TEMA Nr.

1. Unificarea instituţională

Pentru că existenţa unor instituţii paralele nu este eficientă, statele fondatoare ale Comunităţii iau
măsuri pentru unificarea instituţională. Cum am constatat deja, primul pas a fost făcut prin
Convenţia de la Roma, încheiată la 25 martie 1957, odată cu tratatele constitutive. Urmează
Tratatul de la Bruxelles din aprilie 1965, în vigoare de la 1 iulie 1967, prin care se decide
fuziunea instituţiilor comunitare. Cele trei Consilii de Miniştri sunt înlocuite cu un Consiliu unic,
iar cele două Comisii şi Înalta Autoritate, cu o Comisie unică. Începe să funcţioneze o singură
administraţie, iar bugetul de funcţionare al Comunităţilor e unic.

De reţinut: tratatele rămân separate din punct de vedere juridic, la fel şi Comunităţile. Prin
urmare, atribuţiile instituţiilor comunitare diferă în funcţie de domeniul în care ele acţionează.
De exemplu, până la ieşirea din vigoare a TCECO, la soluţionarea unei chestiuni de industrie
siderurgică, Comisia dispunea de competenţele extinse ale fostei Înaltei Autorităţi. Analog, într-o
problemă de energie atomică (lucru valabil şi în prezent), Comisia aplică totdeauna TEuratom.

2.Comunitatea Europeană între 1958 şi 1969. Criza scaunului gol

Comunitatea obţine mari succese economice. În plus, uniunea vamală se realizează în 1968, cu
un an şi jumătate mai devreme decât s-a stabilit prin TCEE. Pe de altă parte, prezenţa generalului
de Gaulle în fruntea Franţei blochează orice evoluţie spre o integrare politică. De această
personalitate se leagă primele două mari crize din viaţa Comunităţii: a) respingerea candidaturii
britanice şi b) criza scaunului gol.

În 1963, Franţa respinge candidatura la Comunităţile Europene a Marii Britanii, fără a se

consulta în prealabil cu celelalte state membre.

Urmărind, pe de o parte, să împiedice generalizarea votului cu majoritate calificată, prevăzută de

TCEE începând cu 1 ianuarie 1966 şi, pe de altă parte, să limiteze puterile Comisiei, Franţa
decide la 30 iunie 1965 să-şi retragă reprezentanţii din instituţiile comunitare de tip
interguvernamental, de unde şi numele sub care a rămas cunoscută această situaţie (criza
scaunului gol).

Criza ia sfârşit prin Compromisul de la Luxemburg din 29 ianuarie 1966. Prin acest act, se
acceptă ca, atunci când un stat invocă interesele sale vitale într-o chestiune supusă votului
majoritar, statele să se angajeze să întreprindă toate eforturile pentru ajungerea la un acord
unanim. Persistă însă dezacordul în ce priveşte consecinţele neatingerii acordului.

Partenerii Franţei susţin că se va trece la votul majoritar, dar Franţa consideră că decizia nu mai
poate fi luată. Cu alte cuvinte, statul francez susţine crearea unui drept de veto împotriva literei şi
spiritului tratatelor constitutive. Consecinţa este că, cel puţin până la revizuirea tratatelor prin
Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, se impune de facto votul în unanimitate,
în dauna votului cu majoritate calificată. Practic, Aranjamentul de la Luxemburg a contribuit la
îngreunarea procesului de decizie în cadrul Comunităţii Europene, prin crearea unei „cutume” de
a căuta în toate cazurile consensul, chiar şi atunci când tratatele dispun că deciziile se iau cu
majoritate calificată.

3. Evoluţia Comunităţilor după 1969

Demisia generalului de Gaulle deblochează evoluţia Comunităţii Europene.

La Comunitatea Europeană aderă noi membri: în 1973, Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, în
1981, Grecia, în 1986 aderă Spania şi Portugalia. Pe plan instituţional, în 1974 se decide
întâlnirea şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, sub numele de Consiliul European, iar
din 1979, Parlamentul European va fi ales prin vot universal direct.

În câteva rânduri, este subliniată necesitatea reformării Comunităţii (menţionăm raportul prim
ministrului belgian Leo Tindemans (1976), raportul „Celor Trei Înţelepţi” (octombrie 1979),
proiectul de „Act European” al miniştrilor de externe german Genscher şi Colombo (1981),
precum şi proiectul de Tratat privind Uniunea Europeană adoptat de Parlamentul European în
februarie 1984, inspirat de marele militant federalist Altiero Spinelli, la acea dată
europarlamentar). Experţii arată că, pe măsură ce Comunitatea se extinde, luarea deciziilor în
unanimitate nu mai poate da rezultate. În altă ordine de idei, pentru a se realiza efectiv libertatea
de circulaţie cerută de piaţa comună, sunt necesare măsuri mai delicate, cum ar fi eliminarea
obstacolelor netarifare. Acestea constau în diferenţele dintre regimurile fiscale, ca şi cele dintre
normele tehnice, sanitare ş.a.m.d., la care sunt supuse mărfurile.

