului;
costul exploatării şi regenerării.
Alte metode de alegere a tratamentelor, bazate pe teoria deciziilor sau

modelare statistico-matematică sunt prezentate în capitolul 12.
oi
ăg
În principiu, funcţiile recreative şi de conservare sunt asigurate cel mai bine de
structuri pluriene sau, în orice caz, ne-echiene. La fel şi funcţia de protecţie
Dr
deosebită a solului, având în vedere faptul că sistemul radicelar funcţionează ca
n
o armătură biologică, capabilă să menţină solul pe pante mari sau pe substrate

ria
predispuse la alunecare, datorită materialului parental pe care s-a produs

solificarea (Stoiculescu et al., 1987).
Ma
Concordanţa dintre structura realizată printr-un anumit tratament şi funcţia

ht
principală atribuită arboretului respectiv constituie, în contextul amenajării

rig
multifuncţioanale a pădurilor, cheia de boltă a planificării amenajistice, date

py
fiind consecinţele pe termen scurt, mediu şi lung ale acestei decizii.

Co
Condiţiile de aplicare a tăierilor grădinărite au fost pentru prima dată

definite de Tichy în Germania (Tichy, 1891) şi de Gurnaud în Franţa (Gurnauld,
1890) astfel:
staţiuni de productivitate superioară, situate pe soluri bine aprovizi-
onate cu apă din precipitaţii;
amestec de specii de umbră, care să se poată regenera sub adăpost;
amestec intim de arbori, de toate vârstele şi dimensiunile, capabili să
folosească întregul spaţiu aerian şi subteran disponibil.
Diferenţierea tehnicilor de aplicare a codrului grădinărit în raport cu

condiţiile ecologice şi funcţiile atribuite arboretelor se face prin adaptarea
intensităţii tăierilor, modul de dispersare/grupare a arborilor de extras,
proporţionarea dimensională şi calitativă a arborilor de extras, adaptarea
14
Aceasta nefiind vârsta la care fagul fructifică în masiv, este riscantă începerea procesului de
transformare la 55 de ani.
47
rotaţiei tăierilor la periodicitatea fructificaţiilor, ajutorarea regenerării naturale.

Menţinerea şi dezvoltarea seminţişurilor din specii de lumină este condiţionată
de deschiderea unor ochiuri ce până la 0,1 ha, ceea ce corespunde unor
diametre de o înălţime de arbore) (Dissescu et al., 1987).
Pentru funcţia de protecţie hidrologică, esenţială este menţinerea capacităţii

de drenaj biologic; aşadar menţinerea stării de masiv este condiţia esenţială,
asigurată cel mai bine de tratamentele cu regenerare sub adăpost. Totuşi, dinamica
procesului de regenerare – condiţionată de mărimea perioadei generale de
regenerare – trebuie corelată cu o serie de aspecte silviculturale şi economice
precum periodicitatea fructificaţiilor, vitalitatea şi calitatea arboretului matur,
ponderea şi tipul de amestec al speciilor ce concurează specia principală (în
şleauri, în special), tehnologiile de exploatare ş.a.
În ceea ce priveşte regenerarea molidişurilor, opţiunile fezabile,

compatibile cu particularităţile ecologice ale regenerării naturale ale acestei
specii, gravitează inevitabil în jurul tăierilor în margine de masiv (Barbu et
oi
Cenuşă, 2001). Date fiind particularităţile acestor tratametne în ceea ce priveşte
amplasarea în teren a parchetelor - în funcie de exploziţie, pantă, riscul
ăg
producerii unor doborâturi după efectuarea primelor tăieri, dimensioarea
Dr
corectă a recoltelor şi, mai ales, prognozarea posibilităţii de produse principale
nu este posibilă fără o analiză spaţială a modului de aplicare a diveselor
n
tratamente bazate pe tăieri în margine de masiv, în condiţiile în care direcţia de

ria
scurgere a materialului lemnos şi aceea de înaintare a tăierilor reprezintă

Ma
restricţii tehnologice inacceptabil de încălcat.

ht
Compoziţia-ţel
rig
Compoziţia-ţel defineşte amestecul de specii ce trebuie creat şi

py
menţinut la nivel de arboret sau de pădure, corespunzător

Co
exploatabilităţii, pe un orizont infinit de timp, în scopul realizării

obiectivelor social-economice.
Ca şi tratamentul şi exploatabilitatea, compoziţia ţel este o

bază de amenajare ce vizează în mod direct măsurile de gospodărire la nivel de
arboret, motiv pentru care este intim legată de caracterul actual al tipului de
pădure, adică de măsura în care caractieristicile arboretului identificat în teren
sunt sau nu sunt apropiate de cele ale pădurii naturale. În raport cu această
caracteristică, arboretele pot fi natural fundamentale, natural fundamentale
subproductive, parţial derivate, derivate, artificiale şi tinere, nedefinite. La rândul lor,
arboretele natural fundamentale şi artificiale sunt diferenţiate, în funcţie de
productivitate, în câte trei sub-categorii: de productivitate superioară, mijlocie
şi inferioară. În funcţie de caracterul tipului de pădure actual, se stabilesc
compoziţiile-ţel enumerate în tabelul 4-3.
48
Prim compoziţia ţel se armonizează de fapt cerinţele social-economice şi

ecologice cu oferta trofică a staţiunii şi compoziţia şi starea actualelor arborete.
Dacă o descriere atentă a arboretului şi a staţiunii este oricum principala
obligaţie a inginerului proictant, stabilirea obiectivelor sociale şi economice
cărora trebuie să le răspundă gestionarea pădurilor este o sarcină nu tocmai
uşoară Ca soluţie, atunci când aceste cerinţe nu pot fi definite suficient de clar,
se apelează la principiul ecologic, potrivit căruia compoziţiile naturale şi cele de
tip natural sunt cele mai stabile(Giurgiu, 1988).
Compoziţia ţel la nivelul întregii unităţi de producţie se stabileşte ca,

medie ponderată pe suprafaţă a proporţiilor de participare ale fiecărei specii.
Optimizarea compoziţiei-ţel la nivel de pădure, respectiv arboret, s-a încercat a
se realiza cu ajutorul unui model de programare liniară (Dissescu, 1966), ce este
prezentat în capitolul 11.
Tabelul 4-3
Modul în care se stabileşte compoziţia ţel, în funcţie de caracterul actual
al tipului de pădure
oi
Caracterul tipului de pădure ăg
Compoziţia ţel se stabileşte în funcţie de...
actual
Dr
Tânăr nedefinit (pentru La arboretele provenite din regenerări naturale,

n
ria
arboretele a căror vârstă este compoziţia ţel la exploatabilitate, corespunzătoare

mai mică de 20 ani) tipului de pădure natural fundamental; la arbortele pro-
Ma
venite din plantaţii, compoziţia ţel se stabileşte în fun-

cţie de cea actuală şi tendinţele previzibile în care aceas-
ht
ta se va schimba până la exploatabilitate, prin aplicarea

operaţiunilor culturale.
rig
py
Natural fundamental Compoziţia actuală

Co
Natural fundamental Normativele tehnice de regenerare

subproductiv
Parţial derivat Posibilităţile tehnice de a conduce arboretul spre

compoziţia tipului natural fundamental, prin operaţiuni
culturale (curăţiri şi rărituri)
Total derivat, de diverse Compoziţia ţel de regenerare corespunde tipului de

productivităţi pădure natural fundamental
49
Caracterul tipului de pădure Compoziţia ţel se stabileşte în funcţie de...

actual
Artificial Dacă arboretul nu face parte dintr-o subunitate de

gospodărire ce reuneşte toate arboretele artificiale,
compoziţia ţel este stabilită în raport cu tipul de pădure
natural fundamental, în măsura în care poate fi realizată
o astfel de compoziţie.
Dacă face parte dintr-o subunitate special constituită
pentru arboretele artificiale, se menţine compoziţia
actuală
oi
ăg
n Dr
ria
Ma
ht
rig
py
Co
50
Amenajarea Pădurilor - Partea I
5. ORGANIZAREA TERITORIALĂ A PĂDURILOR
Unitatea de producţie
Unitatea de producţie reuneşte mai multe trupuri de pădure

sau bazinete, cât mai omogene din punct de vedere al vegetaţiei
forestiere (păduri situate în acelaşi etaj fito-climatic), delimitate prin
limite naturale sau artificiale evidente, pentru care se elaborează un
amenajament.
Unităţile de producţie sunt constituite din raţiuni administrative. În fun-

cţie de etajul fitoclimatic, suprafaţa unei unităţi de producţie variază între 600-
1500 ha în lunca Dunării, 1000-1200 ha la câmpie, 2000-4000 ha la deal şi 4000-
6000 ha la munte.
Parcela
oi
ăg
Parcela este o diviziune elementară a pădurii, al cărei prim rol este
de a facilita orientarea în teren pentru aplicarea şi urmărirea lucrărilor
Dr
silvice şi de protecţie. Rolul secundar al sistemului parcelar este de a
n
permite, prin liniile parcelare, intervenţii rapide în cazul producerii unor calami-
ria
tăţi, precum incendiile şi doborâturile de vânt, şi chiar de a ameliora rezistenţa

pădurii la doborâturi de vânt, prin crearea marginilor de masiv rezistente. Sis-
Ma
temul parcelar se bazează pe

elementele caracteristice de morfologie a terenului în zonele de deal şi
ht
de munte (văi, şi culmi, principale sau secundare);

rig
un caroiaj artificial în zonele de câmpie.

py
Astfel, în zonele de munte se disting linii parcelare principale – de regulă

Co
văile şi culmile – şi linii parcelare secundare, ce unesc două linii principale; de re-
gulă, liniile secundare sunt culmile şi văile secundare sau, dacă suprafaţa dintre
două astfel de repere este mare, liniile parcelare merg pe linia de cea mai mare
pantă. Pe pante mari liniile parcelare pot fi folosite pentru scosul materialului
lemnos, doar ca linii de funicular.
Între suprafeţele parcelelor trebuie să fie diferenţe cât mai mici, deoarece
de uniformitatea acestora depinde gradul în care o structură normală, odată rea-
lizată, va fi putea fi apoi menţinută15. La codru grădinărit, unde posibilitatea se
calculează pe parcelă, acestea trebuie să fie mai mici decât la codrul regulat: su-
prafaţa maximă a parcelei la codru grădinărit este de 25 ha, iar în cazul codrului regulat
de 20 ha la câmpie, 30 ha la deal şi 50 ha la munte. Numerotarea parcelelor se face
astfel:
15
Implicaţiile pe care le are coeficientul de variaţie al suprafeţei subparcelelor asupra continuităţii
recoltelor sunt demonstrate matematic în subcapitolul 11.3.3.1.
51
la şes – de la sud la nord şi de la vest la est;

la deal şi munte: de la confluenţa văii – în amonte, pe versantul drept
– aval, pe versantul stâng.
În amenajamente încă mai apar parcele ale căror suprafeţe depăşesc limita
admisibilă, de obicei în fundurile de vale, greu accesibile. Pe cât posibil, aceste
situaţii trebuie remediate cu ocazia descrierii parcelare, deschizându-se linii par-
celare noi sau, cel puţin, separând u.a. distincte, întrucât pe versanţi este impo-
sibil să nu existe cel puţin două tipuri staţionale distincte.
Drumurilor forestiere li se dă număr de parcelă în continuare, după ulti-

ma parcelă identificată în teren. Pe hartă, nu apare numărul de parcelă asociat, ci
doar denumirea şi lungimea. Suprafaţa ocupată de drumuri se înregistrează în
fişa de descriere, ca pentru orice unitate amenajistică, şi se ia în consideraţie la
calculul suprafeţei totale a unităţii de producţie şi protecţie. Numerotarea parcela-
rului nu se schimbă. Dacă dispar parcele, dispar cu număr cu tot, iar dacă apar
parcele noi, primesc numere în continuare, de la ultima parcelă existentă.
oi
Liniile parcelare ăg
Dr
Limitele parcelelor formează linii parcelare, iar în zonele de
munte se disting linii parcelare principale somiere – de regulă văile şi
n
ria
culmile – şi linii parcelare secundare, ce unesc două linii principale.

Dacă suprafaţa delimitată de văi şi/sau culmi este mai mare de 100 ha, liniile
Ma
parcelare merg pe linia de cea mai mare pantă.

ht
Protecţia fondului forestier este asigurată prin faptul că unele linii parce-
rig
lare sunt deschise, creând în acesta margini de masiv întărite. De asemenea, li-
niile deschise împiedică propagarea incendiilor de litieră. În zonele de deal şi de
py
câmpie, se recomandă ca liniile parcelare să fie arate periodic, pentru a nu fi fo-

Co
losite la transportul materialului lemnos.
Liniile parcelare principale au, în mod obişnuit, 8 m lăţime, iar în zona de

câmpie, în sub-unităţile destinate culturii fazanului au 10 - 12 m lăţime. Perpen-
dicular pe liniile principale sunt amplasate linii secundare, a căror lăţime este de
4 m la codru şi 3 m la crâng.
Subparcela (unitatea amenajistică – u.a.)
Dacă reglementarea producţiei s-ar face numai pe scheletul

sistemului parcelar, ar fi dificil de asigurat continuitatea recoltelor
şi valorificarea optimă a potenţialului natural, datorită diversităţii
condiţiilor staţionale şi de structură din interiorul parcelelor. Or, de aceste condiţii
depind şi măsurile de gospodărire sau compoziţiile optime de regenerare, ce pot
fi diferite în cuprinsul unei parcele, datorită condiţiilor staţionale şi de arboret.
52
Creşterea productivităţii pădurilor ar fi imposibilă dacă silvicultorul nu ar

avea posibilitatea să studieze, în timp, efectele pe care le are introducerea unor
specii pe anumite staţiuni, dacă nu ar putea să estimeze efectul anumitor in-
tervenţii silviculturale asupra creşterii arboretelor, în raport cu particularităţile
staţionale, în condiţiile în care nu poate introduce alte specii, din diverse motive.
Ca toate acestea să fie posibile, este necesară separarea în interiorul parce-

lelor a unor porţiuni cât mai omogene de arboret, porţiuni ce trebuie apoi figurate
şi pe hartă, pentru a măsura suprafaţa acestora şi pentru a asigura o orientare
uşoară în teren. Acestea sunt unităţile amenajistice (u.a.), sau sub-parcelele. Un
al doilea motiv pentru care este necesară această operaţie este de natură statisti-
că: când suprafaţa unui arboret creşte, creşte şi diferenţa dintre volumul estimat
pe cale statistică şi volumul existent în teren (eroarea de estimaţie).
Aşadar, ori de câte ori este necesar, parcelele trebuie împărţite în sub-
parcele, pentru care se folosesc doi termeni, cu semnificaţii diferite: arboretul –
ce este o noţiune silviculturală – şi unitatea amenajistică. Aceşti doi termeni
oi
semnifică acelaşi lucru: o porţiune de pădure cu acelaşi aspect şi condiţii staţionale
omogene. ăg
Dr
Subparcelarul este creat în două etape: în prima se delimitează unităţile
staţionale, iar în a doua arboretele, în funcţie de caracteristicile lor structurale.
n
ria
Criteriile principale de separare a arboretelor sunt următoarele: vârsta; modul de

regenerare; consistenţa; clasa de producţie; tipul staţional; compoziţia; tipul de structu-
Ma
ră; clasa de calitate, clasa de vătămare – dacă diferă cu mai mult de două clase şi
dacă este cazul – şi, nu în ultimul rând, categoria funcţională. În ceea ce priveşte
ht
compoziţia şi consistenţa se admit variaţii de cel mult două zecimi, pe suprafeţe

rig
de maxim o treime din suprafaţa u.a..

py
Suprafaţa minimă a unei subparcele din fondul de producţie şi protecţie

Co
este de 0,5 ha. Pentru terenurile ce au alte folosinţe (terenuri neproductive, su-
prafeţe în litigiu, terenuri destinate administraţiei) suprafaţa minimă este de 0,1
ha; construcţiile forestiere se înregistrează ca u.a. distincte, dar suprafaţa lor
poate fi omisă în fişa de descriere.
Vârstele elementelor de arboret se rotunjesc la multiplu de 10 ani la codru,

respectiv 5 ani la crâng. Vârsta medie pe u.a. poate fi una medie sau vârsta elementu-
lui majoritar. La fag, datorită plasticităţii ecologice deosebite, sunt frecvente situ-
aţiile în care există două elemente de arboret, de vârste diferite, ce dau impresia
– datorită ecartului mare al diametrelor – de structură cel puţin relativ plurienă,
dacă nu chiar plurienă. Astfel de cazuri trebuie analizate cu atenţie, mai ales la
arboretele exploatabile, deoarece de tipul de structură depinde şi tratamentul ce
urmează a fi propus. Din principiu, o structură relativ plurienă, datorită funcţiilor
protective deosebite, este un bun câştigat, dar, tot din principiu, nu trebuie creată
cu orice preţ, în orice condiţii. În astfel de situaţii, pentru a verifica dacă există
într-adevăr mai multe elemente de arboret, sunt două abordări:
53
Determinarea efectivă a vârstei pe arbori de probă sau recoltarea de carote din ele-
mentul ce pare a fi cel mai tânăr – exemplarele cărora li se determină vârsta
trebuie să fie situate în imediata vecinătate a unor exemplare de diametre
mari.
Descriere mai atentă a staţiunii, mai ales în ceea ce priveşte susceptibilitatea
la eroziune (în adâncime şi/sau de suprafaţă) şi identificarea cauzelor unor
aspecte deosebite ale microreliefului; nu de puţine ori fagul a urcat altitudi-
nal, în locul unor culturi de molid ce au fost distruse de doborâturi masive.
Prin urmare, aspectul frământat al terenului poate avea două cauze: predispoziţia
solului la eroziune – situaţie în care zonarea funcţională va dicta tipul de structură
– sau doborâturi masive în trecut.
Indiferent de răspunsul dat acestor întrebări, soluţiile tehnice pe care le

are de propus inginerul amenajist nu sunt diametral opuse, dar trebuie date în
funcţie de contextul general al reglementării producţiei, la nivel de ocol, unde
sunt trei opţiuni: 1) încadrarea într-o subunitate de codru regulat în care se aplică
tratamentul regenerării progresive, 2) încadrarea într-o subunitate de codru grădinărit
oi
sau 3) încadrarea într-o subunitate de protecţie deosebită, pentru care nu se mai regle-
mentează procesul de producţie. ăg
Dr
Un alt aspect important în descrierea făgetelor este modul de regenerare: nu
de puţine ori s-a considerat că fagul se regenerează numai generativ, varianta
n
regenerării vegetative fiind exclusă din principiu. Or, nu este aşa. În situaţii de
ria
optim ecologic, în masive forestiere compacte, ce nu au trecut pe la mai mulţi

Ma
proprietari, întrebarea nu-şi are sens. Dar la limita inferioară a etajului, în păduri
ce au fost când particulare, când comunale, când de stat – fragmentate acum în
ht
mai multe proprietăţi private – , este probabil ca fagul să fi fost regenerat din
rig
lăstari. În astfel de situaţii o atenţie deosebită trebuie acordată nu viitoarei struc-

turi, cât mai ales vârstei de la care începe crearea viitoarei structuri, respectiv
py
exploatabilitatea. Soluţia de principiu este declanşarea mai devreme a procesu-

Co
lui de regenerare şi conducerea lentă a acestuia, accentuând importanţa respectă-

rii epocilor şi modalităţilor de exploatare după instalarea primelor seminţişuri – aspect
ce trebuie precizat în memoriul tehnic, respectiv capitolul destinat prezentării
bazelor de amenajare (subcapitolul privind alegerea şi aplicarea tratamentelor).
Clasa de producţie este un criteriu secundar, deoarece înălţimea medie vari-

ază în anumite limite, în funcţie de intensitatea intervenţiilor silviculturale re-
cent efectuate. Acest fapt trebuie luat în consideraţie atunci când se stabileşte
caracterul actual al tipului de pădure: nu de puţine ori, amenajistul întâlneşte un
arboret de clasa a III-a de producţie pe o staţiune de productivitate superioară,
tipul de pădure natural fundamental fiind şi el tot de productivitate superioară
(corespondenţă dată de schema ecologică, stabilită de şeful de proiect). Arbore-
tul respectiv poate fi considerat natural fundamental subproductiv? Şi da, şi nu: da,
dacă există şi alte dovezi ale vitalităţii scăzute, cum ar fi rectitudinea trunchiuri-
lor, prezenţa unor răni în zona coletului, uscare în treimea superioară a coroane-
lor, eroziune de suprafaţă, sau tasarea orizonturilor superioare ale solului. Nu,
54
dacă recent arboretul a fost parcurs cu rărituri, iar arborii rămaşi nu au avut su-
ficient timp să-şi reia creşterea.
Categoria funcţională este importantă deoarece în anumite porţiuni ale pă-

durii viitoarea structură trebuie să difere clar de aceea creată în arboretele înveci-
nate, datorită funcţiilor de protecţie atribuite (protecţia unor obiective speciale, a
drumurilor naţionale, a căilor ferate etc.).
La descrierea parcelară, o atenţie deosebită trebuie acordată evidenţierii

tipului de amestec; nu de puţine ori, amenajistul este tentat să creeze subparcele
noi, mici ca suprafaţă, în care arboretul este pur. Soluţia cea mai potrivită este
încadrarea respectivelor elemente de arboret în grupe de diverse mărimi, nu
individualizarea lor în u.a. noi. Nu trebuie uitat faptul că arboretul este o supra-
faţă de pădure, relativ omogenă din punct de vedere structural şi funcţional, cu
o suprafaţă mai mare de 0,5 ha. Pentru a evita fragmentarea inutilă a fondului de
producţie şi protecţie amenajistul trebuie să cunoască modalităţile de evidenţie-
re a diverselor tipuri de amestec: biogrupe, buchete, pâlcuri, benzi şi combinaţia
oi
între intim şi grupat.
ăg
În şleauri cel puţin, dar şi în amestecurile de gorun şi fag sau fag şi răşi-
Dr
noase modul de grupare a elementelor de arboret condiţionează în cea mai mare
măsură compoziţia ţel sau compoziţia la exploatabilitate. Ambele compoziţii nu
n
ria
trebuie să fie neapărat conforme normativelor tehnice, ci conforme posibilităţilor

reale de a îndruma structura pădurii spre o situaţie de optim, prin operaţiuni
Ma
culturale şi aplicarea corectă a tratamentelor clasice.

ht
Orice element al cărui tip de amestec este intim şi grupat la vârste relativ
rig
mari se va regăsi prin forţa împrejurărilor în compoziţia de regenerare şi nu va

dispărea din compoziţia la exploatabilitate.
py
Co
Pâlcurile mari formate din specii ce ajung la exploatabilitate mult mai de-
vreme comparativ cu speciile principale e bine să fie evidenţiate ca u.a. distincte,
deoarece suprafeţele pe care le ocupă acum vor ajunge mai repede în clasa de
regenerare. De acest aspect trebuie să se ţină seama mai ales în arboretele a căror
vârstă este mai mare de 60 ani, deoarece volumul acestora, oricât de imprecis ar
fi determinat, este luat în consideraţie la calculul posibilităţii, pentru subunităţile
la care se reglementează procesul de producţie.
Ca principiu, etapele descrierii parcelare trebuie parcurse cu mare atenţie,

având totdeauna în vedere obiectivele finale:
1) calculul posibilităţii şi planificarea lucrărilor de regenerare pentru subunităţi-
le la care se reglementează procesul de producţie şi
2) argumentarea coerentă şi convingătoare a constituirii, măririi, micşorării sau
menţinerii subunităţilor de protecţie, sau a încadrării în urgenţe de regenerare a
arboretelor.
55
Încadrarea în prima urgenţă de regenerare trebuie argumentată cu date

privind vitalitatea arborilor, frecvenţa şi intensitatea vătămărilor de exploatare,
atacuri de insecte, incendii etc. Toate aceste informaţii suplimentare trebuie co-
dificate adecvat în fişa de descriere, la fel ca şi eroziunea de suprafaţă sau de
adâncime.
Serii de gospodărire, subunităţi de producţie şi/sau protecţie
Amenajamentul românesc este unul funcţional: obiectivele atrag după si-

ne funcţii, iar funcţiile sunt compatibile cu anumite structuri, care, la rândul lor,
sunt create prin aplicarea anumitor tratamente.
Organizarea bioproducţiei pe serii de gospodărire (Milescu, 1957;

Pătrăşcoiu, 1966; 1977) asigură în mai mare măsură continuitatea pe sortiment-
ţel sau funcţie.
Între seria de gospodărire şi subunitatea de producţie sunt mari similitu-
oi
dini (figura 5-1), dar o singură mare deosebire: într-o subunitate de producţie,
ăg
chiar dacă aceasta se întinde pe mai multe UP, normalizarea structurii se urmă-
reşte în cadrul fiecărei unităţi de producţie, prin urmare posibilitatea SUP se
Dr
calculează separat pentru fiecare UP în care există SUP respectivă.
n
ria
O serie de gospodărire este, de asemenea, compusă din u.a. dispersate în

mai multe UP, dar în fiecare din aceste unităţi suprafaţa aferentă seriei este prea
Ma
mică pentru a justifica reglementarea procesului de producţie la nivel de UP,

fiind totuşi posibilă reglementarea respectivului proces la nivel de serie, făcând
ht
rig
Subunităţi de producţie
py
Co
Serie de gospodărire
Unităţi de producţie
Figura 5-1 Organizarea producţiei pe serii de gospodărire sau subunităţi

de producţie
56
abstracţie atât de dispersarea în spaţiu a u.a. componente cât şi de condiţia de

suprafaţă minimă aplicabilă la nivel de unitate de producţie.
Indiferent de modul de organizare a producţiei – în serii sau subunităţi de

producţie, orice modificare a suprafeţei fondului de producţie afectează în cele
din urmă continuitatea.
Constituirea seriilor de gospodărire în scopul asigurării continuităţii unui

sortiment sau a unei funcţii este avantajoasă, deoarece structura normală pe
clase de vârstă este urmărită la nivel de ocol silvic. O serie ce face parte dintr-o
unitate de producţie poate avea o structură dezechilibrată pe clase de vârstă, dar
dacă structura respectivei serii la nivel de ocol este echilibrată, atunci continuita-
tea este asigurată. Ideal este ca structurile să fie normale la ambele nivele de re-
ferinţă: şi al unităţilor de producţie, şi al seriei constituite în cadrul fiecărei uni-
tăţi de producţie.
Ori de câte ori apar mai multe obiective strategice, trebuie luată în consi-
oi
deraţie posibilitatea constituirii mai multor serii sau subunităţi de producţie
ăg
şi/sau protecţie. Principial, sunt necesare noi subunităţi doar dacă ciclurile ce trebuie
adoptate diferă cu mai mult de o clasă de vârstă sau dacă mărimea perioadei de regenera-
Dr
re specifice tratamentului aplicat într-o serie de gospodărire este diferită de aceea a pe-
rioadei de regenerare aplicate în restul unităţii de producţie (serii de grădinărit sau
n
ria
cvasigrădinărit, serii sau subunităţi de crâng).

Ma
Pentru sub-unităţile de producţie suprafeţele minime sunt următoarele:

15-20 ha la codrul grădinărit (o parcelă), 40-60 ha la crâng şi 100 ha la codrul re-
ht
gulat. Pentru subunităţile de protecţie, nu există o limită minimă a suprafeţei,

rig
întrucât continuitatea exercitării funcţiei nu depinde de o structură normală pe

clase de vârstă ci doar de continuitatea existenţei pădurii.
py
Co
N.B.: a constitui o nouă subunitate de gospodărire presupune reducerea

suprafeţei unei subunităţi deja existente, întrucât unele arborete vor trece din
subunitatea existentă în cea nouă. Deci se perturbă şi structura subunităţii existente,
iar tot efortul de normalizare a structurii acesteia trebuie reluat. În capitolul 12
sunt prezentate o serie de modele de optimizare a modului de constituire a re-
zervaţiilor (ce pot fi asimilate unor subunităţi de protecţie), folosite sau doar
propuse în diverse lucrări ştiinţifice deja publicate.
57
Amenajarea Pădurilor – partea I
6. FONDUL DE PRODUCŢIE ŞI PROTECŢIE
Importanţa cunoaşterii mărimii fondului de producţie
Fondul de producţie este format din totalitatea arborilor ce

compun o pădure şi îndeplinesc rolul de mijloace de producţie. Da-
torită faptului că tot mai multe păduri îndeplinesc şi funcţii de protec-
ţie, pe lângă aceea de a produce biomasă, uneori se vorbeşte de fond
de producţie şi protecţie, alteori numai de fond de producţie. Mări-
mea fondului de producţie este volumul total al arborilor ce consti-
tuie mijloace de producţie şi se exprimă în m3. Estimarea cât mai corectă a mă-
rimii acestui fond este una din etapele determinării posibilităţii printr-o catego-
rie bine-definită de metode, respectiv metodele ce urmăresc normalizarea mărimii
fondului de producţie (vezi capitolul următor); prin urmare, cunoaşterea mărimii
fondului de producţie poate fi o condiţie a reglementării producţiei potrivit, fi-
oi
reşte, principiului continuităţii.
ăg
Mărimea fondului real de producţie se estimează cel mai uşor cu ajutorul
Dr
tabelelor de producţie, pe baza caracteristicilor dendrometrice ale arboretelor
n
(diametre medii şi înălţimi), a vârstei şi clasei de producţie în care se încadrează

ria
fiecare element de arboret. La rândul ei, mărimea fondului normal de producţie

se estimează tot pe baza tabelelor de producţie, luând însă în considerare doar
Ma
distribuţia speciilor principale în raport cu clasele de producţie. Dar, aşa cum se

arată în sub-capitolul 11.2.1. cu cât creşte ponderea arboretelor de amestec, cu atât
ht
scade precizia estimării corecte a mărimii fondului de producţie, dat fiind faptul că în
rig
amestecuri speciile forestiere se comportă diferit decât în arborete pure. De fapt,

problematica estimării mărimii fondului de producţie este mai degrabă una a
py
biometriei decât a amenajării pădurilor, motiv pentru care, cel puţin în amena-
Co
jamentul românesc, acest parametru interesează doar ca valoare medie, cu titlul

orientativ.
Structura fondului de producţie la codru regulat
Structura normală a unei păduri de codru regulat se caracteri-

zează printr-o distribuţie cvasi-egală a suprafeţelor pe clase de vâr-
stă, motiv pentru care ciclul de producţie este considerat elementul cel
mai important în definirea structurii, deoarece numărul claselor de vârstă
depinde de mărimea ciclului.
Diferenţele dintre suprafeţele efective ale claselor de vârstă şi suprafaţa

normală (figurată printr-o linie punctată în figura 6-1) trebuie să scadă continuu,
ca urmare a aplicării repetate a planurilor de recoltare a produselor principale.
58
Din acest deziderat

Suprafaţa clasei normale de
ha decurge şi importanţa
vârstă
menţinerii aceleiaşi supra-
feţe de referinţă pentru
fondul de producţie, cât şi
importanţa menţinerii ace-
luiaşi ciclu de producţie,
de o amenajare la alta: da-
că una din aceste constante
se schimbă, se schimbă şi
suprafaţa clasei normale
I II III IV V VI de vârstă şi orice compara-
clase de vârstă
ţie cu situaţia de la amena-
jarea anterioară este com-
plet inutilă.
Figura 6-1 Distribuţia normală pe clase de vârstă
oi
Un fond de produc-
ăg
ţie perfect normal, în care o singură specie este reprezentată, în condiţii
staţionale omogene (aceeaşi productivitate) iar fiecare vârstă este egal reprezen-
Dr
tată, se determină cu relaţia (6-1):
n
ria
r
Ma
Fn = S ∫ v( t )dt (6-1)
1
ht
în care S este suprafaţa pădurii, r este ciclul, iar v(t) este funcţia ce exprimă de-
rig
pendenţa volumului în raport cu vârsta pentru fiecare hectar de pădure.

py
Dacă sunt k specii, repartizate pe trei staţiuni de productivitate superioa-

Co
ră, mijlocie şi inferioare, fondul de producţie normal este dat de relaţia (6-2):
k 3 r
Fn = ∑∑ S ij ∫ v ij (t )dt (6-2)
1
i =1 j =1
59
Mărimea fondului normal de producţie la codru regulat
Metoda tabelelor de producţie
Volumul fondului normal de producţie (Fn), potrivit definiţiei,

este suma volumelor pe clase de vârstă – relaţia (6-3):
k
Fn = S n ∑ v i ( 6-3)
i =1
în care vi este volumul clasei de vârstă i, Sn suprafaţa clasei de vârstă normală

iar k numărul total al claselor de vârstă.
Pentru simplificarea calculelor, volumele vi se citesc din tabelele de pro-

ducţie, la vârste egale cu jumătatea fiecărei clase de vârstă; respectiv 10, 30,50, ...
ani. Eroarea de estimare va fi cu atât mai mică cu cât şi clasele de vârstă vor fi
oi
mai înguste. Dacă se notează cu j numărul de ani al unei clase de vârstă, atunci
ăg
mărimea fondului de producţie înainte de recoltarea posibilităţii normale va fi dată
de relaţia (6-4):
Dr
S k
Fn = j ⋅ ⋅ ∑ v j
n
( 6-4)
ria
r j=1
Ma
în care S este suprafaţa pădurii iar r ciclul de producţie, celelalte variabile având
aceeaşi semnificaţie ca şi în relaţia (6-3).
ht
rig
După recoltarea posibilităţii corespunzătoare unei clase de vârstă, mări-

mea fondului de producţie va fi fiind mai mică cu volumul ultimei clase de vâr-
py
stă, deci în relaţia (6-4) termenii vi din membrul drept vor fi însumaţi până la k-
Co
1, nu până la k. Făcând media celor două valori, rezultă că
S ⎡v k −1 ⎤
Fn = j ⎢ k + ∑ v j ⎥ ( 6-5)
r ⎣ 2 j=1 ⎦
Metoda creşterii medii la exploatabilitate
Fondul de producţie al unei păduri normale este format din creşterile ce-
lor r arborete „elementare” ce urmează a fi exploatate an de an. Dacă se notează
c1, c2, ..., cr creşterile celor r arborete, atunci media lor, respectiv creşterea medie
la exploatabilitate, va fi:
60
⎡ r ⎤
c = ⎢∑ c i ⎥ ⋅ r −1 ( 6-6)
⎣ i =1 ⎦
Dar cum dintr-o pădure cu structura normală se recoltează o posibilitate

egală cu creşterea medie, atunci
r
P = ∑ cr = r ⋅ c = C ( 6-7)
i =1
Fondul de producţie poate fi considerat o progresie aritmetică de r ter-

meni, cu raţia c, motiv pentru care se poate scrie că
r rc r
Fn = (c + rc ) = + rc ( 6-8)
2 2 2
oi
Cum rc=C=P, atunci
ăg
C rC
Fn = + ( 6-9)
Dr
2 2
n
ria
Ca şi în cazul precedent, mărimea fondului de producţie după recoltarea

posibilităţii P va fi mai mică cu C (egal cu P); făcând media între cele două va-
Ma
lori, rezultă că
rC
ht
Fn = ( 6-10)
rig
2
py
Metoda diametrului mediu al arboretelor

Co
Cu cât intervalul de timp acoperit de o clasă de vârstă este mai mic, cu

atât precizia estimării creşte, întrucât erorile datorate formei sigmoidale a fun-
cţiei volumului sunt mai mici (Rucăreanu, 1967, Leahu, 2001).
Dar atât timp cât datele iniţiale sunt preluate din tabelele de producţie,
fondul normal de producţie nu surprinde particularităţile arboretelor. Leahu
(1986, 2001) propune o metodă ce se bazează pe funcţia statistică dintre volu-
mul la hectar şi diametrul mediu al arboretelor şi ajunge, în final, la relaţia (6-
11)
Fn = Fn' ⋅ VD (6-11)
'
în care valorile Fn au fost tabelate pe specii, clase de producţie, ţeluri de gospo-
dărire şi diametre medii, iar VD este volumul mediu la hectar pentru categoriile
de diametre medii ce sunt bine reprezentate în unitatea de gospodărire.
61
Metoda înălţimii medii a arboretelor exploatabile
O altă metodă, foarte uşor de aplicat, este aceea a înălţimii medii a

arboretelor exploatabile Dissescu (1976). Metoda constă în estimarea fondului
normal de producţie cu ajutorul unei funcţii de regresie exponenţială, în care
fondul normal de producţie este exprimat în funcţie de înălţimea medie a
arboretelor, sub forma unei regresii dublu exponenţiale de tipul relaţiei (6-12)
log H
Fn = e a⋅b ( 6-12)
Fiind vorba de două funcţii exponenţiale combinate, liniarizarea relaţiei

(6-12) se face prin dublă logaritmare, obţinându-se relaţia (6-13):
log(logFn) = loga + log(loge) + logb ⋅ logH (6-13)
14243 144 42444 3 1 23 123
y a0 a1 x
din care rezultă, înlocuind corespunzător termenii, o funcţie liniară
oi
de tipul y=a0+a1x, în care x este logaritm din înălţimea medie a
ăg
arboretelor exploatabile. Astfel de ecuaţii pot fi apoi foarte uşor folo-
site la calcularea mărimii fondului de producţie pentru diferite specii,
Dr
pe clase de producţie.
n
ria
Modelul stochastic
Ma
Structura normală a pădurii, respectiv distribuţia egală a claselor de vâr-

stă este mai degrabă un deziderat decât o realitate. Cel puţin în zona forestieră
ht
montană, unde pădurile de molid sunt deseori afectate de doborâturi de vânt

rig
sau rupturi de zăpadă, pentru reglementarea procesului de producţie sunt ne-

cesare abordări diferite, ce iau în consideraţie frecvenţa producerii unor astfel
py
de perturbaţii (Barbu, 1985, Barbu et Cenuşă, 1987).

Co
Modelul clasic al pădurii normale face complet abstracţie de impactul pe

care îl pot avea diversele perturbaţii asupra structurii fondului de producţie;
implicit, se consideră că arboretele dintr-o clasă de vârstă i vor trece automat şi
integral în clasa de vârstă i+1 după 10, 20 sau 40 ani, în funcţie de modul în care
este definită clasa de vârstă.
În realitate, datorită factorilor bioticii sau abiotici, nu toate arboretele se

supun acestei reguli - o u.a. în care au avut loc doborâturi în masă va reveni în
prima clasă de vârstă – singura certitudine fiind aceea că arboretele din ultima
clasă de vârstă vor trece integral în prima clasă de vârstă.
Profesorul Ian Kouba de la Facultatea de Silvicultură din Praga a propus

un model structural (Kouba, 1969, 1978, 1991) bazat pe probabilitatea ca un ar-
boret dintr-o clasă să nu mai treacă în clasa următoare, ci să revină în prima
clasă de vârstă.
62
Autorul a modelat acest proces ca un lanţ Markov finit, în care există o

stare absorbantă – înţeleasă în acest caz ca fiind structura spre care pădurea tinde
în mod natural. Deci, structura normală nu este acea structură ideală pe care do-
rim să o realizăm, ci acea structură spre care pădurea tinde ca urmare a in-
tervenţiilor silviculturale şi a factorilor naturali.
Grafic, o astfel de situaţie este descrisă în figura 6-2. Dacă probabilităţile

pj,j+1 sunt constante, atunci sistemul va tinde spre o structură stabilă. Un astfel
de proces are corespondent în matematică, aşa numitele procese Markov, cu stare
absorbantă – starea absorbantă, fiind în acest caz o structură relativ stabilă pe cla-
se de vârstă. Dacă există estimări ale probabilităţilor pj,j+1, ponderea relativă a
fiecărei clase de vârstă (ai) în structura stabilă este dată de relaţia (6-14).
i +1
∏p
j =i
j , j +1
ai = n k −1
∑∏ p
oi
j , j +1
Clasa I
ăg k =1 j =1
(6-14)
Dr
p1,2
1-p1,2
în care pj,j+1 reprezintă proba-

n
bilitatea trecerii din clasa de

Clasa II
ria
vârstă j în clasa următoare,

a
p2,3 j+1. Pentru prima clasă de

tM 2,3
vârstă probabilitatea de intra-

h1-p
re este unu.
Clasa III
rig
Numitorul fracţiei din

py
p3,4 membrul drept al relaţiei (6-

1-p3,4
14) rămâne constant pentru

Co
Clasa IV toate valorile ai, ceea ce se

schimbă fiind doar numitorul,
ce scade dacă pj.j+1 este subuni-
p4,5 tară, sau rămâne constantă,
1-p4,5
dacă pj,j+1 este 1,0.

Clasa V
p5,6
1-p5,6
Clasa VI
Figura 6-2 Modelul stochastic al pădurii normale
63
Figura 6-3 Implementarea relaţiei 6-15 într-o foaie electronică de calcul
Dacă toate probabilităţile sunt egale cu unitatea – procesul este determi-
oi
nist – atunci toate valorile ai vor fi egale cu 1/n, ceea ce înseamnă că modelul
ăg
clasic al pădurii normale este un caz special al celui stochastic. În figura 6-3 este
Dr
prezentată imaginea unei foi electronice de calcul, în care s-au calculat valorile
ai în funcţie de probabilităţile pj,j+1, înregistrate în coloana B
n
(1;0,89;1;0,89;0,89;0,89).
ria
Ma
În reprezentarea grafică se observă că doar clasele II şi III sunt egale ca

suprafaţă, întrucât probabilitatea de a trece din clasa a II-a într-a III-a este unu
(a3=1).
ht
rig
Modelul stochastic propus de Kouba poate fi utilizat pentru estimarea

py
mărimii normale a fondului de producţie, dar mai ales la prognozarea posibilelor

schimbări în compoziţia pădurilor de amestec, ţinând cont de faptul că probabilităţi-
Co
le de trecere dintr-o clasă de vârstă în alta pot fi diferite de la o specie la alta, în

funcţie de factorii limitativi şi concurenţa celorlalte specii. De asemenea, poate fi
utilizat la estimarea mărimii fondului de rezervă mobil.
Structura fondului de producţie la codrul grădinărit
Particularităţi
Spre deosebire de codrul regulat, la care unitatea de referinţă este hecta-

rul de pădure iar caracteristica urmărită este vârsta medie a arboretului, la co-
dru grădinărit (CG) unitatea de referinţă este arborele individual, iar caracteris-
tica de referinţă este diametrul. Structura la codru grădinărit se exprimă prin
distribuţia arborilor pe categorii de diametre, pe când la codru regulat prin dis-
tribuţia suprafeţelor pe clase de vârstă.
64
La CG, fiecare parcelă constituie o unitate omogenă ce asigură o produc-

ţie continuă – fondul de producţie normal se stabileşte la nivel de parcelă. În
cazul arboretelor de amestec, cu structură plurienă, fiecare specie este tratată
separat.
Într-o pădure de CG, teoretic, arborii se repartizează pe categorii sau cla-

se de diametre după distribuţia Liocourt, exprimată printr-o progresie geome-
trică descrescătoare (6-15) (Liocourt, 1888):
A A A A
A: : 2 : 3 : ... : n −1 ( 6-15)
q q q q
n care A reprezintă numărul de arbori din prima categorie de diametre luate în
consideraţie, 1/q reprezintă raţia progresiei geometrice descrescătoare, n - nu-
mărul total de categorii de diametre.
La fel de bine poate fi folosită funcţia hiperbolică (Meyer, 1930; Meyer,
oi
1933):
ăg
y = k ⋅ e − α⋅x
Dr
(6-16)
în care y reprezintă numărul de arbori din categoria de diametre x, iar k şi α

n
ria
constituie parametrii funcţiei, ce depind de caracteristicile arboretelor.

Ma
Pentru a estima măsura în care distribuţia reală poate fi sau nu asimilată

cu o distribuţie model, se utilizează criteriul de semnificaţie Pearson (Dissescu
ht
et al., 1987), dat de relaţia (6-17)

rig
n
(R i − N i )
ℵ2 = ∑
py
(6-17)
i =1 Ni
Co
în care Ri este numărul real de arbori din categoria de diametre i, iar Ni este
numărul optim de arbori din aceeaşi categorie.
Modelarea structurii grădinărite s-a realizat şi cu ajutorul aşa-numitei

energii informaţionale, ce caracterizează gradul de organizare a sistemului. Re-
laţia (6-18) permite măsurarea energiei informaţionale E
n
E = ∑ p 2j ( 6-18)
j=1
în funcţie de probabilităţile ca un arbore să se afle într-o clasă de diametre oare-

care, de la j=1 la n. Practic, aceste probabilităţi reprezintă proporţia relativă de
participare a fiecărei categorii de diametre,
65
Din cercetările întreprinse de Leahu (1986), a rezultat că raportul dintre

energia informaţională şi cubul parametrului q din progresia Liocourt este con-
stant, indiferent de clasa de producţie, potrivit relaţiei de echivalenţă:
∑p 2
i ,1
=
∑p 2
i ,2
= ... =
∑p 2
i ,5
q13 q 32 q 35
2
în care p i,1 reprezintă proporţia de participare a clasei de diametre i în structuri-
le pluriene realizate de arborete de clasa I de producţie.
Având în vedere că un arboret plurien se caracterizează printr-o stare de

echilibru dinamic, indiferent de condiţiile staţionale, s-au putut scrie relaţii de
echivalenţă între cele cinci niveluri de bonitate, astfel:
n I ⋅ q13 = n 2 ⋅ q 32 = ... = n 5 ⋅ q 35
oi
Asemenea relaţii de echivalenţă au permis apoi determinarea parametru-
ăg
lui q pentru o anumită clasă de producţie, în funcţie de numărul de arbori ce
Dr
caracterizează o structură normală dintr-o altă clasă de producţie şi parametrul
q al respectivei clase de vârstă, potrivit relaţiei (6-19)
n
ria
n1
q 2...5 = q1 3 ( 6-19)
Ma
n 2...5
ht
Relaţia (6-19) a permis apoi determinarea unor distribuţii-model pe clase

rig
de producţie, atât pentru distribuţii de tip Liocourt cât şi pentru distribuţii

Meyer.
py
Co
Determinarea elementelor progresiei Liocourt
Fondul de producţie normal este un element de control, la

stabilirea căruia se iau în considerare doar arborii al căror diametru
este mai mare decât pragul de inventariere. Determinarea număru-
lui de arbori din prima categorie de diametre se bazează pe urmă-
torul raţionament: ca fondul de producţie să rămână neschimbat,
adică într-un echilibru permanent, trebuie ca în fiecare an în prima clasă de
diametre să intre un număr de arbori egal cu cel al arborilor recoltaţi, ce ies din
ultima clasă de diametre. Notând cu T timpul cât arborii rămân în prima clasă
de diametre, trebuie să existe relaţia:
A = aT ( 6-20)
în care a reprezintă raportul dintre creşterea anuală a pădurii şi volumul mediu

al arborilor extraşi. Din practică, s-a constat că există un raport aproximativ
constant între volumul arborelui mediu extras şi volumul arborelui mediu pe
66
3
parcelă m’: m = m ′ . Înlocuind în relaţia (6-20), se obţine relaţia (6-21) de de-
4
terminare a numărului de arbori din prima categorie de diametre:
3 C
A = ⋅ ⋅T ( 6-21)
4 m′
în care T se determină pe cale dendrometrică.
Se stabileşte, mai întâi, pe baza unor probe de creştere recoltate cu bur-

ghiul, creşterea anuală medie în diametru, apoi se împarte mărimea unei cate-
gorii de diametre la această creştere. T se mai poate calcula prin compararea
datelor obţinute din două inventarieri consecutive.
Numărul de categorii de diametre, n, se determină prin stabilirea grosi-

mii maxime admisibile a arborilor, respectiv a categoriei limită. Aceasta depin-
oi
de de vigoarea de creştere a arborilor sau de diametrul-ţel.
ăg
Distribuţia normală trebuie să corespundă potenţialului de creştere a
Dr
arboretelor pe staţiunea respectivă. Se consideră că diametrul limită corespunde
ultimei clase de diametre din care există cel puţin un arbore la hectar. Deci n se
n
determină cu ajutorul relaţiei (6-22):

ria
l−i
Ma
n= +1 ( 6-22)
d
ht
în care i reprezintă pragul de inventariere, l diametru maxim, d mărimea clasei

rig
de diametre.
py
Dacă numărul de arbori din ultima clasă de diametre se notează cu B,

Co
atunci raţia q se determină cu ajutorul relaţiei (6-23):
A
q = n −1 ( 6-23)
B
Dacă se consideră că B=1 – ceea înseamnă că diametrul ţel este diametrul

la care mai poate fi găsit cel puţin un arbore la hectar, rezultă că q = n −1 A .
Fondul de rezervă
Modelul clasic
În ciuda impreciziei determinării lui, fondul normal de pro-

ducţie are un rol cheie în determinarea posibilităţii prin metodele ce
urmăresc normalizarea mărimii lui. Dar, în realitate, numeroase sunt
67
situaţiile în care fie a trebuit să se recolteze mai mult decât posibilitatea, fie au
avut loc doborâturi de vânt, după recoltarea posibilităţii anuale. Pentru ca cele
două fenomene – unele previzibile, altele nu – să nu afecteze prea mult mări-
mea fondului de producţie, se creează un fond de rezervă. Acesta poate fi fix –
porţiuni de pădure pentru care nu se reglementează producţia – sau mobil.
În condiţiile gestionării multifuncţionale a pădurilor, constituirea fondu-

lui fix de rezervă iese din discuţie, metodele moderne de amenajare fiind orien-
tate spre constituirea unui fond de rezervă mobil. Cel mai simplu mijloc de con-
stituire a fondului mobil de rezervă este mărirea ciclului; fie r’ noul ciclu, majo-
rat. Dacă se consideră Fn fondul normal de producţie pentru ciclul r, posibilita-
tea este egală cu creşterea C, iar fondul de rezervă este exprimat în „n” posibili-
'
tăţi anuale, atunci noul fond de producţie Fn poate fi scris conform relaţiei (6-
24).
Fn' = Fn + n ⋅ P ( 6-24)
oi
ăg
Exprimând ambele fonduri de producţie în raport cu ciclul şi creşterea
Dr
anuală a pădurii şi înlocuind în relaţia (6-24), rezultă că
r ' C rC
n
= + n ⋅C ( 6-25)
ria
2 2
Ma
Aducând la acelaşi numitor şi împărţind la C, rezultă că r’=r+2n. Aşadar

rotunjind totdeauna în plus vârsta medie a exploatabilităţii pentru a determina
ht
ciclul, se creează automat un fond de rezervă mobil.

