Contextul internaţional al constituirii Comunităţilor europene (Comunitatea

Europeană pentru Cărbune şi Oţel (CECO), Comunitatea Economică

Europeană (CEE), Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică
(CEEA))

1. Contextul internațional al constituirii Comunităților Europene

Ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte veche, ea găsindu-şi originea,
după unele opinii, încă în perioada Antichităţii, când cuceririle romane au fost considerate ca
manifestări ale unei astfel de tendinţe. Încercările de refacere a graniţelor fostului imperiu roman
sunt considerate de asemenea manifestări ale aceleiaşi idei, menţionându-se perioada lui Carol
cel Mare care, chiar dacă nu au reuşit ca realitate faptică, sunt apreciate ca având consecinţe
religioase, morale şi intelectuale în spiritul ideii de unitate europeană.
Perioada Evului mediu, caracterizată iniţial printr-o divizare politică din cauza
incapacităţii succesorilor lui Carol cel Mare şi agravată de conflictele religioase, economice şi de
altă natură, a fost urmată de alte încercări de refacere a unităţii europene, care au avut germenii
în comunitatea de civilizaţie europeană, chiar dacă acestea nu au dus în mod automat la
uniformitate, ci, dimpotrivă, la o diversitate care se baza însă pe acelaşi model de a gândi, simţi
şi acţiona. Lupta care s-a dat în această perioadă între Papă şi regi (împăraţi) a dus la divizarea
unităţii Europei, manifestându-se şi în apariţia a două doctrine: cea a unităţii pontificale şi cea a
unităţii imperiale, două concepţii care nu puteau fi conciliate. În aceste condiţii, apare o nouă
realitate politică pe plan european care îşi impune încet, dar sigur, supremaţia în acest spaţiu şi
care anunţă Europa modernă: puterea statelor suverane.
În sec. XIV avocatul Pierre Dubois propune în locul ideii şi principiului subordonării
egalitatea între suverani. Se propunea ca republica imaginară să fie condusă de un consiliu laic
format din înţelepţi şi experţi, iar rolul de arbitru să fie jucat de Sfîntul Scaun.
În anul 1464, Georges de Podiebrad, regele Bohemiei, i-a propus lui Ludovic XI, regele
Franţei constituirea unei confederaţii europene ce ar limita suveranitatea statelor şi ar avea
instituţii comune – o Adunare, o Curte de justiţie şi existenţa unei armate comune. Pentru
realizarea scopurilor şi pentru ducerea unei activităţi se preconiza existenţa unui buget unic.
În perioada modernă, principiul care a guvernat epoca precedentă - cel al unităţii Europei
- a fost înlocuit cu cel al divizării sale, nu numai din punct de vedere politic, dar şi religios şi
economic. Divizarea politică, rezultată din constituirea statelor suverane, eliberate de supunerea
lor unei autorităţi superioare şi care intrau în relaţii cu alte state, a avut drept consecinţă trasarea
unor graniţe care deveneau nu numai criterii de separare geografică, dar şi lingvistică,
economică, socială etc. În aceste condiţii, papalitatea renunţă la pretenţiile sale anterioare. Din
punct de vedere religios, divizarea nu a fost atât de important ca divizarea politică, dar a avut o
influenţă pe planul relaţiilor inter-regionale. S-a manifestat, de asemenea, şi o divizare
economică, ce s-a alăturat celorlalte, amplificându-le efectele. Totodată, apar şi unele tendinţe
naţionaliste, care au contribuit şi ele la agravarea procesului de divizare a Europei.
Perioada renascentistă este caracterizată, printre altele, printr-un mod rapid de răspândire şi
asimilare a ideilor novatoare pe întreg continentul european, dar, în acelaşi timp, a avut ca
rezultat şi o diversificare a concepţiilor intelectuale şi morale.
Una dintre cele mai importante realizări ale epocii respective rămâne tipul de om “umanist”,
moştenitor al culturii antice şi continuator al acesteia în noile condiţii istorice, politice, sociale şi
culturale. Caracteristic acestui tip de om este faptul că el nu aparţine unei singure ţări în mod
deosebit, ci întregii Europe.
În secolul al XIX-lea, Europa este din nou divizată, manifestându-se tendinţele contradictorii:
unele state se află în declin (Franţa, Austria), altele într-un proces de cristalizare (Germania,
Italia).
Dezvoltarea industrială naţională de la sfârşitul secolului al XIX-lea, progresele ştiinţifice şi
tehnice, ca şi ideile naţionaliste accentuează divizarea şi prevestesc evenimentele începutului
secolului XX. Chiar dacă se constituie un sistem de alianţe, acestea erau fondate pe interese