1. Actul Unic European (AUE)

În iunie 1985, Comisia dă publicităţii Cartea albă, ce cuprinde un program legislativ pentru
suprimarea obstacolelor din calea liberei circulaţii, în vederea realizării pieţei interioare, un
spaţiu fără frontiere (actul prevede circa 300 de măsuri, cu termenul de adoptare la 31
decembrie 1992). Consiliul European de la Milano din iunie 1985 aprobă Cartea albă şi
măsurile de reformă a tratatelor, necesare pentru funcţionarea Comunităţii. AUE este semnat
în februarie 1986 şi intră în vigoare la 1 iulie 1987. AUE reformează simultan cele trei tratate
constitutive, creând cadrul pentru realizarea pieţei interioare (pieţei unice). Astfel, în
domeniile ce ţin de piaţa interioară, Consiliul va decide cu majoritate calificată. Creşte rolul
Parlamentului în procesul legislativ, prin introducerea procedurilor de cooperare şi de aviz
conform. AUE consacră oficial şi denumirea de Parlament European. Pe de altă parte, se
recunoaşte formal existenţa Consiliului European. De asemenea, pentru a descongestiona
activitatea Curţii de Justiţie, este prevăzută crearea Tribunalului de Primă Instanţă (TPI).
Acesta, înfiinţat printr-o decizie a Consiliului din 1988, nu este considerat o nouă instituţie,
pentru că TPI îşi desfăşoară activitatea pe lângă CJ.

5. Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht Tratatul de instituire a Uniunii

Europene este semnat la Maastricht în 7 februarie 1992 şi intră în vigoare la 1 noiembrie 1993,
fiind ratificat cu dificultăţi de state. Structură sa tehnică e complicată, pentru că articolele sunt
marcate atât cu cifre, cât şi cu litere. Testul e însoţit de 17 protocoale inserate în Actul final şi de
33 de declaraţii, semn al numeroaselor compromisuri între diversele interese naţionale.

- Titlul I cuprinde dispoziţii comune referitoare la trăsăturile şi obiectivele UE;

- Titlul II modifică TCEE, transformând Comunitatea Economică Europeană (CEE) în

Comunitatea Europeană (CE);

- Titlul III aduce modificări TCECO;

- Titlul IV modifică TEuratom;

- Titlul V conţine dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună (PESC);

- Titlul VI este consacrat cooperării în materie de justiţie şi afaceri interne (JAI).

- Titlul VII cuprinde dispoziţii finale.

De la 1 noiembrie 1993 (intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht) până la 23 iulie 2002

(ieşirea din vigoare a TCECO), vom avea patru tratate constitutive: TUE, TCE, TCECO şi
Euratom. Tratatul de la Maastricht creează Uniunea Europeană, o structură eterogenă, construită
pe trei fundamente sau piloni.

Primul pilon cuprinde cele trei Comunităţi (CECO, CE şi Euratom). Schimbarea denumirii CEE
în CE arată că s-a depăşit stadiul de Europă a negustorilor, prin extinderea în alte sfere: educaţie,
cultură, sănătate, mediu etc. Pe lângă pilonul comunitar, s-au introdus doi piloni
interguvernamentali, politica externă şi de securitate comună (PESC) – pilonul 2 şi cooperarea în
justiție şi afaceri interne (JAI) – pilonul 3.

Explicaţia acestei structuri complexe este următoarea. S-au înfruntat două interese contradictorii.
Pe de o parte, în faţa evenimentelor din viaţa internaţională (cum ar fi căderea comunismului,
conflictele din fosta Iugoslavie etc.), statele au dorit să iniţieze o politică externă comună şi să
creeze premisele pentru a permite, într-un viitor mai îndepărtat, definirea unei apărări comune.
Alte presiuni erau determinate de pericolul răspândirii infracţionalităţii şi a imigraţiei ilegale. În
faţa acestor solicitări, era nevoie de un răspuns coerent din partea noii Uniuni. Pe de altă parte
însă, statele nu erau pregătite să accepte, în aceste domenii, renunţările la suveranitate pe care le
implica metoda comunitară. Atunci, au creat colaborări de tipul celor internaţionale clasice, fără
caracter supranaţional, ce s-au alăturat fundamentului comunitar existent.