rig
py
Modelul stochastic
Co
Modelul stochastic propus de Kouba poate fi utilizat la es-

timarea mărimii fondului mobil de rezervă ce trebuie creat în
eventualitatea apariţiei doborâturilor de vânt, dacă se estimează
suficient de precis probabilităţile pi,i+1.
Estimarea corectă a acestor probabilităţi este foarte impor-

tantă: dacă probabilităţile sunt mici, atunci structura „absorbantă” spre care se
crede că tinde pădurea va fi una cu diferenţe mari de la clasele de vârstă infe-
rioare spre cele superioare, ceea ce poate fi nerealist. Probabilitatea ca un arbo-
ret să revină în prima clasă de vârstă, datorită doborâturilor de vânt de exem-
plu, depinde de o multitudine de factori: expoziţie, substrat, structură, vârstă,
etc. Influenţa acestor factori poate fi estimată doar prin prelucrarea unui volum
suficient de mare de date, problema fiind una de estimare cât mai precisă a
probabilităţii ca un arboret, situat în anumite condiţii staţionale, să fie sau nu
afectat de doborâturi de vânt. Sunt două abordări posibile, ce pot fi utilizate
combinat, sau separat: probabilităţi condiţionate (Bayes) sau estimarea directă a
68
probabilităţii apariţiei unor doborâturi de vânt, prin analiză statistică, respectiv

analiza regresiei logistice. Cele două metode de analiză sunt prezentate în deta-
liu în capitolul 11 „Modelarea în amenajarea pădurilor”.
Prin simulare, s-a constatat că folosind probabilităţi condiţionate Bayes,

se poate ajunge la o estimare mai riguroasă a structurii spre care tinde o pădure
de molid cu structură normală, dar afectată uneori de doborâturi de vânt, al
căror efect depinde de gradul de vulnerabilitate, exprimat şi el în funcţie de
pantă, suprafaţa considerată vulnerabilă la doborâturi de vânt, suprafaţa par-
cursă cu rărituri în deceniul anterior şi, fireşte, distribuţia suprafeţelor pe clase
de vârstă (Drăgoi, 1999).
Pe parcursul deceniului, în cazul apariţiei produselor accidentale I, vo-

lumul ce nu trebuie precomptat (Vnpi) este dat de relaţia (6-26), astfel:
i
Frm i − ∑ Va j
oi
j =1
Vnp i = ăg ( 6-26)
11 − i
Dr
în care Frmi este fondul de rezervă mobil constituit până în anul i, iar Vaj este
volumul produselor accidentale I ce au apărut în anii scurşi de la intrarea în
n
ria
vigoare a amenajamentului.
Ma
Fondul de rezervă mobil constituit până în anul “i” este dat de relaţia (6-
28):
ht
m
1
Frm i = ( i − 1) ⋅ ∑ s i ⋅ cri
rig
−a i ( 6-27)
i =1 m
py
în care si reprezintă suprafaţa clasei de vârstă “i”, cri este creşterea curentă la
Co
hectar a clasei de vârstă “i”, iar ai se calculează potrivit relaţiei (6-15).
Dacă probabilităţile pi,i+1 din relaţia (6-14) sunt egale cu 1 – deci procesul
este complet determinist, toate arboretele trec sigur în următoarea clasă de vâr-
stă – atunci elementele vectorului A au aceeaşi valoare, respectiv 1/m. În conse-
cinţă, potrivit relaţiei (6-27) fondul de rezervă va fi zero, iar potrivit relaţiei (6-
26) orice produs accidental va putea fi precomptat din posibilitate, deoarece
variabila Vnpi va avea valori negative. Cu cât probabilităţile de trecere în urmă-
toarea clasă de vârstă sunt mai mici, cu atât elementele ai ale vectorului A se
depărtează de valoarea 1/m, iar fondul de rezervă creşte.
Având în vedere progresele recente în ceea ce priveşte cartarea pe grade

de vulnerabilitate a molidişurilor (Popa, 2001), datele de intrare necesare, res-
pectiv probabilităţile de producere a doborâturilor de vânt, în funcţie de carac-
teristicile arboretelor şi condiţiile staţionale, pot fi mai uşor estimate.
69
Preţ
Totuşi o
asemenea aborda-
re a gestionării
Cererea de lemn în
condiţii normale fondului de pro-
ducţie în condiţiile
în care mărimea
P1 acestuia este afec-
Cererea de lemn
după doborâtură
tată de calamităţi –
P2
doborâturi masive
P3 produse de vânt în
mai multe ocoale
silvice – trebuie
P P+D Q privită cu pruden-
ţă deoarece, în
Figura 6-4 Efectul ne-precomptării volumului D asupra preţului asemenea situaţii,
de echilibru, în cazul unei doborâturi de vânt a nu precompta
oi
volumul doborât
ăg
înseamnă a contribui la diminuarea fondului de producţie, a creşte brusc cere-
rea de puieţi şi, nu în ultimul rând, a contribui la reducerea semnificativă a pre-
Dr
ţului lemnului datorită ofertei mai mari de lemn şi condiţiilor grele de exploata-
re (figura 6-4), specifice doborâturilor.
n
ria
Dar în ocoalele silvice în care doborâturile izolate apar frecvent,

Ma
precomptarea doar a unei părţi a volumului acestora poate fi o soluţie optimă,

ce ar preîntâmpina deprecierea masei lemnoase din arboretele exploatabile da-
ht
torită vârstelor mari la care acestea ajung să fie exploatate datorită precomptării
rig
din posibilitatea de produse principale a volumului produselor accidentale I.

py
Co
70
7. METODE DE AMENAJARE
„Dacă am la dispoziţie opt ore
pentru a tăia un arbore, şase le voi
petrece ascuţindu-mi securea”
Abraham Lincoln
Consideraţii generale
Dintr-o perspectivă mai largă, obiectivul amenajării pădurilor

este alocarea optimă a recoltelor în timp şi spaţiu, astfel încât să se
asigure continuitatea acestora sub raport cantitativ, calitativ şi valo-
ric.
În general, problemele de alocare în timp şi spaţiu a unei re-

surse pot fi rezolvate prin diversele metode ale cercetării operaţionale. Literatu-
ra forestieră este bogată în astfel de aplicaţii, dar pentru a le înţelege şi aplica cu
succes este nevoie de formarea unui model mental al procesului de normalizare în
oi
timp a structurii fondului de producţie, lucru ce necesită un exerciţiu imaginativ
ăg
susţinut, într-un cadru conceptual definit prin bazele de amenajare.
Dr
Metodele de amenajare au caracteristici comune tuturor tehnologiilor:
n
continua perfecţionare (trecerea de la simplu la complex) difuzarea treptata în

ria
timp şi spaţiu a unei metode noi (transfer tehnologic) şi, implicit, folosirea con-
comitentă a mai multor tehnologii (metode), în scopul verificării corectitudinii
Ma
determinării principalului rezultat al amenajării pădurilor: posibilitatea, ca mijloc

de normalizare a structurii fondului de producţie. Metodele de amenajare sunt gru-
ht
pate în următoarele mari categorii, în funcţie de un principiu comun:

rig
metode bazate pe repartiţie

py
metode ce urmăresc normalizarea fondului de producţie din punct

Co
de vedere al structurii, mărimii sau creşterii.
Potrivit primei abordări, suprafaţa pădurii este repartizată în suprafeţe

mai mult sau mai puţin egale, ce urmează fi exploatate la anumite intervale de
timp (an sau afectaţie). Metodele bazate pe principiul repartiţiei egale în timp sunt
cele mai simple şi mai vechi.
Structura normală pe clase de vârstă nu este urmărită explicit prin aplica-

rea metodelor din această categorie, dar ea ar putea rezulta după primul ciclu
de producţie dacă, fireşte, respectiva structură nu este perturbată de alţi factori.
Metodele bazate pe repartiţie au un caracter rigid: un plan de amenajare odată

făcut trebuie respectat o perioadă lungă de timp, fără a avea garanţia că produc-
ţia de lemn va fi continuă. O singură metodă din această categorie asigură recol-
te constante de lemn – aceea a afectaţiilor pe volum dar, cum se va vedea în
continuare, această egalitate e mai degrabă în plan teoretic: volumele recoltabile
71
efectiv diferă mult de la o perioadă la alta, cel puţin datorită diferenţelor dintre
creşterile estimate ale arboretelor şi cele reale.
În schimb, metodele din a doua categorie urmăresc explicit normalizarea

fondului de producţie în raport fie cu structura (metoda claselor de vârstă şi
metoda creşterii indicatoare), fie cu mărimea, fie cu creşterea. Această normali-
zare se realizează treptat, prin refacerea periodică a planurilor de recoltarea dar
ţinând totdeauna cont de diferenţa dintre ceea ce ar trebui să fie – modelul pă-
durii normale – şi pădurea reală.
Metodele ce urmăresc normalizarea mărimii fondului de producţie sunt

de fapt procedee de calcul al posibilităţii, motiv pentru care au şi fost denumite,
oarecum peiorativ, metode bazate pe formulă. Ca modalităţi de verificare a
posiblităţii calculate prin alte metode, respectivele formule sunt încă utile şi de
actualitate: metoda cameralistă de exemplu, este încă utilizată în Austria.
O lungă perioadă de timp metodele de amenajare au evoluat sub presiu-

nea cererii de lemn; cu mai multe decenii în urmă, în contextul gospodării
oi
multifuncţionale a pădurilor această cerere nu mai putea fi satisfăcută prin apli-
ăg
carea tăierilor rase; aşa că metodele de amenajare au evoluat în direcţia norma-
lizării structurii fondului de producţie prin aplicarea tratamentelor cu regenera-
Dr
re sub adăpost pe perioade mai mari decât mărimea unei clase de vârstă. Aşa-
dar structurile echiene, pentru care a fost gândit modelul pădurii normale, sunt
n
ria
înlocuite de altele, relativ pluriene. Se deschid astfel două posibilităţi, ce polari-

zează de fapt gândirea şi practica amenajistică:
Ma
continuarea procesului de diversificare structurală a pădurilor, justi-

ficată de considerentele protecţiei mediului şi conservării
ht
biodiversităţii, sacrificând rentabilitatea gospodăririi pădurilor;

rig
aplicarea în continuare a metodelor de amenajare specifice pădurii

py
normale pe noile structuri relativ pluriene, cu preţul unui control mai

mic asupra mărimii fondului de producţie şi a concordanţei ce trebu-
Co
ie realizată între creştere şi producţie.
Există, fireşte, şi o a treia cale, ce nu ar trebui respinsă din principiu: spe-

cializarea funcţională. Aceasta presupune intervenţii minime în pădurile cu rol
deosebit de protecţie astfel încât structura acestora să se diversifice în mod na-
tural, respectiv re-echienizarea pădurilor relativ pluriene deja existente, pentru
a acoperi costurile gestionării celor din prima categorie (vezi exemplul teoretic
prezentat în subcapitolul 3.2 „Argumentarea economică a zonării funcţionale a pă-
durilor”.
Studierea metodelor de amenajare este prima condiţie a formarii gândirii

amenajistice, dar şi o potenţiala sursă de continuă perfecţionare a metodelor ce
se aplică la un moment dat.
72
Metode bazate pe principiul repartiţiei
Acestea sunt cele mai vechi metode de amenajare. Continuitatea produc-

ţiei se asigură prin simpla împărţire a suprafeţei pădurii în parchete anuale - în
cazul parchetaţiei - sau în afectaţii, adică suprafeţe de pădure ce sunt exploatate
în perioade de timp bine precizate. Dacă nu apar perturbaţii în structura fondu-
lui de producţie (doborâturi, uscări masive, incendii), după un ciclu de produc-
ţie se obţine o structură normală pe clase de vârstă.
Ceea ce diferenţiază aceste metode de cele ce urmăresc explicit normali-

zarea este faptul că ciclul de producţie nu are nici o legătură cu exploatabilitatea - aşa
cum aceasta este definită ca bază de amenajare - fiind stabilit mai mult sau mai
puţin arbitrar.
Metoda parchetaţiei simple
Această metodă necesită cunoaşterea doar a suprafeţei fondului de pro-

ducţie, parchetele anuale rezultând din raportul dintre suprafaţa fondului de
oi
producţie şi numărul de ani ai rotaţiei (ciclului).
ăg
Având în vedere principiul metodei, nu se vorbeşte de ciclu, în accepţiu-
Dr
nea actuală, ci de rotaţie, întrucât nu se urmăreşte explicit reînnoirea unor mij-
loace de producţie, ci doar revenirea cu lucrări de exploatare pe aceleaşi supra-
n
ria
feţe, la intervale egale.

Ma
Parchetaţia simplă reflectă doar preocuparea de alocare în timp a

arboretelor, nu şi în spaţiu. Metoda nu asigură totdeauna recolte egale, deoare-
ht
ce volumele parchetelor anuale diferă de la o parcelă la alta, datorită diferenţe-

rig
lor de productivitate.
py
Metoda parchetaţiei proporţionale (pe volum)

Co
Aplicând parchetaţia simplă s-a constat că, dacă se taie suprafeţe egale,
nu se obţin neapărat şi volume egale; principalul motiv: diferenţele de produc-
tivitate dintre staţiuni. Considerând trei niveluri de productivitate, recolte con-
stante se obţin dacă este satisfăcută relaţia (7-1):
P1m1 = P2 m 2 = P3m 3 ( 7-1)
în care P1,2,3 - suprafaţa parchetului anual pentru cele trei clase de productivita-
te, iar m1,2,3 - creşterile medii la exploatabilitate pe clase de productivitate.
Având în vedere că suprafaţa ce corespunde fiecărui tip staţional trebuie

împărţită în parchete anuale invers proporţionale cu creşterea medie (produc-
ţia), se poate scrie relaţia (7-2):
73
S1 S2 S3
+ + =r ( 7-2)
P1 P2 P3
în care S1,2,3 reprezintă suprafeţele corespunzătoare celor trei niveluri de pro-
ductivitate staţional iar r este ciclu (revoluţia).
Descompunând relaţia (7-1) în cele trei ecuaţii şi combinându-le cu relaţia

(7-2) se ajunge la un sistem de trei ecuaţii cu trei necunoscute - P1, P2 şi P3 - sis-
tem ce se rezolvă prin metoda substituţiei. Semnificaţia ecuaţiei (7-2) este sim-
plă: rotaţia este "descompusă" în 3 sub-rotaţii mai mici care, însumate, dau rota-
ţia r.
Metoda afectaţiilor pe volum
Potrivit principiului continuităţii, din păduri trebuie să se extragă canti-

tăţi egale de la an la an. Suprafaţa pădurii este împărţită în parcele mari, de 35-
50 ha, pe care urmează să se creeze arborete uniforme. Subparcelele nu sunt
necesare pentru reglementare, ci doar pentru a determina cât mai exact volu-
oi
mul. Pentru determinarea posibilităţii şi asigurarea continuităţii se parcurg ur-
mătoarele etape: ăg
Dr
Se fixează ciclul şi se împarte în perioade egale, în general de 20 de
ani.
n
Arboretele se grupează apoi pe clase de vârstă iar acestea se reparti-

ria
zează în mod corespunzător pe perioade, după care se determina

Ma
vârsta la care urmează să fie exploatat fiecare arboret.

Pe baza vârstelor astfel calculate, în funcţie de caracteristicile fiecărui
ht
arboret, se calculează volumul la exploatabilitate, adăugând la volu-

rig
mul iniţial şi creşterea corespunzătoare.

Volumele se totalizează pe perioade.
py
Co
Datorita distribuţiei neuniforme pe clase de vârstă volumele astfel obţi-

nute nu sunt egale, motiv pentru care distribuţia obţinută se modifică,
întocmindu-se un plan general de recoltare, astfel încât fiecare perioadă să fur-
nizeze un volum recoltabil relativ constant. Diferenţele, inevitabile de altfel, nu
trebuie să depăşească 20%. . Se subînţelege că, modificând repartizarea iniţială
pe perioade (pasul 2), se fac inevitabile sacrificii de exploatabilitate atât în plus,
cât şi în minus. În tabelul 7-1 se prezintă soluţia iniţială a unui astfel de plan
general de recoltare, soluţie ce trebuie să fie astfel gândită încât sacrificiile de
exploatabilitate să fie minime, ceea ce înseamnă ca fiecare parcelă (arboret ) să
fie recoltată nici mai devreme, nici mai târziu de exploatabilitate.
Tabelul 7-1
Exemplu de soluţie iniţială a planului general de recoltare potrivit meto-
dei afectaţiilor pe volum
Parcela TA TEX Volum la Volum recoltabil în perioada…
l
74
exploa-
tabilitate
I II III IV V
1 30 110 500 0 0 0 500 0
2 40 100 650 0 0 650 0 0
3 50 100 300 0 0 300 0 0
4 20 100 500 0 0 0 Da Nu
… … …. … … … … … …
11 20 110 800 0 0 0 0 Da
12 60 120 230 0 0 230 0 0
13 40 100 540 0 0 540 0 0
14 80 120 300 0 300 0 0 0
15 80 100 700 700 0 0 0 0
16 100 110 800 800 0 0 0 0
Volum recoltabil pe perioadă
(m3 ) 2170 300 2020 2160 1900
Diferenţe faţă de volumul
oi
mediu (m3 ) 460 -1410 310 450 190
ăg
După cum se observă, această repartiţie este departe de a fi optimă din
Dr
punct de vedere al continuităţii: în ultima linie a tabelului sunt prezentate dife-
n
renţele faţă de volumul mediu pe perioade. Soluţia iniţială s-ar îmbunătăţii dacă
ria
parcela 3, în loc să fie planificată în afectaţia a treia, ar fi exploatată mai devre-

me, în afectaţia a doua , pentru care deficitul de arborete recoltabile este de 1420
Ma
m3 – acesta ar fi un sacrificiu în minus. Volumele s-ar echilibra în continuare

dacă recoltarea celor 700 m3 din parcela 15 ar întârzia cu 20 ani – ceea ce în-
ht
seamnă sacrificiu în plus – fiind re-planificată pentru a doua perioadă. Dificul-

rig
tate metodei de aici începe: mutând parcelele dintr-o afectaţie în alta, se schim-
py
bă şi volumele recoltabile la exploatabilitate, ceea ce înseamnă că procesul de

căutare a soluţiei optime se reia, dar totdeauna de la o soluţie mai apropiată de
Co
cea optimă. Datorită acestui proces iterativ de optimizare a modului de alocare

a recoltelor, metoda a fost denumită peiorativ drept „metoda sertarelor”
(Stinghe, 1939).
Prin împărţirea volumului de exploatat într-o afectaţie la numărul anilor

din perioadă se obţine posibilitatea anuală. Pe baza planului general de recolta-
re, se întocmeşte un plan special de recoltare, la începutul fiecărui deceniu.
Metoda afectaţiilor pe suprafaţă
Metoda afectaţiilor pe volum a fost gândită în primul rând pentru pădu-

rile de molid, ce erau regenerate prin tăieri rase urmate de împăduriri; prin ur-
mare intervalul de timp scurs între anul începerii exploatării şi cel al încheierii
procesului de regenerare nu depăşea perioada. Dar pentru pădurile de foioase
din Franţa, în care se aplica tratamentul regenerărilor progresive, continuitatea
ar fi fost mai greu asigurată de metoda afectaţiilor pe volum întrucât acest tra-
tament presupune extrageri repetate, eşalonate pe o perioadă mai mare de timp.
75
În plus, aceste tăieri trebuie corelate cu anii de fructificaţie a speciilor, ceea ce
presupune o mai mare libertate în marcarea şi exploatarea arborilor şi, implicit,
un control mai redus pe volum.
Unul dintre elevii lui Ludwig Hartig, Heinrich Cotta (1763-1844), a adap-
tat metoda afectaţiilor pe volum la specificul silvicultural al pădurilor din Fran-
ţa, urmărind continuitatea pe suprafaţă, nu pe volum. Potrivit acestei metode,
mărimea convenabilă a parcelelor este de 15-20 ha.
Prin metoda afectaţiilor pe suprafaţă se urmăreşte normalizarea structurii

pădurii şi amplasării spaţiale a parchetelor, potrivit unei gradaţii normale de
clase de vârstă, pe parcursul unui singur ciclu. Repartizarea arboretelor pe pe-
rioade nu se face doar în raport cu vârsta şi starea acestora, ci şi în funcţie de
amplasarea lor în spaţiu (în forma evoluată a metodei). Paşii ce trebuie parcurşi,
potrivit acestei metode, sunt următorii:
Se stabileşte parcelarul pădurii.
Se fixează revoluţia (ciclul) şi se împarte în perioade de 20 ani.
Se face planul pe afectaţii - planul general de exploatare - similar me-
oi
todei afectaţiilor pe volum, diferenţa constând în faptul că se urmă-
ăg
reşte egalitatea dintre suprafeţele afectaţiilor, nu egalitatea volume-
Dr
lor, ca în cazul metodei propuse de Hartig.
În funcţie de amplasarea pe hartă a parcelelor, se fac compensaţii în-
n
tre afectaţii, chiar cu preţul unor sacrificii de exploatabilitate.

ria
Pentru afectaţia în rând se stabileşte posibilitatea anuală pe suprafaţă.

Ma
Se face un plan special de exploatare pentru perioada curentă.
Metoda afectaţiilor mixte

ht
rig
Din nevoia de a combina avantajele afectaţiilor pe volum - continuitatea

py
recoltelor – cu cele ale afectaţiilor pe suprafaţă - ordinea spaţială a arboretelor

exploatabile - a rezultat metoda afectaţiilor mixte, prin care se urmăresc, în pa-
Co
ralel, ambele obiective. Se procedează astfel:

Arboretele se repartizează pe perioade, în funcţie de vârstă,
formându-se afectaţii de suprafeţe egale.
Se determină volumul producţiei pe perioade, dar calculele se limi-
tează la 2-3 perioade.
Dacă volumele corespunzătoare nu diferă prea mult - se admit dife-
renţe de 20% - se păstrează repartiţia iniţială. Dacă nu, se fac depla-
sări de parcele de la o perioadă la alta până când se obţine o situaţie
convenabilă.
Metoda afectaţiilor mixte a fost aplicată mult timp, motiv pentru care a şi
fost îmbunătăţită continuu.
76
Afectaţiile permanente
Louis Parade (1802-1865), elev al profesorului H. Cotta, a simplificat me-

toda afectaţiilor pe suprafaţă, renunţând la obiectivul normalizării structurii
pădurii după primul ciclu de producţie. Accentul a fost pus, în schimb, pe con-
centrarea tăierilor în părţi unitare de pădure şi pe reducerea sacrificiilor de exploatabi-
litate, sacrificii ce erau inevitabile atunci când se urmărea normalizarea structu-
rii pădurii după primul ciclu.
A început astfel să câştige teren principiul eficienţei în amenajarea păduri-

lor. Oricare din metodele precedente nu asigură o minimă eficienţă a lucrărilor
de exploatare, deoarece nu urmăresc reducerea gradului de dispersare a tăieri-
lor. Avantajele reducerii gradului de dispersare a tăierilor nu se limitează doar
la eficienţa lucrărilor de exploatare, ci şi la aceea a lucrărilor de regenerare, de
îngrijire a seminţişurilor şi de conducere a arboretelor. Ori de câte ori o anume
lucrare se execută pe o suprafaţă mare - deci arboretele în care se intervine sunt
grupate - se reduc costurile fixe, de organizare a lucrărilor.
oi
Metoda afectaţiilor revocabile
ăg
Această metodă a rezultat din metoda afectaţiilor permanente,
Dr
schimbându-se însă condiţiile de constituire a afectaţiilor.
n
ria
Mai precis, s-a renunţat şi la ideea constituirii unei afectaţii dintr-o porţi-
une unitară de pădure, precum şi la ideea caracterului permanent al afectaţiilor.
Ma
S-au păstrat doar principiile minimizării sacrificiilor de exploatabilitate şi continui-

tăţii recoltelor, urmând ca la finele fiecărei perioade să se refacă planul general
ht
de recoltare. O particularitate a metodei este aceea că admite afectaţii inegale,

rig
dar care respectă rapoartele din relaţia (7-3).

py
S r
= ( 7-3)
Co
s p
în care S - suprafaţa pădurii, s - suprafaţa afectaţiei, r - ciclul, p - lungimea pe-
rioadei. Întrucât afectaţiile ce nu sunt în rând şi-au pierdut orice sens pentru
reglementarea producţiei - fiind doar un mijloc de verificare a asigurării conti-
nuităţii, metoda a condus la afectaţiile unice.
Metoda afectaţiilor unice
Renunţându-se complet la ideea creării unei gradaţii de clase de vârstă

dispuse într-o anumită ordine sau la aceea a grupării arboretelor în afectaţii su-
prapuse pe trupuri compacte de pădure, s-a ajuns la constituirea unor afectaţii
unice, a căror suprafaţă este proporţională cu mărimea perioadei de timp pe
care se urmăreşte asigurarea continuităţii (idee păstrată din metoda afectaţiilor
revocabile, relaţia 7-3).
77
Dacă suprafaţa este proporţională cu mărimea perioadei de timp pe care
se urmăreşte asigurarea continuităţii, atunci şi structura pe clase de vârstă a
pădurii se apropie de o una normală.
Pentru constituirea afectaţiei se porneşte fie de la suprafaţa arboretelor

exploatabile, situaţie în care se determină p, fie la stabilirea anticipată a perioa-
dei p, situaţie în care se determină s, urmând ca această suprafaţă să fie "com-
pletată" cu arborete ajunse sau care vor ajunge la vârsta exploatabilităţii în cei p
ani, cât durează perioada.
Metoda afectaţiilor unice pare a fi flexibilă în momentul constituirii

afectaţiilor, dar este totuşi rigidă după aceea, fiind asemănătoare metodei
parchetaţiei proporţionale.
Recapitularea metodelor bazate pe afectaţii

Afectaţiile pe volum: singurul criteriu de repartiţie este volumul la
exploatabilitate
Afectaţiile pe suprafaţă: criteriu de repartiţie este suprafaţa, ţinând însă cont
oi
de gradaţia de vârste la care pădurea trebuie să ajungă; se face un plan special
ăg
de recoltare pentru afectaţia în rând şi se calculează posibilitatea pe volum
Dr
doar pentru prima afectaţie.
Afectaţiile mixte: combinaţie a afectaţiilor pe volum şi a celor pe suprafaţă;
n
diferenţele dintre volume pot fi de până la 20%. Egalitatea volumelor se

ria
urmăreşte pe primele trei perioade (ceea ce corespunde unei continuităţi pe 60

Ma
ani).
Afectaţiile permanente: o afectaţie este formată din arborete grupate (trupuri
ht
sau bazinete), chiar cu riscul unor sacrificii de exploatabilitate

rig
Afectaţii revocabiule: La finele fiecărei perioade se reface planul general de

recoltare. Suprafaţa afectaţiilor este direct proporţională cu mărimea
py
perioadelor. Singurele principii de regleementare se referă la sacrificiile de

Co
exploatabilitate (ce trebuie să fie cât mai mici) şi continuitatea recoltelor.

Afectaţii unice: pentru constituirea afectaţiei în rând (singura ce interesează) se
porneşte de la suprafaţa arboretelor explotabile (mărimea afectaţiei) şi se
calculează apoi, potrivit relaţie (7-3), perioada corespunzătoare.
Metode de normalizare a mărimii fondului de producţie
Pădurea normală
Reglementarea procesului de producţie conform principiului repartiţiei s-

a dovedit totuşi incapabilă să asigure continuitatea termen lung.
Principala condiţie pentru asigurarea continuităţii prin metode bazate pe

repartiţie este regenerarea sigură a pădurii, de-a lungul unei rotaţii; condiţie
greu de îndeplinit, deoarece mulţi factori sunt imprevizibili (secete, doborâturi
de vânt, etc.).
78
Potrivit metodelor bazate pe repartiţie, se consideră că pădurea este o re-
sursă naturală regenerabilă în orice condiţii, capabilă să producă lemn de calitate în
orice condiţii. Or, nu este aşa. Pe măsură ce s-a redus suprafaţa pădurilor natura-
le, s-a constatat că producţia pădurilor cultivate ce le-au luat locul a scăzut.
Atunci silvicultorii au simţit nevoia să creeze nişte modele de referinţă, spre
care să conducă pădurea cultivată; acestea au fost tabelele de producţie.
Având tabelele de producţie, s-a mers apoi la a crea un model ideal al pă-
durii, şi acesta a fost acela al pădurii normale din punct de vedere al distribuţiei cla-
selor de vârstă. Având tabelele de producţie şi apoi şi tabele de sortare, a devenit
posibilă şi stabilirea vârstei optime de tăiere a fiecărui arboret în parte, în fun-
cţie de interesele şi obiectivele administraţiei silvice.
Aşadar, s-a schimbat complet sensul reglementării prin amenajament:

dacă metodele bazate pe repartiţie pornesc de la pădure ca ansamblu şi se ajunge
apoi la arboret, noile metode, bazate pe normalizarea fondului de producţie (FP) por-
nesc de la ceea ce trebuie făcut în fiecare arboret în parte, ajungând apoi la modelul
structural al viitoarei păduri, ce urmează a fi creată prin regenerarea tuturor
oi
arboretelor existente la momentul amenajării.
ăg
Un FP normal se caracterizează prin mărime, structură şi creştere. Întrucât
Dr
între aceste atribute relaţia este univocă, metodele de amenajare dezvoltate în
jurul acestui concept au fost de la început orientate fie spre normalizarea mări-
n
ria
mii, fie spre normalizarea structurii, fie a creşterii FP.

Ma
Metoda cameralistă
ht
Metoda cameralistă (sau metoda austriacă) permite calculul posibilităţii

rig
(P) folosind următoarea relaţie:

py
R−N
P=C+ ( 7-4)
Co
a
în care C este creşterea anuală medie a pădurii, calculată la vârsta exploatabili-
tăţii, R este fondul de producţie real, N fondul de producţie normal iar a este
perioada de timp în care se doreşte lichidarea diferenţei dintre R şi N.
Metoda a fost descrisă pentru prima data în 1811, deşi a fost aplicata încă
de la 1788, ca urmare a unui decret al Curţii Imperiale de la Viena.
Metoda Karl Heyer
Singura diferenţă dintre metoda austriacă şi metoda Karl Heyer constă în

faptul ca cea de a doua ia în consideraţie şi creşterea pe parcursul perioadei de
timp în care se lichidează diferenţă dintre fondul de producţie real şi fondul de
producţie normal. Aşadar se poate scrie că
79
R -N +∑v
P=C+ ( 7-5)
a
în care variabilele comune cu relaţia (7-4) au aceleaşi semnificaţii, în plus apă-
rând Σv, ce este suma creşterilor în intervalul a.
Metoda raţională
Autorul metodei, J. Chr. Hundeshagen, a plecat de premisa ca pădurea

este un mijloc de producţie, iar lemnul este singurul produs. Ducând analogia
mai departe, pădurea este un "capital" natural, ce fructifică asemeni unui capital
depus în bancă, aducând o rentă anuală egală cu creşterea (Stinghe, 1939). Tot
aşa cum renta creată de un capital depus în bancă este egală cu dobânda, şi pro-
centul de recoltare poate fi exprimat ca raport dintre creşterea normală şi fondul
de producţie normal. Aşadar, posibilitatea P este data de relaţia:
C
P=R ( 7-6)
N
oi
ăg
în care R este mărimea fondului real de producţie, N este fondul normal de
producţie iar C este creşterea (medie) a fondului normal de producţie. Raportul
Dr
C/N a fost denumit procent de recoltare, prin analogie cu procentul bancar,
respectiv rata anuală de fructificare a capitalului. Se observă că, deşi acest ra-
n
port rămâne constant, posibilitatea variază direct proporţional cu mărimea fon-

ria
dului real de producţie (R).

Ma
Deoarece relaţia presupune inventarierea tuturor arboretelor - ceea ce ar

ht
fi ne-economic - în practică s-a adoptat o relaţie simplificată, în care fondul real

rig
se estimează doar pentru arboretele a căror vârstă a depăşit jumătatea ciclului

(R’), iar FP normal se stabileşte tot pentru aceeaşi categorie de arborete. A fost
py
introdus astfel aşa-numitul factor de recoltare parţial, respectiv raportul C/N’,

Co
N’ fiind fondul de producţie normal pentru arboretele a căror vârstă este mai
mare de r/2 (r fiind ciclul). Prin urmare, formula posibilităţii devine
C
P = R' ( 7-7)
N'
Metoda Masson-Mantel
Pentru a putea recolta cantităţi constante, pădurea trebuie sa fie constitui-

tă dintr-o gradaţie continuă de arborete de vârste diferite, dar de suprafeţe ega-
le. Pădurea normală presupune o serie de arborete ale căror vârste formează o
progresie aritmetica cu raţia 1, egale ca suprafaţă. Mărimea FP normal, respec-
tiv N, este dată de relaţia N=r⋅C/2, ceea ce înseamnă că (C/N)=2/r. Înlocuind
în formula raţională factorul de recoltare C/N cu 2/r, rezultă că
80
2
P=R ( 7-8)
r
Metoda a fost recomandată şi pentru codrul grădinărit, deşi noţiunea de

ciclu nu are sens, în acest context. În plus, la grădinărit, singurul criteriu după
care poate fi apreciată starea de normalitate a mărimii FP este creşterea
(Rucăreanu, 1967, p. 247).
Metoda Mélard
Potrivit aceleiaşi asocieri între mărimea fondului de producţie la codru

regulat şi mărimea fondului de producţie la codru grădinărit16 şi raportului op-
tim dintre volumele a trei clase de diametre, metoda Melard presupune împăr-
ţirea ecartului de variaţie a diametrelor în trei clase: arborii groşi (V3), arborii
mijlocii (V2) şi arborii subţiri (V1). Proporţia dintre aceste volume este de 5:3:2 şi
a constituit răspunsul pe care Gurnaud l-a dat în 1903 întrebării ridicate de
Ernest Guinier privind amenajarea unei păduri în care nu există nici gradaţie a
vârstelor şi este imposibil de definit starea arboretelor (Dissescu et al., 1987).
oi
ăg
Pragurile de diferenţiere sunt 2/3 Dmax, respectiv 1/3 Dmax, prin Dmax
Dr
notându-se diametrul ţel. Având în vedere faptul ca între V3 şi V2 este un raport
de 5/3 (vezi figura 7-1, respectiv numărul de triunghiuri dreptunghice elemen-
n
tare) iar posibilitatea se recoltează numai din cate-

ria
Ma
ht
rig
py
Co
16
Diferenţele fiind datorate elementelor de referinţă (arboretele la codru regulat, arborii la codru
grădinărit).
81
goria arborilor groşi, rezultă că posibilitatea poate fi calculată în două moduri:
fără a include creşterile în volumul V3, situaţie în care posibilitatea este dată de
raportul dintre volumul arborilor groşi şi intervalul de timp în care aceştia vor
fi recoltaţi, respectiv r/3;
V3 3 V3
P= = ( 7-9)
r r
3
adăugând creşterile la V3, creşteri ce sunt egale tot cu suprafaţa unui triunghi
elementar (figura 7-1), situaţie în care
V3
V3 +
P= 5 = 18 V3 ( 7-10)
r 5r
3
oi
Avantajul acestei metode constă în faptul că, atunci când distribuţia vo-
ăg
lumelor pe cele trei clase de diametre este anormală, există posibilitatea transla-
tării stânga-dreapta a pragului dintre V2 şi V3, astfel încât să se restabilească
Dr
proporţia 5/3 între V3 şi V2 (figura 7-1): dacă trebuie mărit V2 respectivul prag
se mută spre dreapta; dacă, din contră, există un deficit de arbori groşi, pragul
n
ria
se mută spre stânga.

Ma
Există şi soluţie analitică a acestei probleme, bazată pe un din regulile

proporţiilor derivate (Rucăreanu, 1967) se bazează pe proporţiile derivate (rela-
ht
ţia 7-11)
rig
py
V3 5 V3 V2 V3 V2 + V3 5(V2 + V3 )
Co
= ; = ; = V3 = ( 7-11)
V2 3 5 3 5 8 8
82
0 1/3 D 2/3 D D
V1 V2 V3
Figura 7-1 Determinarea posibilităţii prin metoda Mélard
oi
ăg
Dr
Înlocuind valoarea determinată pentru V3 prin relaţia (7-10) într-una din
relaţiile (7-9) sau (7-10) se poate calcula posibilitatea şi pentru situaţiile în care
n
nu este respectată condiţia grafică.

ria
Metode de normalizare a structurii fondului de producţie

Ma
Metoda claselor de vârstă, varianta românească

ht
rig
Descrierea metodei
py
Co
Metoda cea mai cunoscută prin care se realizează normalizarea structurii

fondului de producţie este metoda claselor de vârstă. Metoda claselor de vârstă,
în varianta românească, are un caracter analitic - în sensul că realizează o anali-
ză detaliată a structurii actuale şi a modalităţilor de a îndruma această structură
spre una normală.
De asemenea, are caracter cultural, deoarece îndrumarea fondului de

producţie se realizează în funcţie de posibilităţile silviculturale de aplicare a
tratamentelor prin care se realizează structurile-ţel stabilite.
Etapele de parcurs sunt următoarele:

Se stabilesc structurile reală şi normală.
Se stabileşte suprafaţa periodică normală, Sn, cu ajutorul relaţiei (7-
12), în care p reprezintă numărul de ani din perioada, S - suprafaţa
pădurii iar r este ciclul;
83
S
Sn = p ( 7-12)
r
Se constituie suprafaţa periodică în rând, prin încadrarea arboretelor
pe urgeţe de regenerare şi se stabileşte dacă există excedent de arborete
exploatabile, sau deficit.
Se verifică dacă diferenţa dintre SP 2 (a doua suprafaţă periodică) şi
SP1 (suprafaţa periodică în rând) este mai mică de 20%; dacă nu, se
mută câteva u.a. din SP1 în SP2 sau invers (în raport cu urgenţa de
regeneare), astfel încât se fie realizată condiţia de echilibru între cele
două suprafeţe periodice.
Existenţa excedentului de arborete exploatabile şi mărimea acestuia (E) se

face potrivit condiţiilor din tabelul 7-2, în care Sn este suprafaţa periodică nor-
mală, S1,2,3 reprezintă suprafeţele periodice 1, 2 şi 3, iar E este excedentul de
arborete exploatabile.
Tabelul 7-2
oi
Determinarea excedentului de arborete exploatabile în funcţie de mări-
ăg
mea perioadei (Giurgiu, 1988)
Dr
Perioadă de 30 ani Perioadă de 20 ani
n
Condiţia Formula de calcul Condiţia Formula de calcul

ria
Ma
S1>Sn; S2>Sn E=S1-Sn S1>Sn; S2>Sn E=S1-Sn

ht
S1>Sn; S2<Sn;
rig
S1>Sn;
E=S1+S2-2Sn S3>Sn; E=S1+S2-2Sn
S1+S2>2Sn
py
(S1+S2)>2Sn
Co
S1>Sn; S3<Sn;
E=S1+S2+S3-3Sn
S1+S2+S3>3Sn
Dacă există un excedent de arborete exploatabile, în funcţie de mărimea

acestuia, se corectează suprafaţa periodică în rând (Sp) conform relaţiei:
S
Sp = a k ( 7-13)
r
în care a reprezintă numărul de ani ai perioadei curente, S şi r au semnificaţiile
cunoscute iar k este un factor modificator stabilit prin normele tehnice, în raport
cu mărimea excedentului, exprimată procentual, faţă de distribuţia normală
(tabelul 7-3).
Tabelul 7-3
Valorile coeficientului k în funcţie de mărimea excedentului
84
Excedent(%) 1-10 11-30 31-50 51-70 71-90
k 1,02 1,04 1.08 1,11 1,14
Excedent (%) 71-90 91-110 111-130 131-150 Peste

151%
k 1,14 1,16 1,18 1,19 1,20
Încadrarea arboretelor în suprafeţe periodice trebuie făcută în aşa fel în-

cât posibilitatea pe suprafaţă în S2 să nu scadă cu mai mult de 20% faţă de posi-
bilitatea din S1.
În situaţia unui deficit de arborete exploatabile - perioada I este mai mică

decât Sn, în perioada I vor fi încadrate toate arboretele din urgenţa I, iar pentru
verificare se foloseşte şi procedeul suprafeţei minime la exploatabilitate, propus
de Giurgiu (1988), potrivit căruia suprafaţa periodică I este dată de minima ur-
oi
mătorului şir de rapoarte:
ăg
S1 S1 + S 2 S1 + S 2 + S 3 ∑
Si
Dr
; ; ; i
a1 a1 + a 2 a1 + a 2 + a3 ∑ a i
n
ria
i
Ma
Încadrarea arboretelor pe urgenţe de regenerare

ht
Urgenţa I. Arboretele care, în raport cu starea de vegetaţie şi

rig
sănătate, nu mai pot fi menţinute pe picior mai mult de 10 ani, fără

riscul degradării lor totale şi al unor influenţe negative asupra pă-
py
durii însăşi.
Co
1.1. Arborete ce urmează a fi recoltate în deceniul de aplicare a

amenajamentului.
1.2. Arborete cu vârste de peste 20 ani la codru şi peste 5 ani la crâng, foarte pu-
ternic afectate de factori biotici şi abiotici negativi (zăpadă, uscare, rezinaj, ex-
ploatare, etc.) încadrate în cel mai ridicat grad de vătămare – excesiv vătămate
1.3 Arborete neexploatabile cu densitate de la 0,1 la 0,3 cu vârste de peste 20 ani
la codru şi peste 5 ani la crâng.
1.4 Arborete neexploatabile, predominant (peste 70%) din arbori cu cioate pu-
ternic degradate (cu putregai, scorburi mari, cu vitalitate scăzută)
1.5 Arborete exploatabile parcurse cu tăieri de regenerare, cu densităţi de la 0,1
la 0,3, cu sau fără seminţiş utilizabil.
Urgenţa a II-a. Arborete exploatabile, care în raport cu dinamica procesu-

lui de regenerare, impun un ritm accelerat de exploatare, precum şi arboretele
85
neexploatabile aflate într-o stare de vegetaţie precară sau având o productivita-
te mult inferioară celei potenţiale.
2.1 Arborete exploatabile şi trecute de vârsta exploatabilităţii afectate de factori
biotici abiotici negativi, încadrate în grade de vătămare foarte puternic şi puter-
nic (volumul arborilor afectaţi reprezintă peste 20% din volumul total)
2.2. Arborete de tip artificial de productivitate inferioară, cu vârste mai mari de
20 ani, situate pe staţiuni de bonitate superioară şi mijlocie pentru speciile co-
respunzătoare tipului de pădure natural fundamental.
2.3. Arborete cu densităţi de la 0.4 la 0.6 cu vârsta mai mare decât jumătatea
vârstei exploatabilităţii, Arborete căror stare nu permite redresarea lor prin lu-
crări de împădurire a golurilor existente.
2.4. Arborete exploatabile de tip provizoriu.
2.5. Arborete exploatabile din unităţile de codru cu peste 70% arbori proveniţi
din lăstari
2.6. Arborete exploatabile cu densitate de la 0,4 la 0,6 cu seminţiş utilizabil.
oi
2.7. Arborete exploatabile cu densitate de la 0,4 la 0,6 fără seminţiş utilizabil.
ăg
2.8. Arborete exploatabile echiene şi relativ ehiene, cu densităţi de 0.7 şi mai
Dr
mari, de productivitate inferioară, de vitalitate subnormală
n
2.9. Arborete din unităţi de crâng trecute de vârsta exploatabilităţii, care nu pot
ria
fi menţinute fără a-şi pierde substanţial potenţialul de regenerare din lăs-

Ma
tari/drajoni.
Urgenţa III. Arborete ajunse sau trecute de vârsta exploatabilităţii, care

ht
prin structură, vitalitate şi stare de sănătate ar putea fi menţinute pentru acope-

rig
rirea unor deficite din perioada următoare (sacrificii de exploatabilitate în plus).

py
3.1. Arborete cu densităţi de 0,7 şi peste, echiene şi relativ echiene, de producti-

Co
vitate inferioară, de vitalitate cel puţin normală, trecute de vârsta exploatabilită-

ţii
vitate mijlocie şi superioară, de vitalitate cel puţin normală, trecute de vârsta
exploatabilităţii
vitate inferioară, de vitalitate cel puţin normală, ajunse la vârsta exploatabilităţii
3.4 arborete cu densităţi de 0,7 şi peste, echiene şi relativ echiene, de productivi-
tate mijlocie şi superioară, de vitalitate cel puţin normală, ajunse la vârsta ex-
ploatabilităţii
Notă. Arboretele încadrate în urgenţa a treia joacă un rol foarte important

în echilibrarea suprafeţelor între suprafeţele periodice I şi a II-a. În multe situa-
ţii, vârsta exploatabilităţii a fost majorată cu 10-20 ani, în numele funcţiilor spe-
ciale de protecţie pe care le îndeplineau respectivele arborete – potrivit unei
86
recomandări din normele tehnice de amenajare. Prin urmare, multe arborete ce
s-ar încadra în urgenţa 3.1 sau 3.2 (în funcţie de productivitate) sunt încadrate
în urgenţele 3.3 şi 3.4. Prin urmare, devine mai dificilă alegerea arboretelor ce
rămân în SPI şi a celor ce vor trece în SPII, din moment ce criteriul urgenţa de
regenerare devine inoperant.
Urgenţa IV. Arborete cu structuri naturale stabile, de regulă pluriene şi

relativ pluriene, de productivitate superioară şi mijlocie, de vitalitate cel puţin
normală şi cu consistenţa normală, considerate exploatabile în raport cu vârsta
atribuită.
4.1. Arborete pentru care, din cauza condiţiilor de teren, nu este posibilă aplica-
rea codrului grădinărit.
4.2. Arborete pentru care, în viitor, este posibilă aplicarea codrului grădinărit
Urgenţa V. Arborete considerate exploatabile în condiţiile sacrificiilor de

exploatabilitate în minus admise pentru pădurile din grupa a II-a. Ca regulă
generală, sacrificiile de exploatabilitate reprezintă jumătate din perioada gene-
oi
rală de regenerare: 10-15 ani la subunităţile de codru şi 20-30 la subunităţile de
ăg
cvasigrădinărit. La zăvoaie, codru convenţional şi crânguri sacrificiile pot fi de
maxim 5 ani.
Dr
5.1. Arborete cu densităţi de până la 0,7.

n
ria
5.2. Arborete cu densităţi de peste 0,7.

Ma
Urgenţa a V-a a fost creată pentru a facilita procesul de normalizare a

structurii la pădurile de codru regulat cu ajutorul tratamentelor cu perioadă
ht
normală şi lungă de regenerare: dacă se admit sacrificii de exploatabilitate egale

rig
cu jumătate din mărimea perioadei, având în vedere faptul că ciclul de produc-

ţie se stabileşte prin rotunjirea în plus a vârstei medii a exploatabilităţii, vârsta
py
medie la care se încheie procesul de regenerare a arboretelor exploatabile nu

Co
diferă prea mult de ciclu; diferenţele pot exista, dar nu depăşesc o clasă de vâr-
stă, cum se întâmplă în situaţiile în care nu se fac sacrificii de exploatabilitate iar
procesul de regenerare, care durează două trei decenii, începe atunci când
arboretele au ajuns la vârsta exploatabilităţii.
Stabilirea posibilităţii prin metoda claselor de vârstă
Procedeul deductiv
Potrivit acestui procedeu, posibilitatea anuală este raportul

dintre volumul ce se poate extrage din fiecare arboret inclus în su-
prafaţa periodică I şi lungimea perioadei generale de regenerare
adoptată pentru arboretul respectiv.
Volumul arboretelor exploatabile neparcurse cu tăieri se majorează cu

creşterea corespunzătoare unei perioade de timp egală cu jumătate din mărimea
87
perioadei de regenerare. Posibilitatea se calculează cu ajutorul următoarei rela-
ţii:
∑v i
vj
P= +∑ ( 7-14)
α nj
în care α este mărimea perioadei de regenerare pentru arboretele i, vj este vo-
lumul arboretelor în care a început procesul de regenerare şi au mai rămas nj
ani până la terminarea perioadei generale de regenerare.
Pentru brădete, făgete şi amestecuri se recomandă perioade de 30 ani.

Dacă ciclul nu este multiplu de 20 ani, prima perioadă va fi de 30 ani, restul de
20.
oi
ăg
n Dr
ria
Ma
ht
rig
py
Co
88
Procedeul inductiv
Procedeul inductiv porneşte de la indicii de recoltare stabiliţi pentru fiecare

arboret inclus în planul decenal; ceea ce rezultă din însumarea volumelor recol-
tabile este posibilitatea decenală, ce trebuie apoi împărţită la 10 pentru a o esti-
ma pe aceea anuală. Este un procedeu complementar celui deductiv, bazat pe
mărimea perioadei de regenerare.
Metoda creşterii indicatoare
Prima variantă a metodei creşterii indicatoare a apărut în

anul 1959, fiind prima metodă românească de amenajare a pădurilor.
Algoritmul de calcul este uşor de implementat în orice limbaj de
programare, motiv pentru care autorul (Carcea, 1968, 1978) i-a adus
o serie de îmbunătăţiri17, în baza sugestiilor apărute în literatura de
specialitate (Giurgiu, 1988; Rucăreanu, 1967; Rucăreanu et Leahu,
1982), dar şi a rezultatelor cercetărilor întreprinse în domeniu (Ianculescu,
1986). Metoda a fost oficializată încă din 1959, la început cu titlu de control al
oi
rezultatelor obţinute prin metoda claselor de vârstă, iar din 1969 ca metodă de
referinţă pentru determinarea posibilităţii în România.
ăg
Dr
Creşterea indicatoare este creşterea curentă a unui fond de producţie

n
normal, similar celui real din punct de vedere al compoziţiei, consistenţei şi

ria
productivităţii, dar distribuit normal pe clase de vârstă. Posibilitatea (P) se cal-

Ma
culează potrivit formulei

P = m ⋅ Ci ( 7-15)
ht
în care Ci este creşterea indicatoare iar m este un factor modificator.

rig
py
Creşterea indicatoare se stabileşte pe baza datelor primare (distribuţia

suprafeţelor pe specii şi clase de producţie) şi a creşterilor curente la jumătatea
Co
fiecărei clase de vârstă, preluate din tabelele de producţie. Relaţia de calcul a

creşterii indicatoare, potrivit definiţiei, este
m
Ci = ∑ S i ⋅ k i ⋅ c i ( 7-16)
i =1
în care Si este suprafaţa ocupată de specia i, ki este consistenţa medie a speciei i

iar ci este media creşterilor curente corespunzătoare claselor de vârstă conside-
rate.
În tabelul 7-4 se prezintă un exemplu de calcul, presupunând că ciclul es-

te de 120 ani. În coloanele 3-7 sunt înregistrate, din tabelele de producţie, creşte-
rile medii la jumătatea vârstei fiecărei clase, respectiv la 10, 30, 50, 70, 90 şi 110
ani, iar în coloana 10 se înregistrează creşterea indicatoare pe fiecare element de
arboret, calculată potrivit relaţiei (7-14). În activitatea curentă, media creşterilor
17
Inclusiv cele stabilite prin normele tehnice de amenajare a pădurilor, ediţia 1986.
89
curente pe clase de vârstă este înlocuită cu creşterea medie la exploatabilitate;
calculul este astfel simplificat, erorile fiind nesemnificative. Un procedeu mai
precis de estimare este cel propus de Giurgiu et Drăghiciu (2004).
Factorul modificator m se stabileşte în funcţie de ciclu şi mărimea exce-

dentului de arborete exploatabile, care, la rândul lui este funcţie de valoarea
unui alt parametru, Q, ce se calculează în funcţie de creşterea indicatoare şi di-
ferenţa dintre cea mai mică posibilitate anuală calculată pentru următorii 60 ani
şi creşterea indicatoare – relaţia (7-17).
20C i + Dm
Q= ( 7-17)
20C i
în care Ci este creşterea indicatoare iar Dm este cea mai mică valoare a diferen-
ţelor
oi
ăg
Dr
D d = 2Vde − 20C i
D1 = V1e − 20C i
n
ria
D 2 = V2e − 40C i
Ma
D 3 = Vee − 60C i
ht
rig
în care:
py
Vde este volumul ce va fi recoltat din arboretele ce devin exploatabile în primii

Co
zece ani;
V1e este volumul ce va fi recoltat din arboretele ce devin exploatabile în primii

20 ani;

40 ani;
90
Tabelul 7-4
Exemplu numeric de determinare a creşterii indicatoare
Specia Clasa de Suprafa- Consis- Creşterea curentă (m3 an-1ha-1) pentru a ... clasă de vârstă Ci
producţie ţa (ha) tenţa (Cjk)
i=1,m
oi
Sij medie
J=1,n I II III IV V VI
(kij)
ăg
Dr
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
n
Mo I 260 0,67 6,4 10,6 12,7 12,1 10,6 9,3 1791
ria
Ma
II 136 0,56 5,0 9,7 10,7 10,0 8,9 7,8 661
Fa I 590 0,78 2,3 7,2 8,5 8,2 7,7 7,1 3145
ht
rig
II 460 0,75 1,8 5,5 6,7 6,6 6,2 5,7 1869
py
III 254 0,67 1,4 3,9 5,1 5,1 4,8 4,5 703
Co
Total ... ... ... ... ... ... ... 8170
91
60 ani.
Deci V3e include V2e , V2e include V1e iar V1e include Vde .
e e e
La rândul lor, volumele Vd , V1 şi V2 se calculează luând în considera-
ţie şi mărimea perioadei de regenerare, folosind relaţiile (7-18), (7-19) respectiv
(7-20)
⎛ v1 v 2 v3 vn ⎞
Vde = 10 ⋅ ⎜⎜ d + d + d + ... + d ⎟⎟ ( 7-18)
⎝ 10 20 30 10 ⋅ n ⎠
⎛ v 2 v3 vn ⎞
V1e = 20 ⋅ ⎜⎜ 1 + 1 + ... + 1 ⎟⎟ ( 7-19)
⎝ 20 30 10 ⋅ n ⎠
oi
⎛ v4 vn ⎞
ăg
V2e = 40 ⋅ ⎜⎜ 2 + ... + 2 ⎟⎟ ( 7-20)
⎝ 40 10 ⋅ n ⎠
Dr
1 2 3
în care v d , v d , v d , v d reprezintă volumele arboretelor exploatabile în primul
n
n
ria
deceniu , care, potrivit stării lor, tratamentelor de aplicat şi perioadelor de rege-

nerare adoptate, ar putea fi recoltate integral în următorii 10 ani, 20 ani 30 de
Ma
ani, respectiv 10·n ani, plus creşterea producţiei lor principale pe jumătatea in-
tervalelor de timp considerate;
ht
rig
v 11, v 13 , v dn reprezintă volumele arboretelor exploatabile în primii 20 de ani, care,

py
potrivit stării arboretelor respective, tratamentelor de aplicat şi perioadelor de

regenerare adoptate, ar putea fi recoltate integral în 20, 30 sau 10n ani, plus
Co
creşterea producţiei lor principale pe jumătatea intervalelor de timp considera-

te;
v 24 , v 2n volumele arboretelor exploatabile în primii 40 de ani, care, potrivit stării

lor, tratamentelor şi perioadelor de regenerare considerate, ar putea fi recoltate
integral în 40 de ani, respectiv 10n ani, plus creşterea producţiei lor principale
pe jumătatea intervalelor de timp considerate.
e
În sfârşit, V3 se consideră egal cu volumul total al arboretelor exploata-
bile în primele trei perioade de 20 de ani, adică în primii 60 de ani, plus creşte-
rea producţiei lor principale pe jumătatea intervalului considerat (Leahu, 2001).
Volumele dintre membrul drept al relaţiei (7-19) trebuie diferenţiate în

raport cu mărimea perioadei de regenerare; în practică, din păcate, acest lucru
92
se întâmplă rar deoarece pentru arboretele ne-exploatabile este greu de estimat
mărimea perioadei de regenerare18.
De aceea, la proiectul didactic ce se elaborează la această disciplină nu

sunt folosite relaţiile 7-17-7-19 ci o foaie de calcul tabelar, concepută conform
tabelului 7-5. De precizat că datele din primele patru coloane – oricum
nerelevante în acest context – au fost suprascrise cu o serie de detalii privind
modul de calcul al perioadei pe care se calculează creşterile, condiţiile logice de
includere a arboretelor într-o categorie sau alta (diferenţa dintre vârsta actuală
şi aceea a exploatabilităţii), precum şi calculul cumulativ al volumelor respecti-
ve.
Fireşte, volumele recoltabile în deceniile trei, patru, cinci şi şase sunt doar
estimative, întrucât la volumele realizate la exploatabilitate se adaugă creşterile
corespunzătoare unei jumătăţi a perioadei de regenerare stabilită la nivel de
arboret.
Aparent, volumele recoltabile din fiecare arboret ce urmează a fi parcurs
oi
cu tratamente cu perioadă de regenerare de 30 ani ar putea fi estimate mai pre-
ăg
cis dacă, de exemplu, la volumul estimat la exploatabilitate se adaugă cinci creş-
Dr
teri pentru a determina volumul recoltabil în primul deceniu, 15 creşteri pentru
volumul recoltabil în deceniul 2 şi 25 de creşteri pentru volumele recoltabile în
n
deceniu 3. Dar media numărului de creşteri anuale ar fi astfel tot de 15, ceea ce
ria
nu înseamnă o îmbunătăţire a rezultatelor, ci doar o complicare inutilă a calcu-

Ma
lelor, şi aşa afectate de imprecizia estimării creşterilor curente propriu-zise şi,

mai ales, de probabilitatea (riscul) ca volumele respective să nu fie realizate.
ht
rig
py
Co
18
În fişa de descriere parcelară nu se precizează mărimea perioadei de regenerare ce va fi
aplicată la arboretele ne-exploatabile, deoarece asocierea celor două informaţii – „arboret ne-
exploatabil” cu „perioadă de regenerare” este considerată drept eroare de modului de validare a
datelor.
93
Tabelul 7-5
Modul calcul al volumelor ce vor deveni exploatabile în primii 10, 20, 40 şi 60 ani
Perioada Volume recoltabile (m3) în deceniile ...
Vârsta Exploa- pe care Perioada Volum la (deşi continuitatea este urmărită pe o perioadă de 60 ani, din unele arborete ce vor
Volum Vârsta
exploatabil în se esti- de rege- exploa- deveni peste 60 ani se va extrage lemn cel puţin şi în deceniile 7, 8, având în vede-
u.a. actual actuală re o perioadă maximă de regenerare de 30 ani )
tabilităţii deceni- mează nerare tabilitate
(m3) (ani)
(ani) ul.... creşterea (ani) (m3)
(ani)
1 2 3 4 5 6 7 8
Arbortele exploatabile în primul deceniu Pentru arboretele recoltabile în primul deceniu,
oi
1 5 10 6400 6400
sunt cele la care fie este depăşită vârsta creşterea se calculează pe un interval egal cu
ăg
exploatabilităţii, fie diferenţa TEX-TA≤10 1 15 30 25400 8467 8467 8466 jumătate din perioada de regenerare stabilită
pentru fiecare arboret în parte. În cazul celui de-al
Dr
1 5 10 1600 1600
doilea arboret, cu o perioadă de regenerare de
1 10 20 4892 2446 2446 30 ani, în primul deceniu se va recolta doar o
n
treime din volumul total.
ria
Vde 18914
Volumul recoltabil în primii 20 ani include, 8766 Perioada de pe care se calculează
Ma
2 25 30 26300 8767 8767
pe lângă Vde, şi volumele arboretelor pen- creşterile pentru primul arboret este
tru care este satisfăcută condiţia 2 20 20 15000 7500 7500 10+15 ani; 10 ani până când acesta
ht
10<TEX-TA≤20 2 15 10 4520 4520
va deveni exploatabil, adică până în
deceniul 2, 15 ani fiind jumătate din
rig
V1e= 18914 +8767+7500+4520=39701 perioada de regenerare
V2e însumează, pe lângă V1e, şi parte din py
volumul arboretelor ce vor deveni exploa-
Co
tabile în deceniile 3 şi 4, adică cele pentru
care este satisfăcută condiţia 20<TEX-
TA≤40 Perioada pe care se calculează 3 25 10 3600 3600
creşterile este de 20 ani, plus jumătate din
perioada de regenerare specifică fiecărui 3 35 30 57400 19133 19133 19134
arboret
4 45 30 15000 5000 5000 5000
4 35 10 4520 4520
V2e=39701+3600+19133+19133+4520=85817
94
Perioada Volume recoltabile (m3) în deceniile ...
Vârsta Exploa- pe care Perioada Volum la (deşi continuitatea este urmărită pe o perioadă de 60 ani, din unele arborete ce vor
Volum Vârsta
exploatabil în se esti- de rege- exploa- deveni peste 60 ani se va extrage lemn cel puţin şi în deceniile 7, 8, având în vede-
u.a. actual actuală re o perioadă maximă de regenerare de 30 ani )
tabilităţii deceni- mează nerare tabilitate
(m3) (ani)
(ani) ul.... creşterea (ani) (m3)
(ani)
1 2 3 4 5 6 7 8
Arbortele ce vor deveni exploatabile în 5 45 10 3600 3600
deceniile 5 şi 6 sunt cele pentru care este
5 55 30 57400 19133 19133 19134
satisfăcută condiţia 40<TEX-TA≤60. V3e
oi
include V2e, plus volumul ce va fi recoltat în 6 55 10 1400 1400
deceniile 5 şi 6 din arboretele ce vor fi
ăg
devenit exploatabile. Perioadele pe care se 6 65 30 15000 5000 5000 5000
calculează creşterile sunt de 40, respectiv
Dr
6 55 10 3600 3600
50 ani, plus jumătate din perioada de rege-
nerare specifică fiecărui arboret în parte V3e=85817+3600+19133+19133+1400+5000+3600=137683
n
ria
Ma
ht
rig
py
Co
95
Dacă Q≥1, posibilitatea se calculează în funcţie de creşterea indicatoare şi

factorul modificator m’, a cărui valoare se stabileşte în funcţie de Q şi de doi para-
metri a şi b, (relaţia 7-21) care, la rândul lor, depind de mărimea ciclului (tabelul
7-6).
m' = a + b ⋅ Q ( 7-21)
Tabelul 7-6
Valorile coeficienţilor din ecuaţia m’=a+bQ, utilizată la determinarea
posibilităţii prin metoda creşterii indicatoare
Coefi- Mărimea ciclului, în ani
cient
80 90 100 110 120 130 140 150 160
a 0,651 0,756 0,825 0,867 0,895 0,916 0,931 0,942 0,951
b 0,349 0,244 0,175 0,133 0,105 0,084 0,069 0,058 0,049
oi
ăg
Când Q<1, posibilitatea este egală cu posibilitatea anuală minimă, pentru
Dr
următorii 60 ani, ţinând cont de mărimea perioadei de regenerare volumul
n
arboretelor şi creşterea medie a acestora la jumătatea intervalului în care vor fi

ria
exploatate (detaliile sunt prezentate în tabelul 7-5). Practic, se adoptă ca posibili-

tate cel mai mic raport dintre
Ma
Vde Ve Ve Ve
; 1 ; 2 ; 3
ht
10C i 20C i 40C i 60C i

rig
py
Dacă cel puţin unul dintre aceste rapoarte este subunitar, se aplică relaţia
Vde V1e V2e V3e
Co
(7-22) în care ζ este cel mai mic dintre rapoartele ; ; ; .

10 20 40 60
ζ Δ iv
P=ζ+ ⋅ ( 7-22)
Vd 2
iar Δiv este diferenţa dintre creşterea producţiei totale şi creşterea producţiei
principale pe următorii 10 ani a arboretelor exploatabile în primul deceniu (Vd).
Metoda permite luarea în considerare atât a restricţiilor silviculturale pri-

vind perioadele de alăturare a parchetelor cât şi a efectelor pe care le au asupra
posibilităţii aplicarea tratamentelor cu diverse perioade de regenerare.
96
Nastasă (2000) sintetizează astfel avantajele aplicării metodei:

mobilitatea în ceea ce priveşte alegerea şi amplasarea în timp şi spaţiu
a tăierilor;
posibilitatea se calculează în raport cu întregul sistem de gospodărire
ce se aplică la nivel de unitate de producţie, într-o perioadă de timp
suficient de lungă (iniţial 40 de ani, mărită ulterior la 60 ani).
posibilitatea de control a măsurilor de gospodărire;
metoda are un înalt grad de adaptabilitate la restricţiile silviculturale,
ceea ce-i conferă un profund caracter ecologic comparativ cu alte meto-
de.
Analiza comparativă a metodei claselor de vârstă şi a creşterii indicatoare
Citind cu atenţie prezentările celor metode apare clar o diferenţă de prin-

cipiu, de mod de abordare: metoda claselor de vîrstă operează cu suprafeţe – abia la
sfârşit, după ce vor fi fost echilibrate cele două suprafeţe periodice, se trece la
calculul posiblităţii pe volum, calcultând mai întâi suprafaţa de parcurs în dece-
oi
niu şi abia la sfârşit posibilitatea pe volum. În schimb, metoda creşterii indica-
ăg
toare, în varianta actuală, ia în consideraţie doar volumele recoltabile în primii 10,
Dr
20, 40 şi 60 de ani; se ridică, fireşte, o întrebare: nu ar fi mai firesc ca această
metodă să fie încadrată în categoria celor ce urmăresc normalizarea mărimii
n
fondului de producţie? Răspunsul este nu, din două motive: 1) ordinea în care
ria
sunt parcurse cu tăieri arboretele este dată de distribuţia acestora pe clase de

Ma
vârstă şi 2) metoda nu ia în consideraţie diferenţa dintre fondul real şi cel nor-

mal de producţie, adică nu are nimic în comun cu metodele ce urmăresc norma-
ht
lizarea mărimii fondului de producţie; în plus, nu se limitează doar la calculul

rig
posibilităţii ci indică şi arbretele din care va fi recoltată aceasta, ca şi metoda cla-

selor de vârstă.
py
Co
De asemenea, s-a acreditat ideea potrivit căreia metoda claselor de vârstă

este mai flexibilă, deoarece ar permite sacrificii de exploatabilitate în minus, prin
încadrarea pe unor arborete în urgenţa a V-a. Dar metoda creşterii indicatoare
nu exclude încadrarea pe urgenţe de regenerare! În fond, presupune acelaşi mod
de lucru ca şi metoda claselor de vârstă iar proiectantul are aceeaşi libertate de a
echilibra volumele recoltabile pe decenii, în funcţie de starea arboretelor, ca şi în
cazul metodei claselor de vârstă; descrierea parcelară este aceeaşi pentru ambele
metode, de asemenea condiţiile de validare a datelor.
Normalizarea creşterii fondului de producţie - metoda controlului
Principiul metodei
Într-o structură plurienă, orice extragere de arbori modifică relaţiile dintre

arborii rămaşi: unii vor valorifica spaţiul de nutriţie şi vor creşte mai mult, alţii,
97
datorită poziţiei cenotice şi temperamentului, mai puţin. Drept urmare, orice

extragere conduce la modificări ale mărimii fondului de producţie şi trebuie să
existe un procent de recoltare căruia îi corespunde un fond de producţie maxim.
Aşadar, dacă se inventariază periodic aceeaşi suprafaţă se obţin volume

diferite, V2 şi V1. Dacă se notează cu E volumul extras între cele două intervenţii,
se poate stabili şi creşterea dintre cele două intervenţii, potrivit relaţiei C=V2-
V1+E. Dând diverse valori lui E, adică extrăgând în mod diferit, în suprafeţe ex-
perimentale permanente, se poate stabili acea intensitate E căreia îi corespunde o
creştere (C) maximă a fondului de producţie.
Metoda a fost publicată în 1878 de silvicultorul francez Adolphe Gurnaud

(1825-1898) dar a fost aplicată consecvent ceva mai târziu de Henri Biolley (1858-
1939). Din 1890 H. Biolley a utilizat această metodă într-o unitate forestieră din
regiunea Val-de-Travers (Elveţia). Primele rezultate au fost publicate în 1920,
stabilind astfel bazele teoretice ale metodei.
Principiul metodei s-a generalizat şi la arboretele de codru regulat, odată
oi
ce teoria controlului optimal a fost adaptată managementului forestier de către
ăg
Naslund (1969) şi Schreuder (1971), ce au încercat să găsească o rezolvare unita-
Dr
ră a celor două aspecte ale gestionării pădurilor: exploatabilitatea şi intensitatea
operaţiunilor culturale.
n
ria
Descrierea metodei
Ma
Suprafaţa pădurii se împarte în parcele bine delimitate în teren, a căror

ht
mărime nu trebuie sa depăşească 15 - 20 ha, pentru a îndeplini condiţia relativei

omogenităţi staţionale. Fiecare parcelă este o unitate independentă de cercetare
rig
şi control. În fiecare parcelă se inventariază arborii înaintea oricărei intervenţii,

py
în repausul vegetativ pentru a măsura cât mai precis efectul intervenţiilor asu-
Co
pra mărimii fondului de producţie.
Posibilitatea se calculează pe fiecare parcelă, prin tatonări repetate. Rota-

ţia se fixează la peste 10 ani, atât din considerente silviculturale (diminuarea im-
pactului lucrărilor de exploatare) cât şi auxologice (Giurgiu, 1988).
Totuşi, cel mai mare inconvenient al metodei constă în inventarierile peri-

odice pe care se bazează. De asemenea, orice extragere de masă lemnoasă trebu-
ie înregistrată în amenajament, pe parcursul aplicării acestuia. Pare un truism,
deoarece totdeauna trebuie să se facă acest lucru, indiferent de tipul subunităţii
şi indiferent de tratamentul aplicat. Numai că, în cazul tratamentelor specifice
codrului regulat, dacă aceste volume nu se înregistrează cu rigurozitate efectul
asupra procesului de normalizare a structurii fondului de producţie este neglija-
bil, deoarece structura normală este definită pe clase vârstă. În cazul codrului
grădinărit, întregul proces de normalizare a structurii fondului de producţie este
compromis, deoarece va avea un mers aleator.
98
Amenajarea Pădurilor – Partea a II-a
8. AMENAJAREA PĂDURILOR ŞI GESTIONAREA

DURABILĂ A MEDIULUI NATURAL
„Omul are, în faţa naturii, un tot
mai mare handicap etic.” Nichita
Stănescu
Evenimente şi ipoteze ce au modificat modul de abordare a ame-

najării pădurilor
Ipoteza Gaia19 (Lovelock, 1979) a fost lansată la mijlocul ani-

lor 60 şi publicată pentru prima dată în 1979; inspirată de faptul că
în toate mitologiile lumii Pământul este o zeitate, planeta noastră
funcţionează ca un organism capabil să-şi menţină condiţiile proprii supravieţu-
irii. Modificând aceste condiţii prin poluarea aerului, a apei şi a solului, scade
capacitatea de autoreglare a ecosistemelor terestre şi acvatice, ceea ce ar atrage
oi
după sine grave perturbaţii ale celor mai importante circuite naturale, respectiv
al apei şi al carbonului.
ăg
Dr
Protecţia mediului a devenit o preocupare majoră la nivel mondial odată

n
cu Declaraţia Conferinţei Naţiunilor Unite asupra Mediului ţinută la Stockholm,

ria
în 16 iunie 1972. Potrivit raportului acestei conferinţe, intitulat „Viitorul nostru

Ma
comun20”, „Economia şi ecologia trebuie complet integrate în orice act de fundamenta-

re a deciziilor sau a legilor...Provocarea de a găsi căi de dezvoltare durabilă este impe-
tuoasă – deci şi imperativă – în găsirea unor soluţii multilaterale şi restructurarea sis-
ht
temului economic mondial de cooperare. Aceste provocări trec de suveranitatea naţiuni-

rig
lor, de strategiile limitate doar la câştigul economic şi graniţele dintre disciplinele ştiin-
py
ţifice”21. Cu acest prilej a fost lansat conceptul de dezvoltare durabilă care, potrivit
definiţiei consacrate pe plan mondial înseamnă „acea dezvoltare economică ce
Co
nu prejudiciază cu nimic şansele generaţiilor viitoare de a beneficia de aceleaşi

resurse şi acelaşi mediu de viaţă ca şi generaţiile actuale”.
Sfârşitul deceniului opt al secolului XX a fost marcat de câteva crize şi ca-

tastrofe ecologice cauzate de dereglările ce se produseseră în marea majoritate a
ecosistemelor terestre: poluarea solului cu diverşi compuşi toxici (nitraţi, nitriţi,
fosfor, arsenic); poluarea apelor subterane şi supraterane, diminuarea
biodiversităţii, ploile acide (cauzate de poluarea aerului cu bioxid de sulf) şi,
ceea ce s-a dovedit apoi a fi cea mai mare ameninţare, schimbările climatice.
19
Gaia este transcrierea în engleză a cuvântului „Geea”, ce denumeşte în mitologia greacă Zeiţa
Pământ.
20
Elaborat de doamna dr. Gro Harlem Brundtland (consacrat sub denumirea de raportul
Brundtland) fost prim-ministru al Norvegiei.
21
Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare „Viitorul Nostru Comun”. New York:
Oxford University Press, 1987, pp, 27, 37.
99
Analiza cauzelor acestor fenomene a produs ulterior o bună percepţie so-

cială a ecologiei, ca ştiinţă: au apărut primele partide de orientare ecologică,
precum şi economia mediului, ce a consacrat factorii de mediu ca bunuri de
interes public (vezi capitolul 10).
În ceea ce priveşte biodiversitatea, merită a fi detaliate în acest context

două ipoteze ce vin să susţină importanţa cunoaşterii acesteia, pe de o parte, şi a
menţinerii ei – pe de altă parte, chiar lăsând la o parte aspectele etice ce s-au
structurat în metodele de evaluare prezentate în capitolul următor. Caracterul
uşor anecdotic al primei ipoteze – cea de a-a doua fiind un aşa-zis caz special
permite o înţelegere adecvată a importanţei problematicii în sine, în ciuda ne-
clarităţilor ce planează asupra conceptelor de biodiversitate şi stabilitate
ecosistemică sau sănătate a ecosisistemelor.
Prima ipoteză este aceea a nebunului ce scoate niturile unui avion în tim-
pul zborului (Ehrlich et Ehrlich, 1981). Anumite nituri nu leagă laolaltă compo-
oi
nente importante, deci scoaterea lor nu afectează cu nimic zborul. Dar continu-
ăg
ând aşa, se ajunge la sitaţia în care se scoate un ultim nit, ce face ca avionul să
se prăbuşească. A doua ipoteză este aceea a redundanţei (Walker, 1992). Potri-
Dr
vit acestei ipoteze, speciile prezente într-un ecosistem au mai multe funcţii, fi-
n
ind numeroase situaţiile în care câteva specii îndeplinesc aceeaşi funcţie – de

ria
exemplu, mai multe specii de plante nelemnoase sunt, pe lângă producători

primari, şi hrană pentru una sau mai multe specii ierbivore. Când una speciile
Ma
ce aparţin aceluiaşi grup din punct de vedere funcţional dispare, ecosistemul nu

este perturbat, pentru că aceeaşi funcţie este îndeplinită de alte specii; dar dacă
ht
toate speciile ce îndeplinesc funcţia respectivă dispar, atunci întregul ecosistem

rig
este afectat deoarece dispare, la rândul lui, un alt grup de specii sau o altă spe-
cie ce depindea de speciile dispărute. Într-un fel cele două ippoteze sunt identi-
py
ce, numai că prima este mai sugestivă.

Co
Concepte noi
Hemerobia
A apărut, în acest context, şi un concept nou – hemerobia. Termenul vine

din grecescul hemeros, ce înseamnă cultivat, ameliorat, rafinat, şi a fost introdus
în ecologie de botanistul finlandez Jalas (1955) şi preluat apoi ca indicator al
măsurii în care un ecosistem este afectat sau modificat de activităţile umane. În
tabelul 9-1 sunt prezentate cele şase clase de hemerobie în care pot fi încadrate
ecosistemele (op. cit.).
Tabelul 8-1
Cele şase grade de hemerobie în care se poate afla un ecosistem
Gradul de Gradul de modificare/ alterare datorat activităţilor umane
hemerobie
100
hemerobie
Ahemerobe Lipsa oricărei intervenţii sau modificări
Oligohemerobe Extrageri reduse de lemn, păşunat ocazional, eroziune redusă
Mezohemerobe Terenuri ce sunt arate ocazional sau de pe care vegentaţia este înlă-
turată ocazional; administrare ocazională de fertilizanţi naturali,
păduri în care se aplică tăieri rase
β-euhemerobe Terenuri pe care se administrează fertilizanţi, amendamente calcice

sau care sunt drenate
α– euhemerobe Arături de adâncime, drenaje, administrare masivă de fertilizanţi şi

de perticide
Polihemerobe Distrugerea unor componente ale biocenozei şi acoperirea terenu-
oi
lui cu materiale provenite din alte activităţi
ăg
Dr
Metahemerobe Biocenoza complet distrusă
n
ria
Specia umbrelă
Ma
Necesitatea armonizării politicilor forestiere naţionale

ht
Sisteme complementare de management forestier

rig
py
Schimbările climatice, reducerea biodiversităţii şi diminuarea suprafeţei

pădurilor sunt procese a căror importanţă depăşeşte cadrul politicilor forestiere
Co
naţionale: la probleme transfrontaliere, soluţii transfrontaliere, aşa cum sugerează şi

raportul Burtland, citat anterior. Două domenii complementare de management
forestier – certificarea pădurilor, respectiv monitorizarea stării de sănătate a acestora
– au apărut în acest context, pentru a răspunde nevoilor
de actualizare şi sintetizare a informaţiilor privind starea de sănătate
a pădurilor, la nivel continental, în vederea identificării principalelor
cauze ale uscării premature a unor specii de mare valoare economică
şi ecologică (stejarii, bradul, ulmul);
de încurajare a adoptării unor practici silviculturale cât mai
ecologice, indiferent de cadrul legislativ-normativ caracteristic
fiecărei ţări şi fiecărui tip de proprietate asupra fondului forestier;
de a descuraja prelucrarea lemnului provenit din surse ilegale –
indirect, de a stopa procesul de schimbare a folosinţei forestiere.
101
Amenajarea pădurilor răspunde dor parţial acestor imperative, fiind ori-

entată exclusiv spre reglementarea producţiei la nivel de unitate de producţie şi
în mai mică măsură spre gestionarea integrată a resurselor forestiere pe spaţii
mari.
Urmărirea stării de sănătate a pădurilor printr-un sistem informaţional

unitar (monitoringul forestier), a fost oficializată ca obiectiv strategic al gestio-
nării pădurilor în Europa în urma Conferinţei Ministeriale pentru Protejarea
Pădurilor în Europa, ce a avut loc la Strasbourg, în 1990. Această conferinţă a
fost organizată în urma concluziilor „Programului Internaţional de cooperare
pentru evaluarea şi monitorizare efectelor poluării atmosferice asupra păduri-
lor”, finalizat in 1985 (Pătrăşcoiu et Badea, 1995).
Certificarea pădurilor este un demers la fel de vechi, motivat atât de ne-

voia de a reduce presiunea economică asupra unor specii forestiere extrem de
valoroase, cât şi de raţiuni strict comerciale. Ambele sisteme sunt prezentate
oi
succint în cele ce urmează, întrucât sunt potenţiale domenii de activitate în care
experienţa amenajistică este bine-venită. ăg
Dr
Monitoringul forestier
n
ria
Monitorizarea stării de sănătate a pădurilor şi inventarierea la scară naţi-

onală a resurselor forestiere au apărut din nevoia de a controla şi direcţiona
Ma
modul de gestionare a fondului forestier, în lipsa amenajamentelor sau în lipsa

unor reglementări legislative privind obligativitatea amenajării pădurilor.
ht
rig
Chiar în condiţiile unei activităţi susţinute de amenajare multifuncţională

a pădurilor, amenajamentele nu pot oferi o imagine suficient de precisă la un
py
moment dat nici asupra mărimii fondului de producţie la nivel naţional, nici
Co
asupra stării de sănătate a acestuia. De ce? Într-un an oarecare, luat de referinţă,

considerând o periodicitate de zece ani a lucrărilor de re-amenajare, datele pri-
vind mărimea, structura şi starea fondului de producţie sunt actuale – deci co-
recte – doar pentru o zecime din fondul forestier (ocoalele re-amenajate în anul
anterior), iar pentru o altă zecime – ocoalele care ce sunt în curs de amenajare –
sunt cât se poate de imprecise.
Prin urmare, a apărut necesitatea creării unui sistem de monitorizare în

timp real cel puţin a stării de sănătate a pădurilor – monitoringul forestier – cât
şi a unui inventar statistic al fondului forestier, care să asigure o precizie sufici-
ent de mare a estimării mărimii fondului de producţie şi protecţie la nivel naţi-
onal.
102
În România sunt trei reţele de monitoring forestier: 1) reţeaua de monitoring

intensiv, prin care se realizează analize fine privind calitatea factorilor de
mediu (analiza aerului, analiza solurilor), 2) reţeaua de monitoring european,
bazată pe un eşantionaj schematic, dispus într-un caroiaj de 16 x 16 km ce
acoperă integral spaţiul european şi 3) monitoringul naţional, bazat pe un
eşantionaj schematic, 4 x 4 km, creat la nivelul fiecărei direcţii silvice.
De culegerea şi prelucrarea datelor din reţelele de monitorig intensiv şi

european se ocupă Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS), pe când
datele din monitoringul naţional sunt culese de personalul silvic din teritoriu
(inginerul responsabil cu activitatea de pază şi protecţie) şi sunt prelucrate de
ICAS. O prezentare mai detaliată a modului de amplasare a suprafeţelor per-
manente în care se fac observaţii asupra stării de sănătate a pădurilor poate fi
găsită într-un recent tratat de amenajarea pădurilor (Leahu, 2001).
Certificarea pădurilor
oi
ăg
Spre sfârşitul anilor 70 campaniile de conştientizare publică
Dr
susţinute de organizaţiile non-guvernamentale de protecţie a mediu-
lui s-au îndreptat asupra marilor concerne transnaţionale ce cumpă-
n
rau lemn ieftin din ţările subdezvoltate, încurajând astfel despădurirea unor
ria
mari suprafeţe din Africa, Asia şi America Latină. Consecinţa imediată a acestor
Ma
campanii a fost o scădere semnificativă a cererii de produse din lemn, fapt ce a

afectat serios rata profitului în industria de prelucrare a lemnului şi, implicit, a
condus la creşterea ratei şomajului22. Ulterior, în 1989, pentru a preîntâmpina
ht
astfel de situaţii un grup de producători de mobilă din Statele Unite, preocupaţi

rig
de mai mult timp de soarta speciilor exotice dar, în egală măsură, şi de teama
py
organizaţiilor non-guvernamentale au lansat programul Smart Timber, prin

care se urmărea descurajarea importului de lemn aparţinând speciilor cu mare
Co
valoare economică, ameninţate cu dispariţia datorită exploatării excesive.
După Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro din 1992, eveni-

ment ce a marcat politicile sectoriale de protecţie a mediului la nivel planetar,
certificarea pădurilor a luat amploare pe toate continentele: există, la ora actua-
lă, peste 100 sisteme de certificare. Certificarea pădurilor a apărut din nevoia de
a determina guvernele ţărilor din zona ecuatorială să adopte sisteme de gestio-
nare durabilă a pădurilor, bazate pe raportul susţinut (principiul continuităţii)
şi compatibile cu specificul ecologic al pădurii tropicale – adică orientate spre
menţinerea biodiversităţii.
22
Criza economică de la finele anilor 70 a fost produsă de fapt de creşterea neobişnuită a preţului
petrolului. Criza lemnului a fost doar un factor agravant al recesiunii economice ce afecta atunci
ţările dezvoltate.
103
Certificarea este procedura prin care o organizaţie independentă garantează că

un produs sau un serviciu răspunde anumitor cerinţe calitative, bine precizate.
În economia forestieră, certificarea a fost definită drept acţiune voluntară,
independentă, de garantare a anumitor criterii de calitate a managementului, în
toate etapele parcurse de la crearea şi gestionarea pădurilor până la
prelucrarea finală a lemnului.
Certificarea este un mijloc comercial de comunicare (ca şi publicitatea),

definit în raport cu cinci elemente cheie: consumatorul, producătorul, certificatorul,
acreditarea şi standardele.
Consumatorul doreşte să fie sigur că mesajul producătorului este corect,

adică lemnul din bunul pe care îl cumpără provine dintr-o gestionare durabilă
a pădurilor. Producătorul, pentru a câştiga credibilitate pe piaţă, invită un certi-
ficator, adică o terţă parte, pentru a verifica calitatea managementului forestier.
La rândul lor, certificatorii sunt monitorizaţi şi controlaţi, adică sunt acreditaţi.
oi
Acreditarea, respectiv monitorizarea certificatorilor face şi ea parte din procesul
de certificare. ăg
Dr
Standardele, la rândul lor, presupun: principii, criterii, indicatori şi nor-

n
me. Principiile sunt generale şi universal valabile. Criteriile, spre deosebire de

ria
principii, vin şi adaugă cerinţe suplimentare, aplicabile la nivel local; indicatorii

Ma
permit măsurarea efectivă a criteriilor, în timp ce normele stabilesc valori limită

pentru indicatori. Un element cheie al sistemelor de certificare – şi poate singu-
rul ce este într-adevăr benefic pe termen lung, cel puţin pentru România - îl re-
ht
prezintă lanţurile de custodie, prin care se urmăreşte circulaţia materialului lem-

rig
nos pe întregul flux, de la producător la consumator (figura 9-1).

py
Un lanţ de custodie presupune ca toţi agenţii economici ce exploatează,

Co
prelucrează şi comercializează lemn sau produse din lemn să prelucre-

ze/comercializeze numai lemn certificat sau să stocheze şi să prelucreze separat
lemnul certificat de cel necertificat (separare nu doar scriptică a stocurilor de
materie primă ci şi fizică, astfel încât întregul flux al prelucrării şi comercializă-
rii lemnului să fie perfect transparent).
Gater
Pădure certificat
certificată
Gater Fabrică de
certificat m obilă Consum ator
Pădure
certificată certificată
Gater
certificat
Pădure
certificată
Gater
104
certificat
Figura 8-1 Structura unui lanţ de custodie

Certificarea permite etichetarea adecvată a produselor astfel încât cel ce

cumpără să fie asigurat că lemnul folosit provine din surse legale şi din
practicarea unui management durabil. Piaţa acestui gen de servicii este
dominată de două sisteme FSC (Forest Stewardship Council) şi PEFC (Pan
European Forest Certification).
FSC
Consiliul de supraveghere a pădurilor (traducere din limba engleză a

Forest Stewardship Council) a fost creat în 1993 la Toronto, ca „asociaţie civilă”,
condusă de o adunare generală. În primii trei ani adunarea generală funcţiona
bicameral, fiind orientată spre aspecte sociale şi ecologice (75% din
ponderea voturilor), respectiv economice. În acelaşi an FSC a devenit
organizaţie non-guvernamentală la care au aderat şi Fondul Mondial
pentru Natură (WWF), Greenpeace Rainforest Alliance, o serie de
oi
mari companii din domeniul forestier şi specialişti în domeniul fo-
ăg
restier. În prezent, sediul organizaţiei este la Bonn.
Dr
După adunarea generală din iunie 1996, structura a devenit tricamerală
(social, ecologic şi economic), ponderile voturilor fiind egal distribuite. În ca-
n
ria
drul fiecărei camere, voturile erau egal distribuite între organizaţiile din ţările
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, membrii individuali neputând avea mai
Ma
mult de 10% din voturi.

ht
Deşi sistemele de certificare s-au diversificat enorm într-o perioadă scurtă

rig
de timp – în lume, în prezent, se aplică peste 100 de sisteme de certificare – FSC

tinde să devină un sistem global datorită coerenţei şi flexibilităţii modului în
py
care au fost formulate principiile şi criteriile de evaluare a calităţii managemen-

Co
tului forestier.
Cele 10 principii ale FSC sunt următoarele23:
1. Conformarea la principiile FSC şi respectarea legislaţiei specifice fiecă-

rei ţări
2. Respectarea obligaţiilor, a drepturilor de folosinţă şi a responsabilităţi-

lor
3. Respectarea drepturilor populaţiei indigene
23
Traducerea şi adaptarea aparţin autorului. Pentru a uşura înţelegerea acestor principii, la
traducerea lor din limba engleză s-a ţinut cont şi de conţinutul criteriilor asociate fiecărui
principiu, evitând totodată unele formulări restrictive, ce nu-şi au sens în contextul
amenajamentului românesc.
105
4. Respectarea relaţiilor din cadrul comunităţilor locale şi a dreptului la

muncă
5. Realizarea de beneficii din gestionarea pădurii
6. Diminuarea impactului pe care gestionarea pădurilor îl poate avea asu-

pra mediului
7. Realizarea şi actualizarea planului de management (amenajament)
8. Monitorizare şi evaluare
9. Menţinerea pădurilor cu valoare ridicată de conservare
10. Regenerarea artificială a pădurilor trebuie astfel făcută încât să conducă

la ameliorarea biodiversităţii şi creşterea proporţiei de participare a
speciilor indigene.
oi
Cert este că obiectivele sociale şi economice pe care amenajistul trebui să
ăg
le stabilească la reamenajarea unei păduri certificate conform sistemului FSC ar
putea fi diferite de cele ce se regăsesc acum în majoritatea proiectelor, în funcţie
Dr
de standardele naţionale ce urmează a fi elaborate pentru ţara noastră; chiar
dacă principiile 3 şi 10 nu vor fi aplicate.
n
ria
Ma
PEFC (sistemul pan-european de certificare a pădurilor)
Procesul pan-european de asigurare a calităţii a apărut ca prioritate în

ht
urma unei întâlniri neoficiale a unui grup de experţi întruniţi la Geneva, în apri-
rig
lie 1998. În vara aceluiaşi an, iniţiativa adoptării unui Cadru european de certi-
py
ficare a pădurilor a fost luată de Ministerul Agriculturii şi silviculturii din Fin-

landa, iar iniţiativa a fost preluată comitetul director al sistemului PEFC, creat
Co
apoi la Helsinki, în 1998.
Criteriile de certificare folosite de PEFC se bazează pe cele şase criterii

pan-europene de gestionare durabilă a pădurilor; aceste criterii sunt următoare-
le:
menţinerea unui cadru adecvat de reglementări privind gestionarea
pădurilor şi creşterea contribuţiei pe care acestea o au în ciclul
carbonului;
păstrarea stării de sănătate şi vitalitate a pădurilor;
menţinerea şi încurajarea valorificării economice a produselor
forestiere, lemnose şi nelemnoase;
menţinerea, conservarea şi creşterea diversităţii ecosistemelor
forestiere:
ameliorarea funcţiilor de protecţie, în special a celor de protecţie a
apelor şi solului
106
menţinerea altor funcţii şi condiţii sociale şi economice.
Natura 2000 – Reţeaua europeană de conservare a biodiversităţii
Una din directivele Consiliului Europei se referă explicit la protecţia eco-

sistemelor fragile; aceasta este Directiva Habitate, adoptată la 21 mai 1992.
Acest document conţine şase anexe, după cum urmează:
1. Tipuri de habitate naturale de interes comunitar, a căror conservare ne-

cesită desemnarea zonelor speciale de conservare.
2. Speciile de plante şi animale de interes comunitar a căror conservare

necesită desemnarea zonelor speciale de habitate.
3. Criterii pentru selectarea siturilor eligibile pentru identificarea ca situri

de importanţă comunitară şi desemnarea lor ca areale speciale de con-
oi
servare.
ăg
4. Specii de animale şi plante de interes comunitar care necesită o protec-
Dr
ţie strictă.
n
ria
5. Specii de plante şi animale de interes comunitar a căror prelevare din

natură şi exploatare sunt susceptibile de a face obiectul măsurilor de
Ma
management.
ht
6. Metode şi mijloace de captură şi ucidere şi modalităţi de transport in-

rig
terzise.
py
Natura 2000 a fost concepută ca o reţea de arii protejate, ce urma să se fi-

Co
nalizeze până în anul 2004. Acest termen nu a putut fi respectat, întrucât nici
una din cele 15 ţări membre ale Uniunii Europene nu au încheiat o listă a rezer-
vaţiilor ce urmează a fi incluse în reţeaua ecologică europeană24, ce va avea ur-
mătoarea structură:
Nucleele (bio-centre), respectiv suprafeţe în care sunt îndeplinite condiţii

pentru existenţa unor specii sau ecosisteme importante;
Coridoarele: legături funcţionale între ecosisteme şi resursele habitatelor

unor specii ce permit dispersarea şi migrarea acestora, favorizând astfel
schimbul genetic între populaţii, precum şi alte interacţiuni între ecosis-
teme.
24
O situaţie la zi a ariilor protejate propuse de fiecare ţară membră a UE poate fi găsită la
http://europa.eu.int/comm/environment/nature/ barometer/barometer.pdf.
107
Zonele tampon, ce înconjoară nucleele pentru a le proteja de influenţele

negative ale ecosistemelor din împrejurimi; implicit, în zonele tampon
sunt permise unele activităţi umane.
Zone de reconstrucţie ecologică, ce urmează a fi create prin extinderea unei

zone din categoriile anterioare sau crearea unor noi nuclee, coridoare
sau zone tampon, pentru a asigura existenţa unei specii sau ecosistem.
Coridoarele pot fi definite local, (la scară micro), regional (scară mezo) -
pentru carnivore mari sau peşti, sau continental (scară macro) - coridoarele de
migrare a păsărilor.
Prime faze ale creării reţelei Natura 2000 au fost cele de reglementare uni-
tară şi implementare a legislaţiei privind protecţia mediului, ce au început în
decembrie 1993, prin crearea unui cadru de reglementare şi implementare a le-
gislaţie de mediu, cunoscută prin acronimul ECONET. Ulterior (noiembrie
oi
1994) s-a adoptat acronimul IMPEL25. Ceva mai târziu, în 1996, IMPEL a primit
ăg
o atribuţie în plus: aceea de a propune un set de minimal de criterii pentru in-
spectarea ariilor protejate. În anul următor s-a creat, pe baza structurii IMPEL, o
Dr
reţea paralelă, cu caracter informal, denumit AC-IMPEL, în care sunt incluse
colective de coordonare la nivel naţional, pentru cele zece ţări ce urmau a intra
n
ria
în UE.
Ma
Indicatorii biodiversităţii
ht
Deşi monitorizarea biodiversităţii unei păduri nu intră în aria de preocu-

rig
pări specifice amenajării pădurilor, câteva repere metodologice sunt totuşi ne-
cesare cel puţin datorită faptului că cel mai frecvent folosit indicator – indicele
py
Shanon-Weaver – se regăseşte în funcţiile obiectiv ale multor modele de optimi-

Co
zare a structurii fondului de producţie, aşa cum se va arăta în ultimul capitol.
Indicatorii biodiversităţii pot fi grupaţi în trei categorii: 1) ai bogăţiei în

specii, bazaţi pe numărul de specii dintr-o zonă dată; 2) ai abundenţei sau rari-
tăţii speciilor; 3) ai abundenţei relative a speciilor, din care face parte şi indicele
Shanon-Weaver, ce este cel mai cunoscut şi utilizat.
Practic, cel din urmă se bazează pe probabilitatea apariţiei unei clase, or-
din, gen sau specii într-o populaţie sau într-un eşantion mare de indivizi. Rela-
ţia de calcul a indicatorului Shanon-Weaver (Shannon et Weaver, 1949) este ur-
mătoarea:
25
IMPEL nu este o reţea de rezervaţii, ci una de instituţii implicate în crearea şi implementarea
legislaţiei de mediu.
108
i SW = −∑ p i log 2 p i (8-1)
i
în care pi este ponderea clasei, ordinului, genului sau speciei i. Relaţia este iden-
tică cu cea utilizată la determinarea entropiei dintr-un sistem, cu o singură ob-
servaţie: în cazul entropiei, valorile pi reprezintă probabilităţile de trecere din
starea i în starea următoare26.
Bazat pe principiul determinării probabilităţii ca doi indivizi extraşi la în-

tâmplare să aparţină aceleiaşi specii, indicele Gini - Simpson, ce se calculează
potrivit relaţiei 9-2:
i GS = ∑ p i 2 (8-2)
i
Indicele Simpson, (Simpson, 1949) respectiv diferenţa dintre unu şi indi-

cele Gini-Simpson, a fost folosit într-o gamă variată de studii: de la analiza di-
oi
versităţii peisajului la evaluarea programelor de ameliorare genetică a principa-
ăg
lelor specii forestiere, în funcţie de raportul dintre câştigul genetic obţinut în
Dr
final şi pierderea diversităţii genetice (Lingrem et al, 1989)..
n
Optimizarea modului de eşantionare a biodiversităţii este dificilă, întru-

ria
cât valorile pe care le iau indicatorii acesteia depind de suprafaţa inclusă în

Ma
eşantion. Magnusssen et Boyle (1995) au demonstrat cum ipoteza a priori pri-

vind specia cu cea mai probabilă abundenţă poate fi folosită pentru a obţine
estimaţii robuste şi credibile ale varianţei indicelui Shanon-Weaver. Autorii au
ht
folosit distribuţia beta, pentru a estima relaţia dintre probabilitatea ca o specie

rig
să fie abundentă şi bogăţia în specii.

py
Astfel, pentru pădurile tropicale, autorii au pornit de la o distribuţie J-

Co
inversat (multe specii rare, dar nici una dominantă), de la o distribuţie tip J pen-
tru pădurile boreale (mai mult sau mai puţin dominate de un grup de specii),
de la o distribuţie în formă de clopot, caracteristică pădurilor montane din zona
temperată (dominantă este o singură specie), respectiv de la una liniară, pentru
pădurile subtropicale, în care se găsesc atât porţiuni mono-specifice, cânt şi por-
ţiuni cu amestecuri de specii.
Cele patru modele generice de distribuţie au fost apoi diversificate în 16

tipuri de distribuţii beta, respectiv combinaţii ale următoarelor valori date coe-
ficienţilor α şi β: 3; 2; 1; 0,5. În final, autorii au sintetizat concluziile studiului în
formă tabelară: pentru fiecare combinaţie a celor trei valori date coeficienţilor α
şi β au calculat valorile aşteptate ale indicilor Shanon-Weaver şi Simpson, coefi-
cienţii de variaţie ai acestor indici, numărul aproximativ de specii în comunita-
tea analizată, precum şi abaterea standard a numărului aproximativ de specii.
26
În cel mai simplu caz, prin stare se poate înţelege o categorie de diametre (Leahu, 1984).
109
Convenţii internaţionale privind protecţia biodiversităţii, la care

România a aderat
Amenajarea pădurilor din ariile protejate presupune cunoaşterea specii-

lor aflate în regim special de ocrotire şi a bazei legale a menţinerii sau declarării
acestor arii protejate. În tabelul 9-2 sunt prezentate convenţiile internaţionale cu
impact asupra protecţiei mediului, precum şi baza legală a invocării acestora la
crearea sau eventuala modificare a subunităţilor cu rol special de protecţie a
ecofondului forestier.
Pe lângă aceste convenţii ratificate prin legi şi un decret, alte două docu-
mente sunt de mare importanţă pentru managementul conservării
biodiversităţii: Directiva Consiliului Europei 79/409 EEC privind conservarea
păsărilor sălbatice adoptata la 2 aprilie 1979, respectiv Directiva Consiliului Eu-
ropei 92/43 EEC, referitoare la conservarea habitatelor naturale şi a florei şi faunei
sălbatice adoptată la 21 mai 1992.
oi
Tabelul 8-2
ăg
Convenţii internaţionale privind protecţia mediului şi corespondentele
Dr
acestora în legislaţia românească (legi de aderare)
n
Convenţia Legea prin care România a aderat

ria
Ma
1971 - Convenţia asupra zonelor umede de Legea 5 din 1991

importanţă internaţională (RAMSAR)
ht
Convenţia privind conservarea vieţii sălba- Legea nr. 13 din 11 martie 1993
rig
tice şi a habitatelor naturale din Europa,

adoptată la Berna la 19 septembrie 1979.
py
Co
Convenţia privind comerţul internaţional Legea nr. 69 din 15 iulie1994

cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale
de dispariţie, adoptată la Washington la 3
martie 1973 (CITES)
Convenţia privind Diversitatea Biologică, Legea nr. 58 din 13 iulie 1994

Rio de Janeiro – 5 iunie 1992 (CBD)
Convenţia privind conservarea speciilor Legea nr. 13 din 8 ianuarie 1998.

migratoare de animale sălbatice, adoptată
la Bonn la 23 iunie 1979 (CMS)
110
Convenţia Legea prin care România a aderat
Convenţia privind protecţia patrimoniului Decretul nr. 187 din 30 martie1990.

mondial, cultural şi natural adoptată de
Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiu-
nilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cul-
tură la 16 noiembrie 1972
Convenţia Naţiunilor Unite pentru comba- Legea nr. 111 din 5 iunie 1998
terea deşertificării în ţările afectate grav de
secetă şi/sau de deşertificare
Instituţii şi organizaţii internaţionale implicate în conservarea

biodiversităţii
Uniunea Mondială de Conservare (IUCN) a fost creată în 1948 şi reuneş-
oi
te state, agenţii guvernamentale şi organizaţii non-guvernamentale - în total 980
ăg
membri - din 140 state. Misiunea acestui organism este de a influenţa, a încuraja
Dr
şi a da asistenţă societăţii civile şi membrilor săi pentru conservarea integrităţii
şi diversităţii naturale, pentru a garanta utilizarea durabilă şi echitabilă a resur-
n
selor naturale. IUCN funcţionează prin şase comisii, în care lucrează peste
ria
10.000 experţi voluntari, al căror efort este orientat spre protecţia speciilor ame-
Ma
ninţate cu dispariţia şi conservarea habitatelor. Coordonarea acestora este din

ce în ce mai descentralizată, fiind tot mai mare influenţa reţelelor locale şi regi-
onale, ce se dezvoltă mai ales în ţările în curs de dezvoltare.
ht
rig
Veniturile IUCN provin de la donatori. Statele donatoare sunt: Austria,

py
Burkina Faso, Canada, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia,

Japonia, Olanda, Norvegia, Arabia Saudită, Spania, Suedia, Elveţia, Marea
Co
Britanie, Statele Unite, Banca de Dezvoltare a Asiei, Convenţia privind Comer-

ţul Internaţional cu Specii Ameninţate (CITES), Comisia Europeană, Organiza-
ţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO), Banca Inter-
americană de Dezvoltare, Banca Mondială, diverse programe sub egida ONU
(UNEP, UNDP, UNESCO) şi Fondul Global pentru Mediu (GEF – Global
Environment Facilty). Cel mai important rezultat obţinut de IUCN a fost stan-
dardizarea ariilor protejate din întreaga lume, conform criteriilor prezentate în
tabelul 9-3.
Fondul Mondial pentru Natură (World Wildlife Fund) a fost creat pe 11

septembrie 1961 de un grup de oameni de ştiinţă, naturalişti, politicieni şi oa-
meni de afaceri din Europa, pentru a colecta şi dirija donaţiile făcute pentru
conservarea naturii.
În decembrie 1961 a apărut şi partenerul american al WWF, respectiv

WWF Inc., al cărui preşedinte de onoare a fost desemnat Dwight Eisenhower.
111
De la înfiinţare, WWF a finanţat, din donaţii, peste 13.100 de proiecte de con-

servare a naturii, în 157 de ţări. Este, în prezent, cea mai eficientă organizaţie
internaţională în ceea ce priveşte colectarea de donaţii (peste un milion de
membri numai în Statele Unite) şi dirijarea fondurilor necesare programelor de
conservare a naturii.
Green Peace este o organizaţie non-profit, prezentă în 40 ţări din Europa,

cele două Americi, Asia şi Oceanul Pacific. Pentru a-şi menţine independenţa,
Green Peace nu acceptă donaţii guvernamentale, bazându-se pe contribuţii in-
dividuale de la cei 2,8 milioane de membrii, precum şi pe granturi acordate de
fundaţii. Green Peace a început campania împotriva degradării mediului în
1971, când un grup de voluntari şi ziarişti au vizitat Amchitka, o zonă din nor-
dul Alaskăi unde se desfăşurau teste nucleare subterane.
Activitatea Green Peace este concentrată pe cele mai mari pericole ce

ameninţă biodiversitatea planetei şi calitatea mediului. Campaniile Green Peace
oi
sunt focalizate pe stoparea schimbărilor climatice, protejarea pădurilor virgine,
ăg
protecţia biodiversităţii marine (protejarea balenelor, în special), protecţia împo-
triva pericolului nuclear, eliminarea substanţelor toxice şi a produselor modifi-
Dr
cate genetic, încurajarea comerţului cu produse ecologice.
n
Tabelul 8-3
ria
Sistemul IUCN al ariilor protejate

Ma
Categorii Tipul ariei protejate

IUCN
ht
rig
Ia Rezervaţii naturale strict protejate: zone cu ecosisteme, trăsă-

py
turi geologice sau fiziologice şi/sau specii deosebite sau repre-

zentative, delimitate în primul rând pentru cercetare ştiinţifică
Co
şi/sau monitorizare.
Nu sunt permise nici un fel de intervenţii umane ce ar putea
modifica habitatele.
Ib Rezervaţii pentru conservarea vieţii sălbatice: suprafeţe în-

tinse, neafectate sau slab afectate de activitatea umană, astfel
delimitate şi gestionate încât să asigure condiţii optime pentru
înţelegerea funcţionării ecosistemelor – în speţă a celor forestie-
re.
Accesul vizitatorilor este permis, dar fără mijloace motorizate.
În România nu există astfel de arii protejate.
112
Categorii Tipul ariei protejate

IUCN
II Parcuri naţionale. Obiectivele de management sunt următoare-

le:
a) protecţia integrităţii ecologice a unuia sau mai multor ecosis-
teme,
b) interzicerea exploatării resurselor naturale,
c) punerea la dispoziţie a unei baze care să asigure dezvoltarea
unor programe ştiinţifice, educaţionale, recreaţionale şi de vizi-
tare, compatibile cu principiile de protecţie a mediului şi a di-
versităţii culturale.
III Monumente ale naturii: arii protejate pentru conservarea unor

caracteristici naturale (nu neapărat ecosisteme).
oi
Aria trebuie să aibă una sau mai multe trăsături cu semnificaţie
ăg
deosebită (cascade spectaculoase, peşteri, cratere, depuneri fosi-
Dr
le) pe lângă faună şi floră unică sau reprezentativă; de aseme-
nea, la aceste criterii de constituire se pot adăuga aşezăminte
n
speologice, fortăreţe, situri arheologice sau situri naturale care

ria
au o semnificaţie de patrimoniu cultural pentru populaţia locală.