Noii piloni beneficiază de un cadru instituţional unic – instituţiile comunitare (Comisia,

Consiliul, Parlamentul, Curtea de Justiţie, precum şi Curtea de Conturi, care prin acest tratat a
dobândit rangul de instituţie), împreună cu Consiliul European, care este prevăzut ca o instituţie
a Uniunii. În pilonii 2 şi 3 puterea de decizie aparţine statelor. Practic, sunt folosite serviciile
instituţiilor comunitare, dar atribuţiile acestora sunt mult mai mici decât cele pe care le deţin în
sfera comunitară.

Statele au consimţit să facă un pas spre o uniune politică, înfiinţând Uniunea Europeană, dar au
procedat cu jumătăţi de măsură, pentru că UE nu a înlocuit Comunităţile existente. O ilustrare a
acestei „timidităţi” o reprezintă şi faptul că UE nu a primit personalitate juridică.

Alte noutăţi:

Ca obiectiv de integrare economică, Tratatul de la Maastricht prevede trecerea la o uniune

economică şi monetară (UEM), în trei etape, culminând cu adoptarea unei monede unice.

Este introdusă cetăţenia Uniunii;

La nivel instituţional, creşte rolul Parlamentului European. Acesta e consultat la numirea

preşedintelui Comisiei şi aprobă numirea acesteia. Se instituite procedura de codecizie, care îi
conferă Parlamentului puterea de a legifera alături de Consiliu.

Se extinde votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului; Pentru menajarea

susceptibilităţilor, s-au creat mecanisme de integrare diferenţiată. La trecerea la moneda unică,
Danemarca şi Marea Britanie au beneficiat de clauza opting out, ceea ce înseamnă că puteau
decide liber dacă adoptă sau nu moneda unică. De aceeaşi clauză a beneficiat Marea Britanie şi
în materie socială.

6. Tratatul de la Amsterdam
Tratatul e semnat la 2 octombrie 1997 şi intră în vigoare la 1 mai 1999. El prevede
comunitarizarea parţială a celui de-al treilea pilon. Aceasta înseamnă că unele domenii din
pilonul 3 (vizele, azilul, imigraţia etc.) trec în sfera comunitară. În consecinţă, pilonul 3 este
redenumit cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală (în limbajul obişnuit, se
foloseşte în continuare aceeaşi prescurtare – JAI). În materie instituţională, Parlamentul
dobândeşte noi puteri, prin extinderea şi simplificarea procedurii de codecizie. Se introduce
cooperarea consolidată (intensificată), care permite statelor care au capacitatea şi dorinţa
necesare să progreseze mai repede pe calea integrării. Respectarea drepturilor fundamentale
devine o condiţie de aderare. Mai mult, se prevede că violarea gravă a acestora poate atrage
suspendarea drepturilor statului membru în cauză (art. 7 TUE). Sub aspect formal, se simplifică
tratatele constitutive, prin eliminarea dispoziţiilor caduce şi renumerotarea articolelor. Reformele
nu sunt însă suficiente. În condiţiile măririi numărului de membri, funcţionarea cu nişte
mecanisme proiectate pe vremea când Comunitatea era compusă doar din şase membri riscă să
ducă la un blocaj. Menţionăm că în 1995 au aderat Austria, Finlanda şi Suedia şi se anunţa un
mare val de state din Est. Este nevoie de o nouă revizuire.

7. Tratatul de la Nisa

Tratatul este semnat la 26 februarie 2001 şi intră în vigoare la 1 februarie 2003. În cadrul
Comisiei, creşte puterea preşedintelui, iar din 2005 Franţa, Marea Britanie, Italia şi Spania
renunţă la al doilea comisar. După lărgirea Uniunii, numărul definitiv al membrilor Comisiei va
trebui să fie mai mic de 27 şi se va institui un sistem de rotaţie egalitară între statele membre. În
Consiliu se extinde votul cu majoritate calificată şi se modifică modul de ponderare a voturilor.
În Parlament, numărul deputaţilor e plafonat la 732 şi se modifică repartiţia locurilor pe state, de
la 1 ianuarie 2004, cu efecte de la începutul legislaturii 2004-2009. Pentru creşterea eficacităţii
justiţiei comunitare, o parte din competenţele CJ sunt preluate de TPI. Se prevede posibilitatea
înfiinţării unor camere jurisdicţionale, ce ar primi unele competenţe ale TPI. Un moment
important îl constituie proclamarea oficială de către preşedintele Parlamentului, preşedinţia
Consiliului şi preşedintele Comisiei a Cartei Drepturilor Fundamentale, la reuniunea Consiliului
European de la Nisa din decembrie 2000. Din cauza dezacordului dintre state însă, Carta nu este
inclusă în tratat, astfel încât nu primeşte deocamdată forţă obligatorie.