Ma
IV Parcuri Naturale: arii protejate în care conservarea se face

prin intervenţii (arii protejate amenajate). Prioritare sunt păs-
ht
trarea şi menţinerea habitatelor ce asigură protecţia unor specii

rig
semnificative, grupuri de specii, comunităţi biotice sau trăsături

fizice ale mediului, acolo unde acestea nu sunt perturbate de
py
unele intervenţii antropice.

Co
V Peisaje protejate: O suprafaţă pe care interacţiunea dintre oa-

meni şi natură a creat trăsături distincte, cu valori semnificative
estetice, ecologice şi/sau culturale, adesea cu o mare diversitate
biologică. Într-o astfel de arie protejată trebuie să existe şi facili-
tăţi recreative adecvate obiectivelor de management, precum şi
unităţi turistice.
VI Arii protejate pentru utilizarea durabilă a ecosistemelor

naturale. Obiectivele de management pentru o astfel de arie
sunt complexe şi se referă la: a) protecţia pe termen lung a di-
versităţii biologice, precum şi a altor valori naturale; b) promo-
varea practicilor de management pentru o producţie durabilă; c)
protecţia resurselor naturale prin menţinerea sub control a folo-
sinţelor funciare; d) dezvoltarea regională şi naţională.
113
Micile comunităţi umane existente în perimetrul parcurilor naţionale sau

în proximitatea acestora pot valorifica parte din resursele naturale existente,
doar dacă aceasta nu contravin obiectivului prioritar al protecţiei integrităţii
ecologice. De asemenea, parcurile naţionale trebuie să conţină eşantioane repre-
zentative de regiuni naturale, caracteristici deosebite din punct de vedere
naturalistic sau estetic, unde speciile de plante şi animale, habitatele şi siturile
geomorfologice au o semnificaţie specială din diverse puncte de vedere: spiritu-
al, ştiinţific, educaţional, recreaţional sau turistic. În plus, un parc naţional tre-
buie să aibă o suprafaţă suficient de mare pentru a cuprinde unul sau mai multe
ecosisteme intacte sau nealterate semnificativ.
Păduri cu Valoare Ridicată de Conservare
Întrucât certificarea reclamă standarde unitare de evaluare a

folosinţei durabile a resurselor forestiere, zonarea funcţională folo-
sită în diverse ţări ce aderă la sistemul de certificare FSC trebuie
oi
armonizată. FSC a introdus conceptul de păduri cu valoare ridicată de
ăg
conservare (PVRC), definind şase astfel de categorii. Acestea sunt
următoarele:
Dr
1. Arii protejate (categoriile I-V IUCN), indiferent de stadiul în care se află

n
ria
procesul de constituire a acestora.

Ma
a. Păduri incluse în rezervaţii ştiinţifice, rezervaţii naturale, mo-

numente ale naturii (chiar dacă nu sunt păduri), zone speciale
ht
de conservare incluse în ariile naturale protejate definite con-

rig
form Ord. 552/2003 al Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului,

arii de interes special de conservare (ACIs), arii de protecţie
py
specială avifaunistică (SPA), zone umede de importanţă in-

Co
ternaţională; siturile Natura 2000; situri ale patrimoniului natu-

ral universal.
b. pădurile care constituie habitate pentru speciile strict periclitate

şi ameninţate.
c. Păduri care constituie habitate pentru speciile endemice.
d. Păduri care asigură adăpost pentru specii ce se găsesc în con-

centraţii critice în anumite momente (concentraţii critice tempo-
rare).
2. Suprafeţe forestiere extinse de importanţă globală, regională sau naţio-

nală, în care populaţiile speciilor autohtone există în forma lor naturală
din punct de vedere al distribuţiei şi densităţii.
114
a. Toate suprafeţele de pădure incluse în parcuri naţionale, par-

curi naturale şi rezervaţii ale biosferei necuprinse in PVRC 1,
având o suprafaţă totală de pădure de minimum 7.000 ha
b. suprafeţe de pădure compactă de minim 7.000 ha din acelaşi

bazinet, care păstrează caracteristicile ecosistemelor forestiere
naturale;
3. Suprafeţe forestiere care sunt localizate în sau conţin ecosisteme rare,

ameninţate sau periclitate.
a. Ecosisteme forestiere şi de tufărişuri specifice la nivel regional
b. Complexe de ecosisteme forestiere, rarişti de arbori şi mlaştini

de turbă
oi
c. Complexe de ecosisteme forestiere şi rarişti de arbori pe stâncă-
rii şi/sau grohotişuri ăg
Dr
d. Complexe de rarişti şi tufărişuri în etajul subalpin
n
ria
e. Complexe de ecosisteme forestiere şi rarişti de arbori din silvos-

tepa cu compoziţie naturală cel puţin a arboretului, inclusiv
Ma
ochiurile cu vegetaţie stepică din cuprinsul lor

ht
f. Complexe de păduri, rarişti de arbori şi vegetaţie psamofilă

rig
ierboasă şi arbustivă de pe nisipurile continentale

py
g. Complexe de păduri şi rarişti de arbori şi vegetaţie psamofilă

Co
ierboasă de pe nisipurile marine
h. Complexe de tufărişuri submediteraneene în stepă
i. Ecosisteme forestiere rare
j. Ecosisteme forestiere relicte
k. Ecosisteme forestiere periclitate antropic
l. Ecosisteme forestiere frecvente, cu biodiversitate foarte ridicată
m. Ecosisteme forestiere de rarişti şi tufărişuri cu caracter virgin şi

cvasivirgin potrivit definiţiilor din proiectul PINMATRA27.
27
Crearea de strategii de stocare pe termen lung a carbonului în ecosistemele din estul Siberiei.
115
4. Suprafeţe forestiere care asigură funcţii de protecţie, în situaţii critice

(ex. protecţia bazinelor hidrografice torenţiale, controlul eroziunii).
a. Păduri ce protejează surse unice de apă potabilă

b. Păduri cu rol de protecţie hidrologică
c. Păduri cu funcţii de protecţie antierozională
d. Păduri cu rol de protecţie contra incendiilor
e. Pădurile cu impact critic asupra terenurilor agricole sau pescă-
riilor: practic, în această categorie intră perdelele forestiere şi
pădurile limitrofe pescăriilor.
f. Zonele forestiere care sunt esenţiale pentru necesităţile de bază
ale comunităţilor locale (ex. subzistenţă, sănătate).
g. Suprafeţele forestiere critice pentru identitatea culturală tradi-
oi
ţională a comunităţilor locale (zone de importanţă culturală,
ăg
ecologică, economică şi religioasă în relaţie cu astfel de comuni-
tăţi).
Dr
Diferenţele în ceea ce priveşte zonarea funcţională (rolul acesteia în plani-

n
ria
ficarea amenajistică) şi încadrarea pădurilor în tipuri de păduri cu valoare ridi-

cată de conservare – ce nu este o măsură obligatorie, ca şi certificarea de altfel –
Ma
sunt prezentate în tabelul 9-4.

Tabelul 8-4
ht
rig
Deosebirile dintre zonarea funcţională şi încadrarea vegetaţiei forestiere

în tipuri de păduri cu valoare ridicată de conservare
py
Zonarea funcţională Încadrarea în Păduri cu Valoare Ridica-

Co
tă de Conservare
Se aplică la nivel de u.a. Se aplică pe spaţii mari

Foloseşte un număr relativ redus de Foloseşte o metodologie ce se parcurge în
criterii (pantă, substrat litologic, tip de mai multe etape
sol, proximitatea unui obiectiv
Monitorizarea modului în care valorile
Prin încadrarea în tipuri, categoriile ridicate de conservare sunt păstrate
funcţionale permit alegerea tratamen-
Vizează stabilirea unei game ample de
telor
măsuri: compoziţii-ţel, tratamente, moda-
Se limitează la aspectele tehnice ale lităţi de conservare /valorificarea resurse-
creării de structuri adecvate funcţiilor, lor forestiere
la nivel de u.a.
O a doua particularitate este aceea că eficacitatea funcţională nu mai este

condiţionată de particularităţile fiecărui arboret în parte, ci de caracteristicile de
116
fond ale ecosistemelor forestiere pe spaţii mari. Prin urmare, corespondenţa

foarte strânsă între funcţie, tip de structură şi tratament – caracteristică actualu-
lui sistem de zonare funcţională – este plasată într-un context diferit, mult mai
complex, ce dă mai multă libertate în alegerea soluţiilor tehnice – acolo unde nu
este ameninţată valoarea de conservare sau, din contră, îngrădeşte mai mult
această libertate – în situaţia în care valorile de conservare sunt asociate unor
ecosisteme fragile.
Potrivit modului în care este definit al cincilea tip de păduri cu valoare

ridicată de conservare, omul este parte a ecosistemului forestier, nu un potenţial
agresor al acestuia. Aceasta este prima deosebire fundamentală între sistemele
de zonare funcţională clasice şi noul concept al pădurilor cu valoare de conser-
vare ridicată.
Amenajarea pădurilor ca ecosisteme
oi
O simplă trecere în revistă a articolelor de management forestier apărute
ăg
în ultimii zece ani relevă un fapt aparent neobişnuit: un enorm efort de cerceta-
re a fost şi este orientat spre studierea habitatelor păsărilor şi optimizarea deci-
Dr
ziilor amenajistice în funcţie de impactul pe care gospodărirea pădurilor îl are
asupra avifaunei. Aşa cum s-a precizat, două din directivele prioritare ale Con-
n
ria
siliului Europei se referă la habitate şi păsări. Dar ce legătură are amenajarea

pădurilor cu populaţiile de păsări? Un sumar al literaturii din domeniul protec-
Ma
ţiei pădurilor şi ecosistemelor agricole cultivate relevă un accent deosebit pe

combaterea integrată a dăunătorilor. De unde această mutare de priorităţi? Care
ht
este factorul ce a declanşat-o? Este vorba de unul singur, sau de mai mulţi?
rig
Factorul ce a declanşat această nouă ordine a priorităţilor în gestionarea

py
ecosistemelor terestre, mai mult sau mai puţin cultivate, a fost poluarea generată
Co
de chimizarea agriculturii, proces ce a avut loc, într-o oarecare măsură, şi în

interiorul pădurii, prin combaterea chimică a unor dăunători.
Combaterea chimică, combinată cu administrarea de îngrăşăminte chimi-

ce, a distrus multe din nişele ecologice specifice ecosistemelor agricole sau le-au
mutat în pădure. Aici, în numele creşterii productivităţii şi rentabilităţii28, pro-
cesul de simplificare structurală a ecosistemelor a continuat, ceea ce a condus la
o buclă de feed-back pozitiv: existând puţine habitate adecvate păsărilor insec-
tivore, care, la rândul lor, să ţină sub control populaţii de insecte dăunătoare, a
fost tot mai multă nevoie de combaterea chimică, ceea ce a îngustat nişele trofi-
ce specifice ecosistemelor forestiere.
Cât timp amenajamentul s-a limitat doar la reglementarea producţiei de

lemn, neglijând aspectele colaterale acesteia, destructurarea pădurilor, ca ecosis-
28
Vezi principiile de amenajare.
117
teme, a continuat. Gospodărirea multifuncţională a pădurilor a adus cu sine

conceptul de ecosistem, care, la rândul lui, a fost lansat abia în 1935, de Arthur
Tansley: „Ecosistemul este unitatea conceptuală ce cuprinde organisme ce
interacţionează atât între ele cât şi cu mediul înconjurător”. Potrivit articolului 2 al
Convenţiei pentru Diversitatea Biologică, adoptat de Consiliul Europei, „ecosis-
temul este un complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi micro-
organisme care, împreună cu mediul lor de viaţă, funcţionează unitar”.
Procesele ecosistemice sunt frecvent neliniare iar rezultantele acestora se

produc cu întârziere – în consecinţă apar discontinuităţi şi, evident, incertitu-
dini. De aceea, măsurile de corectare trebuie uneori luate în lipsa unor dovezi
ştiinţifice privind cauzalitatea de fond a respectivelor procese – un factor
favorizant poate fi considerat cauză de fond şi invers.
Amenajarea pe baze ecosistemice a pădurilor presupune înţelegerea mo-

dului în care populaţiile biologice (biotopul) interacţionează între ele sub influ-
oi
enţa factorilor de mediu (ecotopul), precum şi a modului în care structura unui
biotop influenţează, pe termen lung, ecotopul. ăg
Dr
Potrivit acestui concept, amenajarea pădurilor este tot mai mult orientată spre
gestionarea resurselor forestiere pe spaţii mari, perioade lungi de timp, având în vedere
n
ria
şi variabile ce nu au nimic de-a face cu producţia de lemn (Thomas, 1997). Andersson

(2000) consideră că, cel puţin în Europa, o silvicultură durabilă impune planifi-
Ma
cării amenajistice o bază de cunoştinţe mai largă, referitoare la: moştenirea isto-
rică, economia locală şi globală, protocoalele şi convenţiile referitoare la protec-
ht
ţia mediului, factorii biologici, factorii fizici (ecotopul), modificările mediului

rig
(de exemplu, schimbările climatice), beneficiile sociale, economice şi de mediu.

py
În general, ecosistemele sunt caracterizate de interacţiuni puternice,

Co
nelineare, între părţi, bucle de autoreglare ce fac dificilă distincţia între cauză şi
efect, precum şi întârzieri în procesele de autoreglare sau blocaje datorate depă-
şirii unor praguri limită (Constanta et al., 1993). Potrivit acestui concept, corobo-
rat cu principiile amenajării pădurilor, la stabilirea soluţiilor tehnice, amenajistul
trebuie să ţină cont de procesele biologice (regenerare, selecţie şi eliminare naturală) dar
şi de cele socio-economice (schimbarea folosinţei terenurilor, dinamica cererii pentru
anumite produse şi servicii) ce apar pe spaţii mari, şi în timp. Pentru a putea face
acest lucru, trebuie să cunoască relaţiile dintre organisme şi populaţiile biologi-
ce, dintre mediu şi fitocenozele forestiere, să estimeze capacitatea acestora de a
răspunde la perturbaţiile din mediu şi să poată anticipa tendinţele de evoluţie.
Acesta este motivul pentru care un alt capitol va fi destinat prezentării tehnici-
lor de prognoză.
Metodele tradiţionale de fundamentare a deciziilor sunt din păcate canti-

tative; atunci când informaţia este calitativă sunt aproape inutilizabile. Datorită
acestui fapt şi înţelegerea a ceea ce înseamnă silvicultură durabilă este dificilă
118
uneori. În planificarea amenajistică, acest concept şi-a găsit cu greu locul, dato-
rită lipsei criteriilor şi indicatorilor, definiţiilor contradictorii, riscului şi incerti-
tudinii, precum şi costului ridicat al informaţiei precise (Ducey et Larson, 1999).
În amenajarea pădurilor s-au cristalizat noi orientări, definite în raport cu nevo-
ia de adaptare continuă a intervenţiilor la răspunsurile ecosistemului forestier,
cu imperativul atragerii comunităţilor locale în gestionarea durabilă a resurse-
lor forestiere şi, în sfârşit, în raport cu riscul destructurării fondului de produc-
ţie şi protecţie.
Amenajamentul adaptativ
Abordarea ecosistemică presupune sincronizare între ceea ce se face în

pădure, modul în care aceasta reacţionează şi eventualele corecţii ale viitoarelor
măsuri silviculturale. Având în vedere natura dinamică a relaţiilor dintre bio-
cenoze şi ecotop şi lipsa unei cunoaşteri complete a acestor relaţii, este nevoie
de un management adaptativ, definit ca „un proces explicit şi structurat de a
oi
învăţa din experienţa trecută, printr-un ciclu de planificare, execuţie, monitori-
zare şi evaluare” (Nute et al., 2000). ăg
Dr
În economia forestieră acest concept este chiar foarte vechi: regula potri-
vit căreia „să tai când preţurile sunt mari” înseamnă management adaptativ sui
n
ria
generis. În acest sens, Haig (1991) a dezvoltat un model adaptativ generalizat,

considerând că atât preţul lemnului cât şi valoarea terenului variază stocastic.
Ma
Alternativele considerate nu se limitează doar la rărituri sau tăieri rase – abor-

dări frecvente în literatura forestieră – ci includ şi schimbarea folosinţei sau
ht
aplicarea codrului grădinărit.

rig
În ultimii ani, datorită facilităţilor create de dezvoltarea informaticii şi

py
apariţiei unor noi teorii matematice, managementul adaptativ a produs în ame-

Co
najarea pădurilor o adevărată explozie de modele şi programe informatice de

analiză a datelor referitoare la caracteristici calitative sau cantitative.
Kohm et Franklin (1987) au afirmat că managementul adaptativ este sin-

gura abordare logică în condiţii de incertitudine şi continuă acumulare de cu-
noştinţe. De exemplu, analiza statistică este des înlocuită cu un instrument mo-
dern de prognoză, anume reţelele neuronale artificiale (RNA), ce sunt prezenta-
te succint în capitolul destinat modelării matematice.
Fundamentarea deciziilor prin consultarea grupurilor de

interese
Deciziile amenajistice vizează şi afectează pe termen lung relaţia om-

pădure: veniturile celor ce deţin păduri private, veniturile adminis-
traţiei pădurilor din proprietatea statului, capacitatea de producţie a
firmelor de exploatare şi prelucrare a lemnului, structura respectivei producţii
119
ş.a.m.d. Mai multe variabile în modelele decizionale înseamnă mai multă in-
formaţie dar mai multă informaţie înseamnă mai mulţi specialişti şi, cel mai
adesea, mai multe grupuri de interese, mai mult sau mai puţin interesate în
gospodărirea durabilă a pădurilor.
Amenajarea participativă înseamnă mutarea accentului de pe analizele cost-

beneficiu pe fundamentarea multicriterială a deciziilor, fiind tot mai evident
faptul că gestionarea multifuncţională a pădurilor generează efecte protective
importante pentru dezvoltarea socio-economică a comunităţilor, greu de
cuantificat în termeni monetari.
Amenajarea pădurilor prin consultarea grupurilor de interese are un rol

foarte important în contextul actual european, în care se pune un accent deose-
bit pe creşterea rolului silviculturii la dezvoltarea rurală (Machedon, 2003). Dar
nevoia de a implica în actul de decizie cât mai mulţi actori sociali a evidenţiat şi
criza de comunicare dintre silvicultori şi celelalte grupuri socio-profesionale
oi
interesate într-un fel sau altul de gestionarea durabilă a pădurilor; s-a dovedit
ăg
astfel importanţa utilizării unor modele adecvate de fundamentare a deciziilor
(decizii multicriteriale de grup) dar şi a unor modalităţi adecvate de comunica-
Dr
re.
n
ria
Bonita et al. (2000) au ajuns la concluzia că publicul larg nu

percepe practicile manageriale ca fiind conforme unei dezvoltări
Ma
durabile, dar a identificat şi cauza acestei percepţii: lipsa unor

campanii de conştientizare publică, deoarece lipsa cunoştinţelor
ht
din domeniul forestier nu este asociată cu un anumit tip de atitu-

rig
dine29. Trebuie precizat că atitudinea publicului, deşi destul de

greu de utilizat într-o analiză statistică – a fost introdusă în mode-
py
lul matematic sub forma unui set de întrebări, ale căror răspunsuri sunt corelate
Co
logic.
Într-un alt studiu (Jensem, 2000) s-au identificat factorii ce influenţează

atitudinea şi modul în care publicul apreciază lucrările silviculturale. Materialul
de bază a constat din două sondaje de opinie, efectuate la un interval de 17 ani,
în Danemarca: în 1976 au fost intervievate 2826 persoane, iar în 1994, 2916 per-
soane, cu vârste cuprinse între 15 şi 77 ani. Au fost folosite doar fotografii alb-
negru, 52 în 1976, respectiv 64 în 1994; fotografiile au fost prezentate în perechi,
fiecărei perechi fiindu-i asociat un stimul verbal (de exemplu „ce este permis şi
29
La o concluzie similară a ajuns şi un proiect al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Mediu
(UNEP), al cărui scop a fost identificarea efectelor ecologice pe termen lung pe care le are
liberalizarea comerţului cu lemn şi retrocedarea pădurilor particulare (Drăgoi, 1998, nepublicat).
Obiectivele chestionarului adresat proprietarilor de păduri particulare au fost diferite de cel al
studiului citat: identificarea motivaţiei cererilor de retrocedare a terenurilor forestiere şi a
motivaţiei respectării regimului silvic.
120
ce nu este permis într-o pădure naturală”) fiecare fotografie fiind ordonată într-
o scară de preferinţe, în funcţie de măsura în care conţinutul grafic era conform
mesajului întrebării. S-a constat că sezonul în care se face o astfel de investigaţie
influenţează atitudinea dominantă, dar concluzia finală a fost următoarea: pe
lângă informaţia propriu-zisă, ce joacă un rol important în modelarea atitudinii,
contează şi modul în care este prezentată această informaţie. Metodele mai pu-
ţin agresive de popularizare (broşuri) sunt şi cele mai eficiente. Metoda de pre-
lucrare statistică a datelor a fost analiza varianţei.
Dennis (2000) a folosit metoda analizei comparative pentru a identifica ace-

le opţiuni amenajistice ce vor satisface cel mai bine nevoile grupurilor de intere-
se legate de pădure. În acest scop, a definit de la bun început 18 strategii posibi-
le de gestionare a pădurii, pe care le-a supus analizei din perspectiva producţiei
de lemn, protecţiei habitatele, căilor de acces pentru drumeţii şi căilor de acces
pentru vehicule motorizate. Tehnica de investigare statistică a fost regresia
logit polinomială, ce a permis în cele din urmă identificarea combinaţiei de atri-
oi
bute ce satisfac nevoile grupurilor de interese, precum şi a strategiei de urmat în
planificarea amenajistică. ăg
Dr
Amenajarea în condiţii de risc şi incertitudine
n
ria
Amenajamentul este principalul mijloc ce asigură continuita-

tea nu doar a producţiei, dar şi a politicii forestiere. Dar, tot prin
Ma
amenajament, politica forestieră poate fi schimbată la un moment

dat, atunci când sunt suficient de multe elemente de noutate în ceea
ht
ce priveşte dinamica ecosiste-

rig
melor forestiere sau atunci când

unele caracteristici ale mediul
py
politic, economic şi social se

Co
schimbă radical.
Risc Risc mare
mediu O serie de uzanţe
pierdere
amenajistice nu sunt încă deplin

Risc Risc înţelese datorită unei slabe cu-
redus mediu noaşteri a noţiunilor legate de
risc şi probabilităţi. O definiţie
Probabilitate elementară a riscului ar fi pro-
babilitatea de a se întâmpla ceva
Figura 8-2 Estimarea riscului în funcţie de nedorit, dintr-un anumit punct
probabilitate şi mărimea pierderii de vedere, sau, din contră, de a
nu se întâmpla ceva benefic, aştep-
tat. Înţelegerea funcţionării ecosistemelor forestiere a modificat şi percepţia a
ceea ce înseamnă risc: de exemplu, mult timp, incendiile de pădure au fost con-
siderate factor major de risc, până când s-a constatat că incendiile de pădure au
121
A su m area E vitarea A titudine

riscului riscului neu tră
disutilitate
disutilitate
disutilitate
cost cost cost
Figura 8-3 Tipuri de atitudine în raport cu un posibil efect negativ („cost”)
un rol cheie în menţinerea unor specii valoroase în ecosistem. Deci nu tot ce se

poate întâmpla într-o pădure sau cu o pădure intră în categoria riscurilor.
Riscul este definit în funcţie de două coordonate: probabilitatea produce-
oi
rii unui eveniment şi importanţa consecinţelor respectivului eveniment (figura
9-2). Tot legate de risc, se vehiculează alte două noţiuni, pe lângă eveniment şi
probabilitate: utilitate, respectiv disutilitate.
ăg
Dr
Utilitatea este calitatea unei situaţii, a unui bun sau a unui serviciu de a
n
satisface una sau mai multe necesităţi, pe când disutilitatea desemnează diminu-
ria
area utilităţii.
Ma
Utilitatea totală este rezultanta mai multor caracteristici folositoare, pe

ht
când utilitatea marginală este creşterea gradului de utilitate a unui bun sau
rig
produs atunci când cantitatea în care acesta este disponibil creşte cu o unitate.
În funcţie de utilitatea, respectiv disutilitatea marginală, atitudinile celor ce iau
py
o decizie pot fi de trei tipuri: de acceptare (asumare) a riscului, de evitare a ris-

Co
cului, sau neutre (figura 9-3).
Cineva îşi asumă riscul atunci când utilitatea creşterii cu o unitate a efec-
tului pozitiv este mai mare decât disutilitatea scăderii tot cu o unitate a aceluiaşi
Asumarea Evitarea Atitudine

riscului riscului neutră
utilitate
utilitate
utilitate
venit venit venit
Figura 8-4 Cele trei tipuri de atitudine în raport cu un posibil efect pozitiv
(„venit”)
122
efect.
Evitarea riscului (atitudine prudentă) presupune că utilitatea creşterii es-

te mai mică decât disutilitatea descreşterii, pe când neutralitatea presupune o
relaţie lineară. În cazul pierderilor („costurilor”) reprezentarea grafică este in-
versată (figura 9-4).
Definirea zonelor de risc (figura 9-2) depinde aşadar de tipul de atitudi-

ne: când riscul este asumat, suprafaţa dreptunghiului „risc redus” este mai ma-
re decât aceea a dreptunghiului „risc mare” – creşterea este fie pe abscisă – zonă
de risc începe la o probabilitate mai mare de 50%, fie pe ordonată (o pierdere
mai mare decât media), fie pe ambele axe.
Din contră, evitarea riscului („principiul prudenţei”) presupune o supra-

faţă mai mare pentru „risc mare”, în detrimentul suprafeţei „risc redus”). Catas-
trofele „rare” – precum doborâturile masive de vânt, intră în categoria „risc
oi
mediu” (pagube mari, dar cu probabilitate redusă), cum tot în aceeaşi categorie
ăg
intră pagubele frecvente, dar mici (doborâturi izolate, atacuri de insecte, în limi-
te acceptabile).
Dr
Înţelegerea acestor noţiuni este una din primele condiţii ale formării gân-
n
ria
dirii amenajistice, deoarece majoritatea deciziilor se adoptă potrivit principiului

prudenţei: din trei indicatori de posibilitate se alege cel mai mic, pentru ca fon-
Ma
dul de producţie şi protecţie să nu scadă prea mult în cazul unor doborâturi de

vânt sau a altor catastrofe naturale.
ht
rig
Ciclul se calculează totdeauna prin rotunjirea în plus a vârstei medii a

exploatabilităţii, pentru a se crea un fond de rezervă mobil, astfel încât fondul
py
de producţie şi protecţie să nu scadă prea mult, în situaţii de risc redus.

Co
Suprafeţele zonelor tampon sunt uneori supradimensionate, pentru a

asigura izolarea genetică a populaţiilor din rezervaţii. Şi exemplele ar putea
continua.
În general, prin deciziile ce generează venituri dar fără a afecta mărimea

fondului de producţie se adoptă o atitudine de acceptare a riscului, pe când prin
orice decizie ale cărei consecinţe afectează mărimea fondului de producţie se
adoptă potrivit principiului prudenţei.
Ariile protejate din România
Arii protejate au fost create în baza unor studii de constituire şi funda-

mentare ştiiţifică elaborate de Istitutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, studii
ce au succedat amenajamentelor silvice. În majoritatea situaţiilor, arboretele din
ariile protejate au fost mai întâi zonate corespunzător în grupa I, pentru a le
123
retrage din circuitul economic. Între 1974 şi 1978 dr. ing. Zeno Oarcea a elaborat
studiile de constituire şi fundamentare pentru următoarele parcuri naţionale:
Bucegi, Apuseni, Delta Dunării, Cozia, Călimani, Ceahlăul, Cheile Bicazului,
Cheile Nerei, Retezat (extinderea parcului deja existent la data respectivă),
Rodna, Piatra Craiului, Semenic şi Valea Cernei, la solicitarea Comisiei pentru
Ocrotirea Monumentelor Naturii (Oarcea, 1999).
În Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriu-

lui naţional - secţiunea a III-a - zone protejate - s-au nominalizat 18 zone natura-
le protejate de interes naţional sub denumirea generică de „rezervaţii ale biosfe-
rei, parcuri naţionale sau naturale”, cu o suprafaţă totală de 1.132.175 ha. De
asemenea, au fost declarate alte 693 rezervaţii naturale şi monumente ale naturii
situate în afara perimetrelor rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale sau na-
turale, cu o suprafaţă totală de 102.434 ha. Aşadar, suprafaţa totală a ariilor na-
turale protejate din România, este de 1.234.610 ha (5,18% din suprafaţa ţării).
oi
Hotărârea Guvernului României nr. 230/4.03.2003 privind delimitarea
ăg
rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea
administraţiilor acestora constituie al doilea document legislativ în baza căruia
Dr
s-a îmbunătăţit sistemul de management al ariilor protejate. În baza acestei ho-
n
tărâri s-au elaborat în sistem GIS hărţile ariilor protejate şi s-a stabilit structura
ria
de personal a administraţiilor parcurilor naţionale şi naturale (director parc, şef

pază, economist, responsabil cu relaţiile publice, , biolog, informatician şi per-
Ma
sonal de teren). În plus, prin această hotărâre parcul forestier Vânători-Neamţ a

fost inclus în categoria parcurilor naturale; ca parc forestier, acesta avea deja cu
ht
administraţie proprie din anul 1999, fiind creat, la rândul lui, în cadrul unui
rig
proiect pilot privind Managementul Conservării Biodiversităţii, finanţat de

Banca Mondială din Fondul Mondial de Mediu (GEF).
py
Co
Situaţia ariilor protejate (parcuri naţionale, naturale şi rezervaţia

bioseferei Delta Dunării) legal constituite în România până la finele anului 2004
este prezentată în tabelul 9-5.
Tabelul 8-5
Situaţia parcurilor naţionale şi naturale din România la finele anului 2004
Suprafaţa Suprafaţa
Suprafaţa
totală (ha) ariilor pro-
Nr. aflată în
Denumirea parcului tejate în
crt. fond fores-
fond foresti-
tier (ha)
er (ha)
1. Călimani 24041 15872 7849

2. Ceahlău 8396 7346 3244
3. Cheile Bicazului-Hăşmaş 6575 6256 4846
124
Suprafaţa
totală (ha) ariilor pro-
Nr. aflată în
Denumirea parcului tejate în
crt. fond fores-
fond foresti-
tier (ha)
er (ha)
4. Cheile Nerei-Beuşniţa 37100 26373 6870

5. Cozia 17100 16056 7840
6. Domogled –Valea Cernei 60100 44523 12476
7. Munţii Măcinului 11321 11142 2593
8. Piatra Craiului 14800 9803 3651
9. Retezat30 38047 20097 5460
oi
10. Rodna 46399 27335 13324
11. Semenic-Cheile Caraşului 36665ăg 30400 9818
Dr
Total parcuri naţionale 300544 215203 77981
n
1. Apuseni 75784 43487 10870

ria
2. Balta Mică a Brăilei 17529 10911 2557

Ma
3. Bucegi 32663 21358 5805

ht
4. Grădiştea Muncelului- 38184 26230 4357

rig
Cioclovina
py
5. Porţile de Fier 115655 63919 9610

Co
6. Vânători-Neamţ 30818 26323 11417

Total parcuri naturale 310633 192228 44616
Rezervaţia biosferei Delta Dunării 580000 22000 5450
TOTAL GENERAL 1191177 429431 128047
Restricţiile ecologice şi influenţa acestora asupra reglementării producţiei
30
Parcul Naţional Retezat, împreună cu rezervaţia Pietrosul Rodnei au fost recunoscute în 1979
ca rezervaţii ale Biosferei, sub egida programului UNESCO „Omul şi Natura”.
125
Ce sunt restricţiile ecologice
Indiferent de tratament extragerea arborilor are o serie de

consecinţe ecologice a căror studiere a devenit o prioritate a ulti-
melor decenii. Cele mai grave implicaţii ecologice le are, evident,
tratamentul tăierilor rase. Sub o formă sau alta, acesta este restric-
ţionat în toate ţările dezvoltate; de exemplu, în Canada, tăierile rase au fost in-
terzise pe suprafeţe mai mari de 25 hectare, în timp ce în Austria, potrivit ulti-
melor reglementări în domeniu, tăierile rase sunt limitate la 2 hectare. În Slove-
nia, ţară situată în condiţii naturale cu totul deosebite (cel mai mare complex
carstic din Europa), tăierile rase au fost complet interzise încă din 1949.
Datorită suprafeţelor tăiate ras în interiorul masivului sunt afectate habi-

tatele speciilor de păsări (Robins et al., 1989; Hill et Hagen, 1991) sau apar habi-
tate specifice marginii de masiv, în care creşte abundenţa păsărilor prădătoare
sau a paraziţilor (Gates et Gysel, 1978; Brittingham et Temple, 1983; Small et
oi
Hunter, 1988; Robinson et al., 1995). Se poate deci concluziona că prezenţa în
ăg
ecosistemele forestiere a multor specii depinde de suprafaţa efectivă a suprafe-
ţelor compacte în care consistenţa este plină (Blake et Karr, 1987; Freemark et
Dr
Collins, 1992).
n
ria
Procesul de normalizare a structurii pe clase de vârstă presupune dimen-

sionarea corectă a posibilităţii de produse principale şi, fireşte, recoltarea aceste-
Ma
ia. Date fiind cerinţele gospodăririi multifuncţionale a pădurilor, în tot mai mul-
te ţări pădurile cu rol de producţie îndeplinesc şi funcţii de protecţie, ce recla-
ht
mă, la rândul lor, respectarea unor condiţii suplimentare referitoare la amplasa-

rig
rea în teren a parchetelor. În general, aceste restricţii se referă la perioada de ală-

turare a parchetelor, la suprafaţa maximă pe care sunt permise tăierile rase sau la pozi-
py
ţia relativă a două u.a. din care urmează a se extrage arbori, potrivit planului
Co
decenal de recoltare. Nerespectarea acestor restricţii afectează funcţiile de pro-

tecţie atribuite în subsidiar arboretelor şi pădurii.
În cazul molidişurilor din România, cele mai restrictive prevederi se refe-

ră la suprafaţa maximă pe care sunt permise tăieri rase (3 ha) şi la perioada de
alăturare a acestora, respectiv 4-5 ani. Prin urmare, un arboret cu o suprafaţă
mai mare de 9 ha nu va putea fi lichidat într-un deceniu, decât prin tăieri rase în
benzi alterne. Dar o asemenea opţiune trebuie să fie privită cu mari rezerve,
întrucât tăierile rase în benzi alterne afectează stabilitatea arboretului la vânt.
Soluţia cea mai potrivită pentru molidişuri pare a fi tăierile în margine de ma-
siv, ce înaintează contrar direcţiei vântului dominant.
Modelarea matematică a restricţiilor ecologice
La stabilirea posibilităţii trebuie să se ţină cont de restricţiile ecologice

privind alăturarea parchetelor şi durata perioadei generale de regenerare. În
126
situaţiile în care arboretele exploatabile au suprafeţe mari, şi mai ales în situaţii-

le în care se propun tăieri rase, amenajistul trebuie să aibă în vedere faptul că
restricţiile ecologice pot prelungi perioada generală de regenerare, ceea ce poate
afecta calitatea lemnului ce urmează a se recolta.
Principii-
le rentabilităţii
şi păstrării echi- 1 2 3 4
librului ecologic 7
conduc la solu-
ţii diferite: ren- 8 5 6
tabilitatea
înseamnă 9
gruparea
tăierilor – indi- Combinaţii imposibile: 1,2,7; 7,2,8; 2,8,3;
ferent de trata- 8,3,9;3,4,5;3,9,5;4,5,6.
oi
ment – pe când
conservarea ăg
Figura 8-5 Definirea restricţiilor de alăturare a parchetelor
echilibrului
Dr
ca şi combinaţii imposbile
ecologic în-
n
seamnă disper-
ria
sarea
realizatătăierilor,
prin restricţii de alăturare a parchetelor. Aceste restricţii fac dificilă
formularea unor modele de optimizare numerică, deoarece trebuie formulate
Ma
într-o manieră adecvată fiecărui tip de model în parte: fie ca funcţie obiectiv, fie
sub formă de criteriu de decizie, fie ca restricţie tehnologică într-un model de
ht
programare lineară. Pentru a fi încorporată ca funcţie obiectiv, Maeley et al.,

rig
(1982) au propus două modalităţi de reprezentare numerică:

py
a) formalizarea matematică de la bun început a restricţiilor, ca şi combinaţii im-

posibile de u.a. (figura 9-5);
Co
b) formularea unor
restricţii ce împiedică
formarea unor com-
binaţii nedorite. Y1 Y2 Y3 Y4
Varianta b pre-
supune definirea unei
variabile binare yi, Y6 Y9
(yi∈{1,0}) încorporate
Y8
în restricţii de tipul
Y7
∑y
i ∈A
i ≤ 1 , în care A
reprezintă un grup de
u.a. învecinate între Figura 8-6 Alăturări de tip I
ele. Situaţiile de înve-
127
cinare sunt de două tipuri:

Tipul I: grupuri de cel mult trei u.a. (figura 9-6)
Tipul II: grupuri de mai multe parcele, ce pot fi descompuse în mai multe gru-
puri de tip I.
O altă cale de abordare a fost formularea unui criteriu de minim pentru

distanţa cumulată pe care se încalcă restricţiile de alăturare (Drăgoi, 1996 a) şi
integrarea lui într-un algoritm euristic de căutare, cu următoarea structură:
1. se generează mai multe variante anuale de am-plasare, prin mai multe

metode de analiză multi-criterială: se obţin astfel amplasările pentru
anul 1, anul 2, ş.a.m.d., spaţiul de căutare a soluţiilor fiind din ce în ce
mai mic.
2. se cumulează, pentru fiecare variantă stabilită anterior, efectele cantita-
oi
tive şi calitative, pe criterii (indicatori) de decizie;
ăg
3. varianta optimă de amplasare va fi aceea care s-a situat pe primul loc în
Dr
două clasamente oarecare.
n
ria
4. Pentru varianta finală, se verifică condiţia de amplasare optimă în ra-

port cu direcţia de curgere a materialului lemnos, astfel încât lemnul
Ma
exploatat dintr-o u.a. situată în amonte să treacă doar prin u.a.

neregenerate; pentru perechile de u.a. ce nu îndeplinesc această condi-
ht
ţie, se inversează eşalonarea acestora pe deceniu.

rig
Metodele de decizie multicriterială realizează preselecţia arboretelor ex-

py
ploatabile: mai multe metode dau mai multe rezultate, fezabile din punct de
Co
vedere economic şi silvicultural. Altfel spus, silvicultorul este „asistat” de alţi

„decidenţi” – metodele de decizie – ce caută soluţia optimă în raport cu urmă-
toarele criterii:
gradul de asigurare a regenerării naturale;
distanţa medie de apropiat, calculată ca medie ponderată pe volum;
lungimea, în metri, pe care nu s-ar respecta restricţia de alăturare a
parchetelor;
dispersarea tăierilor, măsurată ca sumă de produse între volume şi
distanţele de transport de la centrul de greutate al u.a. la cel mai
apropiat punct prin care trece toată biomasa recoltabilă din UP;
raportul dintre volumul recoltabil cu restricţii şi cel recoltabil fără
restricţii.
Poziţia relativă a u.a. potenţial alăturate – condiţia ce se verifică în ulti-

mul pas al algoritmului – este stocată în aceeaşi matrice pătrată de dimensiuni
n×n, (n este numărul u.a. din suprafaţa periodică în rând), sub diagonala prin-
128
cipală, deasupra acesteia fiind înregistrate distanţele de alăturare a parchetelor

(figura 9-7):u.a. 12c se învecinează cu u.a. 12b pe o distanţă de 23 m şi este si-
tuată în amonte faţă de vecina ei; în schimb, u.a. 80c, vecină cu 88d pe o distanţă
de 120 m, este plasată în aval. Folosind aceste date, eşalonarea planului decenal
poate fi optimizată şi din punct de vedere economic (astfel încât veniturile anu-
ale din valorificarea masei lemnoase să fie relativ constante) şi silvicultural.
12b 12c 78 80c 88d 90e 103d
12b x 23
12c 1 X
78 x
80c x 120
88d x
90e x
103d x
Figura 8-7 Exemplu de matrice în care sunt stocate distanţele pe care arboretele din
oi
planul decenal se învecinează şi poziţia relativă a acestora
ăg
Dr
Algoritmul prezentat este unul euristic; teoretic, soluţiile date de astfel de
algoritmi pot fi sub-optimale. Dar, din punct de vedere silvicultural, soluţiile
n
sunt totuşi optime. Dacă s-ar formula un model cu una sau mai multe funcţii
ria
obiectiv, nu ar mai exista o posibilitate de control pe ani: în unii ani s-ar recolta
Ma
numai arborete valoroase, în alţii din contră, tot ce a rămas nerecoltat anterior;
or aceasta ar genera fluctuaţii în veniturile ocolului.
ht
rig
py
Co
129
Introducere în evaluarea funcţiilor de protecţie
9. INTRODUCERE ÎN EVALUAREA FUNCŢIILOR DE

PROTECŢIE
Utilitatea cunoaşterii tehnicilor şi metodelor de evaluare a funcţiilor de pro-

tecţie
Dacă pentru evaluarea mărimii fondului de producţie există metode bine

fundamente statistic, bine structurate într-o disciplină de studiu (dendrome-
tria), despre importanţa funcţiilor de protecţie doar se vorbeşte, dar fără a oferi
însă o argumentare coerentă şi cât de cât riguroasă sub raport metodologic pri-
vind modalităţile concrete de evaluare monetară a funcţiilor protective. Există
un curent de opinie potrivită căruia amenajistul trebuie să se limiteze la a in-
terpreta corect un set de norme de tehnice, de a face o descriere amănunţită a
arboretelor şi, în general, de a urmări întocmai un proces tehnologic ce este ori-
entat exclusiv spre organizarea producţiei. Într-o economie de comandă şi control
oi
era suficient; într-una de piaţă este insuficient, cel puţin următoarele motive:
ăg
1) În funcţie de cerinţele pieţei şi de posibilitatea finanţării unor lucrări com-
Dr
plementare celor de amenajare, firmele din domeniu pot să realizeze sau să cola-
boreze la studii de evaluare monetară a funcţiilor31.
n
ria
2) Anumite măsuri restrictive în ceea ce priveşte recoltele de lemn trebuie susţi-

nute de evaluări adecvate a ceea ce se pierde dintr-un punct de vedere dar se câştigă
Ma
din alt punct de vedere; suport logistic oferit de beneficiarul proiectului de ame-
najare pe parcursul campaniei de amenajare trebuie folosit din plin – o evaluare a
ht
funcţiilor se poate face mult mai ieftin dacă lucrările de teren se fac pe parcursul cam-
rig
paniei de amenajare, nu în afara acesteia.

py
3) În actualul cod silvic românesc, se pune un accent deosebit pe atragerea altor

Co
surse de finanţare a gestionării durabile a pădurilor, printre acestea

numărându-se şi contravaloarea funcţiilor de protecţie.
4) Regia Naţională a Pădurilor administrează în prezent 16 din cele 18 parcuri
naţionale şi naturale create în baza Hotărârii de Guvern 230/2003.
31
Motivul pentru care acest capitol pentru care a fost păstrat în structura cursului este crearea
fondului aperceptiv necesar înţelegerii metodelor de evaluare, ce urmează fi studiate mai detaliat
la disciplina economie forestieră.
130
Fundamentele economice
În economia protecţiei mediului – pe scurt, economia mediului – bunurile

şi resursele consumate sau folosite de oameni pentru a-şi menţine bunăstarea se
clasifică în două mari categorii: de folosinţă privată, respectiv de folosinţă publică.
Bunurile şi resursele de folosinţă privată se caracterizează prin exclusivi-

tate şi rivalitate. Un bun ce este exclusiv nu poate fi folosit decât în anumite con-
diţii, impuse de producător sau vânzător, după caz: pentru a prelucra o cantita-
te de lemn, aceasta trebuie mai întâi cumpărată. Rivalitatea presupune că ceea ce
consumă la un moment dat utilizatorul unei resurse nu mai poate fi consumat şi
de altcineva. Exclusivitatea se referă la condiţiile în care utilizatorul are acces la
bunul sau resursa respectivă, rivalitatea se referă la momentul utilizării respec-
tivei resurse.
oi
ăg
Bunurile de folosinţă publică se caracterizează prin non-exclusivitate şi
non-rivalitate. Intensitatea exercitării anumitor funcţii de protecţie nu poate fi
Dr
controlată; de pildă fotosinteza, în urma căreia o parte din bioxidul de carbon
din atmosferă este stocat în biomasă, nu este un proces controlabil. În ceea ce
n
priveşte non-rivalitatea, aceasta înseamnă că serviciul de care beneficiază la un

ria
moment dat un utilizator nu exclude posibilitatea altui utilizator de a utiliza

Ma
acelaşi serviciu, în acelaşi timp; de exemplu aerul mai curat din pădurile de
agrement, apa izvoarelor, frumuseţea unui peisaj sau simpla existenţă a unei
ht
specii.
rig
Totuşi, delimitarea dintre bunurile de folosinţă privată şi cele de folosinţă

py
publică nu este totdeauna clară. Un drum ce nu este aglomerat este încă un bun
Co
public perfect, pe când unul aglomerat este un bun public imperfect, deoarece
există deja un raport de parţială rivalitate între cei ce sunt deja pe drumul res-
pectiv, şi cei ce nu pot intra pe acesta. Într-o bibliotecă publică, o carte este un
bun privat: poate fi oricând retrasă din circuit şi nu pate fi folosită de doi cititori
în acelaşi timp.
Pentru bunurile de folosinţă privată preţul se stabileşte direct, ca urmare

a schimbului realizat pe piaţă. Dar simpla existenţă a pieţei nu garantează totuşi
utilizarea eficientă resurselor; aceste situaţii sunt denumite generic eşec al pieţe-
lor şi constituie un capitol important al economiei mediului.
Pentru bunurile publice perfecte nu există propriu-zis o piaţă, şi prin ur-

mare nu există nici preţ. De aceea, toate metode de estimare a valorii monetare
a bunurilor de folosinţă publică – deci şi a funcţiilor de protecţie – se bazează pe
aşa-numitele „pieţe ipotetice”, adică pe crearea unor situaţii în care utilizatori-
lor li se cere să evalueze bunul respectiv ca şi cum acesta ar urma să dispară.
131
Sunt patru metode de evaluare a calităţii mediului, ce sunt utilizate şi la

evaluarea funcţiilor recreative şi de protecţie exercitate de păduri:
• disponibilitatea de a plăti în plus (willingness to pay) pentru menţinerea

aceluiaşi grad de utilizare a unui bun public;
• estimarea directă a cheltuielilor de transport făcute de utilizatorii fun-

cţiei recreative – se presupune că valoarea recreativă a unei păduri este
egală cu suma cheltuielilor de transport făcute de toţi cei ce vizitează
pădurea la un moment dat;
• costul minim al prevenirii degradării mediului, prin investiţii directe:

corectarea torenţilor, ameliorarea terenurilor degradate, etc.
• disponibilitatea de a accepta o reducere a gradului de utilizare a unui

bun public, în limitele menţinerii aceluiaşi nivel de bunăstare – aborda-
oi
re mai puţin folosită, întrucât evaluarea se face indirect (willingness to
accept); ăg
Dr
Primele trei conduc la valori monetare, a patra precizează doar limitele
până la care alterarea factorilor de mediu este tolerată de societate sau de o co-
n
ria
munitate locală.
Ma
Toate metodele de evaluare pornesc de la teoria bunăstării, respectiv de

la relaţia dintre calitatea mediului şi calitatea vieţii. Premisa de la care pornesc
ht
aceste metode este aceea că orice factor de mediu influenţează, mai mult sau
rig
mai puţin, direct sau indirect, preţul oferit de cumpărători pentru bunurile pe
care aceştia le găsesc pe piaţă – prin urmare, valoarea oricărui factor de mediu
py
este „ascunsă” în preţurile altor produse sau bunuri de folosinţă privată:

Co
132
Datorită exclusivităţii, respectiv ne-exclusivităţii bunurilor private şi a ce-

lor publice, funcţia cererii pentru cele două categorii de bunuri se stabileşte di-
ferit:
• pentru cele de utilitate privată, se adună cantităţi cumpărate la acelaşi

preţ (figura 10 -1 a),
• pentru cele de utilitate publică se adună preţuri plătite sau ce ar fi putea

fi plătite pentru aceleaşi cantităţi (figura 10 -1 b).
Metode consacrate de evaluare
Evaluarea condiţionată
Pentru ecosistemele forestiere, această metodă constă într-un sondaj de

opinie pe marginea unui scenariu ipotetic dar credibil, prin care persoanelor in-
oi
tervievate li se cere să declare suma cu care ar fi dispuse să contribuie la menţi-
ăg
nerea actualului regim de gospodărire a pădurilor, pentru a preveni adoptarea
unor măsuri justificate economic, dar riscante din punct de vedere ecologic.
Dr
Pentru o evaluare corectă, un astfel de studiu trebuie să îndeplinească următoa-
n
ria
Ma
ht
rig
py
Co
Figura 9-1 Cele două tipuri de cerere: a) pentru bunuri de utilitate privată,
respectiv b) pentru bunuri de utilitate publică
133
rele cerinţe:
• Scenariul de gestionare mai profitabilă a resurselor forestier trebuie să

fie credibil, conform cadrului legislativ existent la un moment dat.
• Scenariul trebuie prezentat într-un mod cât se poate de simplu, adică:
1. să conţină puţini termeni tehnici,

2. să ofere o argumentaţie clară a ecesităţii schimbării folosinţei
forestiere sau a regimului de gospodărire;
3. să conţină o secţiune introductivă, foarte scurtă, de cel mult o
pagină, în care să se descrie situaţia actuală, comparativ cu si-
tuaţia ce urmează a se crea după schimbarea folosinţei forestie-
re sau modificarea modului în care este gestionată în prezent
pădurea, ale cărei funcţii sunt evaluate32.
oi
• ăg
Trebuie să se precizeze clar instrumentul economic prin care s-ar pre-
veni degradarea mediului: creşterea taxelor locale, subscripţii sau dona-
Dr
ţii publice într-un cont din care vor fi finanţate lucrările – dacă acestea
sunt necesare – sau co-finanţarea efortului economic făcut de adminis-
n
ria
traţia silvică pentru menţinerea actualului regim de gospodărire.

Ma
• Structura pe categorii de vârstă, sexe şi nivele de educaţie a populaţiei

eşantionate trebuie să fie asemănătoare structurii întregii populaţii din
ht
zonă. Întrucât o parte răspunsuri vor fi inevitabil aberante, eşantionul

rig
ce urmează a fi intervievat trebuie de la început supradimensionat.

py
• Înaintea sondajului propriu-zis, este bine să se facă un pre-sondaj, prin

Co
care să se verifice în ce măsură formulările din chestionar sunt clare iar

prezentarea scenariului nu este nici incompletă, nici obositoare, prin
prea multe detalii. Acest pre-sondaj este util şi pentru normarea perso-
nalului de teren, dar şi pentru calibrarea corectă a intervalului în care
vor fi generate aleator valori, pentru estimarea plăţii liber consimţite –
vezi punctul şapte.
• Pe lângă întrebarea cheie, referitoare la plata liber consimţită (ipotetică,

totuşi), chestionarul trebuie să conţină o serie de întrebări suplimentare,
ale căror răspunsuri vor permite validarea sau invalidarea răspunsului
final, dat de persoana intervievată. Aceste întrebări se referă cel puţin
la:
32
De exemplu, un scenariu plauzibil este reducerea suprafeţei zonei tampon a unei rezervaţii,
adoptarea tăierilor rase în locul tratamentelor cu regenerare sub adăpost, dar şi trecerea la
reconstrucţia ecologică a unor arborete degradate – adică un scenariu bun.
134
1. vârsta şi nivelul de şcolarizare,

2. veniturile lunare sau anuale ale subiectului intervievat, venitu-
rile familiei,
3. numărul persoanelor întreţinute şi vârsta acestora.
Rostul acestor întrebări este acela de a face posibilă eliminarea posibilelor

supraestimări, ce sunt mai uşor evidenţiate prin reprezentarea în plan a distri-
buţiei datelor. De exemplu, dacă o persoană intevievată este dispusă să ofere o
sumă de trei patru ori mai mare decât oferta medie a clasei de venit din care
face parte, înregistrarea respectivă va fi omisă din setul supus analizei statistice.
Suma oferită de fiecare intervievat – plata liber consimţită – va fi stabilită

prin negociere (figura 10-2): cel ce intervievează va propune o sumă iniţială,
oarecare, dar situată în intervalul stabilit în presondaj. Dacă această sumă nu
este acceptată, se va propune o sumă mai mică. Dacă a doua propunere este
oi
acceptată, atunci se va consemna ca plată liber consimţită cu media celor două
ăg
valori. Atunci când suma propusă iniţial este acceptată, se majorează miza pâ-
nă când propunerea este respinsă. Atunci se propune o sumă mai mică decât
Dr
ultima sumă propusă, dar care să fie totuşi mai mare decât penultima, ce fusese
acceptată.
n
ria
Din nou, se face media celor două valori (ultima acceptată cu ultima res-
Ma
pinsă) şi aceasta se consemnează în formular. Odată înregistrate răspunsurile,

se procedează la sortarea acestora – eliminarea supraevaluărilor, adică a situaţi-
ht
ilor în care oferta ipotetică făcută de respondent nu poate fi acoperită de venitu-

rig
rile acestuia – şi la extrapolarea rezultatelor sondajului la nivelul întregii popu-

laţii.
py
Co
Figura 9-2 Negocierea plăţii liber consimţite
Datele se prelucrează prin diverse metode statistice, cea mai frecvent uti-
lizată fiind regresia lineară multiplă.
135
Evaluarea condiţionată nu se poate face la modul general. Ea se bazează pe un

scenariu concret de „agresiune” la adresa pădurii sau a mediului, localizat în
timp şi spaţiu. Astfel de evaluări pot fi orientate strict spre o anumită funcţie, în
măsura în care scenariul şi detaliile ce îl însoţesc sunt şi ele orientate spre
respectiva funcţie.
Estimarea plăţii liber consimţite (metoda preţului hedonic)
Această metodă a fost lansată în mod special pentru evaluarea factorilor

de mediu pe spaţii mari, pornind de la ipoteza că valoarea locuinţelor preia o
parte din valoarea factorilor de mediu caracteristici zonei în care este situată
respectiva locuinţă. Metoda de analiză este tot statistică – regresia lineară
multiplă – iar datele primare pot fi preluate de la agenţiile imobiliare şi/sau de
la administraţiile locale. Variabila rezultativă a regresiei este preţul actualizat
de cumpărare al imobilului iar variabilele explicative sunt caracteristicile aces-
tuia (suprafaţă locuită, număr de nivele, existenţa sau nu a altor facilităţi, am-
oi
plasare în spaţiul intravilan), plus intensitatea funcţiei protective – măsurată de
ăg
pildă prin distanţa faţă de pădure. Coeficientul de regresie al intensităţii funcţi-
onale aproximează chiar valoarea pădurii ca factor mediogen, ce creşte sau sca-
Dr
de valoarea locuinţelor.
n
ria
Întrucât este o metodă bazată exclusiv pe analize statistice, numărul înre-

gistrărilor trebuie să fie aproximativ egal cu numărul variabilelor explicative la puterea
Ma
a treia. Or, aceasta presupune existenţa unui mare şir de înregistrări, peste o
mie, ceea ce ridică multe probleme de ordin tehnic, legate de culegerea datelor
ht
dintr-o regiune relativ omogenă din punct de vedere socio-economic.

rig
În contextul acestei metode se poate vorbi de două categorii de erori:

py
erori de măsurare a valorii rezultative – în funcţie de nivelul taxelor, totdeauna

Co
preţul declarat de vânzare/cumpărare a imobilelor va fi mai mic decât preţul

real – şi erori de reprezentativitate – comune oricărei analize statistice).
Metoda preţurilor hedonice permite doar evaluarea sub raport mediogen a

pădurii, fără a fi posibilă evaluarea strictă a altor funcţii, precum protecţia
solului, regularizarea scurgerilor pe versanţi sau conservarea genofondului şi
ecofondului forestier.
Metoda preţului hedonic poate fi utilizată şi pentru estimarea valorii re-

creative a pădurilor de interes social, lansând ipoteza potrivit căreia administra-
ţia silvică intenţionează să introducă taxe de acces într-o astfel de pădure. O ase-
menea abordare pare mai degrabă conformă evaluării condiţionate; totuşi, în-
trucât se porneşte de la nişte propuneri concrete de tarife, nu de la o licitaţie
liberă, se poate exprima o relaţie statistică între veniturile posibil de colectat din
taxele de vizitare a unei zone şi caracteristicile zonei, ceea ce este conform ipo-
tezei de fond a metodei preţului hedonic.
136
Costul călătoriei
În 1947, Serviciul Parcurilor Naţionale din Statele Unite a solicitat opinia

experţilor în ceea ce priveşte modalitatea de a stabili valoarea acestora, în sco-
pul ierarhizării priorităţilor. Economistul Harold Hotelling a răspuns cu meto-
da costurilor călătoriei.
Potrivit acestei metode, valoarea funcţiei recreative a pădurilor de interes

social sau a celor destinate gospodăririi vânatului poate fi aproximată prin cos-
tul total al călătoriilor efectuate de cei ce vizitează un asemenea loc într-un in-
terval de timp dat, de regulă un an. Metoda presupune determinarea funcţie
cererii, respectiv y=f(x) în care y este costul călătoriei iar x este numărul de vizi-
tatori.
Ceea ce este important a se urmări din punct de vedere practic este

reprezentativitatea sondajului, întrucât suma cheltuită de vizitator nu se reduce
oi
doar la costul călătoriei, ci include şi costul de oportunitate a timpului care, în loc
ăg
să fie alocat unei activităţi aducătoare de venit, este destinat recreării. Dacă se
doreşte introducerea acestei variabile, analiza statistică este mai complicată:
Dr
sunt necesare chestionare cu mai multe înregistrări iar costul total al evaluării
este ceva mai ridicat. Metoda costurilor călătoriei poate fi combinată cu metoda
n
ria
preţului hedonic, dar pe eşantioane diferite de intervievaţi, pentru a nu crea

confuzie asupra scopului cercetării.
Ma
Costul minim al prevenirii efectelor negative

ht
rig
Pe lângă gestionarea fondului de producţie, administraţia silvică are şi o

serie de atribuţii în ameliorarea terenurilor degradate şi proiectarea, construirea
py
şi întreţinerea lucrărilor de corectare a torenţilor. Eroziunea este fie consecinţa

Co
îndepărtării definitive a vegetaţiei forestiere – atunci când eroziunea se produce

în afara fondului forestier – fie a capacităţi reduse a vegetaţiei forestiere de a
asigura protecţia solului – în cazul aplicării tăierilor rase.
Principiul evaluării pe această cale este simplu: se creează o bază de date

suficient de mare, în care se înregistrează principalele elemente constructive ale
lucrărilor din bazinetele cu grad ridicat de torenţialitate, alături de suprafaţa
bazinului, suprafaţa împădurită, lungimea reţelei hidrografice principale şi a
celei secundare. În funcţie de volumul de date disponibile, pot fi adăugate şi ale
elemente morfometrice, precum panta medie a reţelei principale, panta medie a reţe-
lei secundare, coeficientul de formă, etc. Se construiesc apoi mai multe funcţii de
regresie lineară multiplă, în care variabila dependentă este o caracteristică con-
structivă a lucrărilor de corectare a torenţilor (volumul zidăriei de exemplu) iar
variabilele explicative sunt celelalte elemente considerate. Printr-o prelucrare
adecvată, se poate estima apoi cu cât ar creşte valoarea investiţiei dacă suprafa-
ţa păduroasă s-ar reduce cu un anumit pas. Apoi se poate calcula direct elastici-
137
tatea valorii investiţiei în funcţie de procentul de împădurire, adică că cât creşte

valoarea investiţiei la reducerea cu un procent a suprafeţei păduroase dintr-un
bazinet torenţial sau doar potenţial torenţial. Potrivit acestei metodologii, la o
reducere cu 1% a procentului de împădurire într-un bazinet torenţial, costul
lucrărilor necesare pentru corectarea torenţilor va creşte cu 10% (Drăgoi et al.,
2002).
Costul de oportunitate al menţinerii vegetaţiei forestiere33
Chiar dacă inundaţiile ce au avut loc în ultimii ani au fost cauzate de de-
reglarea regimului pluviometric la scară continentală, un factor agravant al
acestor fenomene este reducerea suprafeţei păduroase.
La nivelul unui bazin hidrografic este imposibil de decelat, cu precizie,

contribuţia fiecărei categorii de folosinţă a fondului funciar la apariţia sau sto-
parea fenomenelor catastrofale (eroziunea de suprafaţă sau de adâncime, inun-
oi
daţii, alunecări de teren) dar se ştie clar că vegetaţia forestieră previne în cea
ăg
mai mare măsură aceste procese, orice altă folosinţă alternativă contribuind
într-o măsură mai mare sau mai mică la producerea acestor fenomene.
Dr
Aşadar, spre deosebire de procedeul bazat pe estimarea costului de înlo-

n
cuire a funcţiei de protecţie hidrologică şi a solului prin construcţii speciale de

ria
corectare a torenţilor şi amenajare a terenurilor degradate – conformă principiu-

Ma
lui efortului minim de compensare a renunţării la funcţia exercitată de pădure –

acest model de evaluare porneşte de la premisa potrivit căreia valoarea totală a
ht
pagubelor produse într-un anumit bazin, într-o perioadă de timp, raportată la unitatea
rig
de suprafaţă, constituie un cost mediu de oportunitate al lipsei totale sau parţiale a pro-
tecţiei naturale exercitate de vegetaţia forestieră.
py
Co
Se poate considera că valoarea medie a costului de oportunitate (Lj în re-

laţia 10-1) al diminuării protecţiei exercitate de vegetaţia forestieră şi de fâneţe
în bazinul j este pierderea economică medie ponderată pe suprafaţă, datorată
înlocuirii vegetaţiei forestiere şi a fâneţelor cu alte folosinţe, mai puţin eficiente
din punct de vedere al măsurii în care acestea previn fenomenele nedorite (alu-
necări, eroziune, etc.)
∑c s i,j i,j
Lj = i
(9-1)
∑s i
i,j
în care: ci,j este costul de oportunitate al protecţiei exercitate de folosinţa i iar sij
este ponderea folosinţei i în bazinul j.
33
Metoda a fost elaborată în cadrul unei teme de cercetare ale cărui rezultate au fost publicate
(Dragoi et al., 2002) şi ulterior aplicate în cadrul unui proiect River Life în bazinul
hidrograficTimiş-Bega, folosind evaluările pagubelor produse de inundaţiile din anul 2000.
138
Pe de altă parte se poate scrie că ci , j = L j k i , j , unde kij aproximează gra-

dul de risc hidrologic al folosinţei I în bazinul j, kij fiind dat de relaţia 10-2:
δi
k i,j = (9-2)
∑ δi γ i,j
j
în care δi este coeficientul de scurgere pentru folosinţa i iar уi,j este ponderea
suprafeţei (si) deţinută de folosinţa i în suprafaţa totală a bazinului, calculată cu
ajutorul relaţiei 10-3.
Sj
γ i,j = (9-3)
∑s
j
ij
în care Sj este suprafaţa totală a bazinului j.
oi
ăg
Modificând apoi ponderea folosinţelor j, respectiv valorile sij şi refăcând
înapoi calculele, de la relaţia 10-3 la relaţia 10-1, se poate estima care va fi con-
Dr
tribuţia schimbării unei folosinţe cu un coeficient mic de scurgere într-o alta, cu
n
un coeficient mai mare de scurgere, în diverse ipoteze. Utilizând această meto-

ria
dă, s-a apreciat că, în bazinul hidrografic Timiş-Bega, o schimbarea cu un pro-

cent a folosinţei forestiere în teren arabil va mări cu 3,26 $ km-2 pagubele produ-
Ma
se de inundaţii asemănătoare celor ce au avut loc în iarna anului 2000 (valoarea

pagubelor produse la un kilometru pătrat de bazin de intercepţie a fost doar de
ht
133 $). Desigur că o asemenea valoare pare surprinzător de mică, dar nu trebuie
rig
neglijat faptul că evaluarea s-a făcut într-un bazin hidrografic în care inundaţiile
catastrofale au fost foarte rare, până la data respectivă.
py
Co
Costul de oportunitate al zonării funcţionale
Metoda precedentă nu permite estimarea a cât costă zonarea funcţională,

adică a pierderilor pe care le percepe proprietarul pădurii ca urmare a zonării
funcţionale, ştiut fiind faptul că a gestiona o pădure cu funcţii de protecţie în-
seamnă a renunţa la a extrage anumite cantităţi de lemn, lemn ce are o valoare
comercială ce ar fi putut însemna un venit mai mare. În fond este vorba de ve-
nitul net la exploatare, calculat de Carlén et al (1999) cu ajutorul relaţiei (10-4):
P = π1 − π 2 = (r1 − c1 ) − (r2 − c 2 ) (9-4)
în care P este efetul economic direct al zonării funcţionale (exprimat în unităţi

monetare), π1 este venitul net în ipoteza zonării funcţionale, π2 este venitul net
în ipoteza renunţării la zonarea funcţională, r1 este venitul brut în situaţia
adoptării zonării funcţionale, c1 este costul exploatării în aceeaşi ipoteză, terme-
nii din a doua paranteză referindu-se la aceleaşi elemente, dar în ipoteza renun-
ţării la rigorile zonării funcţionale.
139
În continuare, autorii au introdus un indice procentual de diminuare a

venitului net la exploatabilitate, notat cu Ψ, calculat cu relaţia (10-5) pentru un
eşantion de 71 parchete din care s-au recoltat produse principale.
P
Ψ= ⋅ 100 (9-5)
π1
Următoarea etapă a analizei a fost una statistică; s-a definit o funcţie de

regresie liniară multiplă de forma Ψ=βZ+ε, în care β este un vector al coeficien-
ţilor parţiali de regresie, Z este un vector al variabilelor binare ce reprezintă res-
tricţii în zonarea funcţională iar ε este eroarea estimaţiei. În felul acesta s-a esti-
mat ponderea pe care o are fiecare „categorie funcţională” asupra venitului net
la exploatabilitate.
În total au fost luate în considerare 19 variabile asociate factorilor de me-

diu, precum: arbori în care se găsesc cuiburi de păsări, grupuri de arbori tineri,
oi
pâlcuri de arbori situaţi pe micro-staţiuni cu roca la suprafaţă, zone tampon
ăg
pentru protecţia izvoarelor, arbori aparţinând unor specii ce trebuie protejate
(precum stejar, tei, ulm, fag sau alun34). Aceste variabile au fost „asociate” în
Dr
şase tipuri de categorii funcţionale, notate cu litere de la A la F şi dispuse într-
n
un sistem de referinţă în care pe abscisă s-a notat efectul asupra venitului net la
ria
exploatabilitate (Ψ estimat) iar pe ordonată intensitatea efectul favorabil asupra

funcţiei de protecţie considerate (conservarea biodiversităţii şi valoarea recrea-
Ma
tivă, în două ipoteze: pentru cei ce trec prin pădure, respectiv pentru cei ce ad-
miră pădurea din exterior).
ht
rig
Analiza comparativă35
py
Analiza comparativă provine direct din marketing, fiind creată iniţial

Co
pentru a identifica, la mai multe produse ce urmau a fi lansate în producţia de

serie, caracteristicile ce ar atrage în cea mai mare măsură cumpărătorii. O astfel
de abordare permite, în cazul bunurilor de folosinţă îndelungată, să se identifi-
ce segmentul social din care provin cei mai mulţi cumpărători precum şi acele
caracteristici ale bunului sau bunurilor ce ar atrage, în continuare, cumpărători
din alte segmente sociale sau din acelaşi segment de bază, de pildă familii cu
venituri ce depăşesc un anumit prag.
34
Studiul a fost efectuat în Suedia.
Cunoscută în literatura anglo-saxonă sub denumirea de “conjoint

35
analysis”. Acest tip de analiza a fost mult folosită în industria autoturismelor, în

care riscul comercial al aducerii pe piaţă a unor modele fără potenţial de desfa-
cere este ridicat, justificând astfel costul sondajelor ce preced totdeauna lansa-
rea în producţie de serie a unui nou produs.
140
Ulterior, metoda s-a dovedit utilă în a identifica acele funcţii ale păduri-
lor pentru a căror subvenţionare din bugetele locale sau publice are acordul
majorităţii populaţiei, ţinând cont de segmentarea socială a acesteia , adică de
distribuţia pe categorii de venituri. Dacă metodele prezentate în capitolele ante-
rioare sunt focalizate pe evaluarea unei singure funcţii, analiza comparativă per-
mite identificarea celei mai valoroase funcţii dintr-o gamă mai amplă de funcţii
atribuite unuia sau mai multor ecosisteme forestiere. De exemplu, funcţia pădu-
rii de a asigura un mediu sănătos (funcţia sanogenă, căreia îi este asociată va-
loarea aşa-numita valoare pasivă) a fost evaluată prin această metodă într-un
studiu întreprins în Statele Unite, a cărui concluzie a fost că fiecare familie ar fi
dispusă să contribuie cu 140 $ pentru a menţine o bună stare fitosanitară pentru
fiecare hectar de pădure (Michelle A. Haefele et Loomis , 2001).
Rezultatul aplicării oricărei metode de evaluare a funcţiilor protective depinde

de doi factori: 1) bunăstarea populaţiei sau colectivităţii ce beneficiază de
respectivele funcţii de protecţie şi 2) buna comunicare dintre administraţia
silvică şi cei ce beneficiază de funcţiile de protecţie.
oi
ăg
n Dr
ria
Ma
ht
rig
py
Co
141
10. MODELAREA STATISTICO-MATEMATICĂ ŞI

AMENAJAREA PĂDURILOR
„Nu există adevăr absolut care să con-
ducă faptele cuiva. Există doar modele
mai mult sau mai puţin simplificate, obţi-
nute prin educaţie, cultură şi experienţă
personală.” D.H. Meadows
Consideraţii generale
În sens strict, a amenaja o pădure înseamnă în cele din urmă a aloca în timp
şi în spaţiu recoltele de lemn, astfel încât să se obţină efectul sau efectele dorite –
primul fiind, fireşte, normalizarea structurii pe clase de vârstă. Singura soluţie
pentru a soluţiona astfel de probleme este modelarea, adică renunţarea la ceea ce
se consideră lipsit de importanţă în sistemul real şi re-aranjarea aspectelor
rămase într-un alt sistem, teoretic, asemănător celui real.
oi
Din punct de vedere al utilizării lor, modelele sunt descriptive, respectiv
ăg
decizionale: primele ajută la înţelegerea funcţionării sistemului real şi, fireşte la
identificarea factorilor importanţi în evoluţia, controlul sau stabilitatea acestuia,
Dr
pe când modelele din a doua categorie ajută la fundamentarea deciziilor pe baza
a ceea este semnificativ în sistemul real.
n
ria
Atunci când sistemul real este simplu din punct de vedere structural,
Ma
pentru a-l conduce sunt suficiente modelele decizionale, întrucât factorii importanţi
sunt cunoscuţi sau uşor de identificat. Un exemplu edificator de model doar
ht
decizional este modul în care se calculează posibilitatea pe suprafaţă potrivit

rig
metodei parchetaţiei simple: se face abstracţie de diferenţele de productivitate ce

apar în interiorul unei păduri, considerându-se apriori că de pe suprafeţe egale
py
se obţin producţii egale. Nevoia de a reglementa cât mai riguros bio-producţia

Co
forestieră a condus cu timpul – aşa cum s-a arătat în capitolele anterioare – la

combinarea metodelor decizionale cu cele descriptive: metoda afectaţiilor pe
volum se bazează, de fapt, pe un model decizional extrem de complex – căutarea
cu revenire – şi pe un unul descriptiv, foarte simplu: tabelele de producţie.
Când sistemul este complicat – precum un ecosistem forestier –

identificarea variabile de control este mai dificilă: fiind multe şi corelate între ei
(de exemplu intensitatea răriturilor, gradul de vulnerabilitate, mărimea fondului
de producţie), identificarea raporturilor de cauzalitate dintre factori se poate
sprijini pe metode statistice de analiză.
Peng (2000) distinge trei tipuri de modele folosite în amenajarea

pădurilor:
simulatoare de creştere şi producţie (tabele de producţie, bazate pe
abordări empirice, respectiv relaţii statistice),
modele succesionale („hibrizi” între modele funcţionale şi modele

stocastice) şi
modele funcţionale sau simulatoare de proces (modele bazate pe
relaţii funcţionale: de pildă un simulator de creştere a arborelui
individual).
Modele descriptive
Tabele de producţie
Aşa cum s-a precizat în cel de-al doilea capitol, principiul continuităţii a
adus cu sine modelul pădurii normale, care este de fapt o pădure cultivată: adică
astfel exploatată şi regenerată încât asigură recolte cvasi-egale ca volum.
Pădurea normală este la rândul ei un model care, pentru a fi utilizabil trebuie
„parametrizat”: cunoscând suprafaţa unei păduri şi ponderea diferitelor tipuri
de staţiuni identificate în spaţiul acesteia, silvicultorul trebuie să proiecteze în
acest cadru o succesiune de arborete, într-o gradaţie cvasi-continuă de vârste, în
care să se regăsească speciile de arbori în măsură să asigure nevoile de lemn ale
oi
economiei forestiere dezvoltate în acea zonă. ăg
Dr
Aşadar, primele investigaţii ştiinţifice s-au făcut în acel domeniu în care
exista deja capacitatea de sistematizare a observaţiilor, folosind cunoştinţe deja
n
existente în ştiinţele fundamentale. Matematica – la început geometria

ria
descriptivă, apoi statistica – oferea instrumente de analiză suficient de sigure

Ma
pentru a estima volumul lemnului rotund, şi apoi volumul unor arborete

reprezentative, considerate drept modele de cultură a pădurilor. Aşadar primele
ht
modele folosite în silvicultură au fost tabelele de cubaj, urmate de cele producţie.

rig
Prima lucrare ce poate fi considerată ca fiind deschizătoare de drumuri în

py
ceea ce priveşte utilizarea matematicii în silvicultură a apărut în 1765 în

Co
Germania: Öttelt, K. C: „Praktischer Beweis, dass die Mathesis dem Forstwesen

unentbehrliche Dienste tue”. Aceasta este prima lucrare în care se pun bazele
estimării volumului lemnului rotund, în sens larg. Prodan et al, (1997) atribuie
lui J.C. von Paulsen primele tabele de producţie (pentru fag), apărute la 1795.
Efortul ştiinţific de dezvoltare a tabelelor de producţie continuă şi astăzi,

domeniul adaptându-se continuu progreselor tehnologice
înregistrate în domenii colaterale silviculturii, cum este cel al
fotogrammetriei.
Estimarea ratei eliminării naturale - regresia logistică
Fundamente teoretice
Aşa cum s-a mai spus în prima parte, teoria clasică a pădurii normale se
bazează pe o premisă foarte rar confirmată de realitate: arborii ce compun
pădurea ajung sigur la vârsta exploatabilităţii, cel puţin în cazul speciilor

principale. Realitatea este totuşi alta. Mediul particular creat de o anumită
structură şi o anumită compoziţie condiţionează prezenţa unor specii de floră şi
faună, specii care, la rândul lor pot face obiectul unor programe de conservare.
Într-o astfel de situaţie ţelul de gospodărire nu mai este producţia de lemn –
pentru care ar fi suficientă normalizarea structurii pe clase de vârstă – ci
conservarea habitatului sau habitatelor speciilor de protejat.
Din această perspectivă, este util de estimat măsura în care un ecosistem

asigură sau nu condiţii optime de dezvoltare acestor specii, pentru a aprecia
apoi dacă şi alte arborete sunt sau nu în măsură să asigure aceleaşi condiţii
optime, în eventualitatea în care speciile protejate ar migra şi în afara zonei de
conservare sau nu au fost încă semnalate în afara acestei zone – situaţie frecvent
întâlnită la populaţiile de păsări şi mamifere, caracterizate printr-o mare
mobilitate.
Dar chiar pentru pădurile de amestec, în care ţelul de gospodărire este un
oi
sortiment valoros ce presupune vârste mari ale exploatabilităţii este utilă
estimarea probabilităţii eliminării naturale, pentru a putea prognoza chiar
ăg
compoziţia arboretelor la vârste înaintate, sau structura unui element de arboret
Dr
pe categorii de diametre. Aceasta este marea categorie a modelelor de simulare a
eliminării naturale.
n
ria
Modele ce permit estimarea măsurii în care „ceva” se poate întâmpla sau

Ma
nu, în funcţie de o serie de caracteristici ce descriu mediul în care acel „ceva” s-a
întâmplat deja, în condiţii similare, sunt, de regulă, regresii logistice de tipul
ht
celei din relaţia 11-1:

rig
−1
⎛ ⎞
m
∑bi xi ⎟
P = ⎜ 1 + ei =1
py
(10-1)
⎜ ⎟
Co
⎝ ⎠
în care P este probabilitatea producerii fenomenului studiat, xi este valoarea
efectivă pe care a luat-o caracteristica i a mediului în care s-a mai produs, în
trecut sau în alte locuri, fenomenul respectiv, iar bi este coeficientul de regresie
asociat variabilei i.
Pentru rezolvarea unei astfel de ecuaţii se poate folosi metoda celor mai
mici pătrate, deşi mult mai indicată este aceea a verosimilităţii maxime. Pentru a
testa semnificaţia coeficienţilor de regresie se foloseşte testul Wald iar
capacitatea predictivă a funcţiei – ce corespunde coeficientului de multiplu de
determinaţie la regresia liniară – se estimează raportând numărul de predicţii
corecte din eşantion la mărimea eşantionului. Numărul de predicţii corecte se
calculează potrivit schemei din tabelul 11-1.
Tabelul 10-1
Modul de calcul al acurateţei predicţiilor realizate prin regresia logistică
Valori de Număr Număr de es- Număr de es- Procentul răs-
adevăr efectiv de timaţii corecte timaţii corecte punsurilor corec-
cazuri pentru „adevă- pentru „fals” te
rat”
Adevărat N1 T1 F1 T1/N1
Fals N2 T2 F2 F2/N2
Total (T1+F2)/(N1+N2)
Exemple
Pornind de la nevoia estimării probabilităţii (P) ca unii arbori să fie
oi
eliminaţi natural, Moserund et Sterba (1999) au ajuns la o funcţia de regresie din
relaţia 11-2. ăg
( )
Dr
P = 1 + e (b 0 + b 1 / D + b 2 CR + b 3 BAL + b 4 D + b 5 D )
2 −1
(10-2)
n
ria
în care, pe lângă diametrul D, apar ca variabile explicative proporţia coroanei

(CR) şi suprafaţa de bază a celor mai mari arbori (BAL).
Ma
Cercetările au condus la estimarea mortalităţii (%) pentru şase specii din

ht
Austria (molid, brad, larice, pis silvestru, fag şi stejar), pornind de la un eşantion
rig
de 43615 arbori în total, din care 26699 au fost numai molizi. Funcţia de regresie
a fost apoi verificată în 22 suprafeţe experimentale, altele decât cele în care s-au
py
făcut observaţiile. Una dintre concluziile studiului a fost aceea că mortalitatea

Co
molidului creşte foarte mult la arbori cu diametre mai mari de 70 cm.
Se înţelege că astfel de ecuaţii sunt utile în două situaţii: 1) atunci când

trebuie prognozată producerea unui eveniment, având în vedere condiţiile în
care respectivul eveniment s-a produs în trecut şi 2) când trebuie estimată
probabilitatea existenţei unei specii într-un ecosistem insuficient cunoscut, pe
baza abundenţei respectivei specii în alte ecosisteme, cunoscute în detaliu sau
descrise de o serie de factori climatici, edafici, etc.
Eliminarea naturală este uşor de modelat, mai ales atunci când există
reţele experimentale de lungă durată. Woollons (1998) a modelat eliminarea
naturală în arborete echiene cu ajutorul a unei regresii logistice de tipul relaţiei
(11-3)
1
p= − ( b + b 1 N + b 2 NT + b 3 S + b 4 NS )
(10-3)
1+e
în care p este rata prognozată a mortalităţii, N este numărul de arbori la hectar,
T este vârsta arboretului iar S este indicele staţiunii, respectiv înălţimea medie a
arborilor dominanţi la vârsta de 20 ani.
Paille et Smith (2000) au creat tabele privind mortalitatea arborilor,

folosind un volum mare de date, (13000 arbori) culese pe o perioadă lungă de
timp (de la 10 la 30 ani), în suprafeţe de probă permanente. Aceste tabele dau
probabilitatea ca arborii să moară, datorită competiţiei, într-un deceniu,
corespunzător mărimii lor relative şi poziţiei în etaj. Rata mortalităţii a fost
calculată pentru vârste multiplu de zece ani, în funcţie de clasa de producţie şi
raportul dintre diametrul lor şi diametrul mediu al arboretului.
Corectarea gradului de uscare a unui arboret în funcţie de

rezultatele monitorizării stării de sănătate a pădurilor
oi
Terminologie: O situaţie al cărei efect este cunoscut se
ăg
numeşte experiment; pentru orice experiment, spaţiul de eşantionaj
Dr
(S) este orice rezultat posibil al acestuia. Un eveniment E constă în
orice colecţie de rezultate a unui experiment. O mulţime de evenimente E1,
n
E2,...,En este mutual exclusivă dacă evenimentele respective, înţelese ca şi colecţii

ria
de rezultate, nu au nici un element comun. În acest caz, sunt valabile

Ma
următoarele reguli:
Pentru orice eveniment E, P(E)≥0 (probabilitatea producerii lui este cel puţin
ht
egală cu zero);
rig
Dacă E=S (E conţine toate punctele din spaţiul de eşantionaj) atunci P(E)=1
py
Dacă evenimentele E1, E2,...,En sunt mutual exclusive, atunci probabilitatea de

Co
k =n
producere a oricăruia dintre ele este P(E1 ∪ E 2 ∪ ... ∪ E n ) = ∑ P(E )k
k =1
Pentru două eveniment E1 şi E2, probabilitatea ca E2 să depindă de E1 (notată cu

P(E1 ∩ E 2 )
(
P(E2⎜E1), P(E1) fiind cunoscută este P E 2 E1 = )
P(E1 )
Două evenimente sunt independente numai dacă P(E1⎜E2)=P(E1)
O primă aplicaţie în amenajament a probabilităţilor Bayes a fost propusă

de Dissescu (1990) pentru a estima mai precis creşterea curentă a principalelor
specii prezente în fondul de producţie al unei unităţi de gospodărire, utilizând
valori determinate în teren ale creşterilor. În continuare se prezintă o altă
aplicaţie a probabilităţilor Bayes, utilă, ca şi exemplul citat, în faza de descriere
parcelară.
Gradul de uscare se estimează cu ocazia descrierii parcelare; este de fapt o

„fotografie” ce surprinde starea ecosistemului la un moment dat. Dacă
descrierea se face într-un an secetos, această informaţie va fi distorsionată de
faptul că parte din arborii uscaţi parţial îşi vor reveni într-un an cu precipitaţii
normale. Cum poate fi diminuat efectul pe care îl are starea arboretului în
momentul descrierii parcelare, astfel încât descrierea parcelară să surprindă cel
mai probabil grad mediu de uscare, eventual diferenţiat pe specii?
Estimările realizate prin monitorizarea stării de sănătate a pădurilor pot fi

folosite la corectarea gradului de uscare estimat cu ocazia descrierii parcelare cu
ajutorul regulii lui Bayes. Presupunând că descrierea parcelară s-a făcut într-un
an secetos, se poate constata, la o anumită specie, că 14% din suprafaţa clasei a
III-a de vârstă este afectată de uscare incipientă. În terminologia Bayes, aceasta
corespunde unei stări a naturii, cealaltă stare posibilă fiind, normal, a arborilor
sănătoşi. Potrivit rezultatelor monitoringului forestier din acelaşi an, 20% din
arborii sunt în stare incipientă de uscare, dar observaţiile multianuale au
dovedit că 10% din aceştia îşi revin în anul următor, dacă regimul pluviometric
oi
este normal. Ambele surse de date sunt la fel de credibile, numai că descrierea
parcelară prezintă situaţia la data amenajării, pe când monitoringul forestier
ăg
acoperă un orizont mai mare de timp iar diagnozele sunt făcute în aceleaşi
Dr
perioade ale sezonului de vegetaţie. Poate fi obţinută o estimaţie mai apropiată
de adevăr a gradului de uscare? Da, folosind regula lui Bayes.
n
ria
Se consideră că cele 14% grad de uscare din descrierea parcelară

Ma
reprezintă o stare a naturii (S1), cu probabilitate P(S1), cealaltă stare fiind a

arborilor sănătoşi (S2), cu probabilitate P(S2); 20% este probabilitatea de uscare
ht
confirmată de monitoring (notată cu P(M1|S1) pe când 10% este probabilitatea

rig
de revenire în starea normală, notată P(M1|S2); Probabilitatea ca gradul de

uscare, după descrierea parcelară, să fie confirmată şi de monitoringul forestier
py
este P(S1|M1) şi se calculează cu ajutorul regulii Bayes (11-4).

Co
P(M1 |S1 )P(S1 ) 0.2 ⋅ 0.14

P(S1 |M1 ) = = = 0.24 (10-4)
P(M1 |S1 )P(S1 ) + P(M1 |S2 )P(S2 ) 0.14⋅ 0.2 + 0.1⋅ 0.86
Potrivit datelor din exemplul de mai sus, probabilitatea P(S1|M1) este

0,24. Gradul real de uscare, confirmat şi de observaţiile monitoringului forestier
va fi 0,24×0,14=0,03, adică 3%. Analiza sensibilităţii se poate face dând
probabilităţii P(M1|S2) valoarea zero: semnificaţia acestei valori este aceea că
procesul este ireversibil, ceea ce înseamnă că P(S1|M1)=1 iar gradul de uscare
dat de descrierea parcelară nu mai trebuie corectat.
Modele decizionale
Decizii multicriteriale
În anii ’70, în teoria deciziilor s-au cristalizat cele două direcţii

de evoluţie ce au marcat managementul modern: metodele
multiatribut respectiv multiobiectiv. Deosebirile dintre cele două
mari grupe de probleme sunt sintetizate în tabelul 11-2.
Tabelul 10-2
Deosebirile dintre metodele de decizie (adaptare după Andraşiu et al.,
1986)
Caracteristici M. multiatribut M. multiobiectiv
Criterii ddefinite prin Atribute Obiective
Obiective urmărite Implicite, exprimate prin Explicite, formulate ca
oi
maximizarea utilităţii funcţii obiectiv dimensio-
(adimensională) ăg nale
Dr
Restricţii Inactive, încorporate în Active, de forma unor sis-
atribute teme de inecuaţii
n
ria
Variante Numai în număr finit Număr infinit

Ma
Interacţiunea cu decidentul Mare Mai mică

ht
Utilizare Selecţie şi evaluare Proiectare

rig
py
Primele tipuri de probleme – de evaluare şi selecţie – se întâlnesc adesea în

Co
planificarea amenajistică: numărul variantelor este redus, iar obiectivele nu pot

fi formulate ca nişte funcţii obiectiv ci doar încorporate în criterii.
Mai multe compoziţii de regenerare pot fi comparate între ele în funcţie

de: costul la hectar, un indicator al biodiversităţii, probabilitate de închidere a
stării de masiv în cinci ani, stabilitate structural-funcţională după închiderea
stării de masiv şi venitul aşteptat la exploatabilitate.
Tratamentele corespunzătoare unui tip funcţional36 pot fi şi ele comparate

în funcţie de: mărimea perioadei de regenerare (tipul de structură ce va rezulta în
final), venitul mediu anual ce se va obţine pe parcursul perioadei generale de
regenerare, probabilitatea (şansele) ca respectivul tratament să fie şi corect aplicat,
şi, nu în ultimul rând, costul regenerării şi îngrijirii până la închiderea stării de
masiv.
36
Însăşi asocierea dintre tipuri funcţionale şi tratamente este rezultatul unei analize multicriteriale.
În funcţie de ţelurile de gospodărire (producţie şi/sau protecţie), criteriile

de alegere au ponderi diferite, fiind fie de tip „venit” – de maxim – fie de tip
„cost” – de minim.
Dar opţiunile nu pot fi evaluate totdeauna în termeni cantitativi: unele

sunt strict calitative, exprimate prin grade de comparaţie („foarte indicat”, „mai
puţin indicat”, „indiferent”). Metodele de decizie multicriterială au fost concepute
şi pentru astfel de probleme. Deşi metodele sunt variate, toate se reduc la
următorul algoritm:
1. Se creează matricea utilităţilor, adică fiecărei variante i se ataşează

atributele, respectiv valorile pe care fiecare criteriu le ia pentru varianta
respectivă. Această matrice este de fapt un tabel, ale cărui capete de
coloane sunt criteriile, liniile sunt variantele decizionale iar câmpurile
tabelului sunt utilităţile (vezi exemplul numeric următor).
2. Se normalizează matricea utilităţilor, în funcţie de tipul fiecărui criteriu,

astfel încât toate valorile iniţiale să fie comparabile, situate în intervalul
oi
[0,1] sau (0,1); pentru criteriile tip „venit” se foloseşte o relaţie
ăg
matematică, pentru cele de tip „cost” o alta. Gama relaţiilor de
Dr
normalizare este la rândul ei destul de amplă (tabelul 11-3) şi pe acelaşi
set de date rezultatele sunt diferite.
n
ria
3. Se calculează coeficienţii de importanţă ai criteriilor – şi pentru această

Ma
operaţie există mai multe metode (Saaty, 1980; Andraşiu et al, 1986);
ht
4. Se calculează utilitatea totală a fiecărei variante, cu ajutorul unei relaţii

în care apar ponderile criteriilor şi utilităţi normalizate, calculate la
rig
pasul 2. Relaţiile diferă de la metodă la metodă, cea mai simplă fiind

py
suma produselor (ponderarea simplă aditivă).

Co
5. Se stabileşte ca variantă finală aceea pentru care utilitatea totală este

maximă.
Deşi există mai multe formule de normalizare, mai multe metode de

decizie (de calcul al utilităţii totale) şi mai multe relaţii de calcul pentru ponderi
– fiecare combinaţie a lor dând rezultate mai mult sau mai puţin diferite –
varianta optimă va fi aceea care a ieşit de cele mai multe ori prima în clasament.
Aceasta este regula generală de utilizare a deciziilor multicriteriale.
În literatura forestieră românească, prima referire la metodele de decizie

multicriteriale datează din perioada de pionierat a utilizării calculatoarelor
(Giurgiu, 1974). Ulterior, s-a mai apelat la diverse alte metode de acest fel, în
diverse scopuri: pentru ierarhizarea calitativă a suprafeţelor experimentale de
lungă durată, pentru alocarea optimă a efortului de cercetare (Drăgoi et al.,
1987), pentru eşalonarea planurilor de recoltare (Drăgoi et Blaj, 1989) sau pentru
alegerea tratamentelor (Dissesscu et Drăgoi, 1991).
Tabelul 10-3
Relaţii de normalizare a matricei utilităţilor
Formula pentru criteriile „ve- Formula pentru crite- Denumire, sursa biblio-
nit” (de maxim) riile de tip „cost” (de grafică şi comentarii
minim)
max min
rij – valoarea normalizată; aij – valoarea iniţială; a j - maxima după criteriul j; a j -
minima după criteriul j; a j - media după criteriul j; m – numărul de variante de decizie;
B parametru ce reflectă prudenţa (B>1) sau acceptarea riscului (B<-1)
a ij a min Transformări liniare.
rij = max rij =
j
a j a ij
a ij − a min a max − a ij
oi
j j Exclude variantele extre-
rij = rij = ăg me pe criteriu
a max
j −a min
j a max
j −a min
j
Dr
a ij − a min
j
B⋅ a max
j − a ij Anandalingam, 1987. B nu
B⋅
n
a max − a min
1−e j j
1−e
a max − a min poate lua valori subunitare
ria
rij =
j j
rij = pozitive sau negative,

1 − eB 1 − eB deoarece următorul termen
Ma
e tot subunitar
B>1 aversiune la risc;
ht
B<-1 acceptarea ris-

rig
cului;
py
Formule unice. Pentru criteriile de minim se ia inversa valorii normalizate

Co
a ij a ij Vectorială. Nu exclude
rij = ; rij =
∑a
j
ij ∑a j
2
ij
variantele extreme
a ij − a j Normalizare standard
rij =
∑ (a
i
ij − aj ) 2 (numitorul este abaterea
standard pe criteriu), folo-
sită şi în statistică
m−1
(Howard, 1991)
(
rij = 1 − exp(−βa ij / 10000 /(1 − exp(−70β) ) Gong (1999). β >0 – un
coeficient ce indică aver-
siunea la risc
Metoda analizei ierarhizate
Metoda analizei ierarhizate (Saaty, 1980) – cunoscută în literatura anglo -

saxonă sub acronimul AHP, (analytic hierarchy process) este de departe cea mai
coerentă metodă de decizie, fiind în prezent implementată într-un produs
informatic de asistare a deciziilor - Expertchoice®.
În silvicultură, problema managementului participativ la gospodărirea

multifuncţională a pădurilor a făcut obiectul a două aplicaţii ale AHP (Kangas,
1992, Kangas et al., 1996), urmate apoi de un interesant studiu de caz asupra
modului în care preocupările de conservare a biodiversităţii se regăsesc în
fundamentarea deciziilor amenajistice (Kangas et Kuusipalo, 1993).
Pentru analiza punctelor tari, a celor slabe, a oportunităţilor şi pericolelor

(SWOT37) asociate certificării pădurilor, Kruttila et al., (2000) au folosit tot
analiza ierarhizată.
Metoda AHP constă de fapt în ierarhizarea procesului de decizie, urmată de
oi
evaluarea tuturor componentelor de pe un anumit nivel în raport cu fiecare
ăg
componentă de pe nivelul imediat superior (figura 11-1). Prin „componentă” se
Dr
poate înţelege scop final, dacă e vorba de primul nivel, „obiectiv” dacă ne
referim la al doilea nivel, respectiv mijloc pentru nivelul trei.
n
ria
De pildă, Ananda et Herath (2003), au plasat pe primul nivel obiectivul

Ma
(gestionarea durabilă a pădurilor), pe nivelul doi cinci grupuri de interese, cu

diferite ponderi în economia forestieră, iar pe nivelul al treilea au considerat
ht
următoarele criterii de analiză pentru cinci politici forestiere alternative:

rig
volum total al producţiei de cherestea (asimilat posibilităţii);

py
număr de angajaţi în exploatare ;

Co
număr de angajaţi în alte activităţi legate de silvicultură;
37
– SWOT este un acronim pentru „puncte tari” (strenghts, în engleză), puncte slabe”
(weaknesses) , oportunităţi (opportunities) şi pericole (threats), considerate a fi caracteristici ale
oricărei decizii pe termen lung.
N iv e l 1
N iv e l 2 N iv e l 2 N iv e l 2
N iv e l 3 N iv e l 3 N iv e l 3 N iv e l 3
Figura 10-1 Principiul analizei ierarhizate a proceselor
flora protejată (număr de specii);
oi
fauna protejată (număr de specii); ăg
Dr
suprafaţa de pădure virgină în regim de conservare;
n
ria
suprafaţa totală pe care se protejează flora şi fauna;

Ma
arii protejate de interes naţional;

ht
suprafaţa zonelor tampon.

rig
În final, cele cinci politici forestiere au fost evaluate în funcţie de utilitatea

py
totală, calculată ca sumă de produse între coeficienţii de importanţă şi valorile

Co
normalizate ale criteriilor.
Potrivit analizei ierarhizate, ponderile (coeficienţii de importanţă) se

bazează pe aprecieri calitative de genul „extrem de important (comparativ cu...)”,
„foarte important”, „mult mai important”, „mai important” şi „la fel de important”.
Primele două sunt comparative absolute, următoarele trei sunt relative. Acestor
estimări calitative le corespund notele impare din intervalul de la 9 la 1 (9,7,5,3,1),
notele pare fiind pentru situaţiile intermediare.
Notele sunt apoi înregistrate într-o matrice pătrată n×n, în care n este
numărul obiectivelor sau variantelor ce se compară; notele se trec deasupra sau
sub diagonala principală, în funcţie importanţa relativă a elementelor
comparate, iar simetric faţă de aceste note se trec valorile inverse. De exemplu,
dacă al doilea criteriu 2 este mult mai important decât primul, atunci pe rândul 2
coloana 1 se va trece nota 3, iar simetric, adică pe rândul 1 coloana 2 se va trece
1/3, adică 0,33.
Cel mai mare atu al metodei este acela de a permite evaluarea

consecvenţei logice a notelor cu ajutorul unui indice de consecvenţă ce trebuie să
fie mai mic de 0,1. În continuare este prezentat algoritmul metodei, adaptat de
Winston (1994):
1. Se stabileşte o matrice a ponderilor relative acordate fiecărui criteriu, în raport
cu celelalte. Fie aceasta matricea A.
2. Fiecare element al matricei A se împarte la suma pe coloană, obţinându-se
matricea normalizată Anorm.
3. Se face media pe linii pentru elementele matricei Anorm, obţinându-se astfel o
aproximare a vectorului propriu asociat celei mai mari valori proprii a matricei
iniţiale A, notat în continuare cu WT.
4. Verificarea consecvenţei evaluării. Se înmulţeşte matricea A cu vectorul WT şi
ce se obţine este un nou vector, cu n elemente, notat cu Q.
5. Se calculează indicele agregat I, după relaţia (11-5) :
oi
1 n qi
I= ∑
n i =1 w iT
Dr
ăg ( 10-5)
6 Se corectează indicele agregat în funcţie de numărul de elemente comparate

între ele, şi se obţine indicele corectat (IC), după relaţia (11-6):
n
ria
I−n
IC = ( 10-6)
Ma
n −1
7. Se calculează indicele de consecvenţă a evaluării (ICE), ca raport dintre IC şi
ht
indicele alegerii întâmplătoare (RI) a ponderilor, ale cărui valori sunt tabelate
rig
(tabelul 11-4), în funcţie de numărul elementelor analizate (N).

py
IC
ICE =
Co
( 10-7)
RI
Tabelul 10-4
Indicii alegerii întâmplătoare a ponderilor (Saaty, 1980)
N 2 3 4 5 6 7 8 9 10
RI 0 0,58 0,90 1,12 1,24 1,32 1,41 1,45 1,51
8. Dacă ICE este mai mare decât 0,1 coerenţa evaluării lasă de dorit şi este
oportună o re-evaluare a importanţei obiectivelor. De subliniat faptul că ICE se
calculează pentru fiecare etapă a procesului decizional, înainte de a trece la
nivelul următor (figura 11-1).
9. Se analizează variantele decizionale în raport cu fiecare criteriu în parte, pe
rând, repetându-se paşii anteriori, cu observaţia că de data aceasta se va lucra cu
matrici pătrate cu m elemente, m fiind numărul de variante, nu numărul de

obiective. Se obţin utilităţile uij.
10. Se stabileşte utilitatea globală pentru fiecare variantă (Ui), potrivit relaţiei
(11-8):
n
U i = ∑ w ijT u ij ( 10-8)
j=1
11. Se alege varianta pentru care utilitatea Ui este maximă.
Exemplu numeric
Cu ocazia reamenajării unei unităţi de producţie s-au stabilit trei

obiective: eficienţa economică, protecţia hidrologică şi conservarea habitatelor.
În raport cu aceste obiective, urmează a se stabili tratamentul ce se va aplica
într-un arboret oarecare din planul decenal, tratamentele potenţiale fiind
descrise în termeni calitativi. Compoziţia actuală a arboretului respectiv este
oi
3Mo5Fa2Dt, consistenţa 0,7, urgenţa de regenerare 3.1.
ăg
Dr
Mai întâi se stabileşte ierarhia obiectivelor, urmând apoi a compara între
ele variantele, în raport cu fiecare obiectiv în parte. A compara obiectivele, două
n
câte două, presupune completarea tabelului 11-5, urmată apoi de transformarea

ria
aprecierilor calitative în note (tabelul 11-6), potrivit convenţiilor metodei.