8. Evoluţia de după Tratatul de la Nisa și eșecul proiectului Tratatului constituțional.

La 1 mai 2004 aderă Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia
şi Ungaria. La Consiliul European de la Laeken din 15 decembrie 2001 se decide o altă
procedură de revizuire a tratatelor, folosită anterior la redactarea Cartei Drepturilor
Fundamentale. Astfel, se înfiinţează o Convenţie pentru viitorul Europei, ce a pregătit proiectul
de Constituţie europeană. Acesta este baza de plecare în negocierile din cadrul conferinţei
interguvernamentale ce stabileşte textul final.

La 29 octombrie 2004, şefii de state şi de guverne ai celor 25 de state membre semnează Tratatul
instituind o Constituţie pentru Europa, care ar urma să intre în vigoare după ratificarea de către
toate statele, în interval de 2 ani. În 2005 Tratatul constituţional a fost respins la referendumurile
organizate în Franţa şi Olanda, ceea ce pare a-i fi compromis soarta. Notăm câteva din
prevederile sale. Constituţia, care era menită să înlocuiască Tratatele CE şi UE, are 4 părţi:

- Partea întâi stabileşte înfiinţarea UE, precum şi valorile, obiectivele, competenţele, procedurile
şi instituţiile sale. Partea a doua cuprinde Carta Drepturilor Fundamentale. Partea a treia descrie
politicile şi modul de funcţionare al UE. Partea a patra conţine prevederile finale şi procedura de
adoptare şi revizuire a Constituţiei.
Constituţia elimină cei trei piloni şi conferă personalitate juridică UE. Precizează competenţele şi
rolul Uniunii. Instituie funcţia de preşedinte al Consiliului European, cu un mandat de doi ani şi
jumătate, ce poate fi înnoit o singură dată, precum şi funcţia de ministru al afacerilor externe al
Uniunii, care va fi şi membru al Comisiei. La această oră, responsabilii europeni caută soluţii
pentru a salva măcar câteva din elementele acestui (poate prea) ambiţios proiect.

La 25 aprilie 2005 România şi Bulgaria semnează Tratatul de aderare şi intră în UE la 1 ianuarie

2007. Aderarea este un proces încheiat, dar integrarea efectivă va fi mult mai dificilă.

9. Tratatul de la Lisabona
În 50 de ani, Europa s-a schimbat mult - la fel ca întreaga lume.
Astăzi, mai mult ca niciodată, într-o lume în evoluţie constantă, Europa trebuie să facă faţă unor
noi provocări: globalizarea economiei, evoluţia demografică, schimbările climatice, nevoia de
surse durabile de energie şi noile ameninţări la adresa securităţii. Iată provocările secolului al
XXI-lea.
Iar acestea nu ţin cont de frontiere. Statele membre nu mai sunt în măsură să facă faţă singure
tuturor acestor probleme. Pentru a găsi soluţii şi a răspunde preocupărilor cetăţenilor, este
necesar un efort colectiv la nivel european. Europa trebuie să se modernizeze, să dispună de
instrumente eficiente şi coerente, adaptate nu numai la funcţionarea unei Uniuni recent extinse
de la 15 la 27 de state membre, ci şi la transformările rapide prin care trece lumea de astăzi. Prin
urmare, regulile care stau la baza cooperării dintre ţări trebuie revizuite.
Acesta este obiectivul tratatului semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007. Liderii europeni au
convenit asupra unor noi reguli ţinând cont de schimbările politice, economice şi sociale şi
dorind, în acelaşi timp, să răspundă aspiraţiilor şi speranţelor europenilor. Tratatul de la Lisabona
stabileşte care sunt competenţele UE şi mijloacele pe care aceasta le poate utiliza şi modifică
structura instituţiilor şi modul de funcţionare a acestora. În consecinţă, caracterul democratic şi
valorile fundamentale ale Uniunii sunt consolidate.
Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferinţe
interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană şi Parlamentul
European. Toate cele 28 de state membre l-au ratificat urmând proceduri variate, în funcţie de
constituţia naţională.
Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, în conformitate cu Articolul 6.