Ma
Normalizarea datelor din tabelul 11-6 se face împărţind fiecare valoare la suma
pe coloană, iar ponderile obiectivelor se estimează ca medii pe linie a matricei
Anorm.
ht
rig
Tabelul 10-5
py
Evaluarea două câte două a trei obiective

Co
Obiectivul Eficienţa Protecţia hidro- Conservarea

economică logică şi a solului habitatelor
Eficienţa economică 1
Protecţia hidrologică şi a solului Extrem de 1 Mai importantă

importantă
Conservarea habitatelor Foarte im- 1

portantă
Tabelul 10-6
Transformarea evaluărilor în note
Obiectivul Eficienţa economică Protecţia hidrologică Conservarea
şi a solului habitatelor
Eficienţa economică 1 0,111 0,143
Protecţia hidrologică şi 9 1 3
a solului
Conservarea habitatelor 7 0,333 1
Pentru datele din tabelul 11-6, matricea Anorm este
0,058824 0,07687 0,034516

0,529412 0,692521 0,724113
0,411765 0,230609 0,241371
iar ponderile wT sunt 0,056736; 0,648682; 0,294582. Aşadar protecţia hidrologică

şi a solului este cel mai important obiectiv, urmat de conservarea habitatelor şi
eficienţa economică.
oi
ăg
În continuare, se calculează vectorul Q, înmulţind matricea Anorm cu
vectorul wT; se obţin valorile 0,170865; 2,043055; 0,907748. Aplicând apoi
Dr
formula (11-5) se obţine I=3.08.
n
ria
ICE pentru evaluările din tabelul 11-6 este (0,8:2):0,58=0,07, ceea ce

dovedeşte coerenţa modului în care au fost comparate obiectivele.
Ma
Dacă protecţia hidrologică ar fi fost considerată ca fiind doar foarte

ht
importantă în comparaţie cu eficienţa economică (deci notată cu 7, nu cu 9),

rig
indicele de consecvenţă ar fi fost 0,11, deci în afara intervalului optim.

py
Urmează alegerea propriu-zisă a tratamentului; se presupune că, în raport

Co
cu temperamentul speciilor, sunt posibile trei variante: tăieri succesive, tăieri

progresive şi tăieri jardinatorii. Respectând aceeaşi logică a analizei, vor fi
estimate, pe rând, utilităţile fiecărui tratament, în raport cu fiecare obiectiv în
parte. Tratamentele „candidat” vor fi comparate în funcţie de eficienţa
economică, apoi în funcţie de protecţia solului şi, în sfârşit, în raport cu protecţia
habitatelor. De data aceasta, evaluările sunt de tipul „Extrem de util comparativ
cu... din punct de vedere al...”, „foarte util...”, mult mai util...”, „mai util...”, „la fel de
util...”.
În tabelul 11-7 se prezintă evaluările relative ale celor trei tratamente, în

raport cu cele trei obiective. Diferenţierea între obiective s-a făcut printr-un
simbol (E - rentabilitate, S - protecţia solului, H -conservarea habitatelor) şi o notă,
conformă principiilor metodei (note impare de la 1 la 9). Trei variante,
comparate cu trei obiective, înseamnă în total nouă note de evaluare (3×3) iar
algoritmul prezentat anterior a fost utilizat încă de trei ori, singura diferenţă
fiind de interpretare a rezultatelor – de data aceasta cei trei vectori WT rezultaţi
nu au mai fost ponderi, ci utilităţi ale variantelor în raport cu cele trei criterii
(obiective) stabilite anterior.
Tabelul 10-7
Evaluarea a trei tratamente din punct de vedere al protecţiei hidrologice
Tratamentul T. regenerărilor T. regenerărilor T. tăierilor
succesive progresive cvasigrădinărit
T. regenerărilor 1 Mult mai util (E-5) Extrem de util (E-9)

succesive
T. regenerărilor Mult mai util (H-5) 1 Mai util (E-3)

progresive
Mai util (S-3)
T. cvasigrădinărit Foarte util (S-7) Mai util (S-3) 1

Foarte util (H-7) Mul mai util (H-5)
oi
ăg
Rezultatele obţinute sunt utilităţile fiecărui tratament în raport cu
obiectivele stabilite (tabelul 11-8), iar varianta optimă este aceea pentru care
Dr
suma produselor dintre ponderi şi utilităţi este maximă, respectiv tratamentul
n
regenerărilor progresive. Indicii de consecvenţă au fost sub 0,1, rezultat ce ar fi fost

ria
totuşi mai greu de realizat dacă ar fi fost analizate mai multe variante.
Ma
Tabelul 10-8
Rezultatele evaluării finale a celor trei tratamente
ht
Utilităţi
rig
Ponderi (WT)
în raport cu
py
cele trei obi- Tratamentul reg. Tratamentul reg Tratamentul tăierilor

Co
ective succesive progresive cvasigrădinărite
0,056736 0,748164 0,073772 0,071746
0,648682 0,180402 0,282839 0,147109
0,294582 0,071433 0,643389 0,781145
0,180514 0,377189 0,329609
Analiza ierarhizată în trepte
Obiectivele amenajării pădurilor sunt diverse şi nu de puţine ori sunt

conflictuale – se exclud reciproc, într-o măsură mai mare sau mai mică. De
aceea, ponderarea lor adecvată este prima etapă a fundamentării corecte a
deciziei, iar acest lucru se realizează cel mai bine atunci când participă mai mulţi
factori interesaţi, deci decizia se ia în colectiv.
Metoda a fost îmbunătăţită, adaptând-o pentru deciziile colective în care

nimeni nu are o poziţie dictatorială, iar membrii colectivului evaluează diferit
obiectivele şi mijloacele de realizare a respectivelor obiective, deoarece percep
diferit riscul nerealizării unor obiective. În exemplul de mai sus, un biolog va fi
fost prudent în ceea ce priveşte conservarea habitatelor şi e dispus să rişte când
e vorba de veniturile din valorificarea lemnului, pe când reprezentatul asociaţiei
patronale din exploatare va fi avut o atitudine diametral opusă.
Pentru astfel de situaţii, frecvente la conferinţele de amenajare, s-a propus

o metodă iterativă, în scopul îmbunătăţirii indicelui de consecvenţă a deciziei
finale, oricare ar fi aceasta (Drăgoi, 2002) .
Cu totul diferită este situaţia în cazul în care obiectivele nu sunt

conflictuale, ci doar perceperea lor este afectată de atitudini diferite în ceea ce
priveşte riscul nerealizării unuia sau altuia dintre obiective. Într-o astfel de
oi
situaţie condiţia întreruperii re-evaluărilor este un ICE mai mic de 0,1.
ăg
Dr
Metoda a fost exemplificată pe o dezbatere tipică pentru o conferinţă de
amenajare: trei decizii posibile (menţinerea actualei situaţii, desfiinţarea unei
n
subunităţi de protecţie deosebită, sau mărirea indicelui de recoltare prin lucrări

ria
de conservare) în funcţie de cinci obiective (criterii): eficienţa economică,

Ma
conservarea genofondului, conservarea biodiversităţii, valoarea peisagistică şi

protecţia habitatelor.
ht
În final, a fost aleasă a treia variantă. S-a mai constat faptul că procesul de
rig
„re-negociere” pe care îl presupune metoda conduce la cristalizare mai bună a

py
obiectivelor/criteriilor: valoarea peisagistică – un indicator foarte subiectiv – a

Co
avut iniţial o pondere mare dar s-a estompat pe parcurs, deoarece se realizează
concomitent sau chiar înaintea celorlalte obiective ne-economice.
În figura 11-2 se prezintă schema logică a noii metode iar în figura 11-3
rezultatul final, respectiv ameliorarea indicelui de consecvenţă a deciziei
colective. Condiţia de reluare a evaluării poate fi formulată diferit, în funcţie de
măsura în care obiectivele sunt sau nu sunt ireconciliabile. Dacă da, (obiectivele
se exclud reciproc), atunci e sigur că o decizie de grup tot nu va avea un ICE adecvat,
întrucât ponderile finale, calculate ca medii aritmetice, reflectă evaluări radical
diferite.
Totuşi, chiar şi în astfel de condiţii, fiecare membru al grupului trebuie să

fie consecvent cu sine însuşi în evaluări, iar monitorizarea acestei consecvenţe în
Evaluările
decidenţior
Decidentul identificat
Calculează ponderile reia propria evaluare
medii pe grup a ponderilor, urmărind
să îmbunătăţească
ICE propriu
oi
Calculează ICE pe
grup ăg
Identifică decidentul
responsabil în cea mai mare
măsură de valoarea mare a
Dr
ICE pe grup
n
Nu
ria
Calculează ICE pe
Este îndeplinită grup, eliminând pe
condiţia de rând fiecare decident
Ma
oprire?
Da
ht
Se trece la
următorul nivel
rig
de analiză
py
Figura 10-2 Analiza ierarhizată în trepte

Co
0,6
0,5
ICE pe grup
0,4
0,3
0,2
0,1
0
1 2 3 4 5
iteratia
Figura 10-3 Descreşterea ICE pe grup folosind analiza ierarhizată în trepte
timpul procesului de negociere este bine-venită.

Modele de partiţionare
Ce sunt problemele de partiţionare
O pădure este, în sens matematic, o mulţime de arborete ce trebuie astfel

gospodărite încât să se realizeze ceea ce numim în mod generic ţeluri de
producţie şi/sau protecţie. Între caracteristicile arboretelor şi staţiunilor pe care
acestea se dezvoltă şi ţelurile de gospodărire există un grad mai mare sau mai
mic de compatibilitate, a cărui analiză este una din cele mai importante sarcini
ale amenajistului. Cel puţin două probleme apar în astfel de situaţii:
Cât de mică poate fi o subunitate de protecţie (care nu poate fi şi de producţie)
sau de producţie (care nu poate fi şi de protecţie), astfel încât să se realizeze ţelul
de gospodărire propus?
Care este cea mai convenabilă amplasare spaţială a u.a. ce compun o subunitate
de producţie sau protecţie, astfel încât diminuarea efectului protectiv sau
productiv al u.a. învecinate, aparţinând altei subunităţi, să fie minimă?
oi
ăg Astfel de situaţii intră în
marea categorie a problemelor de
Dr
partiţionare sau de analiză
n
combinatorie, pentru care

ria
există, în prezent, mulţi

algoritmi performanţi, uşor de
Ma
implementat în programe
informatice. Practic, o problemă
ht
de partiţionare poate fi
rig
reprezentată grafic conform

figurii 11-4. Un exemplu
py
simplist: dintr-un număr total

Co
72 arborete, să se constituie o
subunitate de gospodărire care
să conţină un număr minim de
Figura 10-4 Problemă de partiţionare specifică u.a. dar care să îndeplinească un
amenajării pădurilor: crearea a două SUP criteriu de optimalitate: - un
număr de specii protejate,
localizate în respectivele u.a.
Crearea subunităţilor de producţie şi protecţie prin analiză fuzzy
Teoria mulţimilor vagi (fuzzy) a fost creată de profesorul

Lotfi Zadeh (1965) pentru a permite modelarea matematică a unor
probleme în care nu este valabilă regula terţului exclus, aşa cum
aceasta a fost consacrată de logica bivalentă. Predecesorul lui Zadeh
în această direcţie a fost Jan Lukasiewicz care a publicat în 1920 un
articol intitulat „Logica trivalentă”, prin care valorii logice de adevăr îi erau
asociate două valori numerice (0 şi ½) nu doar zero, ca în logica bivalentă.
Potrivit acestei teorii, o entitate poate fi parte a mai multor mulţimi, în

diverse grade de apartenenţă, iar suma acestor grade de apartenenţă poate fi
subunitară, unitară sau supraunitară. Potrivit logicii bivalente, gradul de
apartenenţă ia doar două valori (0 sau 1) iar suma gradelor de apartenenţă a
unei entităţi la mai multe mulţimi este totdeauna unu.
Logica fuzzy se foloseşte la soluţionarea unor probleme asemănătoare celor

în care se utilizează probabilităţile, dar cele două modalităţi de abordare sunt
complet diferite. Probabilitatea exprimă incertitudinea producerii unui
eveniment, pe când conceptul fundamental al teoriei mulţimilor fuzzy este
imprecizia descrierii unui eveniment sau incertitudinea apartenenţei unei entităţi la o
mulţime. Sisteme de asistare a deciziilor bazate pe logica fuzzy sunt folosite
demult în gestionarea resurselor de apă (vezi lucrările citate de Ducey et Larson,
1999), dar în managementul forestier s-au limitat, în general, la modificarea
oi
problemelor de programare lineară (Pickens et al, 1987; Mendoza et Sprouse,
1989, Bare et Mendoza, 1992; Mendoza et al, 1993) sau la stabilirea unor reguli
ăg
fuzzy privind aplicarea răriturilor (Kahn, 1995).
Dr
Gradul de apartenenţă al unei entităţi la o mulţime poate fi exprimat cel

n
mai bine printr-o funcţie de apartenenţă fuzzy. În teoria mulţimilor fuzzy

ria
corespondentul probabilităţii este funcţia caracteristică μ. De exemplu, dacă

Ma
elementul x aparţine „complet” mulţimii A, atunci μA(x)=1; dacă nu aparţine

deloc, atunci μA(x)=0. Mulţimea X se numeşte universul problemei, deoarece
ht
toate celelalte mulţimi sunt incluse în aceasta. Pentru o unitate de producţie,

rig
mulţimea u.a. este universul oricărei probleme fuzzy formulată la acest nivel.
py
Funcţia caracteristică pentru apartenenţa la reuniunea mulţimilor A cu B

Co
este max {μA(x), μB(x)}, iar la intersecţia lor este min{μA(x),μB(x)}. Complementul lui
A ( A ) are drept funcţie caracteristică 1-μA.
Mulţimea A este o submulţime a mulţimii B dacă şi numai dacă funcţia de

apartenenţă μA(x) a oricărui element x este mai mică sau cel mult egală cu μB(x)
adică A⊆B ⇔ μB(x) ≥ μA(x) pentru toate elementele mulţimii X.
Celelalte caracteristici ale operaţiilor cu mulţimi rămân neschimbate:

comutativitatea: A∪B=B∪A; A∩B=B∩A;
asociativitatea: A∪(B∪C)=(A∪B)∪C; A∩(B∩C)=(A∩B)∩C;
distributivitatea: A∪(B∩C)=(A∪B)∩(A∪C); A∩(B∪C)=(A∩B)∪(A∩C).
Un aspect important al utilizării mulţimilor fuzzy este acela al evitării

agregării premature a factorilor sau criteriilor. Terano et al (1994) au combinat
metoda fuzzy cu analiza ierarhizată pentru alegerea criteriilor în funcţie de care

se definesc gradele de apartenenţă, urmând apoi normalizarea criteriilor şi
combinarea lor în funcţia caracteristică.
În literatura forestieră românească, premisele teoretice ale utilizării

mulţimilor şi logicii fuzzy au fost formulate de Dissescu (2003). Un exemplu de
apartenenţă fuzzy este încadrarea unei păduri în categoria celor cvasi-virgine.
Măsura în care o astfel de pădure poate fi considerată sau nu modificată de
intervenţia omului diferă de la un caz la altul. Din punct de vedere al teoriei
mulţimilor, o subunitate de producţie şi/sau protecţie (SUP) este o sub-mulţime
de parcele, pentru care procesul de producţie se reglementează diferit sau deloc.
Ceea ce „reuneşte” u.a. într-o SUP este funcţia principală, ce atrage după sine
structuri, respectiv baze de amenajare diferite.
Pentru a demonstra modul în care mulţimile fuzzy pot fi folosite la

constituirea SUP se definesc următoarele elemente: X mulţimea arboretelor
(universul problemei), P mulţimea u.a. cu funcţii de producţie, E mulţimea u.a.
oi
cu rol de protecţie.
ăg
Un arboret de productivitate superioară, situat pe un platou va avea μP=1,
Dr
μE=0 pe când unul de productivitate inferioară, situat pe un versant abrupt va
avea μP=0, μE=1. Între cele două situaţii de extrem pot fi o mulţime de alte
n
situaţii intermediare, şi se pune problema creării unor subunităţi de producţie, de

ria
producţie şi protecţie sau numai de protecţie.

Ma
În funcţie de primele două subunităţi – de producţie, respectiv de

ht
protecţie, se definesc funcţiile de apartenenţă la subunitatea de producţie,

rig
respectiv de protecţie. Apoi se intersectează cele două mulţimi, rezultatul acestei

operaţii este minima celor două funcţii caracteristice.
py
Co
Următoarele două etape sunt simple, doar operaţii logice: pentru o u.a.
oarecare, dacă μP∩E=μE atunci respectiva u.a va face parte din subunitatea de
producţie. Dacă μP∩E=μP, atunci u.a. va fi încadrată în subunitatea de protecţie.
Fireşte, u.a. ale căror funcţii caracteristice sunt egale – deci ar putea aparţine în
egală măsură ambelor subunităţi, şi de producţie, şi de protecţie – sunt încadrate
în subunitatea mixtă, de producţie şi protecţie. Întrebarea este dacă aceasta va fi
sau nu constituită. Dacă nu întruneşte condiţia de suprafaţă pentru o subunitate
de codru grădinărit sau de cvasigrădinărit, u.a. pentru care μP=μE urmează a fi
redistribuite între cele două subunităţi deja constituite în funcţie de vecinii
acestora.
În tabelul 11-9 se prezintă un exemplu numeric, simplificat, dar suficient

de relevant pentru posibilităţile de utilizare a mulţimilor fuzzy la constituirea
subunităţilor de gospodărire. Se observă că doar o u.a. a avut funcţii de
apartenenţă egale, aşa că, nefiind posibilă constituirea unei subunităţi de
producţie şi protecţie, aceasta va fi încadrată în aceeaşi SUP ca şi parcelele
învecinate. Prima coloană a tabelului a fost denumită „parcelă” intenţionat,

deoarece funcţiile de apartenenţă pot fi calculate ca medii ponderate pe parcele,
în funcţie de structura acestora. O asemenea abordare deschide calea constituirii
unor subunităţi compacte, formate din parcele întregi.
Tabelul 10-9
Exemplu numeric de încadrare în SUP a unor parcele în raport cu
funcţiile caracteristice de apartenenţă la SU producţie, protecţie,
producţie şi protecţie
Intersecţia
Funcţia funcţiilor Sub-
Funcţia ca-
caracte- caracte- Sub-unitate unitate de
Suprafaţa racteristică Sub-unitate
Parcela ristică pen- ristice de produc- producţie
(ha) pentru pro- de protecţie
tru protec- (producţie ţie şi protec-
ducţie
ţie sau protec- ţie
ţie)
oi
1 10,20 1 0,2 0,2 Nu Da Nu
ăg
2 2,80 0,4 0,5 1 Da Nu Nu
Dr
n
3 3,10 0,6 1 0,6 Da Nu Nu

ria
…. …. …. …. …. ….
…. ….
Ma
0.5 0.5 0.5 Da Da ?

6 7.4
ht
rig
.. … … … … … … …
py
12 0,50 0,6 1 0,6 Da Nu Nu

Co
13 9,10 0,7 0,6 0,6 Nu Da Nu
17 8,60 0,9 0,6 0,6 Nu Da Nu
Total
76,40 42,6 ha 41,2 ha
ha
Se observă că parcela 6, de 7,4 ha, are grade de apartenenţă egale, fiind

singura ce îndeplineşte funcţii de protecţie şi producţie la fel de importante.
Fiind singura în această situaţie, nu se pune problema constituirii unei
subunităţi mixte, ci doar aceea a încadrării acestei parcele într-un din cele două
subunităţi.
Această metodă deschide posibilitatea analizei multicriteriale la stabilirea

funcţiei caracteristice. De exemplu, criteriile pentru stabilirea valorilor μP sunt
clasa de producţie şi distanţa de apropiat, pe când cele pentru calcularea μE pot
fi panta, tipul de sol, un indicator al biodiversităţii. Important este să nu existe
„criterii de interferenţă” la care să se apeleze pentru estimarea ambelor funcţii
caracteristice. Decizia de constituire, modificare sau desfiinţare a unor
subunităţi de producţie şi/sau protecţie trebuie bine fundamentată, exclusiv din
perspectiva asigurării continuităţii producţiei sortimentului ţel sau a funcţiei de
protecţie.
Crearea rezervaţiilor
Încadrarea arboretelor în subunităţi de gestiune folosind proprietăţile

mulţimilor fuzzy presupune raportarea la o relaţie de apartenenţă între
caracteristicile fiecărui arboret şi ţelurile de gospodărire. În cazul rezervaţiilor,
mai ales al celor create pentru protejarea mai multor specii situaţia este ceva mai
complicată, întrucât, pe lângă bogăţia în specii a rezervaţiei propriu-zise, bogăţie
oi
ce trebuie să fie mai mare decât aceea a zonelor limitrofe situate în afara
ăg
rezervaţiei, mai apare şi condiţia unei suprafeţe minime.
Dr
Primele încercări de fundamentare ştiinţifică a modului de constituire a
n
rezervaţiilor s-au bazat pe modelul biogeografic al insulei (Macarthur et Wilson,

ria
1963). Dezbaterea de fond a fost focalizată pe cele două alternative: o singură

rezervaţie mare sau mai multe, dar mai mici? Răspunsul diferă, de la caz la caz.
Ma
Un asemenea obiectiv ridică două probleme majore: 1) maximizarea numărului

de specii şi ecosisteme prezente într-un număr specificat de rezervaţii şi 2)
ht
identificarea celui mai mic număr de locuri care ar fi suficient pentru a

rig
reprezenta toate speciile sau ecosistemele ce necesită protecţie.

py
Prima metodă cantitativă propusă pentru a soluţiona acestei probleme a

Co
fost ierarhizarea în funcţie de mărimea suprafeţei sau bogăţia în specii (Kirkpattrick,

1983; Margules et al., 1988; Cocks et Baird, 1989). Parcelele sunt ordonate în
raport cu bogăţia în specii, apoi sunt selectate secvenţial (pas cu pas), până când
este îndeplinită o restricţie de cost maxim38 sau de suprafaţă maximă.
O deficienţă a acestui mod de abordare este aceea că parcela curentă este selectată
independent de structura celor deja selectate anterior. Drept consecinţă, în soluţia finală
– care este o listă de parcele – unele specii pot să lipsească iar altele pot să apară de mai
multe ori.
A doua modalitate este folosirea unui algoritm euristic de tip „greedy”

(Margules et al., 1988; Rebelo et Siegfried, 1990, Vane-Wright et al., 1991;
Bedward et al., 1992; Nichollos şi Margules, 1993, Pressey et al., 1993). Greedy
38
„Cost” de al retragerii parcelelor din procesul de producţie, adică venit la care se renunţă prin
încadrarea în arie protejată.
(„lacom” în limba engleză) este un algoritm de optimizare ce constă în următorii

paşi:
1) sunt incluse în soluţia finală toate variantele posibile;
2) se elimină pe rând din soluţia finală fiecare variantă, şi se verifică dacă
mulţimea variantelor rămase respectă o condiţie de optimalitate definită
anterior;
3) se repetă pasul 2) până când nici una din variante nu mai poate fi
eliminată din soluţie.
Ca şi în situaţia anterioară, la început parcelele candidat sunt ierarhizate

în funcţie de utilitatea totală, calculată în raport cu criteriile de selecţie şi
ponderile acestora (vezi subcapitolul privind deciziile multicriteriale). Prima
dată este inclusă în aria protejată parcela plasată pe primul loc în funcţie de cel
mai important criteriu (bogăţia în specii, de exemplu); după aceea, pentru toate
cele n-1 parcele rămase se reface clasamentul, ţinând cont de caracteristicile
unităţii deja incluse (de exemplu, prezenţa unei specii protejate, care este totuşi
oi
destul de abundentă). Procesul continuă până când este îndeplinită condiţia de
oprire a căutării (suprafaţa totală sau costul total).ăg
Dr
Spre deosebire de simpla ierarhizare, această metodă euristică evită
n
redundanţa sau omiterea unor specii. Principalul dezavantaj este acela că soluţia
ria
finală nu este obligatoriu una optimă, ci mai degrabă sub-optimă (ca la orice
metodă euristică de căutare). Alţi autori au folosit algoritmi mai complicaţi,
Ma
precum „decălirea simulată” (Pressey et al., 1996) sau alte procedee, precum
algoritmii genetici.
ht
rig
Decălirea simulată (DS) (simulated anealing, în engleză) este o metodă de

căutare a minimului unei funcţii obiectiv, ce imită procesul de recristalizare
py
(Metropolis et. al. 1953); potrivit metodei, probabilitatea unei soluţii greşite P(E)
Co
este dată de relaţia (11-9):
P (E ) = exp − (E 2 − E 1 ) / ck ( 10-9)
în care E1 şi E2 sunt valorile funcţiei obiectiv înainte şi după schimbarea

variabilei de control c, în funcţie de care o soluţie este acceptată sau nu iar k este
constanta lui Boltzmann.
Primii ce au folosit acest algoritm în planificarea amenajistică au fost

Lokwood et Moore (1993). Autorii au soluţionat astfel problema eşalonării masei
lemnoase în condiţiile respectării restricţiilor silviculturale de alăturare a
parchetelor, urmărind totodată şi maximizarea volumelor recoltabile.
Optimizarea suprafeţei unei rezervaţii prin algoritmul DS începe de la o

soluţie iniţială, deci de la un grup de parcele alese întâmplător, fie pe criteriul
suprafeţei, fie al numărului de specii protejate. Apoi se încearcă îmbunătăţirea
soluţiei iniţiale, făcând la întâmplare schimbări: fie se adaugă alte parcele, fie se
exclud unele din cele alese iniţial. La fiecare pas, noua soluţie este comparată cu
cea precedentă.
Avantajul metodei este acela de a nu cădea în „capcana” unui optim local.

Iniţial, orice schimbare este acceptată, indiferent de modul în care aceasta
modifică funcţia obiectiv. Pe măsură ce buclele se repetă, algoritmul devine tot
mai exigent în acceptarea schimbărilor, iar soluţia se apropie tot mai mult de
optim. Mai clar, paşii sunt următorii:
1. Se dau intrările (descrierea parcelelor şi lista speciilor ce trebuie protejate) şi
numărul maxim de iteraţii (m);
2. Se generează o rezervaţie iniţială, ce constă în alegerea la întâmplare a unor
parcele, şi se calculează funcţia obiectiv;
3. Se elimină o parcelă sau se adaugă alta, întâmplător.
−m
4. se evaluează schimbarea funcţiei obiectiv: dacă e

p
< r acceptă schimbarea,
oi
ăg
altfel o respinge; în formulă, variabilele au următoarele semnificaţii: m -
modificarea funcţiei obiectiv, p – un nivelul acceptat al abaterii valorii funcţiei
Dr
obiectiv, r – un număr generat aleator în intervalul (0,1).
n
5. Diminuează nivelul acceptat al abaterilor, (p) şi repetă paşii 3-5, până când se
ria
parcurg toate cele m iteraţii.

Ma
Forma exponenţială a condiţiei din pasul 4 este foarte importantă: timpul

de calcul este foarte mic atunci când sunt respinse soluţiile proaste şi creşte mult
ht
atunci când sunt căutate soluţiile bune. O analiză comparativă a performanţelor

rig
celor trei algoritmi este făcută de Ball et al. (2000), pe acelaşi set de date;
py
rezultatele au fost următoarele:

Co
Algoritmul de optimizare Numărul de locaţii în Timpul de rulare,

soluţia optimă în minute
Greedy 61 1
Programare în numere întregi – suprafaţa 70 2-3

minimă a rezervaţiei
Decălire simulată 54 40
O altă modalitate de soluţionare este programarea în numere întregi

(Stephanie Snyder et al., 1999). Cel mai simplu model este următorul:
min ∑ x j aij ( 10-10)

j
⎧1 dacă specia i apare în parcela j

aij = ⎨ ( 10-11)
⎩0 altfel
⎧1 dacă parcela j este inclusă
xj = ⎨ ( 10-12)
⎩ 0 altfel
∑a x ij j ≥ 1; aij , x j ∈ {0 ,1 } ( 10-13)
Aşadar, prin funcţia obiectiv (11-10) se urmăreşte crearea unei rezervaţii

de suprafaţă minimă dar în care să fie prezente toate speciile. Această condiţie
este formulată în relaţia (11-13), potrivit căreia, fiecare specie este prezentă în cel
puţin o unitate amenajistică inclusă în rezervaţie.
oi
ăg
Metodele prezentate pornesc de la premisa că informaţia este sigură. În
realitate această condiţie nu este totdeauna îndeplinită: uneori nici priorităţile nu
Dr
sunt clar definite, nici descriptorii sau variabilele de control (volum, suprafaţă
minimă pentru conservarea uni habitat etc.)
n
ria
Un aspect particular al gestionării multifuncţionale este stabilirea scării

Ma
geografice la care datele privind dinamica populaţiilor sunt relevante, întrucât

habitatele speciilor ce trebuie protejate sunt discontinue - în special cele ale
ht
păsărilor – iar dinamica populaţiilor face ca monitorizarea acestora să fie

rig
costisitoare. Aceasta este analiza rezoluţiei sistemului, şi este un domeniu actual de

cercetare-dezvoltare în amenajarea teritoriului, implicit în amenajarea pădurilor.
py
Pentru a rezolva o astfel de problemă Moore et al. (2000) au combinat două sub-
Co
modele descriptive: unul simulează creşterea şi regenerarea pădurii cu un pas

de cinci ani; al doilea model permite estimarea ratei de creştere a unei populaţii
de păsări în funcţie de suprafaţa de bază a arboretelor-gazdă. Fiind o combinaţie
de două modele neliniare – unul logistic iar al doilea pătratic – optimizarea se
face cu ajutorul unui algoritm genetic.
Algoritmii genetici pornesc de la mai multe soluţii iniţiale (vectori ale

căror elemente sunt chiar parcelele ce oferă condiţii optime pentru specia
protejată), ce sunt combinate apoi în aceeaşi manieră în care genele
cromozomilor de la doi părinţi se combină în descendenţă. Acelaşi tip de
algoritmi au fost utilizaţi şi la eşalonarea spaţială şi temporală a arboretelor
exploatabile, restricţiile ecologice fiind încorporate în funcţia obiectiv, sub forma
unui coeficient de penalizare (Lu et Eriksson, 2000).
Delimitarea zonelor de protecţie

hidrologică
Regularizarea scurgerilor pe
versanţi este una din principalele funcţii
ale vegetaţiei forestiere. Ca măsură a
intensităţii acestei funcţii, Bren (1998,
2000) a propus gradul de încărcare
hidrologică. Acesta este definit ca raport
între suprafaţa unei faţete şi lungimea pe
care aceasta se descarcă în reţeaua
hidrografică. Faţeta este un poligon de
pe suprafaţa căruia apa curge în acelaşi
segment de reţea.
Pentru a optimiza lăţimea benzii

de protecţie ce trebuie creată de-a lungul
oi
cursurilor permanente sau temporare
dintr-un bazin hidrografic, autorul a
ăg
Figura 10-5 Delimitarea faţetelor şi a împărţit suprafaţa bazinului în faţete
Dr
zonei de protecţie potrivit gradului de (figura 11-5), lăţimea benzii de protecţie
încărcare hidrologică (Izvoarele Begăi, (b) fiind dată de raportul dintre
n
original) suprafaţa faţetei (S) şi lungimea

ria
segmentului de reţea pe care aceasta se

Ma
descarcă (l) – relaţia (11-14).
S
ht
b= ( 10-14)
l
rig
py
Al doilea pas în îmbunătăţirea formulei a fost introducerea pantei;

Co
indexul pantei (p) se calculează cu ajutorul formulei (11-15):
b
p= ( 10-15)
tan β
în care β este panta faţetei.
Aceste calcule pot fi făcute nu doar în funcţie de lungimea de descărcare a

faţetei în colector, ci şi în funcţie de lungimea fiecărei curbe de nivel în faţetă.
Aceasta înseamnă că fiecare faţetă elementară, delimitată de două curbe de nivel
poate fi zonată dacă valorile parametrilor b sau p depăşesc anumite praguri.
Metode de programare matematică
Determinarea structurii normale a fondului de producţie
Modele de estimare a mărimii fondului de producţie normal nu ţin cont

de un aspect practic: toate intervenţiile în structura fondului de producţie se fac
pe subparcele. O clasă de vârstă este o colecţie de subparcele, ce trec toate odată
în următoarea clasă de vârstă (modelul determinist) sau trec doar parţial, parte
din ele sau părţi din ele revenind în prima clasă de vârstă (modelul stocastic).
Aşadar problema mărimii fondului normal de producţie merită a fi abordată,
într-o primă etapă, folosind un model de programare bivalentă, descris de
relaţiile 11-16-11-19.
Funcţia obiectiv este minimizarea pătratelor diferenţelor dintre suprafaţa

clasei normale de vârstă (S/n) şi clasele de vârstă ce ar rezulta din combinarea
suprafeţelor u.a.; definită altfel, problema este similară metodei afectaţiilor pe
suprafaţă. Funcţia obiectiv este relaţia (11-16), supusă restricţiilor (11-17,18,19).
oi
2
m ⎛ m ⎞ ăg
∑ ⎜
⎜ s − ∑ s j ⋅ x ij ⎟⎟ → min ( 10-16)
i=1 ⎝ ⎠
Dr
j=1
m
n
∑x =1
ria
ij (10-17)
i =1
Ma
m n
∑∑ s x j ij =m⋅s (10-18)
ht
i =1 j=1
rig
xij ∈ {0 ,1} ∀ i , j ; 1 ≤ i ≤ m ; 1 ≤ j ≤ n (10-19)

py
în care xij sunt valori binare xij=1 dacă u.a. j este în clasa de vârstă i, altfel xij=0; sj
Co
este suprafaţa u.a. j iar s este clasa normală de vârstă, m este numărul de clase
de vârstă iar n este numărul total de u.a.
Definind funcţia obiectiv ca sumă de diferenţe la pătrat, se evită

compensarea unui deficit dintr-o clasă cu un excedent din altă clasă. Dar acest
model este greu de prelucrat chiar folosind algoritmi performanţi. O soluţie
simplă, ce poate fi implementată într-o foaie electronică de calcul este
descompunerea problemei iniţiale în mai multe sub-probleme de programare
binară, potrivit principiului divide et impera; numărul sub-problemelor este egal
cu cel al claselor de vârstă – practic, este o soluţie modernă la afectaţiile pe
suprafaţă. Algoritmul este următorul:
1. Începând cu ultima clasă de vârstă, se încadrează optim un număr n1 de

u.a., astfel încât diferenţa dintre suprafaţa clasei de vârstă şi clasa
normală de vârstă să fie minimă. Pentru aceasta, se defineşte ca funcţie
obiectiv valoarea absolută a diferenţei dintre clasa de vârstă normală şi

ultima clasă de vârstă, iar ca variabilele binare numai xmj.
2. După soluţionarea acestei sub-probleme, se sortează descrescător după j

(după coloana în care sunt variabilele xmj) toate înregistrările, astfel încât
primele k1 u.a. alese să fie plasate la început.
3. Considerând că ultima clasă de vârstă satisface condiţia de optim, se

trece la clasa de vârstă următoare, m-1, şi se recalculează suprafaţa
clasei normale de vârstă, eliminând primele k1 u.a. selectate la pasul
anterior şi reducând numărul claselor de vârstă cu una. Se formulează o
nouă sub-problemă de programare binară, pentru n-k1 u.a. şi m-1 clase
de vârstă.
4. Repetă pasul 2 pentru clasa de vârstă m-2 ş.a.m.d., până la clasa de

vârstă a doua. U.a. ce nu au fost incluse în nici o clasă de vârstă vor fi
incluse în prima clasă.
oi
În formă matematică, modelul este descris de şase funcţii obiectiv39, cu tot
ăg
atâtea seturi de restricţii; acestea sunt descrise în tabelul 11-10.
Dr
Pentru a exemplifica modul în care modelul propus, fie situaţia din

n
tabelul 11-11. Întrucât nu interesează altceva decât suprafeţele pe u.a. şi clasele

ria
de vârstă, au fost reţinute numai aceste elemente. Suprafaţa totală (S) este de
Ma
1026 ha, iar clasa medie de producţie este a III-a, iar ciclul considerat a fost de
120 ani, adică şase clase de vârstă de 20 ani.
ht
Algoritmul a permis o alocare perfectă pe clase de vârstă: u.a. au fost

rig
încadrate astfel încât toate clasele sunt egale între ele şi egale, la rândul lor cu
py
clasa de vârstă normală: 171 ha. În tabelul 11-12 au fost calculate clasele medii de
producţie pe clase de vârstă, pentru un ciclu întreg de producţie, din 20 în 20 de
Co
ani, după ce structura va fi fost normalizată pe clase de vârstă.

Tabelul 10-10
Funcţiile obiectiv ale celor n probleme de programare binară ce permit
alocarea optimă a u.a . pe clase de vârstă
Funcţia obiectiv Rezultatul optimi-
zării
n
S
∑ 6 −s x j 6j → min; x 6 j ∈ {0,1} Primele k1 u.a.
j=1
sunt incluse în
l VI d
39
Nu au mai fost formulate ca pătrate ale abaterilor, întrucât căutarea se face doar pe coloană.
n − k1
S − ∑ s j x ij clasa a VI-a de
vârstă.
∑ j
− s j x ij → min; x 5 j ∈ {0,1} Următoarele k2,
j=1 5
k3, k4 şi k5 u.a.
6 n −k1 −k 2
sunt incluse în
n −k 2
S−∑ ∑s x j ij
clasele de vârstă
5, 4, 3, 2, urmând
∑ i =5 j=1
− s j x 4 j → min; x 4 j ∈ {0,1} ca u.a. restul u.a.
j=1 4
rămase
n −1
6 n − k1 −k 2 −k 3
(n − ∑k i ) să
S−∑ ∑s x j ij
i =1
n −k 3 fie incluse în
∑ i =4 j=1
− s j x 3 j → min; x 3 j ∈ {0,1} prima clasă de
j=1 3 vârstă;
6 n −k1 −...−k 4
S−∑ ∑
oi
n −k 4
∑ i =3 j=1
− s j x 2 j → min; x 2 j ∈ {0,1} ăg
2
Dr
j=1
n
ria
Întrucât unităţile amenajistice trec dintr-o clasă de vârstă în alta dar

Ma
rămân în aceeaşi clasă de producţie, este evident că mărimea fondului de

producţie, calculată cu ajutorul tabelelor de producţie fluctuează de-a lungul
ht
ciclului, chiar dacă structura pe clase de vârstă rămâne una normală.

rig
Tabelul 10-11
py
Extras din descrierea parcelară a unei unităţi de gestiune, pentru care se

Co
determină distribuţia normală pe clase de vârstă

u.a. (ha) CLP u.a. (ha) CLP
2 7,9 4 6 39,1 1
4 4 1 11 15 1
10 13,7 5 30 7,6 3
... ... ... ... ... ...
13 5,1 2 52 16,5 2
48 15,5 1 37 31 3
56 19,2 2 Total 1026 CLP.medie 3,0
De asemenea, s-a considerat că, odată realizată structura normală,

procesul de trecere dintr-o clasă de vârstă în alta nu va fi perturbat de
doborâturi de vânt sau ne-recoltarea posibilităţii de produse principale.
Fluctuaţiile pe care le înregistrează mărimea recoltelor anuale sunt

sugerate de clasa medie de producţie a ultimei clase de vârstă: analizând datele
din ultima coloană a tabelului 11-12 se poate concluziona că posibilitatea va fi
maximă în după 20, respectiv 60 de ani (clasa de producţie medie este 1,9) de la
începutul fiecărui ciclu de producţie, dar va înregistra şi un minim, după 80 de
ani de la reluarea fiecărui ciclu de producţie (clasa medie de producţie este 3,9).
Tabelul 10-12
Clasele medii de producţie pe clase de vârstă în primul ciclu de producţie
după normalizarea structurii pe clase de vârstă
Clasele de vârstă
după... Ani I II III IV V VI
oi
0 3,3 3,9 1,9 ăg 3,6 1,9 3,4
Dr
20 3,4 3,3 3,9 1,9 3,6 1,9
n
ria
40 1,9 3,4 3,3 3,9 1,9 3,6

Ma
60 3,6 1,9 3,4 3,3 3,9 1,9

ht
80 1,9 3,6 1,9 3,4 3,3 3,9

rig
py
100 3,9 1,9 3,6 1,9 3,4 3,3

Co
120 3,3 3,9 1,9 3,6 1,9 3,4
Aşadar mărimea fondului normal de producţie, deşi este un indicator în

funcţie de care se stabileşte posibilitatea prin multe metode de amenajare
rămâne mai degrabă un reper teoretic, întrucât această mărime fluctuează chiar
în condiţiile în care arboretele trec integral dintr-o clasă de vârstă în alta; or,
datorită factorilor perturbatori bine-cunoscuţi, aşa ceva rar se întâmplă.
Algoritmul s-a dovedit stabil pe seturi mari de date; chiar dacă timpul
necesar găsirii soluţiei optime e mare la început (pentru o subunitate de
producţie ajunge la câteva minute), acesta scade pe măsură ce se trece la clasele
de vârstă inferioare, deoarece spaţiul de căutare a soluţiilor scade treptat, odată
ce au fost alocate u.a. în clasele de vârstă superioară.
Stabilirea compoziţiei-ţel prin programare liniară
Prima utilizare a programării liniare la optimizarea

compoziţiei-ţel (Dissescu, 1966) a pornit de la umătorul model
matematic:
m n
∑∑ x
I =1 J =1
ij c ij → max (10-20)
m n
∑ ai = ∑ b j
i =1 j=1
( 10-21)
∑x j'1
ij = a i (i = 1,2 ,..., m ) ( 10-22)
oi
m
∑x
i =1
ij = b j ( j = 1,2 ,..., n )
Dr
ăg ( 10-23)
x ij ≥ 0 ( 10-24)
n
ria
Relaţia (11-20) este funcţia obiectiv, ce exprimă necesitatea maximizării

Ma
creşterii medii totale; relaţiile (11-21), (11-22) şi (11-23) transpun în formă

matematică cerinţa ca întreaga suprafaţă disponibilă să fie cultivată, adică suma
suprafeţelor plantate cu cele n specii să fie egală cu suprafaţa totală a celor m
ht
staţiuni iar ultima inegalitate este comună oricărei probleme de programare:

rig
suprafeţele pe specii şi staţiuni trebuie să fie pozitive, pentru că altfel problema

py
nu are sens matematic.

Co
Condiţia 11-24 nu este totuşi suficientă pentru asigurarea unor compoziţii

optime, întrucât anumite specii, edificatoare pentru stabilitatea structurală a
întregului ecosistem, trebuie să participe în anumite proporţii, ce pot fi definite
de amenajist ca praguri minime. De asemenea, această abordare permite
stabilirea compoziţiei optime şi la nivel de arboret, în raport cu tipul de staţiune
asociat – caz în care compoziţia se citeşte pe coloana corespunzătoare staţiunii
respective.
Un model identic cu cel propus de Dissescu, a fost prezentat la un

simpozion internaţional (Kostov, 1971), provocând următoarele comentarii:
Compoziţia pe termen lung a unei pădurii nu poate să depindă doar de

cerinţele de moment ale industriei (se contestă utilitatea condiţiei 10-21).
Cerinţele se schimbă, şi ce este astăzi optim mâine nu va mai fi.
Schimbarea cerinţelor nu este un proces linear.

Oferta de lemn creează la rândul ei cerere, care în timp va modifica

structura ofertei; prin urmare funcţia obiectiv ar trebui formulată în
termeni monetari, ceea ce complică modelul, întrucât preţurile – deci
veniturile depind de cantităţi.
Un astfel de model este funcţional doar într-o economie de comandă şi

control, nu într-una de piaţă .
Dacă se defineşte vectorul B în raport cu schimbările prognozate pe

termen lung, modelul este aplicabil şi într-o economie de piaţă, dar
optimul va fi în raport cu un moment viitor, nu este raportat la prezent.
Totuşi, formalizarea ca model de programare liniară nu este fezabilă

totdeauna, întrucât pădurile îndeplinesc funcţii multiple, ceea ce presupune o
analiză multicriterială a diverselor variante compoziţionale.
Diversitatea interspecifică a pădurilor de amestec poate fi optimizată prin

programare lineară (Buongiorno et al., 1994), formulând sistemul din (11-25-11-
oi
28).
ăg
⎛ ⎞ ⎛ ⎞
Dr
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
n
y ⎟ ln ⎜ y i ⎟
max H = −∑ ⎜ n i
n
( 10-25)
⎜ ⎟ ⎜ n ⎟
ria
⎜ ∑ yi ⎟ ⎜ ∑ yi
i =1
⎟
Ma
⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠
y = G (y − h ) + c (10-26)
ht
rig
y−h >0 (10-27)

py
h≥0 ( 10-28)
Co
Funcţia obiectiv 11-25 este chiar indicatorul Shanon-Weaver. Sistemele de

inecuaţii 11-27 şi 11-28 sunt restricţiile tehnologice. Ecuaţia 11-26 exprimă
raportul dintre numărul de arbori dintr-o categorie de diametre, probabilitatea
de trecere în categoria următoare (matricea G) iar c este probabilitatea de
contragere, constantă pentru toate categoriile de diametre. Relaţia 11-27 exprimă
o condiţie banală: nu se pot recolta integral toţi arborii dintr-o categorie de
diametre, yi fiind numărul de arbori dintr-o categorie de diametre. Datele din
matricea G s-au determinat pe baza observaţiilor făcute de două ori în 613
suprafeţe de probă, între intervalul 1966 – 1984.
Constituirea planului de recoltare prin programare liniară
Dissescu (1973) a propus constituirea planului de recoltare

prin programare liniară, pornind de la ipoteza potrivit căreia
fiecare arboret, în raport cu urgenţa de regenerare, va fi exploatat
parţial sau integral într-unul din cele n intervale de r ani ai primei perioade de
amenajare. De asemenea, suma volumelor recoltate din diferite arborete în
cursul aceluiaşi interval de timp, trebuie să fie egală cu posibilitatea periodică
corespunzătoare.
Funcţia obiectiv este dată de relaţia (11-29), supusă restricţiilor

tehnologice din relaţiile (11-30, 11-31, 11-32)
m n
max ∑∑ v ij c ij x ij ( 10-29)
i =1 =1
n m
∑∑ x
i =1 j=1
ij =A ( 10-30)
∑x
i =1
ij v ij ≥ b j ( 10-31)
x ij ≥ 0 ( 10-32)
oi
ăg
în care vij reprezintă volumul de extras la hectar din unitatea amenajistică i în
intervalul de timp j; cij, este beneficiul realizat la hectar, în u.a. i în intervalul j; ai
Dr
suprafaţa u.a. i, bj posibilitatea în perioada j, n – numărul de u.a iar m numărul
intervalelor de timp în care este împărţită perioada amenajistică.
n
ria
Autorul a împărţit perioada de 20 ani în patru intervale de cinci ani.

Ma
Pentru fiecare arboret s-a stabilit evoluţia regenerărilor precum şi a creşterii şi

evoluţiei structurii dimensionale a volumului recoltabil.
ht
rig
Pentru estimarea beneficiilor cij s-au avut în vedere următoarele categorii

de venituri şi cheltuieli:
py
Co
cheltuieli pentru împăduriri, completări şi îngrijirea plantaţiilor;
cheltuieli pentru ajutorarea regenerării naturale;
cheltuieli pentru obţinerea materialului lemnos exploatabil; cheltuieli de

exploatare şi transport;
renta diferenţială de poziţie;
venituri provenite din vânzarea sortimentelor rezultate în urma

recoltării.
Programarea dinamică
În subcapitolul anterior s-a arătat cum poate fi optimizat planul de

recoltare la un moment dat. Dar, în realitate, conducerea unui proces precum cel
de planificare amenajistică este mult mai complexă, întrucât necesită o

succesiune de decizii, luate la momente diferite în timp – în cazul precedent,
pentru simplificarea modelului, au fost complet neglijate operaţiunile culturale,
de a căror intensitate şi periodicitate depind volumele vij. Problemele ce
presupun succesiuni de decizii pot fi soluţionate prin programare dinamică,
acceptând că
1) procesul poate fi descris printr-un număr redus de variabile de stare;
2) procesul poate fi divizat într-un număr de „m” etape sau faze;
3) în orice moment, procesul se află într-una din cele „m” stări.
Algoritmul presupune stabilirea celei mai bune stări finale prin eliminarea
pe parcurs a soluţiilor suboptimale (analiză prospectivă) şi stabilirea soluţiilor
optime intermediare prin analiza retrospectivă, pornind de la optimul final.
Potrivit metodei (Belman and Dreyfus, 1967) „o strategie optimă are
proprietatea că, oricare ar fi starea iniţială şi decizia iniţială, deciziile rămase
oi
trebuie să constituie o strategie optimă în raport cu starea care rezultă din prima
decizie”.
ăg
Dr
Dezavantajul programării dinamice constă în simplificarea forţată a

n
interdependenţelor dintre factorii avuţi în vedere la specificarea modelului.

ria
Risvand (1980) a aplicat un astfel de model la optimizarea planului de recoltare,

Ma
constatând că este nevoit să se limiteze la un număr de trei variabile

independente atunci când a descris starea arboretelor ce urmau a fi eşalonate.
ht
În prezent, noţiunea de programarea dinamică are două accepţiuni:

rig
programare dinamică discretă, ce este de fapt un algoritm de rezolvare a unor

py
probleme de alocare similare, ca formă, celor de programare liniară, dar care se

rezolvă printr-un algoritm de programare dinamică, mai uşor de implementat
Co
într-un program de calculator, şi programarea dinamică propriu-zisă, ce este

procesul de optimizare secvenţială a unui lanţ de decizii.
Programarea scop
În cele două aplicaţii de programare liniară prezentate s-a văzut o

distincţie clară între funcţia obiectiv şi restricţiile tehnologice. În multe situaţii,
problemele reale nu pot fi simplificate la un model de programare liniară,
întrucât amenajarea multifuncţională a pădurilor presupune realizarea mai
multor obiective, nu doar a unuia singur. Ba mai mult, în majoritatea situaţiilor
obiectivele sunt conflictuale: orice obiectiv de protecţie (a habitatelor, a solului,
hidrologică) este în conflict cu obiectivul creşterii producţiei de lemn, deoarece
realizarea lor presupune fie retragerea din circuitul economic a unor suprafeţe
fie intervenţii de mică intensitate (tratamente fine, cu perioadă lungă sau
continuă de regenerare). Problema care se pune în astfel de cazuri este aceea a
găsirii unui compromis, destul de greu de formalizat matematic.
În tabelul 11-2 au fost prezentate diferenţele dintre cele două abordări:

analiza multicriterială, uşor de aplicat atunci când se doreşte găsirea unei soluţii
de compromis cu utilitate maximă, presupune totuşi definirea de la bun început a
mai multor variante, urmând a fi identificată cea optimă – acestea sunt denumite
generic „probleme de selecţie şi ierahizare”. Dar în realitate chiar definirea
variantelor de decizie este complicată, motiv pentru care ar fi mai utilă o metodă
multi-obiectiv prin care să se găsească direct varianta optimă, fără a mai defini
variantele „candidat”. Aceasta este programarea scop (goal programming).
Potrivit unui astfel de model, în loc să se definească mai multe funcţii obiectiv se
defineşte doar una (Z), în raport cu abaterile plus şi minus admisibile pentru
fiecare obiectiv în parte (11-33)
g
min Z = ∑ (w i− D i− + w i+ D i+ ) ( 10-33)
i =1
− +
în care w i şi w i reprezintă gravitatea (ponderea) nerealizării obiectivului i,
− +
respectiv a depăşirii lui, iar D i şi Di măsura în care respectivul obiectiv nu este
oi
realizat, respectiv depăşit.
ăg
Dr
În continuare variabilele D sunt incluse în sistemul liniar de restricţii, ca în
orice model de programare liniară. Procedând astfel, o problemă multiobiectiv
n
este redusă la una cu un singur obiectiv. Pentru o mai buna înţelegere a unui
ria
astfel de model se prezintă în continuare o aplicaţie concretă a programării scop

Ma
în amenajament.
Kazana et Kazaklis (1997) au propus următorul model de optimizare a

ht
suprafeţelor afectate diverselor ţeluri de gospodărire în Parcul Naţional Dadia

rig
(Grecia), cu suprafaţa de 7.500 ha. Scopul creării acestui parc este protejarea
py
habitatelor păsărilor răpitoare. Au fost formulate următoarele obiective:

Co
asigurarea unui număr minim de locuri de cuibărit pentru păsări;
asigurarea unor condiţii optime de hrană pentru speciile prădătoare,

definite prin doi indecşi: unul de închidere a coronamentului şi altul
referitor la golurile necesar a fi create în fondul de protecţie;
asigurarea unor recolte de lemn, exprimate în m3.
Singura restricţie se referă, fireşte, la suprafaţa totală a parcului.
Funcţia obiectiv
g
min Z = ∑ (w i− D i− + w i+ D i+ ) (10-34)
i =1
este supusă următoarelor restricţii:

n
∑a
j=1
kij x j + D i− + D i+ = g j i = 1, 2 , ..., g ; k = 1, 2 , ... , K (10-35)
∑b
j=1
ij x j ≤ S i i = 1, 2 , ..., g (10-36)
x j , D i+ , D i− ≥ 0 (10-37)
în care xj reprezintă suprafaţa subunităţii de gestiune pentru obiectivul j;

akij – contribuţia subunităţii de gospodărire j la realizarea obiectivului i pentru
specia k;
oi
gi –valoarea stabilită pentru obiectivul i; ăg
Dr
K – numărul total de specii de păsări protejate;
Si – restricţia de suprafaţă pentru fiecare zonă a parcului;
n
ria
D-i – abaterea în minus faţă de nivelul optim al obiectivului i

Ma
D+i – abaterea în plus faţă de nivelul optim al obiectivului i.

ht
Soluţia optimă a fost găsită folosind programul LINDO şi presupune

rig
sacrificarea a 50 de locuri pentru cuibărit, în vederea realizării celorlalte trei

obiective.
py
Co
Într-o lucrare apărută în limba română (Camelia Raţiu-Suciu et al., 1997)

se prezintă modul în care o problemă de programare scop poate fi rezolvată
folosind de mai multe ori modulul de programare liniară al unei foi electronice
de calcul.
Metode probabilistice
Alegerea tratamentelor prin analiză discriminatorie
Tratamentul este decizia amenajistică cu impact direct atât asupra

rezultatelor economice ale unităţilor silvice, cât şi asupra structurii viitoarelor
arborete. Factorii ce condiţionează alegerea tratamentului au fost prezentaţi în
prima parte a lucrării, fără a insista prea mult asupra condiţiilor socio-
economice în care urmează a fi aplicate respectivele tratamente. Nu s-a insistat
asupra acestui aspect întrucât sintagma „condiţii socio-economice” are conotaţii
diferite de la un ocol la altul; de obicei, prin „condiţii socio-economice” se
subînţeleg în primul rând acei factori necomensurabili ce împiedică realizarea a

„ceva”; în cazul tratamentelor, cel mai des se invocă lipsa de personal calificat
care să realizeze marcări adecvate tratamentelor fine, precum lipsa
preocupărilor sau imposibilitatea protejării seminţişurilor în timpul lucrărilor de
exploatare. Dacă aceste variabile ar fi luate în considerare într-un proces
decizional participativ, pentru fiecare caz în parte, probabil gama tratamentelor
fine s-ar opri la tratamentul regenerărilor progresive.
Rezultanta interferenţei dintre experienţa şi interesul în aplicarea corectă

a unor tratamente, pe de o parte, şi condiţiile de exploatare, exprimate generic
prin distanţa de apropiat un poate fi surprinsă într-o variabilă continuă
(numerică): ea este vizibilă doar prin rezultate.
S-a ajuns astfel la o analiza discriminatorie a situaţiilor în care

tratamentele au fost şi bine alese – în raport cu funcţiile atribuite arboretelor – şi
corect aplicate (Drăgoi, 1996 c).
Analiza discriminatorie este o metodă statistică de analiză multivariată, ce
oi
permite estimarea relaţiei lineare dintre o variabilă dependentă de tip dihotomic
ăg
sau multihotomic şi combinaţii lineare ale mai multor variabile continue şi
Dr
independente. Analiza discriminatorie se foloseşte atunci când nişte entităţi date
– arborete în cazul de faţă – sunt grupate în două sau mai multe categorii –
n
tratamente.
ria
Ma
Cunoscând relaţiile iniţiale de apartenenţă a fiecărei entităţi la un grup,

analiza permite cuantificarea contribuţiei (coeficient de discriminare) pe care
ht
fiecare variabilă independentă (descriptor) o are la menţinerea fiecărei entităţi la

grupul de care aceasta aparţine.
rig
py
Orice altă entitate a cărei apartenenţă nu se cunoaşte – un arboret pentru

Co
care trebuie să se aleagă tratamentul – va fi atribuită acelui grup căruia îi

corespunde cea mai mare valoare a funcţiei de discriminare. Ca şi în cazul
regresiei, analiza se poate face în formă standard sau în trepte: păstrând toate
variabilele explicative iniţiale, sau eliminându-le pe cele irelevante. Criteriile
avute în vedere la alegerea tratamentelor au fost următoarele:
valoarea lemnului recoltabil, estimată prin coeficientul valoric mediu

convenţional;
vârsta actualului arboret (ceea ce permite tratarea diferenţiată a unor

arborete din urgenţa I de regenerare, în care nu se pot aplica tratamente
bazate pe regenerare sub adăpost);
volumul total la hectar (nu volumul recoltabil, deoarece acesta depinde

de tratament, în cele din urmă);
precipitaţiile medii anuale (mm);

temperatura medie anuală (°C);
rezistenţa la umbrire a seminţişului speciei principale (ani);
periodicitatea medie a fructificaţiilor speciei principale (ani);
coeficientul de corecţie a regimului apei în sol (Stanciu, 1973), un

parametru ce include panta, expoziţia şi poziţia versantului (adăpostit
sau nu);
suprafaţa arboretului (ha);
distanţa de colectare (hm);
tipul categoriei funcţionale.
Au fost testate două modalităţi de formulare a funcţiilor de discriminare:

arbore dihotomic (figura 11-6) sau „ciorchine” (toate tratamentele „decurg” din
oi
aceeaşi rădăcină). În tabelul 11-13 se prezintă o funcţie de discriminare de tip
„ciorchine”.
ăg
n Dr
Tratamente de codru
ria
regulat
Ma
ht
Regenerare artificială Regenerare

rig
(t. rase în parchete) naturală

i i)
py
Co
În teren descoperit Sub adăpost

(t. rase în benzi)
Lateral De sus
(t. succesive) (t. progresive)
Figura 10-6 Schema dihotomică a alegerii tratamentelor
Tabelul 10-13
Exemple de funcţii de discriminare pentru alegerea tratamentelor,
obţinute prin analiza discriminatorie în trepte
Variabila T. rase în T. rase în T. succe- T. pro- T.

parchete margine sive gresive jardinatorii
mici de masiv sau de
transfor-
mare
Distanţa de 0,4908 -0,3766 0,1158 -0,3262 -0,8777

apropiat (hm)
Vârsta (ani) 0,0086 0,1433 0,1044 0,1542 0,1572
Rezistenţa la 0,1215 -0,3034 0,4463 -0,0459 -0,0482

umbrire a se-
minţişurilor
(ani)
Suprafaţa (ha) 0,0297 0,3103 0,2694 0,3373 0,4266
oi
Periodicitatea -0,1800 0,5099 0,5288 1,0923 1,1949
fructificaţiilor ăg
(ani)
nDr
Regim hidric 3,5475 -3,1170 1,0430 -1,4415 -0,2087

ria
Volum/ha (m3 0,0321 0,0537 0,0374 0,0433 0,0515

Ma
ha-1)
ht
Cf. Val. Arb40. 3,9899 -1,0434 1,8620 1,3508 1,3458

rig
(adimensional)
py
Constanta -17,7565 -23,8356 -27,7674 -27,0168 -31,6244

Co
Un set de funcţii de discriminare, precum cel prezentat, poate fi folosit

pentru a indica cel mai potrivit tratament a fi aplicat în cazul unui arboret: se
calculează sumă de produse între coeficienţii funcţiilor (pentru tăieri rase aceştia
se vor citi din prima coloană a tabelului 11-13) şi variabilele ce descriu
respectivul arboret. Tratamentul optim fi acela căruia îi este asociată cea mai mare
valoare a celor cinci funcţii de discriminare.
Avantajul analizei discriminatorii este acela că permite stabilirea cu

oarecare precizie a distanţei de apropiat ce trebuie realizată pentru un arboret
dat, dacă se doreşte regenerarea acestuia printr-un tratament mai fin, ţinând
40
Coeficientul valoric convenţional mediu, calculat în funcţie de proporţia de participare a
speciilor şi preţurile medii la care acestea se vând, având ca reper (valoare 1) o anumită specie de
referinţă.
cont de ponderea acestei variabile – distanţa de apropiat – în aplicarea corectă a

respectivului tratament.
Ceea ce condiţionează totuşi puterea discriminatorie a funcţiilor ce rezultă

în urma unei astfel de analize (tabelul 11-13) este mărimea bazei de date
(numărul de înregistrări şi variabile – linii, respectiv coloane) şi buna
reprezentare a fiecărui tratament în datele iniţiale: nu se poate calcula o funcţie
de discriminare asigurată statistic pentru un tratament ce a fost aplicat cu mai
mult sau mai puţin succes doar în trei-patru situaţii.
Reţele neuronale
Analiza statistică este des înlocuită cu un instrument modern de

prognoză, anume reţelele neuronale artificiale (RNA). Acestea creează automat
colecţii de modele matematice, funcţionarea şi arhitectura lor fiind inspirate de
modul în care informaţia este procesată de sistemul nervos.
Ca şi în cazul modelelor statistice, cea mai importantă caracteristică a
oi
reţelelor neuronale este capacitatea acestora de a învăţa din trecut, de a extrage
ăg
reguli de relaţionare a datelor dintr-un mediu complex şi de a oferi soluţii atunci
Dr
când nu există modelele explicite despre procesul modelat sau când procesul în
sine este prea greu de modelat – dependenţele neliniare de exemplu.
n
ria
O RNA este formată din unităţi de calcul similare neuronilor. Unităţile

Ma
sunt dispuse în straturi: unul de intrare (input), unul de ieşire (output), între
care se interpune cel puţin încă un strat „ascuns”, de prelucrare numerică.
ht
Unitatea dintr-un strat este conectată la oricare altă unitate din stratul următor
printr-o pondere w, care este corectată continuu în faza de învăţare.
rig
py
Cu ajutorul reţele neuronale se prelucrează acelaşi gen de informaţii ca şi în

cazul modelelor statistice – date relevante privind acţiunile din trecut şi efectele
Co
lor, bune sau rele, din punct de vedere al sub-sistemului conducător – se obţin
aproximativ aceleaşi rezultate – ce trebuie făcut pentru a obţine aceleaşi
rezultate bune ca şi în trecut, sau în condiţii similare. Spre deosebire de modelele
statistice, RNA necesită mult mai puţin date iniţiale pentru a „înţelege”
legităţile funcţionării unui sistem.
Spre deosebire de analizele statistice, reţele neuronale nu folosesc nici un test

de conformitate, care să ateste măsura în care rezultatele sunt sau nu acoperite
statistic. Acesta ar fi un dezavantaj în generalizarea soluţiilor, compensat însă de
un mare avantaj asupra modelelor statistice: acela de a da rezultate mult mai
apropiate de adevăr atunci când răspunsurile sistemelor reale sunt neliniare sau când
datele primare, pe baza cărora RNA învaţă, sunt foarte puţine. Dar ceea ce le
deosebeşte fundamental de modelele statistice este forma dependenţelor pe care
le modelează, ce pot fi la fel de bine liniare sau neliniare.
O analiză comparativă a celor două modalităţi de abordare (RNA şi

analiză statistică) s-a făcut pe un set de date referitoare la frecvenţa unei anumite
specii de păsări într-un cadru natural dat (Stephanie Manel et al., 1999). Autorii
au estimat probabilitatea apariţiei unei păsări comune de râu de-a lungul a 180
cursuri de apă, în munţii Himalaya, în funcţie de 32 variabile referitoare la:
altitudine, pantă, structura habitatului, proprietăţile chimice ale apei şi
abundenţa de nevertebrate. Ratele răspunsurilor corecte au fost următoarele: 88
% pentru RNA, 83% pentru regresia multiplă logistică în trepte şi 84% pentru
analiza discriminatorie. Toate modelele au prezis mai degrabă absenţa decât
prezenţa respectivei specii dar prin eliminarea unor înregistrări şi refacerea
calculelor s-a constat că cele mai stabile predicţii le asigură, totuşi, regresia
logistică multiplă. Acest exemplu a fost dat pentru a sublinia un aspect esenţial
al managementului adaptativ în fundamentarea corectă a deciziilor pe termen
scurt şi mediu: nu lipsa datelor este problema, ci prelucrarea şi/sau interpretarea
defectuoasă a rezultatelor.
Determinarea exploatabilităţii celei mai mari rente a pădurilor prin

simulare Monte Carlo41
oi
ăg
Modelul clasic al pădurii normale, în care suprafeţele sunt cvasi-egal
Dr
distribuite pe clase de vârstă este unul determinist: la finele fiecărei perioade,
toate arboretele dintr-o clasă de vârstă trec în clasa următoare de vârstă, iar cele
n
din ultima clasă trec în prima. Pe măsură ce timpul trece, se produc concomitent
ria
două procese: eliminarea naturală, datorată concurenţei inter şi intraspecifice –

Ma
şi creşterea, respectiv acumularea de biomasă în tot mai puţine exemplare, ce

urmează a se recolta la exploatabilitate.
ht
Fiind vorba de plante lemnoase, eliminarea naturală nu este instantanee;

rig
arborii „mor în picioare” – adică are loc o debilitare mai mult sau mai puţin
py
lentă a acestora, a cărei consecinţă este creşterea vulnerabilităţii la diverşi factori

Co
de stres biotic sau abiotic. Prin urmare este firesc să se presupună că anterior
eliminării are loc o depreciere calitativă a arborilor, adică o trecere treptată din clasa I
de calitate în a II-a, din a II-a în a III-a, şi din a III-a în a clasa a IV-a de calitate.
Dinamica acestei rate nu poate fi cunoscută, ci doar estimată şi considerată
constantă. Prin urmare se poate scrie următorul model recursiv:
n ' − n''
n ij = n' − n i , j −1 (10-38)
n i −1, j −1 - n' '
în care nij este numărul de arbori din clasa de calitate j la vârsta i, n’ este
numărul iniţial de arbori, imediat după ce s-a aplicat ultima răritură iar n’’ este
numărul de arbori ce se consideră că ating exploatabilitatea fizică.
41
Simularea Monte Carlo presupune generarea aleatoare de valori, urmată apoi de gruparea
acestora în clase şi prelucrarea statistică a populaţiei statistice nou obţinute. Se foloseşte ori de câte
ori nu se cunoaşte tipul de distribuţie pe care îl are o anumită variabilă, datorită numărului mic de
date.
Pentru un arboret echien este normal să se presupună că imediat după

ultima răritură toţi arborii rămaşi sunt în prima clasă de calitate, iar la
exploatabilitatea fizică toţi cei n’’ arbori rămaşi sunt în clasa a IV-a de calitate.
Problema principală a folosirii relaţiei 11-38 este lipsa datelor în tabelele de
producţie, ce se limitează până la vârste de cel mult 140 ani. După această
vârstă, sunt două modalităţi de abordare: rată constantă sau progresivă.
Indiferent ce rată se foloseşte, valorile intermediare se calculează astfel încât la
vârsta exploatabilităţii fizice să rămână pe picior un număr mic de arbori, toţi în
clasa a IV-a de calitate. În figura 11-7 se prezintă distribuţia umărului de arbori
pe clase de calitate, obţinută astfel, pentru brad, clasa a III-a de producţie,
considerând că exploatabilitatea fizică este undeva în jurul vârstei de 250 ani.
Acest model a fost folosit la estimarea vârstei exploatabilităţii celei mai

mari rente forestiere (Drăgoi, 1996 b; Drăgoi et Borlea, 1997), prin simulare
Monte Carlo, pornind de la ipoteza că, după ultima răritură, probabilităţile ca
toţi arborii să fie în prima, respectiv ultima clasă de calitate clasă sunt zero. Între
aceste structuri „ipotetice” se generează de un număr foarte mare de ori (peste
oi
1000) repartiţii ale arborilor pe cele patru clase de calitate.
ăg
Pentru fiecare vârstă s-au generat aleator arbori în cele patru clase de
Dr
calitate, de fiecare dată aceştia fiind transformaţi în arbori de lucru; având
numărul de arbori de lucru, volumul mediu pe fir (din tabele de producţie) şi un
n
preţ mediu de referinţă, s-a calculat venitul corespunzător. Repetând de 1000

ria
această simulare, s-a stabilit o distribuţie a veniturilor, cumulând de la stânga la

Ma
dreapta frecvenţele relative. Această operaţie a permis apoi calcularea, pentru

fiecare vârstă, a probabilităţii ca venitul real să fie mai mare decât venitul
ht
aşteptat.
rig
Renta aşteptată s-a considerat a fi egală cu venitul aşteptat – dat de

py
Co
Figura 10-7 Distribuţia arborilor pe clase de calitate obţinută prin simulare

folosind relaţia recursivă 11-38
Frecvenţe relative cumulate

Subes tima rea Supraestimare a
probabilităţii proba bilită ţii rente i
rentei ce le i mai aş te ptate
aşteptate
Renta minimă Re nta maximă
Figura 10-8 Situaţiile ce trebuie evitate la simularea Monte Carlo
structura pe clase de calitate din liniile tabelului – multiplicată cu probabilitatea
oi
ca renta reală să fie mai mare decât renta aşteptată. La vârste mici probabilitatea
ăg
de depăşire este foarte apropiată de 1, şi scade pe măsură ce arboretul înaintează
Dr
în vârstă, deoarece structura calitative se modifică, majoritari fiind arborii din
clasele inferioare de calitate.
n
ria
Deoarece ecartul de variaţie al veniturilor creşte pe măsură ce arboretul

Ma
înaintează în vârstă, algoritmul de simulare Monte Carlo a fost optimizat, astfel

încât probabilităţile de depăşire să nu fie nici subestimate, nici supra-estimate.
Subestimarea se produce atunci când valoarea aşteptată este în aceeaşi „clasă de
ht
rentă” cu valoarea minimă a rentei, şi este supra-estimată atunci când valoarea

rig
aşteptată este în aceeaşi „clasă de rentă” cu valoarea maximă a rentei (figura 11-
py
8 ).
Co
Dacă se ajunge într-una din aceste situaţii, algoritmul reia simularea,

îngustând „clasele de rentă” şi mărind cu un prag constant numărul de simulări.
Într-o astfel de situaţie se ajunge nu numai datorită „claselor de rentă” prea
mari, ci şi atunci când, din întâmplare, nu se generează nici o valoare
întâmplătoare în a doua sau în penultima „clasă de rentă”. În astfel de situaţii,
este evident că frecvenţa relativă a clasei a II-a de rentă, respectiv a „penultimei
clase de rentă” este egală cu aceea a primei clase, respectiv a ultimei clase.
Pe un calculator dotat cu procesor Pentium 486, determinarea vârstei la

care se atinge maximul rentei, pentru principalele specii forestiere, a durat
câteva zeci de minute, datorită complexităţii procesului de căutare a unor
structuri adecvate a distribuţiei numerelor aleatoare.
Rezultatele au fost întrucâtva cele aşteptate: la fag, şi molid

exploatabilitatea celei mai mari rente forestiere s-a atins la vârste ceva mai mici
decât actualele vârste de tăiere, pe când la gorun din sămânţă a crescut, întrucât
preţul arborelui mediu a fost modificat atunci când diametrul acestuia a depăşit
50 cm, adoptându-se un preţ mai mare, corespunzător preţului la care se vând
buştenii pentru furnire estetice. De fapt, la gorun clasa a III-a s-au obţinut două
„vârfuri”, unul la 120 ani şi altul la 150-160 ani.
Sisteme expert
Un sistem expert (SE) este un program de calculator ce are, într-un

domeniu specific, capacitatea de a rezolva aceleaşi probleme ca şi experţii
umani. Primul motiv ce a justificat dezvoltarea sistemelor expert a fost nevoia de
a rezolva anumite probleme în absenţa experţilor umani, într-un timp foarte
scurt.
Diferenţa dintre sistemele de asistare a deciziilor (SAD) şi SE este şi de

structură, şi de funcţionalitate: primele sunt dezvoltate pe baza unor metode de
decizie multicriterială, pe când un SE este o colecţie de reguli de decizie, creată în
urma consultării mai multor experţi, pe baza unei scheme de analiză conceptuală ce
„leagă” descriptorii unei păduri sau unui arboret de alternativele decizionale şi
oi
consecinţele acestora. Sistemele expert sunt detinate problemelor pentru care nu se
ăg
pot defini algoritmi de rezolvare (Zaharie et al, 1998).. Deosebirile dintre
Dr
programele informatice tradiţionale de fundamentare a deciziilor şi sistemele
expert sunt sintetizate în tabelul 11-15.
n
ria
Tabelul 10-14
Ma
Diferenţele dintre programele tradiţionale de asistare a deciziilor şi

sistemele expert
ht
Programare tradiţională Sisteme expert

rig
Modelează ceea ce trebuie să facă utilizato- Încorporează direct experienţa specialişti-

py
rul, pe baza instrucţiunilor date de experţi lor, sub forma unor reguli şi premise de
Co
aplicare a regulilor
Domenii mai mari de aplicabilitate: foile Aplicaţii dedicate unui domeniu foarte
electronice de calcul de exemplu, cărora li îngust (protecţia pădurilor, de exemplu)
se pot ataşa module pentru anumite pro-
bleme – programul Carota, de exemplu
(Popa, 2001)
Programele sunt întreţinute de programa- Întreţinerea este realizată de experţi, cu

tori ajutorul programatorilor
Modificare relativ dificilă a codului sursă Cunoştinţele sunt uşor de modificat sau de
adăugat
Prelucrare secvenţială a datelor, controlabi- Prelucrare cu grad mare de interacţiune cu

lă doar în faza de programare utilizatorul
Programare tradiţională Sisteme expert
Adecvată în primul rând pentru prelucrări Adecvate bazelor de date simbolice (tabe-
numerice le cu date de tip text)
Se bazează pe algoritmi determinişti Folosesc metode +/- evoluate de operare

cu probabilităţi
Rezultatul este un tabel sau o reprezentare Rezultatul este o succesiune de instrucţi-

grafică uni de urmat în producţie
SE încearcă să imite raţionamentele experţilor prin raţionamente artificiale.

Mai mult, după prelucrarea cunoştinţelor expertului(ţilor) umani, un SE le
multiplică şi explicitează experienţa acestuia(ora). Printre primele sisteme de
asistare a deciziei, concepute potrivit arhitecturii din figura 11-8, se numără
aplicaţia TEMPLA (Suda et al., 1988) şi SE lansat de Liisa Saarenmaa (1990),
ambele produse fiind concepute pentru alegerea compoziţiilor şi tehnologiilor
oi
de regenerare.
ăg
Măsura în care un sistem expert este util sau nu depinde de natura
Dr
problemelor ce urmează a fi rezolvate. Ignizio (1991) distinge următoarele
n
caracteristici ale unei probleme ce necesită soluţionarea prin sisteme expert:

ria
mari discrepanţe între abordările, concluziile şi soluţiilor experţilor şi

Ma
non-experţilor;
ht
experţi puţini în domeniu, dar buni

rig
domeniu îngust, în care majoritatea problemelor sunt abordate euristic

py
Co
preponderentă încărcătură simbolică a atributelor şi valorilor cu care se

operează (gradul de saturaţie în baze, de exemplu, în pedologie)
nevoia unei baze de cunoştinţe transparente, clare
nevoia de a lua decizii în situaţii în care informaţia nu este completă
probleme care prin natura lor, conduc la analiză combinatorie.
O etapă importantă în dezvoltarea unui SE este partajarea cunoştinţelor

expertului uman într-un anumit domeniu. Expertul uman trebuie să aducă
problema într-un stadiu în care datele iniţiale (condiţiile staţionale, de exemplu)
şi soluţiile ( compoziţiile de regenerare, în raport cu ţelurile de gospodărire) sunt
simple, complete, precise, coerente şi clare: adică să transpună problema din sfera
propriei experienţe în aceea a cunoştinţelor comune de specialitate. Baza de
cunoştinţe este formată dintr-o serie de reguli de decizie, pe când baza de fapte
descrie o serie de situaţii reale, în care deciziile au fost deja corect stabilite. În
continuare motorul de inferenţe doar aplică regulile de decizie, combinându-le
însă în funcţie de gradul în care parte din premise, respectiv descriptorii unei
noi situaţii decizionale, se regăsesc în premisele regulilor din baza de cunoştinţe.
Motorul de inferenţe este, în esenţă, o colecţie de reguli de tipul „Dacă

[premisa 1] şi/sau [premisa 2]... şi/sau [premisa n] sunt îndeplinite, atunci [concluzia]
este valabilă. Majoritatea sistemelor expert folosite în prezent sunt scrise în
limbajul Turbo Prolog, ajuns la versiunea 6.1.
oi
ăg
nDr
ria
Ma
ht
rig
py
Co
Amenajarea Pădurilor – partea a II-a
11. APLICAŢII INFORMATICE UTILIZATE ÎN

AMENAJAREA PĂDURILOR
„Orice program, odată rulat, e deja
depăşit” Prima din legile lui
Murphy referitoare la calculatoare
Programul Amenajamentul Silvic (AS)42
În prezent, toate firmele de amenajarea pădurilor folosesc ultimele versi-

uni ale programul AS (Amenajament Silvic) elaborat în cadrul Institutului de
Cercetări şi Amenajări Silvice. Aceste versiuni rulează sub sistemul de operare
MS-DOS, fiind totuşi posibilă rularea sub platforme Windows 3.11 Workgroup
şi Windows 95. Cele mai importante funcţii asigurate de acest program sunt:
stocarea şi validarea datelor descrierii parcelare;
stocarea datelor primare, necesare validării descrierii parcelare (subuni-
oi
tăţile de gospodărire create, suprafeţele de control, respectiv suprafeţe
ăg
totale pe unităţi de producţie, schema tipologică);
Dr
prelucrarea datelor în vederea obţinerii volumelor la hectar, pe elemen-
te de arboret, şi a volumelor pe unităţi amenajistice;
n
ria
Ma
Porţ iunea în care

sunt înregistrate
ht
datele generale
rig
ale unităţ ii
py
amenajistice
Co
Porţ iunea în care

sunt înregistrate
datele privind
elementele de
arboret
Figura 11-1 Fişa utilizată la culegerea datelor primare ale descrierii parcelare
42
O prezentare mai detaliată a fişei de descriere parcelă, însoţită şi de informaţii privind modul de
codificare numerică a datelor se găseşte în caietul de laborator al disciplinei Amenajarea
Pădurilor.
180
editarea tabelelor sintetice şi a altor situaţii necesare redactării memori-

ului tehnic.
Datele descrierii parcelare se completează în teren, folosind formulare tip

(figura 12-1). O mică parte din informaţii sunt în format numeric (tip de pădure,
tip de staţiune, distanţa de apropiat, vârsta exploatabilităţii, vârsta actuală etc.)
cea mai mare parte în format alfa-numeric (grupe funcţionale, tip de folosinţă
funciară, drum; pentru alte informaţii se folosesc coduri numerice, ale căror co-
respondenţe sunt publicate într-un mic îndrumar de teren (subunităţile de ges-
tiune, exploatabilitate, tip de inventariere etc.). Datele sunt grupate în două ti-
puri mari de înregistrări: prima categorie se referă la condiţiile staţionale şi de
arboret, a doua la elementele propriu-zise de arboret (figura 12-1).
În primul rând de câmpuri [ ISJ OS UP ] se înregistrează localizarea

subparcelei (Direcţie silvică, ocol, UP, u.a.) în format numeric: doi digiţi pentru
DS (asimilată cu fostele Inspectorate Silvice – ISJ) doi pentru ocol şi doi pentru
unitatea de producţie. În ceea ce priveşte subparcela [u.a.], identificatorul aces-
oi
ăg
Dr
teia este compus din două elemente: numărul parcelei (trei digiţi) şi litera
n
subparcelei, pentru care sunt alocaţi doi digiţi, pentru a permite diferenţierea
ria
u.a. ce fac parte din fondul de producţie şi protecţie de u.a. cu alte folosinţe, ce
Ma
primesc litere de subparcelă identice cu cele din fondul de producţie, dar au

semnificaţie diferită; de exemplu: A – teren pentru administraţie, C – clădire; N
ht
– teren neproductiv. Pentru a diferenţia aceste situaţii, în mod normal litera de

rig
subparcelă se aliniază la dreapta, iar litera ce semnifică altă folosinţă se aliniază

la stânga, imediat după numărul de parcelă (fiind o valoare numerică, se alinia-
py
ză la dreapta).
Co
În următorul câmp [% supraf] se înregistrează suprafeţele pe care se vor

executa cele (maxim) trei lucrări propuse în deceniu, exprimate ca zecimi din
suprafaţa totală a u.a.
[ SUP ] semnifică subunitatea de producţie şi/sau protecţie, cele mai

frecvente fiind: A – codru regulat, sortiment ţel - lemnul pentru cherestea, B –
codrul regulat, lemn pentru furnire estetice sau industriale, precum şi lemn de
rezonanţă, G – codru grădinărit; J – cvasigrădinărit; M – subunităţi supuse re-
gimului de conservare, X – Zăvoaie de plop şi salcie, Q – salcâmete, gospodărite
în crâng, W, Y, Z – subunităţi de codrul convenţional – plantaţii de plop
euramerican, la diferite scheme de plantare.
FONDUL FUNCIAR va conţine coduri numerice corespunzătoare folo-

sinţei din punct de vedere funciar a terenului (păduri de foioase de exemplu,
păduri de răşinoase, teren cultivat agricol); această informaţie nu foloseşte pro-
181
priu-zis amenajamentului ci permite doar centralizarea datelor necesare publi-

cării anuarului statistic.
Suprafaţa [SPR] se înregistrează în hectare, la o singură zecimală. În faza

de validare a datelor această informaţie nu trebuie înregistrată, ea fiind utilizată doar
la listarea finală a descrierii parcelare şi a listelor însoţitoare. Pentru construcţii
silvice suprafaţa poate fi zero – aceasta este singura excepţie, orice altă u.a. trebuind să
aibă înregistrată suprafaţa.
Folosinţa [FLS] este un câmp de doi digiţi, pe baza căruia se obţine distri-
buţia suprafeţelor din fişa indicatorilor de bază (1.1 - păduri şi suprafeţe împă-
durite pe care s-a realizat reuşita definitivă (1.2 – păduri suprafeţe împădurite
pe care nu s-a realizat încă reuşita definitivă ş.a.m.d.)
GF – grupa funcţională, unu sau doi – este urmată de [Cat. Funcţionale]

în care se pot înregistra până la trei categorii funcţionale: primul digit este pen-
tru subgrupa funcţională, al doilea pentru categorie.
oi
ăg
În al doilea rând de câmpuri sunt înregistrate, în principal, informaţii
privind condiţiile staţionale:
Dr
[RELIEF] – tipul de relief, codificat numeric (începând cu luncă joasă,

n
ria
luncă înaltă, câmpie joasă, câmpie înaltă, versanţi, etc.)

Ma
[CNF] – configuraţia terenului, codificată numeric – plană, ondulată,

frământată sau foarte frământată. În molidişuri, configuraţia terenului; prezen-
ht
ţa monticolilor indică predispoziţia complexului staţiune-arboret la doborâturi

rig
de vânt.
py
[EXP] – expoziţia, exprimată direct N, NE, E, ş.a.m.d. Este obligatorie da-

Co
că forma de relief este versant.
[INC] – panta medie a terenului, exprimată în grade centezimale. Poate

influenţa semnificativ zonarea funcţională, aşa că trebuie să se acorde atenţia
cuvenită înregistrării corecte a acesteia.
[ALTITUDINE (ALT)] – pentru versanţi, se pot înregistra altitudinile mi-

nimă şi maximă; dacă diferenţa dintre acestea este mai mică de 100 m, se înre-
gistrează altitudinea medie. Pentru luncile inundabile, altitudinea medie se ex-
primă cu o precizie de 1dm, în măsura în care există planuri cu un nivelment
adecvat.
[SOL] – tipul de sol, codificat numeric. Împreună cu tipul de staţiune şi

tipul de pădure, este înregistrat în schema ecologică, pe baza căreia se face vali-
darea datelor.
182
[ERZ] – tipul şi intensitatea eroziunii. Este o informaţie foarte importantă

pentru argumentarea zonării funcţionale şi adoptarea măsurilor de gospodărire.
Eroziunea poate fi de suprafaţă – situaţie în care este diminuată grosimea fizio-
logică a solului – sau de adâncime – frecventă în zonele de deal, în porţiunile de
teren situate pe pante nu totdeauna mari, dar afectate deja de eroziune de su-
prafaţă.
[FLR] – tipul de floră, codificat numeric. Din punct de vedere decizional

nu este o informaţie importantă, dar completează descrierea tipului natural
fundamental de pădure.
[TIP STATIUNE TS] – tipul de staţiune, codificat numeric în patru cifre.
[INV] – marcator pentru tipul de inventariere. Poate lua următoarele va-

lori: neinventariat (situaţie în care volumele pe elemente de arboret se calculea-
ză automat), inventariat de ocol, inventariat statistic sau inventariat integral, cu
ocazia amenajării (în oricare din aceste cazuri, volumele la hectar pe elemente
oi
de arboret se introduc de către proiectant, în câmpurile [VOLUM/HA].
ăg
n Dr
ria
Ma
În a treia linie de câmpuri sunt înregistrate următoarele date:

ht
[TIP PADURE] – tipul de pădure natural-fundamental, conform schemei

ecologice.
rig
py
[CRT] – caracterul actual al tipului de pădure: în funcţie de productivita-

Co
te, natural fundamental, (de prod. sup. mijocie, inf., subproductiv ) parţial deri-
vat, total derivat, artificial (de prod. sup. mijocie, inf.) şi tânăr nedefinit – pentru
arboretele de până la 20 ani, al căror caracter, datorită modului de regenerare
(naturală combinată cu artificială) nu poate fi precizat la momentul descrierii.
[POLUARE] – tipul şi intensitatea poluării. Întrucât gradul general de

poluare industrială s-a redus, această informaţie este importantă doar în zonele
în care mai există exploatări de petrol, în fond forestier. Aici trebuie acordată o
deosebită atenţie delimitării suprafeţelor afectate de poluare (se creează, eventual,
noi subparcele, întrucât reconstrucţia ecologică a solurilor afectate va fi suporta-
tă de cel ce a poluat).
[LIT] – tipul de litieră: lipsă, subţire întreruptă, subţire continuă, mijlocie,

groasă şi foarte groasă. Tipul de litieră indică foarte bine condiţiile de solificare,
ce trebuie corelate cu descriptorii climatici, în special cu temperatura medie
multianuală.
183
[DRUM] – codul numeric şi simbolul tipului de drum: FE – forestier exis-

tent, FN – forestier necesar, FP – forestier proiectat (şi neexecutat), DE – drum
de exploatare, ce aparţine altui sector (mine, sonde, depozite, unităţi militare).
Codul numeric al drumului se stabileşte de şeful de proiect, după conferinţa I
de amenajare, pentru întregul ocol, folosind harta studiului general. Traseele
aproximative ale drumurilor forestiere necesare sunt trasate chiar de proiectant
(vor figura pe hărţile amenajistice ca linii punctate), astfel încât să deschidă u.a.
greu accesibile, a căror distanţă de apropiat este mai mică de 2 km. Drumul şi
distanţa de apropiat se completează chiar pentru u.a. situate în clasa de regene-
rare.
[DISTANTA] – distanţa de apropiat, în hectometri, măsurată din centrul

de greutate al suprafeţei u.a. la drumul ce deschide respectiva u.a., pe linia na-
turală de curgere a materialului lemnos.
[STR] – tipul de structură: 1 – echien, 2 – relativ echien, 3 – relativ plurien,

4 – plurien.
oi
ăg
[CNS] – consistenţa, exprimată, de regulă, în indice de acoperire. În mo-
lidişuri, se recomandă totuşi exprimarea consistenţei prin indice de densitate,
Dr
pe baza unor sondaje Bitterlich.
n
ria
[CLP] – clasa de producţie medie, considerată a fi aceeaşi cu clasa de

producţie a elementului majoritar.
Ma
[VIRSTA ACT] – vârsta actuală a arboretului, rotunjită la cel mai apropiat

ht
multiplu de 5 ani. În cazul arboretelor de amestec, se ia vârsta elementului prin-

rig
cipal. La arboretele pure cu structuri relative echiene sau pluriene se poate lua
media proporţională a vârstei tuturor elementelor.
py
[REG] – regim: 1 – codru regulat, 2 – crâng, 3 – codrul convenţional

Co
[VIRSTA EXP] – Vârsta exploatabilităţii. De regulă, se înregistrează vâr-

sta exploatabilităţii tehnice, în funcţie de specie, clasa de producţie şi sortimen-
tul ţel pentru specia principală. În cazul arboretelor derivate, dacă nu există
tabele de producţie pentru specia majoritară, aceasta va fi asimilată unei specii
principale, considerând însă vârsta exploatabilităţii absolute. Încadrarea
arboretelor exploatabile în urgenţa a V-a presupune reducerea vârstei exploata-
bilităţii, astfel încât diferenţa dintre vârsta actuală (TA) şi vârsta exploatabilităţii
(TE) să fie mai mică sau cel mult egală cu 10 ani.
184
[EX] – câmp numeric, în care se codifică dacă arboretul este exploatabil,

preexploatabil sau ne-exploatabil. Valoarea acestui câmp este corelată cu infor-
maţia din următorul câmp, urgenţa de regenerare.
[URGENTA – URG] – urgenţa de regenerare. Cod numeric de doi digiţi,

corespunzător criteriilor de încadrare pe urgenţe de regenerare.
[PRN] – mărimea, în ani, a perioadei generale de regenerare, sau a in-

tervalului rămas din perioada generală de regenerare. Informaţie ce trebuie co-
relată cu tratamentul şi categoria funcţională. În funcţie de această valoare, se
calculează indicele de posibilitate prin procedeul subiectiv.
[NIN] – Numărul de intervenţii necesare. În funcţie de tratament şi tipul

de structură ce urmează a fi creat, se înregistrează 2,3 sau 4 intervenţii. La tăieri-
le rase în benzi, numărul de tăieri se stabileşte în funcţie de suprafaţa maximă a
parchetului în care se pot aplica tăieri rase. [NID] – Numărul de intervenţii în
deceniu. Dacă PRM >10 ani, atunci NID<NIN, altfel NIN=NID.
oi
ăg
[LUCRĂRI EXECUTATE –LX ]: Sunt două câmpuri disponibile pentru
aceste informaţii, ceea ce înseamnă că pot fi înregistrate până la trei lucrări exe-
Dr
cutate în deceniul expirat. Completarea acestor câmpuri este foarte utilă planifi-
cării lucrărilor ce urmează a fi propuse (cel mult trei), regula de completare fi-
n
ria
ind următoarea: în primii doi digiţi se înregistrează codul lucrării executate, iar
în ultimul digit anul din deceniu în care s-a executat lucrarea. Deci, dacă ame-
Ma
najamentul anterior a intrat în vigoare în 1994 iar în 1996 s-a executat o răritură
(cod 48), atunci se va înregistra la lucrări executate „483”, deoarece anul 1996 a
ht
fost al treilea an de valabilitate a amenajamentului respectiv.

rig
[LUCRARI PROPUSE – LP] – aici se pot codifica cel mult trei lucrări,
py
eventual pe părţi din suprafaţa totală a u.a.

Co
[DATE COMPLEMENTARE] – Datele complementare sunt de două fe-

luri: direct codificate – date ce se referă la tulpini provenite din cioate nesănă-
toase, la vătămări de diverse naturi – şi date necodificate, ce sunt înregistrate de
amenajist pe versoul fişei de descriere parcelară, caz în care se înregistrează în
câmpul corespunzător SA – „şi altele”. Este foarte importantă codificare adecva-
tă a tipului de vătămare şi a intensităţii acesteia, deoarece acest tip de informaţii
pot fi folosite la argumentarea anumitor măsuri de gospodărire, în special în
ceea ce priveşte reducerea vârstei exploatabilităţii sau reducerea perioadei ge-
nerale de regenerare (implicit, a numărului de intervenţii). Datele complemen-
tare oferă informaţie „complementară” încadrării în urgenţe de regenerare.
185
[COMPOZITIA – TEL] – În compoziţia ţel pot fi înregistrate până la 6

specii, cu proporţiile aferente fiecăreia dintre ele, pentru proporţii fiind destina-
te câmpurile situate la dreapta fiecărei linii punctate. Dacă se propune crearea
unui arboret pur, atunci se va înregistra numai prima specie, iar proporţia de
participare a acesteia va fi „10”.
[SUBARBORET – SBA] – se înregistrează până la cinci specii de arbuşti,

codificate numeric, de la 1 la 9. În continuare, [SO] semnifică „suprafaţa ocupa-
tă de speciile de subarbuşti, [MR] este „modul de răspândire”, care se codifică
asemănător tipurilor de amestec ce se folosesc la descrierea elementelor de ar-
boret (intim, intim şi grupat, biogrupe, buchete, pâlcuri mici, mari etc.). [DS]
oi
densitatea, se exprimă prin indicele de acoperire.
ăg
n Dr
ria
Ma
[SEMINTIS UTILIZABIL] – ca şi în cazul compoziţiei ţel, se înregistrează

până la şase specii, în măsura în care exemplarele pot fi utilizabile (înălţime de
până la 30 cm sau mai mult, dacă sunt grupate în pâlcuri). Primii doi digiţi [VS]
ht
reprezintă vârsta medie seminţişurilor, iar ultimii doi suprafaţa ocupată [SOC],
rig
modul de răspândire [rs].

py
[NRS] reprezintă numărul de elemente de arboret din partea a doua a fi-

Co
şei de descriere parcelară. Această variabilă are rol de control, întrucât progra-
mul AS va citi din restul fişei doar un număr de linii egal cu [NRS]. A nu se
confunda număr de elemente de arboret cu număr de specii: dacă avem două
sau trei elemente de arboret ale aceleiaşi specii (fag, de exemplu) numărul de
specii va fi trei, nu unu.
Înregistrările referitoare la elementele de arboret conţin următoarele co-

loane:
[ELEMENT- (ELM)] – trei digiţi, pentru codul literal al speciilor.
186
[MRG] – modul de regenerare – codificat numeric, 1- regenerare naturală,

2- semănători directe, 3 – puieţi plantaţi ş.a.m.d.).
[VIRSTA – VRT] - Vârsta fiecărui element de arboret, rotunjită la multipli

de cinci ani.
[PROP] – proporţia de participare, exprimată în zecimi.
[DIAM], [INALT] – diametrul mediu, în cm, respectiv înălţimea, în

metri.
[M] – marcator pentru înălţimea dominantă (se pune cifra 1 în dreptul

înălţimii dominante);
[CP] – clasa de producţie, pe elemente de arboret;
[AMS] – tipul de amestec;
oi
ăg
[ELG] – lungimea fusului elagată natural, exprimată în zecimi;
Dr
[VIT] – starea de vitalitate, codificată numeric, de la „foarte bună” la
„lâncedă”;
n
ria
[TEL] – ţelul de gospodărire, codificat. Se admit cel mult două ţeluri de

Ma
gospodărire, la două specii principale.

ht
[CALIT] – procentul arborilor de lucru, obţinut prin transformarea arbo-

rig
rilor inventariaţi din clasele de calitate II, III şi IV în arbori de lucru.

py
[VOLUM/HA – (VOL)] – volumul la hectar. Câmp completat doar în si-

Co
tuaţiile în care s-au făcut inventarieri integrale anterior descrierii parcelare.

NB: dacă ocolul a pus în valoare o partidă în u.a. descris şi nu s-au marcat toţi
arborii, volumul la hectar nu poate fi preluat ca atare în descrierea parcelară.
[CRESTERE] – creşterea curentă în volum, dacă s-au făcut măsurători în

teren.
[% EXTRAS (PEX)] – procent de extragere, pe elemente de arboret, în

funcţie de natura intervenţiei. La arborete exploatabile, variază între 30% (pri-
mele tăieri progresive sau succesive) şi 100%. În cazul adoptării unor perioade
de regenerare mai mari, procentul de recoltare poate să scadă până la 20%. În
cazul arboretelor în transformare spre grădinărit, indicele de recoltare se va sta-
bili conform normelor tehnice, dar ţinând cont de situaţia din teren. NB: este
foarte importantă diferenţierea indicilor de recoltare pe elemente de arboret,
indiferent de natura tăierii, având în vedere compoziţia ce trebuie realizată la
finele stadiului de dezvoltare în care se află respectivul arboret.
187
[PROVENIENTA] – provenienţa genetică, respectiv codul rezervaţiei din

care provin seminţele din care au fost produşi puieţii folosiţi la crearea plantaţi-
ilor sau folosite la semănături directe.
Caracteristicile generale ale programului AS
Componenta cea mai importantă a unui program de amenajare a păduri-

lor este modulul de introducere, validare şi stocare a datelor. Este o componentă
relativ complexă, comparativ cu celelalte, deoarece:
Interfaţa computer-utilizator trebuie astfel concepută încât introducerea datelor
să nu necesite altceva decât cunoştinţe de operare PC. Cel ce introduce datele
nu trebuie să aibă neapărat cunoştinţe de silvicultură.
Validarea datelor presupune verificarea unor condiţii logice complexe, ce trebu-
ie îndeplinite de valorile anumitor câmpuri din fişa de descriere parcelară. Fără
validare, datele de intrare ar putea conţine numeroase erori, ce s-ar putea pro-
paga mai departe, în suprafaţa totală a fondului forestier sau în cuantumul po-
oi
sibilităţii. De asemenea, prelucrarea şi interpretarea datelor privind condiţiile
ăg
staţionale şi de arboret ar fi dificilă dacă datele ar conţin erori.
Dr
Condiţiile logice încorporate de programul de validare presupun corela-
rea valorilor înregistrate în două sau mai multe câmpuri astfel încât să fie evita-
n
ria
te erorile mari. Pe lângă condiţiile banale (de exemplu, suma proporţiilor de

participare a elementelor de arboret în compoziţie să fie zece), o serie de alte
Ma
condiţii presupun concordanţa între două câmpuri (de exemplu calitatea de a fi

(ne-)exploatabil şi (ne-)închiderea stării de masiv), între trei câmpuri (tip de sta-
ht
ţiune – tip de pădure – tip de staţiune) sau între cinci câmpuri (vârsta actuală,
rig
vârsta exploatabilităţii, calitatea de a fi exploatabil, numărul de intervenţii în

deceniu şi urgenţa de regenerare. Validarea datelor se poate face şi fără intro-
py
ducerea suprafeţelor în fişa de teren, dar este condiţionată totuşi de introduce-

Co
rea suprafeţei totale pe unitate de producţie, ca sumă de control.
Validarea datelor se face în două feluri:
la finele introducerii datelor din fiecare fişă de descriere, cu afişarea erori-

lor, urmată de corectarea lor pe loc,
după introducerea fişelor pentru întreaga unitate de producţie: erorile

sunt listate, iar corecturile necesare se fac direct pe fişe, după care se introduc în
calculator.
A doua modalitate asigură o productivitate mai mare, deoarece nu pre-

supune prezenţa nemijlocită la calculator a inginerului proiectant.
Odată rulat, programul de amenajare a pădurilor listează următoarele:
188
1) descrierea parcelară propriu-zisă,
2) evidenţele suprafeţelor şi volumelor în raport cu speciile, clasele de

producţie, clasele de vârstă, categoriile de consistenţă, pantă, expoziţie
etc. - evidenţe pe baza cărora se redactează capitolele privind condiţiile
naturale şi analiza structurii şi mărimii fondului de producţie şi protec-
ţie,
3) calculul posibilităţii şi planurile decenale de recoltare (pe natură de

produse şi subunităţi de producţie
4) liste ajutătoare, ce sunt folosite la colorarea manuală a hărţilor tematice

şi verificarea matriţelor executate manual.
Sisteme informatice geografice (GIS)
Prezentare generală
oi
ăg
GIS este un sistem informatic (resurse hardware, software şi personal de
specialitate) utilizat pentru prelucrarea, stocarea, vizualizarea şi tipărirea hărţi-
Dr
lor în format electronic. Este compus din:
n
1. module pentru introducerea şi manipularea informaţiei grafice, precum

ria
adrese şi coordonate;
Ma
2. un sistem de gestionare a bazelor de date, capabil să realizeze operaţiile

curente, precum: adăugări de câmpuri, filtrări, sortări ascendente sau
ht
descendente pe câmpuri selectate de utilizator, modificări ale structurii

rig
bazei de date, prin adăugarea de noi câmpuri (coloane ale tabelului de

atribute), editarea înregistrărilor ş.a.m.d.;
py
3. module pentru crearea hărţilor „inteligente”, ce permit de fapt vizuali-

Co
zarea operaţiilor ce se fac pe tabelul asociat de atribute;

4. diverse unelte de mărire/micşorare şi control al scării de reprezentare,
de măsurare a distanţelor între două puncte oarecare sau de-a lungul
unei linii frânte (foarte utilă la determinarea distanţei de apropiat);
5. interfaţă grafică prietenoasă, uşor de folosit de orice utilizator.
Concepte de bază
Teme, obiecte grafice, tipuri de fişiere
Hărţile electronice sunt compuse din unităţi elementare denumite teme

sau straturi. O temă este formată din acelaşi tip de obiecte grafice (linii, puncte,
poligon sau imagine). Formatul standard de fişier grafic, acceptat de orice apli-
189
caţie GIS este shp (shape file) – acest format asigură portabilitatea informaţiei,
fiind recunoscut de toate aplicaţiile de acest tip, indiferent de producător.
Obiectele grafice (Figura 12-2) se creează prin vectorizare, ce constă, în

esenţă, în înregistrarea poziţiilor relative ale unor puncte situate pe o linie frân-
tă deschisă sau pe o linie frântă închisă.
Oricărui obiect grafic, indiferent de tip, îi corespunde o singură înregistrare

în tabelul de atribute. Legătura (corespondenţa „unu la unu”) între obiectele gra-
fice din fişierul shp şi tabelul de atribute asociate acestuia (dbf) este realizată de
un fişier de index cu extensia shx. Ştergerea accidentală a acestui fişier face ca cele
două fişiere shp, respectiv dbf să nu mai aibă nici o legătură unul cu celălalt, deci să fie
nefuncţionale. Legătura creată de acest fişier de index mai poate fi distrusă şi
dacă tabelul de atribute este editat cu o altă aplicaţie (Excel®, de exemplu), iar
prin editare se adaugă sau se şterg înregistrări.
Georeferenţierea
oi
ăg
n Dr
ria
Ma
ht
Temă tip punct Temă tip linie Temă tip

rig
poligon
py
Co
Figura 11-2 Cele trei tipuri de obiecte grafice create de o aplicaţie GIS
Georeferenţierea este operaţia prin care se calculează automat coordona-

tele fiecărui punct, pornind de la coordonatele absolute şi relative pentru cel
puţin trei puncte dintr-o temă, ţinând cont de sistemul de referinţă adoptat. Fă-
ră georeferenţiere, un sistem informatic geografic nu poate calcula nici lungimi-
le reale ale liniilor, nici suprafeţele reale ale poligoanelor, şi nici distanţele reale
dintre puncte.
Avantajele utilizării GIS
Produsele de timp GIS au patru mari avantaje:
190
permit georeferenţierea hărţilor pe baza cărora se generează temele. Prin

georefenţiere, fiecărui punct din temă îi sunt asociate automat coordonatele ab-
solute X şi Y, pornind de la cel puţin trei puncte de coordonate XY cunoscute, ce
sunt înregistrate într-un fişier de tip text, special destinat acestui scop;
suprafeţe u.a. sunt calculate automat, la o precizie imposibil de realizat cu alte
mijloace, chiar dacă pot exista erori de diferenţiere;
permit editarea rapidă a hărţilor la orice scară precum şi colorarea diferită a
obiectelor grafice incluse, în funcţie de valoarea atributelor, prestabilită de utili-
zator; mai multe teme pot fi suprapuse, obţinându-se astfel hărţi de complexita-
tea dorită (denumite proiecte, conform terminologiei consacrate);
permit exportarea tabelelor de atribute în formatul dbf (data base file), ce este un
format standard, acceptat de orice sistem de gestionare a bazelor de date (SGB).
Totuşi, trebuie precizat că utilizarea unui astfel de sistem informatic nu

elimină toate erorile de determinare a suprafeţelor, ci doar pe cele de planime-
trare. În locul lor pot să apară altele, datorate chiar georefenţierii, când aceasta
oi
se face într-un sistem de proiecţie diferit de cel utilizat la editarea planurilor ce
au fost vectorizate. ăg
Dr
Utilizarea tuturor facilităţilor GIS presupune o bună experienţă în folosi-

n
rea sistemelor de gestionare a bazelor de date. În tabelul de atribute al temei

ria
referitoare la unităţile amenajistice pot fi înregistrate condiţiile staţionale şi de

Ma
arboret, urmând ca datele referitoare la elementele de arboret să fie înregistrate

fie ca şi coloane ale aceluiaşi tabel, fie într-un altul, care este legat de primul
printr-unul sau mai multe câmpuri comune (UP, ocol, direcţie silvică).
ht
rig
Utilizarea foilor electronice la editarea tabelelor sintetice

py
Chiar actuala versiune a programului de amenajare a pădurilor (AS) cre-

Co
ează suficient de multe liste sintetice, în eventualitatea utilizării unui software

de tip GIS astfel de situaţii nu mai sunt generate automat, rămânând în sarcina
utilizatorului atât conceperea lor, cât şi editarea propriu-zisă.
Scopul acestui subcapitol nu este prezentarea modului în care se listează

descrierea parcelară folosind GIS sau o altă aplicaţie (Access® de exemplu) –
respectivele cunoştinţe făcând obiectul altei discipline – ci doar prezentarea
unor funcţii ale foilor electronice de calcul, foarte utile în analiza de detaliu a
datelor descrierii parcelare.
191
Sortarea este operaţia de ordonare a înregistrărilor în funcţie de valorile

unuia sau mai multor câmpuri. Sortarea se poate face crescător sau descrescă-
tor, diferenţiat pentru fiecare câmp.
Filtrarea este operaţia de afişare doar a acelor înregistrări ce îndeplinesc

aşa-numitele condiţii de filtrare, respectiv condiţiile ce trebuie îndeplinite de
valorile pe care le iau câmpurile de filtrare, alese de utilizator.
Aplicaţia ce realizează cel mai uşor filtrări simple sau avansate este Ex-
cel®. Autofiltrarea se realizează parcurgând meniul compus Da-
ta→Filter→Autofilter, ce are ca rezultat adăugarea unor săgeţi ▼la stânga de-
numirilor câmpurilor. În continuare, dacă se selectează un anumit câmp, vor fi
vizualizate într-un meniu pop-down (listă derulată în jos) toate valorile pe care
le ia câmpul respectiv. De exemplu, dacă se selectează tipul de pădure, va fi
afişată lista tuturor tipurilor de pădure din tabelul respectiv (figura 12-3).
Filtrarea automată permite utilizarea doar a unui singur câmp, nu a mai
oi
multora. În schimb, filtrarea avansată permite sortarea şi vizualizarea doar a ace-
ăg
lor înregistrări ce îndeplinesc condiţia ca două sau mai multe câmpuri să ia va-
lori stabilite de utilizator.
n Dr
ria
Ma
ht
rig
py
Co
Figura 11-4 Prima etapă a filtrării avansate – adăugarea liniilor

suplimentare, prima fiind copia denumirilor câmpurilor
Figura 11-3 Lista tipurilor
Pentru a realiza filtrarea avansată se fac de pădure dintr-o descriere
parcelară, realizată prin
următoarele operaţii:
filtrare automată
1. Se inserează (figura 12-4), deasupra liniei în
care sunt denumirile câmpurilor alte trei linii (cel
puţin), iar în prima din liniile nou inserate se
copiază integral linia ce conţine denumirile câmpurilor. Este foarte important ca
toate câmpurile să aibă etichete (denumiri).
192
2. Pe a doua linie, corespunzător câmpurilor după care se doreşte filtrarea, se

înscriu condiţiile după care urmează a se realiza filtrarea – în figura 12-4, cele
două condiţii sunt TS=3332 şi TP=1341. Dacă se doreşte, de exemplu, afişarea a
două sau mai multe tipuri de pădure corespunzătoare aceluiaşi TS, se trece pe
rândul sau rândurile următoare combinaţia TS-TP. Atenţie: dacă două condiţii
sunt scrise pe rânduri diferite, programul va interpreta aceasta ca un OR logic.
În cazul de faţă, dacă valorile 3332 şi 1341 nu vor fi scrise pe aceeaşi linie, vor fi
afişate fie u.a. la care
tipul de pădure este
1341, fie acelea la care
TS este 3332.
3. Se mută cursorul în
interiorul tabelului, pe
oricare din celule, după
care se activează Da-
ta→Filter→Advanced
oi
filter şi în interiorul
ăg tabelului va apărea o
nouă fereastră, ca în
Dr
figura 12-5. List range
înseamnă domeniul foii
n
Figura 11-5 Etapa a II-a a filtrării avansate – selectarea

ria
domeniului în care sunt definite condiţiile de filtrare şi a de calcul în care sunt

domeniului pe care urmează a se realiza filtrarea stocate datele iar
Ma
Criteria range este do-

meniul condiţiilor după
ht
care se face sortarea.

rig
Filtrarea avansată
py
poate fi folosită, de
Co
exemplu, la selectarea
automată a arboretelot ce
devin exploatabile în ur-
mătorii 20, 40 şi 60 ani,
pentru calculul posibilită-
ţii prin metoda creşterii
indicatoare (tabelul 7-5 se
va obţine printr-o astfel
de filtrare, efectuată pe
un câmp suplimentar în
care se calculează auto-
mat diferenţa dintre vâr-
Figura 11-6 Selectarea câmpurilor în funcţie de care se sta actuală şi vârsta ex-
va realiza distribuţia multiplu ploatabilităţii)
O altă funcţie utilă
193
a foilor de calcul este

aceea de realizare a
distribu-ţiilor duble sau
mu-ltiple („pivotarea”
tabelelor), prin care se
obţin direct din descri-
Aici se poate selecta una din erea parcelară (condiţi-
operaţiile: însumare, numărare,
medie, maxima, minima, ile staţionale şi de ar-
abaterea standard, varianţa boret, de exemplu) dis-
(pentru eşantion sau populaţie)
tribuţii ale suprafeţelor
sau volumelor în fun-
cţie de valorile din alte
două câmpuri – tip de
Figura 11-7 Un tabel de distribuţie a tipurilor de staţiune şi staţiune, tip de pădure,
a celor de pădure realizat într-o foaie electronică de calcul tip de sol.
Pivotarea se
oi
reali-zează parcurgând
ăg
me-niul Data→Pivot Table. Urmează o succesiune de opţiuni referitoare la mo-
dul de prezentare a datelor (tabelar sau grafic, respectiv dis-tribuţii ale unei va-
Dr
riabile în raport cu alte două variabile). Selecţia câmpurilor în funcţie de care se
va realiza distribuţia se realizează cu ajutorul mouse-ului, selectând şi plasând
n
ria
apoi pe linii sau coloane câmpurile în funcţie de care se va realiza distribuţia

(figura 12-6).
Ma
Rezultatul este prezentat în figura 12-7. Există şi posi-bilitatea realizării

ht
de distribuţii în raport cu mai multe variabile, nu doar cu două, dar rezultatul

rig
unei asemenea ope-raţii este un tabel de dimensiuni mari, destul de greu de

interpretat.
py
Co
Alte aplicaţii informatice utilizate în amenajarea pădurilor
Simulatoare
Prima aplicaţie numerică orientată explicit pe simularea creşterii arbori-

lor individuali (duglas) a fost lansată de Newnham (1964), prin teza sa de doc-
torat. Ulterior a avut loc o adevărată explozie în acest domeniu ce a fost trecută
în revistă într-o amplă sinteză a utilizării calculatoarelor în silvicultură (Tamaş,
1983).
SIMBIOF este un program de simulare a dezvoltării fondului de produc-

ţie (Seceleanu, 1978; 1998) ce utilizează aceeaşi bază de date ca şi programul AS,
la care s-a făcut referire anterior. Algoritmii de calcul utilizează o serie întreagă
de relaţii matematice pentru simularea evoluţiei şi dezvoltării fondului forestier
şi a principalelor sale caracteristici. Pasul de simulare este de 10 ani, perioada
194
de simulare, deşi practic nedeterminată, este recomandată de autor ca fiind de

maxim 150-160 ani. Unitatea elementară de simulare este subparcela.
Procedeele de calcul al posibilităţii sunt specifice metodei creşterii indica-

toare (varianta 1986 şi varianta corectată) precum şi metodei claselor de vârstă.
Pentru calculul caracteristicilor fondului de producţie, a procentelor de extras
prin lucrări de îngrijire şi conducere se utilizează procedeele şi indicatorii
oficializaţi la noi în ţară şi utilizaţi de produsul informatic AS.
În linii mari, modelul porneşte de la structura reală a subunităţii de pro-

ducţie pentru care se efectuează simularea, stabileşte indicatorii de posibilitate
în funcţie de datele culese în teren şi de principiile de amenajare stabilite prin
“N o rm el e te h ni ce d e a me na jar ea p ă durilor”, stabileşte structurile “op-
time” sau “ţel” în funcţie de bazele de amenajare adoptate, funcţiile atribuite
pădurilor şi potenţialul staţional existent, precum şi gradul de apropiere dintre
structurile reale şi cele optime. Simulează apoi execuţia lucrărilor propuse prin
amenajament precum şi influenţa factorilor perturbatori amintiţi asupra recoltă-
oi
rii posibilităţii.
ăg
Un model de alegere a tratamentelor bazat pe simulare a fost realizat de
Dr
Koval et al. (1990), folosind estimări statistice (funcţii de regresie) a gradului de
vătămare a solului, seminţişurilor şi subarboretului, pentru arboretele de de fag
n
ria
gospodărite multifuncţional.
Ma
SILVA 2.2 (Pretzsch et al., 2002) este un program de simulare a creşterii la

nivel de arbore individual, arboret sau pădure, conceput astfel încât să ia în
ht
consideraţie distanţa dintre arbori şi modul în care aceasta influenţează dinami-

rig
ca creşterii şi eliminării naturale, pe diferite staţiuni. Procesul de ajustare a pa-

rametrilor simulării se bazează pe date înregistrate în suprafeţe permanente de
py
probă, instalate în arborete pure sau de amestec, cele mai vechi datând de la
Co
1873. Întrucât validarea modelelor de creştere s-a făcut, de asemenea, în supra-

feţe experimentale permanente, precizia estimării creşterii curente la nivel de
arboret variază între 5 şi 40%. Datele de intrare, ce declanşează simularea sunt
diametrul, înălţimea, înălţimea coroanei şi coordonatele în plan ale poziţiilor
arborilor. Întrucât parte din aceste date pot lipsi, programul permite înlocuirea
valorilor lipsă. În situaţiile în care datele de intrare sunt preluate din pieţe de
probă dispuse randomizat, se apelează la un generator de structuri, ce permit în-
locuirea elementelor lipsă. Dacă s-ar reprezenta datele de intrare în formă tabe-
lară, atunci programul permite prelucrarea chiar în situaţiile în care unele celule
ale tabelului nu ar fi completate (prima situaţie), sau ar lipsi chiar coloane în-
tregi – situaţia a doua, în care, de exemplu, s-ar dori simularea pornind de la un
set incomplet de date.
195
Sisteme de asistare a deciziilor
Planificarea teritoriului este şi o consecinţă a managementului forestier,

mai precis a politicilor forestiere. Gustafson et Crow, (1996) au construit un
model de alocare HARVEST, ce oferă instrumente vizuale şi cantitative de
prognoză a distribuţiei spaţiale a fragmentării fondului forestier, ca o consecin-
ţă a exploatării masei lemnoase. Autorii au simulat pe 150 ani evoluţia distribu-
ţiei spaţiale a arboretelor dintr-un parc naţional, în două alternative: tăieri rase
sau codru grădinărit. Suprafaţa totală a interiorului pădurii şi suprafaţa medie a
parchetelor se diminuează în cazul menţinerii tăierilor rase; suprafaţa de pro-
tecţie este mai mare în a doua alternativă, a tăierilor grădinărite pe buchete.
HOPSY este un pachet de programe scrise în Danemarca (Hinssen, 1994)

folosit pentru fundamentarea deciziilor în managementul forestier, în condiţiile
existenţei unor mici trupuri de pădure disparate şi a unei politici forestiere ori-
entate spre promovarea anumitor specii. Sistemul este bazat pe un model de
alocare a resurselor ce foloseşte, în parte, procese Markov staţionare. Deşi obiec-
oi
tivul principal este prognozarea ofertei de lemn sub diverse scenarii, aplicaţia
ăg
permite fundamentarea deciziilor în funcţie şi de alte servicii şi produse
nelemnoase oferite de pădure, prin modificarea restricţiilor modelului de opti-
Dr
mizare; principala sa particularitate este aceea că foloseşte probabilităţile de
trecere dintr-o categorie de diametre în alta, precum şi probabilităţile de modi-
n
ria
ficare a suprafeţelor aferente fiecărei specii. Funcţiile obiectiv sunt o distribuţie

dezirabilă a suprafeţelor pe specii şi un diametru-ţel sau o vârstă a exploatabili-
Ma
tăţii, pe specii.
ht
Lanţurile Markov utilizate s-au bazat pe următoarele ipoteze simplifica-

rig
toare: 1) modelul este singular; toată informaţia din trecut este încorporată în
starea actuală a arborilor, aşa ca arbori identici se vor comporta identic în viitor;
py
2) modelul este staţionar: probabilităţile de trecere dintr-o clasă de diametre în

Co
alta sunt constante în timp, deci creşterea este constantă, iar măsurile
silviculturale nu influenţează aceste probabilităţi. Deşi a doua ipoteză pare for-
ţată, la populaţii mari de arbori se presupune că difereţele dintre modul în care
arborii reacţionează se compensează între ele.
Modelul Markov se bazează pe două ecuaţii diferenţiale de ordin întâi:
X 't + 1 = X 't A + X 1 t
( 11-1)
X '1 = E ' × C(I × R t )(I × X t ) t = 1,...T
'
Primul termen X t A al ecuaţiei 12-1 descrie trecerea arborilor de la o cla-
să de diametre în alta. Când nu sunt tăiaţi, se presupune că arborii rămân în
aceeaşi clasă de diametre sau trec în clasa următoare, într-o perioadă de timp
dată, constantă. Matricea A conţine elementele ai,j,k ce reprezită probabilitatea ca
196
arborele speciei k să ajungă în clasa j provenind din clasa i, într-o perioadă de

timp constantă.
Al doilea termen al ecuaţiei (12-1) are valori zero cu excepţia primei clase
de diametre pentru fiecare specie. El reprezintă numărul de fire în prima clasă
de diametre, ce rezultă ca urmare a împăduririi terenului sau a regenerării na-
turale. Numărul de arbori dintr-o nouă generaţie depinde trei factori: primul
factor este E (I × R t )(I × X t ) , adică suprafaţa totală disponibilă pentru rege-
'
nerare, după tăriere. Aceasta este numărul de arbori tăiaţi din fiecare clasă de
diametre pentru fiecare specie, adică E’ Xt, multiplicat cu suprafaţa aferentă fie-
cărui arbore tăiat Rt.(elemente rjk. reprezintă suprafaţa ocupată de arborele spe-
ciei k şi categoriei de diametre i) E este o matrice de dimensiuni (mxn) ce conţi-
ne probabilităţile ca arborii să fie tăiaţi, pe specii şi case de diametre. I este o
matrice unitate de dimensiuni nnxnn. Al doilea factor ce determină valorile din
matrice X1 este fk, respectiv suprafaţa ce se taie din specia k. Al treilea factor
este R1k, respectiv spaţiul aferent fiecărei noi generaţii din specia k (în m2).. Ma-
tricea C are dimensiuni mnxmn şi conţine valori zero, cu excepţia celor de pe
oi
diagonala principală, în care sunt înregistrate diametrele iniţiale pentru fiecare
specie, respectiv fk/R1k .
ăg
Dr
SOLUS este o metodologie modernă de evaluare a gradului în care o

n
anumită distribuţie a folosinţelor funciare este durabilă. Ea cuprinde trei mari

ria
componente: un modul de programare lineară, două module de cuantificare a

Ma
intrărilor şi ieşirilor din sistem şi o componentă GIS. Modelul de programare

lineară operează la nivel zonal şi selectează folosinţele dintr-o gamă de alterna-
tive (silvicultură, agricultură, zootehnie) caracterizate din diferite intrări şi ie-
ht
şiri. Funcţia obiectiv este maximizarea surplusului social, compus din surplusul
rig
producătorilor şi surplusul consumatorilor (Jansen et al., 2000).

py
Consideraţii finale privind utilizarea calculatoarelor electronice şi a modelării

Co
în amenajarea pădurilor
Soluţiile tehnice oferite de un amenajament, în virtutea celor

trei principii prezentate în capitolul 2 şi a consecvenţei aplicării
bazelor de amenajare, nu pot să difere prea mult de cele propuse în
proiectul anterior, fapt ce limitează oarecum posibilităţile de utili-
zare a facilităţilor pe care le oferă modelele de optimizare prezenta-
te în ultimele două capitole ale prezentului suport de curs. La acest aspect se
mai adaugă şi faptul că optimizarea oricărei soluţii tehnice se face pe baza unui
model, iar orice model însemnă renunţarea la o serie de aspecte considerate ne-
esenţiale, în favoarea altora. Aşadar modelarea în sine este afectată de subiecti-
vism, întrucât reflectă în cele din urmă un anumit sistem de valori, în numele
căruia se ia o anumită decizie, şi nu alta.
Prin urmare, în afara facilităţilor oferite de aplicaţiile GIS, s-ar putea spu-
ne că revoluţia informatică nu aduce prea multe elemente de noutate în dome-
197
niul amenajării pădurilor; ceea ce este cât se poate de adevărat, dacă ne limităm
strict la reglementarea producţiei. E suficient să amintim faptul că stabilirea posi-
bilităţii se face doar cu ajutorul metodelor acceptate oficial, iar rezultatul acestor
calcule depinde efectiv de structura fondului de producţie şi de orizontul de
timp pe care se urmăreşte continuitatea recoltelor.
Dar, chiar şi în asemenea condiţii, utilizarea diverselor modele de opti-

mizare a structurii şi mărimii fondului de producţie şi protecţie permite cel puţin
estimarea cantitativă, şi în final monetară, a ceea ce silvicultura ar fi putut câştiga în
plus dacă societatea nu ar fi impus anumite restricţii asupra modului de gestio-
nare a pădurilor. Acesta este costul de oportunitate al gestionării multifuncţionale
a pădurilor şi este cea mai bună aproximaţie a valorii totale a funcţiilor de pro-
tecţie care, prin natura lor, sunt foarte greu sau imposibil de cuantificat – s-a
văzut, în capitolul 10, cât de limitate sunt aceste metode şi, în ciuda îngustimii
punctelor de vedere, cât sunt de greu de aplicat.
Orice mijloc de proiectare asistată nu poate înlocui inginerul amenajist
oi
dar îl poate ajuta substanţial în generarea mai multor variante ale proiectului de
ăg
amenajare care, chiar dacă nu vor fi niciodată aplicate, permit analize cost-
beneficiu şi în final, evaluarea economică a funcţiilor de protecţie. Acest aspect
Dr
deschide posibilitatea utilizării metodelor moderne de fundamentare a decizii-
lor, care, la rândul lor, permit o mai bună armonizare a obiectivelor
n
ria
amenajistice cu interesele populaţiei locale (dreptul de servitute), cu priorităţile

comunităţii ştiinţifice – interesate în conservarea biodiversităţii – şi cu interesele
Ma
industriei lemnului.
ht
Al doilea mare avantaj rezidă în posibilitatea utilizării unor metode ma-

rig
tematice de analiză numerică, statistică şi spaţială imposibil sau foarte greu de

realizat cu alte mijloace. Această facilitate este utilă la redactarea memoriului
py
tehnic, permiţând argumentarea unor ipoteze privind fenomenele succesionale

Co
ce apar între specii sau tendinţele ce se întrevăd pe piaţa lemnului la nivel local
– fireşte, în măsura în care există suficient de multe date referitoare la agenţii
economici ce exploatează în ocolul al cărui amenajament se actualizează.
Problema de fond nu este lipsa unor programe special concepute pentru

rezolvarea problemelor amenajistice, ci incapacitatea multor proiectanţi de a
utiliza toate posibilităţile pe care le oferă foile electronice de calcul în importa-
rea şi prelucrarea datelor din descrierea parcelară .
În ceea ce priveşte analiza eficienţei economice a aplicării amenajamen-

tului, tot mai frecvent solicitată de beneficiari, este evident faptul că fără date
precise privind preţurile la care este valorificat lemnul şi costurile regenerării
arboretelor nu se pot realiza nici analize cost-beneficiu, nici prognoze cât de cât
credibile privind direcţia în care va evolua piaţa lemnului la nivel local.
198
Bibliografie
Alexe, A,.1985, 1986: Analiza sistemică a fenomenului de uscare a cvercineelor şi

cauzele acestuia. Revista Pădurilor, 2,3,4/1985, 1, 2, 3/1986.
Ananda, J., Herath, G., 2003: The use of Analytic Hierarchy Process to incorporate
stakeholder preferences into regional forest planning. Forest Policy and
economics, 5: 13-26
Anandalingam, G.,1987: A multiple Decision Criteria Analytic Approach for Evaluation
Acid Rain Policy Choices; European Journal of Opperational Research, 29:
336-352
Andraşiu, M., et al, 1986: Metode de decizii multicriteriale. Ed. Tehnică, Seria Bazele
Matematice ale cercetării operaţionale, Bucureşti, 200 p.
Azjen, I., Brown. T., C., Lori Rosenthal, 1996: Information Bias in Contingent
Valuation: Effects of Personal Relevance, Quality of Information, and
Motivational. Journal Of Environmental Economics And Management 30, pp:
oi
43-57
ăg
Ball, I. R., et al., 2000. Comparison of Mathematical Algorithms for the Design of a
Dr
Reserve System for Nature Conservation: An Application of Genetic Algorithms
and Simulated Annealing. Journal of Environmental Management.
n
Barbu, I., 1985: Contribuţii la prognoza volumului şi a suprafeţelor calamitate de vânt.

ria
Manuscris ICAS.
Ma
Barbu, I., Cenuşă, R., 1987: Asigurarea protecţiei arboretelor de molid împotriva
doborâturilor şi a rupturilor de vânt şi zăpadă. ICAS seria a II-a.
ht
Barbu, I., Cenuşă, R., 2001: Regenerarea naturală a molidului. Staţiunea Experimentală
rig
de Cultura Molidului Câmpulung Moldovenesc, Seria Lucrări de cercetare, 238

py
p.
Bare, B., B., Mendoza, G., A., 1992: Timber harvest scheduling in a fuzzy decision
Co
environment. Canadian Journal of Forest Research, 22: 423-428.

Belman, R., E., et Dreyfus, S., E., 1967: Programare dinamică aplicată. (traducere din
limba engleză), Ed. Tehnică, Bucureşti, 440 p.
Bernetti, I., 1990: L’ampiego della programmazione lineare nella pianificazione
dell’azienda forestale. Revista di Economia Agraria, 45, 1: 117-147
Blaug, M., 1992: Teoria economică în retrospectivă. Ed. a IV-a (traducere), pp 654-644.
Bren, L., J., 2000: A case study in the use of threshold measures of hydrologic loading in
the design of srteam buffer strips. Forest Ecology and Management, 132, pp:
243-257
Bren, L.,J., 1998: The geometry of a constant buffer-loading design method for humid
watersheds. Forest Ecology and Management 110 (1998) 113-125
Brittingham M., C., Temple, S.,A., 1983: Have cowbirds caused forest songbirds to
decline?. BioScience, 33, pp 31-51
Brukas, V. et al, 2001: Discount rate and harvest policy: implications for Baltic forestry.
Forest Policy and Economics, vol. 2, nr.2, p: 143-156
Buongiorno, J. et al., 1994: Tree Size Diversity and Economic Returns in Uneven-Aged
Forest Stands. Forest Science vol. 40, no. 1, 83-103
Carcea F., 1969: Metodă de amenajare a pădurilor. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
Carcea, F., 1978: Modalitate de calcul pentru stabilirea posibilităţii prin intermediul
creşterii indicatoare. Revista Pădurilor 1.
Carlén, O. et al, 1999: Cost efficiency in pursuing environmental objectives in forestry.
Journal of Environmental Management (1999) 55, pp: 111–125
Church, R., Daugherty, P., J., 1999: Considering Intergenerational Equity in Linear
Programming-Based Forest Planning Models with MAXIMIN Objective
Functions. Forest Science, 45(3): 399-373
Clinovschi, F., 2003: Cercetări privind evaluarea ecologică şi economică a
fitocenozelor cu carpen din bazinul hidrografic al Râului Suceava. Teză de
doctorat, Universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava.
oi
Cocks, K.,D., Baird, I.,A., 1989: Using mathematical programming to address the
ăg
multiple reserve selection problem: an example from the Eyre Peninsula. South
Australia Bio. Conserv., 49: 113-130
Dr
Constanta et al., 1993: Modeling complex ecological economic szstems: towards an

n
evolutionary, dynamic nderstanding of people and nature. BioScience, 43: 545-

ria
555.
Ma
Dennis F. D., 2000: An ordered probit analysis of public values for use in multiple
objective decision-making. Computers and Electronics in Agriculture 27, pp:
ht
127–137
rig
Dickey, D., A., et Fuller, W., A., 1979: Distribution of estimates for autoregressive time
series with unit root. Journal of American Statistic Association, 74, pp: 427-431
py
Dissescu R., et al., 1987: Tehnologii diferenţiate de aplicare a tăierilor grădinărite în

Co
scopul asigurării regenerării naturale continue. ICAS seria a II-a, 157 p.

Dissescu, R, 1976: Un model stochastic al fondului normal de producţie pentru
principalele specii forestiere din România. Revista Pădurilor, 4.
Dissescu, R., 1966: Determinarea compoziţiei-ţel prin metoda programării lineare.
Revista Pădurilor, 81 (12), p: 671-676
Dissescu, R., 1973: Cercetări privind elaborarea modelului matematic al planului de
recoltare. În Studii şi Cercetări, seria I, vol. XXIX, Institutul de Cercetare,
Proiectare şi Documnetare Silvică, Bucureşti, pp: 393-409
Dissescu, R., 1990: Abordarea bayesiană a deciziilor amenajistice. Revista Pădurilor 2,
pp: 62-64.
Dissescu, R., 2003: Premisele tratării arborilor şi arboretelor ca mulţimi fuzzy. În
Silvologie, vol. III “Contribuţii ştiinţifice în dendrometrie, auxologie forestieră
şi amenjarea pădurilor (sub redaţia V. Giurgiu). Ed. Academiei Române,
Bucureşti, pp: 156-160
Dissescu, R., Drăgoi, M., 1991: Alegerea tratamentelor silviculturale cu ajutorul valorii
lor de întrebuinţare. Revista Pădurilor 1 pp: 31-38
Dixon, R., 1994: Investment appraisal – a guide for managers. Kogan Page, London.
Drăgoi, M., 1987: „Studiul structurii tematice şi repartiţiei geografice a suprafeţelor
experimentale de durată din fondul forestier”. ICAS, seria a II-a, Centrul de
Documentare Tehnică pentru Propagandă în Agricultură, Bucureşti, 24 p.
Drăgoi, M. et al.,2002: Elaborarea unei metodologii de evaluare economică a funcţiei
antierozionale a pădurii. Seria I, vol. 45, Ed. Tehnica Silvica, pp: 157-165.
Drăgoi, M. şi Blaj, R., 1989: Utilizarea metodelor de decizie multicriterială la
amplasarea masei lemnoase – produse principale (II). Revista Pădurilor 1, pp:
23-26
Drăgoi, M., 1996 a: Algoritm euristic de eşalonare a planului decenal de produse
principale. Revista Pădurilor, 1, pp: 16-22
Drăgoi, M., 1996 b: Cercetări privind exploatabilitatea economică (a celei mai mari
rente forestiere) forestiere pentru princpalele specii forestiere din România.
oi
Manuscris ICAS.
ăg
Drăgoi, M., 1996 c: Silvicultural System Selection by Discriminant Analysis. Lesnictvi-
Forestry 42 (12), pp: 537-548
Dr
Drăgoi, M., 1998: Efectele ecologice pe termen mediu şi lung ale liberalizării comerţului
n
cu lemn şi retrocedării pădurilor. Proiect UNEP, manuscris.

ria
Drăgoi, M., Borlea, Gh., F., 1998: An Approach of the Forest Rotation Problem. În
Ma
„Accounting and Managerial Economics for an Environmentally-friendly

Forestry. INRA – Actes et Comunications, 15, pp: 235-243
ht
Drăgoi, M.,1991: Metodologie de evaluare a funcţiilor recreative pentru pădurile din

rig
jurul capitalei. Manuscris ICAS, Bucureşti.

py
Ducey, M., J., Larson, B., C., 1999: A fuzzy set approach to the problem of
sustainability. Forest Ecology and Management, 115: 29-40.
Co
Ekelund, R.B., Tollison, R.,D., 2000: Economics: private markets and public choice.
Addison Wesley Longman, 837 p.
Ehrlich, P.R., Ehrlich, A.H., 1981: Extinction: The Causes and Consequences of the
Disappearance of Species, Random House, New York, p. 298.
Erickson et al., 1999: Non-renewability in forest rotations: implications for economic
and ecosystem sustainability. Ecological Economics 31: 91-106
Fanta, J., 1997: Rehabilitating degraded forests in Central Europe into self-sustaining
forest ecosystems. Ecological Engineering, 8, pp: 289-297
Faustmann, M. 1849, On the determination of the value which forest land and immature
stands possess for forestry, În „Martin Faustmann and the Evolution of the
Discounted Cash Flow” (M. Gane ed.), Oxford Institute Paper 42, 1968.
Freemark, K., Collins, B.,1992: Landscape ecology of birds breeding in temperate forest
fragments. În “Ecology and Conservation of Neotropical Landbirds” (editori
J.,M., Hagen şi Johnson) Manomet Bird Observatory, Woods Hole, MA, pp:
443-454.
Gates, J.,E. et Gysel, L.,W.,1978: Avian nest dispersion and fledging success in field and
forest ecotones. Ecology, 59: 871-883.
Gayer, K., 1886: Der gemischte Wald, seine Begrűbdung und Pflege, insbesondere
durch Horst-und Grup-penwirtschaft. Parey, Berlin, p: 168
Giurgiu, V., 1974: Metode ale cercetării operaţionale şi calculatoarele electronice
aplicate în silvicultură. Ed. Ceres, Bucureşti, pp: 327
Giurgiu, V., 1975: Tehnica de calcul a posibilităţii prin metoda volumelor la
exploatabilitate. ICAS, Seria I, vol. 33.
Giurgiu, V., 1982: Pădurea şi viitorul. Ed. Ceres, Bucureşti.
Giurgiu, V., 1988: Amenajarea pădurilor cu funcţii multiple. Ed. Ceres, Bucreşti.
Giurgiu, V., Drăghiciu, D., 2004: Modele matematico-auxologice şi tabele de producţie
pentru arborete. Ed. Ceres, Bucureşti, 607 p.
oi
Gong, O., 1999: Diversification of Harvest decisions for even-aged stand management.
Journal of Forest Economics, 5: 123-138 ăg
Gurnauld, A., 1890: La méthode du contrôle à l’Exposition universelle de 1889.
Dr
Besançon.
n
Gustafson, E., J., Crow, T., R., 1996: Simulating the Effects of Alternative Forest
ria
Management Strategies on Landscape Structure. Journal of Environmental

Ma
Management (1996) 46, 77–94.

Michelle A. Haefele, Loomis, J., B., 2001: Using the Conjoint Analysis Technique for
ht
the Estimation of Passive Use Values of Forest Health. Journal of Forest

Economics Vol. 7 No. 2.
rig
Haig, R., G., 1991: Stochastic Log Prices, Land Value and Adaptive Stand Management:
py
Numerical Results for California White Fir. Forest Science, vol. 37: 1224-1238
Co
Hartman, R. 1976: The harvesting decision when a standing forest has value. Economic
Inquiry 14, 52–58.
Herbauts, J., Bayad, J., E., Guber, W., 1996: Influence of logging traffic on the
hydromorphic degradation of acid forest soils developed on loessic loam in
midlle Belgium. Forest Ecology and Management, 87: 183-207.
Hinssen, P.,J.,W., 1994: HOPSY, a model to support strategic decesion making in forest
resource management. Forest Ecology and Management, 69, pp: 321-330
Howard, F., A., 1991: A critical look at multiple criteria decision making techniques
with reference to forestry applications. Canadian Journal of foerst Research, 21:
1649-1659
Ianculescu, M., 1986: Cercetări privind aplicabilitatea metodei creşterii indicatoare în
condiţiile actuale ale gospodării silvice româneşti. Teză de doctorat,
Universitatea din Braşov.
Ignizio J.P., 1991. Introduction to Expert Systems. McGraw-Hill, Inc. International

edition.
Jalas, J., 1955: Hemerobe und hemechore Pflanzerarten. Ein terminologischer
Refrmversuch. Acta Fauna Flora Fenn., 72/11 pp: 1-15
Jansen et al., 2000: On Tools for Land Use Analysis:role and complementarity of
methodologies for the evaluation of land use on different scales. "Integrating
approaches for natural resource management and policy analysis", XXIV
International Conference of Agricultural Economists, Berlin, August 13-19,
2000
Jensem, E., S., 2000: The effects of information on Danish forest visitors' acceptance of
various management actions. Forestry, vol. 73, no.2, pp: 166-172
Jöbstl, H., A., 1995: Contributions to Managerial Economics in Forestry. Reader. Heft
12, Schriften aus dem Institut für Forstliche Betriebswirtshaft und
Forstwirtschaftspolitik, p: 29
Johansen, S., 1995: Likelihood-Based Inference in Co-intergrated Vector Auto-
regressive Models. Oxford University Press, Oxford, UK
oi
Kahn, M., 1995: Modelling thinning regimes with a fuzzy logic controller. Allegemeine
ăg
forst und Jagdzeitung, 166 (9/10): 169-176
Dr
Kangas, J. et al., 1996: A participatory approach to tactical forest planning. Forestalia
Fennica, 251, 24.
n
ria
Kangas, J., 1992: Public participation in forest management: An application of the

Ma
Analytic Hierarchy Process. EURO XI, TIMS XXXI, Joint Inernational

Conference, Helsinki, Finldand, 29 June- 1 July, Helsinki, University of
Technology, p. 122
ht
Kangas, J., Kuusipalo, J., 1993: Integrating biodiversity into forest management
rig
planning and decision-making. Forest Ecology and Management, 61, p. 1-15

py
Kirkpattrick, J., B., 1983: An iterative method for establishing priorities for the selection
Co
of nature reserve: an example from Tasmania. Bio. Conserv. 25: 127-134

Kiss, A.,1976: Controlul eficienţei măsurilor în amenajament. Importanţa şi
organizarea lui. Teză de doctorat, Universitatea din Braşov.
Kostov, P., 1971: Optimisation of the Species Composition of a Forest Area. În
Operational Research and the Managerial Economics of Forestry (ed. P.A.
Wardle). Forestry Commission Buletin 44, p: 18-23
Kouba, J., 1969: Analyza hospodarkeho procesu v leahnim hospodarstvi pomoci
matematickuch metod. Manuscris.
Kouba, J., 1978: Use of Markov Chains in Forescasting Based on National Forest
Inventory: In National Forest Inventory, Proceedings of Joint Meeting of
IUFRO Groups, Bucureşti, pp: 338-345.
Kouba, J., 1991: Derivation of the First and Following Age Stages Surface Rates in
Stochastically Defined Normal Forest. Lesnictvi, pp: 807-818
Koval, J., P. et al., 1990: Imitationoe modelirovanie mnogofunctialnogo ispoloozvania

gorîh lesov. Lesovedenie, 1, pp: 3-13
Kruttila et al., 2000: Utilizing the analytic hierarchy process AHP in SWOT analysis – a
hybrid method and its application to a forest-certification case. Forest Policy
and Economics 1, 41-52
Lawton, J.H., 1994. What do species do in ecosystems? Oikos. 71, 367-374.
Leahu, I., 1986: Metode şi modele structural-funcţionale în amenajarea pădurilor. Ed.
Ceres, Bucureşti, p: 336
Leahu, I., 2001: Amenajarea pădurilor – Metode de organizare sistemică, modelare,
fiabilitate, optimizare, conducere şi reglare structrual-funcţională a
ecosistemelor forestiere. Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, p: 615
Leslie, A., J., 1967: Cost-benefit Analysis in relation to plantation development projects.
Australian Forestry, 31: 19-32
Liocourt, Fr. de 1898: De l’aménajament des sapinières. Bul. De la Soc. For. de Franche
Comté, Besançon.
oi
Lokwood, C., G., Moore, T., G., E., 1993: Harvest scheduluing with spatial
ăg
contrstraints: simulated anealing approach. Canadian Journal of Forestry, 23,
pp: 468-478
Dr
Lovelock, J., 1979: A new look at the life on the Earth. Oxford University Press, 189 p.
n
ria
Lu, F., et Eriksson, L., O., 2000: Formation of harvest units with genetic algorithms.
Forest Ecology and Management, 130: 57-67
Ma
MacArthur, R.H. et Wilson, E.O.. 1963. An equilibrium theory of insular zoogeography.

Evolution 17:373-387.
ht
Machedon, I., 2003: Silvicultura şi dezvoltarea rurală. Ed. Tridona, Olteniţa, p:196
rig
Maeley, S., P., Lipscomb, J., F., Johnson, J., G., 1982: Solving the habitat dispersion
py
problem for forest planning. Trans. N. Am. Wildl. Natur. Resour.Conf. 47: 142-
Co
153
Magnusssen, S., Boyle, T., J., B., 1995: Estimating sample size for inference about the
Shannon-Waver and the Simpson indices of species diversity. Forest Ecology
and Management, 78, pp: 71-84
Marcu, et. al., 1969: Doborâturile produse de vânt în anii 1964-1966 în pădurile din
România. I.C.F., Editura Agrosilvică, Bucureşti.
Marcu, Gh. et al., 1974: Cercetări privind extinderea molidului în R.S. România. Ed.
Ceres, Bucureşti
Marcu, Gh. et al., 1980: Cercetări privind extinderea bradului în R.S. România. Ed.
Ceres, Bucureşti.
Margules, C..R., Nicholls, A.,O., Pressey, R., L., 1988: Selecting networks of reserve to
maximize biological diversity. Bio. Conserv., 43: 73-76
Martinez-Alier, J., Munda G., O’Neill, J., 1998: Weak compatibility of values for
ecological economics. Ecological Economics, 26, pp: 277-286
Mendoza, G., A., Bare, B., B., Zhou, Z., H., 1993: A fuzzy multiple objective linear
programming approach to forest planning under uncertainty. Agricultural
Systems, 41(3): 257-274
Mendoza, G.,A., Sprouse, W., 1989: Forest planning and decision under uncertainty: An
overview and ilustration. Forest Science, 35: 481-502
Metropolis, N., A. et al., 1953: Equation of state calculations by fast computing
machines. Journal of Chemical Physics 21:1087-1092.
Meyer, M., 1933: Einematematiche-statistiche Untersuchung über den Auflau des
Plenterwaldes. Schwerz, Forstwes, pp: 84-88
Meyer, W. H. 1930: Diameter distribution series in even-aged forest stands. Yale Univ.
Sch. For. Bull. 28.
Milescu, I., 1957: Concepţiile amenajamentului şi aplicarea lor în amenajarea pădurilor
din ţara noastră. Revista Pădurilor, 11.
Mishan, E., J.,1967: A proosed normalization procedure for public investment criteria.
Economic Journal 77: 777-796
oi
Monserund, R., A., Sterba, H., 1999: Modelling individual tree mortlity for Auxtrian
ăg
Forest species. Forest Ecology and Management 113, 2-3, pp: 109-123.
Dr
Moog M., Borchert, H., 2001: Increasing rotation periods during a time of decreasing
profitability of forestry –– a paradox? Forest Policy and Economics, vol. 2, nr.
n
2, p: 101-116
ria
Moore, C., T., Conroy, M.,T., Boston, K., 2000: Forest management decisions for
Ma
wildlife objectives: system resolution and optimality. Computers an Elecrtonics

in Agricultrue, 27: 25-39
ht
Morell, V., 1999: The sixth extinction. National Geogrphic 195 [2], pp: 43–56.
rig
Oarcea, Z., 1999: Ocrotirea naturii. Filozofie şi împliniri. Parcuri Naţionale şi parcuri
py
naturale. Ed. Presa Universităţii Române, Timişoara.

Co
Naslund, B. 1969: Optimal rotation and thinning. Forest Science 15, 446–451.
Nastasă, L., 2001: Influenţa restricţiilor silviculturale şi ecologice asupra posibilităţii
pădurilor de codru regulat. Universtatea „Ştefan cel Mare”, Suceava.
Newman, D., H., 2002: Forestry’s golden rule and the development of the optimal forest
rotation literature. Forest Economics, 8, pp: 5-27.
Newnham, R. M., 1964: The development of a stand model for Douglas-fir, Ph. D.thesis,
Fac. of Forestry, Univ. B. C., Vancouver, 201 S.
Nute, D. et al., 2000: Goals and goal orientation in decision support systems for
ecosystem management. Computers and Electronics in Agriculture, 27 (2000)
355–375
Paille, G., Smith, J., H., G., 2000: Using of simulation in forecasting stand growth and
mortality. Operational Research and the Managerial Economics of Forestry.
Forestry Commision Bulletin, 44, pp. 11-17
Pătrăşcoiu, N. et al, 1987: Cercetări privind influenţa structuri arboretelor asupra

funcţiilor de interes social. În “Structuri optime pădurile de protecţie”,
Ministerul Silviculturii, ICAS Seria a II-a. Redacţia de Propagandă Agricolă, p:
67-89.
Pătrăşcoiu, N., 1966: Reglementarea procesului de producţie forestieră pe serii de
gospodărire. Revista Pădurilor 6.
Pătrăşcoiu, N., 1977: Cercetări privind organizarea funcţională a pădurilor pe baze
naturaliste. Teză de doctorat, Universitatea din Braşov.
Pătrăşcoiu, N., Badea, O., 1995: Declinul pădurilor şi regresul silviculturii. În
„Protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor României”, p: 18-23, Societatea
Progresul Silvic, Bucureşti, Ed. Arta Grafică.
Peng, C., 2000: Understanding the role of forest simulation models in sustainable forest
management. Environmental Impact Assessment Review, 20: 481-501.
Pickens, J., B., Hof, J., G., Bartlett, E., T., 1987: Fuzzy goals, MAXIMIN programming,
and natural resource management. În lucările simpozionului “System analysis
in Forest Reosurces”, Athens, GA, 9-11 Dec. 1995, Georgia Center for
oi
Continuig Education, Athens, p: 555.
ăg
Popa, I., 2001: Modele de stabilitate la acţiunea vântului pentru arbori şi arborete.
Dr
Rezumatul tezei de doctorat - Universitatea “Ştefan cel Mare”.
Porterfield, R., L., Zobel, B., J., Leding, F., T., 1975: Evaluating the efficiency of tree
n
ria
improvement programs. Silvae Genetica, 24 (2-3), p: 33-44.

Ma
Pretzsch, H., Biber, P., Dursky, J., 2002: The single tree-based stand simulator SILVA:
construction, application and evaluation. Forest Ecology and Management,
162: pp: 3-21.
ht
Price, C., 1989: The Theory and Application of Forest Economics. Basil Blackwell Ltd,
rig
pp: 132
py
Prosser, I., P., Abernethy, B., 1999: Increasing errosion hazard from log-row
Co
construction during conversion to plantation forest. Forest Ecology and

Management, 123: 145-155
Raţiu-Suciu, Camelia et al., 1997: Modelarea şi simularea proceselor economice –
lucrări practice: studi de caz, proiecte, teste. Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, pp: 50-57
Reale, O., Diemeyer, P., 2000: Modeling the effects of vegetation on Mediterranean
climate during the Roman Classical Period. Part I: Climate history and model
sensitivity. Global and Planetary Change 25: 163-184.
Reale, O., Shukla, J., 2000: Modeling the effects of vegetation on Mediterranean climate
during the Roman Classical Period. Part II: Model simulation. Global and
Planetary Change 25: 185-214
Risvand, L., 1980: Economic analysis of cutting programs applying dynamic
programming. În “Forest Economics” (ed. A Svensrund), Universitefolaget,
Oslo.
Robins et al., 1989: Population declines in North American birds that migrate to
neotropics. Proceedings of Natural Academic Science, 86: 7658-7662
Rucăreanu, N., 1967: Amenajarea pădurilor. Ed. a II-a revizuită şi adăugită. Ed.
Agrosilvică, Bucureşti, p:452.
Rucăreanu, N., Leahu, I, 1982: Amenajarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti.
Saarenmaa Liisa ,1990: Chice of reforestation method based on an expert system in
Finish Lapland. Folia Forestalia, 762, Helsinki.
Saaty, T., L., 1980: The Analytic Hierarchy Process. Planning, Priority Setting,
Resource Allocation. McGraw-Hill, New York, p. 283
Sabău, V., 1966: Aspecte economice ale extinderii speciilor repede crescătoare de
foiase. Revista Pădurilor 81(8), p: 448-453
Schreuder, G. ,1971: The simultaneous determination of optimal thinning schedule and
rotation for an even-aged forest. Forest Science 17, pp: 333–339.
Schűtz, J.-P., 1999: Close-to-nature silviculture: is this concept compatible with species
diversity? Forestry, vol. 72 (4), pp: 359-366.
oi
ăg
Seceleanu, I., 1978: Utilizarea simulării la stabilirea influenţei modului de reglementare
a producţiei forestiere asupra structurii pădurii. Revista Pădurilor, nr. 1
Dr
Seceleanu, I., 1998: Cercetări privind aplicarea simulării şi programării matematice în
reglementarea procesului de producţie în amenajament. Teză de doctorat,
n
ria
Universitatea “Transivania” din Braşov.

Ma
Sekot, W., 1997: Environmental friendly forestry: a cost saving strategy or a matter of
investment? În „Accounting and Managerial Economics for an
Environmentally-friendly Forestry. INRA – Actes et Comunications, 15, pp:
ht
319-324
rig
Seydack, 1995: A unconventional approach to timber yield regulation for muti-aged,

py
multispecies forests. I. Fundamntal considerations. Forest Ecology and

Management, 77: 130-153
Co
Shannon, C., E., Weaver, W., 1949: The Mathematical Theory of Cummunication.
University of Illinoils Press, Urbana.
Simpson, E., H., 1949: Measurement of diiversity. Nature. 163: 699
Small, M., F., Hunter, M., L., 1988: Forest fragmentation and avian nest predation in
forest landscapes. Oecologia, 76: 62-74
Stanciu, N.,1973: Insolaţia şi rezerva de apă a solului. Ed. Ceres, Bucureşti, pp: 92-93
Stephanie A. Snyder et al., 1999: An optimization Approach to Selecting Research
Natural Areas in National Forests. Forest Science, 45 (3) 459-469
Stephanie Manel, Dias, J-M., Ormerod, S., J., 1999: Comparing discriminant analysis,
neural networks and logistic regression for predicting species distributions: a
case study with a Himalayan river bird. Ecological Modelling 120, pp: 337–347
Stinghe, V., 1939: Amenjarea Pădurilor. Ed. Societăţii „Progresul Silvic”, Bucureşti.
Stoiculescu et al., 1987: Stabilirea unor caracteristici biometrice sintetice de interes

hidrologic şi antierozional pentru gorunetele de coastă cu graminee şi Luzula
luzuloides. În Structuri optime pentru pădurile de protecţie, ICAS seria a II-a,
pp: 25-43.
Suda, M., Gundermann, E., Gampe, S., 1988: Die Abschatzung der Folgen des
Waldsterbens auf die Lawinentatigkeit in bayerishen Hochbirge und
Beunteilung von Autoforstungsmassnahemen. Forstarchiv Universitat Műnchen,
59 (4), pp: 131-135
Tamaş, Şt., 1983: Optimizări în silvicultură şi exploatări forestiere. Ed. Ceres,
Bucureşti, 319 p.
Tarp, P.et al., 2000: Modelling near-natural silvicultural regimes for beech - an
economic sensitivity analysis. Forest Ecology and Management 130 (2000) 187-
198
Terano, T., Asai, K., Sugeno, M., 1994: Applied fuzzy Systems. (Traducere de C.G.
Aschamann III), Academic Press, Boston, p: 302
Thomas, J., W.,1997: Prefaţă la “Creating Forestry for the 21st Century: The Science of
oi
Ecosystem Management” (ed. Kohm, K., A., Franklin, J.,F.), Island Press,
Washington DC, p: ix-xii. ăg
Dr
Tichy, A., 1891: Des qualifizierte Plenterbetrieb. Műnchen.
Troup, R., S., 1928: Silvicultural Systems. Clarendon Press, Oxford.
n
ria
Walker, B.H., 1992. Biodiversity and ecological redundancy. Conservation Biology 6,

Ma
18-23.
Winston, W.,L., 1994: Operations Reseach. Applications and Algorithms. Third Edition,
ht
International Thomsom Publishing, pp:1400

rig
Woollons, R.,C., 1998: Even-aged stand mortality estimation through a two-step

regression process. Forest Ecology and Management 105, 1-3, pp: 189-195.
py
Co

Amenajare

Hochgeladen von

Dokumentinformationen

Originaltitel

Copyright

Verfügbare Formate

Dieses Dokument teilen

Dokument teilen oder einbetten

Freigabeoptionen

Stufen Sie dieses Dokument als nützlich ein?

Sind diese Inhalte unangemessen?

Copyright:

Verfügbare Formate

Amenajare

Hochgeladen von

Copyright:

Verfügbare Formate

Cuprins

1. AMENAJAREA PĂDURILOR - DISCIPLINĂ DE STUDIU ŞI

GRUPE, SUBGRUPE ŞI CATEGORII FUNCŢIONALE .................................. 35

EXPLOATABILITATEA FINANCIARĂ ...................................................... 42

EXPLOATABILITATEA ECONOMICĂ ..................................................... 43

Metoda afectaţiilor pe volum ........................................................... 74

Metoda afectaţiilor pe suprafaţă...................................................... 75

Metoda afectaţiilor mixte ................................................................. 76

Metoda afectaţiilor unice ................................................................. 77

Recapitularea metodelor bazate pe afectaţii.................................... 78

METODE DE NORMALIZARE A MĂRIMII FONDULUI DE PRODUCŢIE ...... 78

Indicatorii biodiversităţii ............................................................... 108

Convenţii internaţionale privind protecţia biodiversităţii, la care

România a aderat ........................................................................... 110

Păduri cu Valoare Ridicată de Conservare ................................... 114

Amenajarea pădurilor ca ecosisteme ............................................. 117

Amenajamentul adaptativ............................................................... 119

Amenajarea în condiţii de risc şi incertitudine .............................. 121

Metoda analizei ierarhizate ........................................................... 143

Exemplu numeric ....................................................................... 146

Analiza ierarhizată în trepte ....................................................... 148

Crearea subunităţilor de producţie şi protecţie prin analiză fuzzy

Crearea rezervaţiilor................................................................... 155

METODE DE PROGRAMARE MATEMATICĂ .......................................... 160

1. AMENAJAREA PĂDURILOR - DISCIPLINĂ DE

Potrivit accepţiunii IUFRO1, „amenajarea pădurilor este procesul de

gement planning, ce se confundă deseori cu forest management, a cărui deno-

nă „aplicarea în practică a principiilor biologice, economice, sociale şi politice în

te scopurile şi obiectivele stabilite, păstrând productivitatea pădurilor”. Chiar

etimologiei franceze înseamnă organizarea producţiei, pe când termenul

management, de origine engleză, înseamnă conducerea activităţii.

Ca activitate integrată într-un sistem economic şi administrativ,

• asigurarea concordanţei dintre structura fondului de producţie şi

Principalele mijloace prin care se asigură realizarea acestor obiecti-

Structuri ţel adecvate lor de regenerare;

instrucţiuni • evidenţa suprafeţei

crearea structurilor ţel

Metode de amenajare toate celelalte ecosisteme

terestre cultivate (culturile

Prin amenajament se iau decizii pe termen mediu (decizii tactice), în

Această corelare se realizează treptat, prin parcurgerea unui proces des-

Cum orice fel de decizie nu are numai consecinţe pozitive, ci şi ne-

Amenajarea pădurilor şi celelalte discipline forestiere

Ca domeniu de cercetare-dezvoltare, amenajarea pădurilor este o

Aşadar, amenajarea pădurilor este strâns legată de modelarea proce-

selor biologice – pe de o parte – şi de integrarea acestor modele în procese

de optimizare – pe de altă parte, motive pentru care în structura prezentu-

lui suport de curs au fost incluse două capitole distincte, referitoare la

În tabelul 1-1, sunt sintetizate raporturile dintre amenajarea păduri-

lor şi disciplinele forestiere sau ne-forestiere, în paranteză fiind specificat

Activitatea de cercetare-dezvoltare în amenajarea pădurilor se finalizează

Topografie, fotogramme- Ridicarea în plan a suprafeţelor forestiere, raportarea acestora

Biometrie şi auxologie Estimarea mărimii fondului de producţie şi a creşterii pe ele-

teracţiunea condiţiilor climatice cu cele de sol şi vegetaţie

Tipologie forestieră Prin încadrarea arboretelor în tipuri de păduri se reduce volu-

Ecologie forestieră Împreună cu tipologia şi ecologia forestieră, ajută la înţelege-

Cultura pădurilor Tratamente şi lucrări de îngrijire şi conducere (AP)

Economie forestieră Principii generale privind rentabilitatea investiţiilor, estimarea

Drept şi legislaţie Regimul juridic al circulaţiei terenurilor (AP), convenţii in-

Cercetări operaţionale, Modele de optimizare şi de fundamentare a deciziilor (pro-

2. PRINCIPIILE AMENAJĂRII PĂDURILOR ŞI

În Europa Centrală primele reglementări – în sens

Începând cu secolul XV, explozia demografică a dus la dezvoltarea