contradictorii şi se bazau pe un echilibru precar, modificându-se în funcţie de circumstanţele
politice şi de altă natură. În acelaşi timp, se accentuează şi disensiunile legate de împărţirea lumii
din punct de vedere colonial, fapt care de asemenea, a fost de natură să genereze rivalităţi şi
conflicte de interese. Cu toate acestea, ceea ce este de remarcat în afara acestor interese
contradictorii este comunitatea de viaţă culturală, artistică, ştiinţifică şi tehnică, favorizată de
dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informare şi de răspândire a cunoştinţelor.
La începutul secolului al XX-lea apar primele manifestări doctrinare ale ideii de unitate
europeană, concretizate într-un proiect “State Unite Europene”, care a fost propus de către
Congresul de ştiinţe politice ce a avut loc la Paris în anul 1900. De altfel, o revistă a “Statelor
Unite Europene” a fost creată la sfârşitul secolului al XIX-lea de către Victor Hugo şi Garibaldi.
Izbucnirea primului război mondial a fost de natură să producă în final o stare de fapt care a dus
la înrăutăţirea situaţiei ţărilor vest europene (mai puţin Anglia) şi la existenţa a două state care
dominau din punct de vedere politic: S.U.A. şi U.R.S.S.
Unitatea europeană în perioada interbelică
După primul război mondial, în anul 1923 a apărut idea unei federaţii europene într-o
publicaţie a lui R.Coudenhove-Kalergi (1894-1972), intitulată “Pan-Europe”, în care se prevedea
constituirea unei Europe federale pe baza renunţării la suveranitate de către state. S-a iniţiat
astfel o mişcare în favoarea constituirii unei uniuni europene, care a ţinut un prim congres la
Viena, în anul 1929 şi unde au participat 2.000 de reprezentanţi din 24 de state. Cu ocazia acelui
congres s-a adoptat un manifest Pan-European care prevedea principalele direcţii ale unei
confederaţii europene: garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii confederale, crearea de
alianţe militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei monede comune; punerea în valoare
în comun a coloniilor statelor membre; respectarea civilizaţiilor fiecărui stat; protejarea
minorităţilor naţionale, iar pe plan internaţional se prevedea colaborarea cu alte state în cadrul
Societăţii Naţiunilor.
S-a creat în acea perioadă şi o altă mişcare intitulată “Uniunea Pan-Europeană” al cărei
preşedinte de onoare era Aristide Briand. Au existat, de asemenea, mai multe iniţiative de creare
a altor mişcări: Uniunea Economică şi Vamală Europeană, federaţia pentru Înţelegerea
Europeană, culminând cu propunerea lui Aristide Briand din 7 septembrie 1929 în cadrul
Adunării Generale a Ligii Naţiunilor de creare a unei Uniuni Federale Europene, care a avut un
ecou favorabil în rândul statelor – mai puţin în cazul Marii Britanii – şi care a fost trimis spre
studiu unei comisii a Ligii Naţiunilor, unde proiectul a fost practic oprit. Guvernul francez, care
a fost însărcinat să detalieze această propunere a prezentat în 1930 un “Memorandum cu privire
la organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană”, dar care nu a mai putut fi aplicat din
cauza conjuncturii internaţionale ( criza din perioada 1929-1930 şi ascensiunea lui Hitler).
Oricum, acest proiect rămâne important prin faptul că a promovat idei care au fost reluate
ulterior şi a avansat anumiţi termeni deveniţi comuni limbajului ulterior al comunităţii europene:
“piaţa comună”, “uniunea vamală, “circulaţia mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor” etc.
O altă concepţie de uniune europeană este considerată a fi reprezentată de politica
promovată de Hitler în timpul celui de-a doilea război mondial, bazată pe forţă, violenţă şi voinţă
unilaterală. Acestei ideologii i s-a opus însă o alta, menită să corespundă intereselor naţionale ale
statelor europene, bazată pe acceptarea liber consimţită a acestei uniuni. În acest sens au apărut
diferite idei, mişcări şi publicaţii care se declarau în favoarea ideilor federaliste europene: Léon
Blum (1939), Mişcarea Federalistă Europeană, fondată de Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi;
mişcarea “Combat” din Franţa (1941), între fondatorii căreia se aflau Henri Frenay, Albert
Camus, Edmond Michelet ş.a.
Un organizator al unei conjuraţii contra lui Hitler, Carl Friedrich Goerdeler, a fost, de
asemenea, promotorul unei concepţii de unificare a Europei pe baza statelor europene
independente, care era prevăzută să se realizeze în mai multe etape, în prima fază creându-se o
uniune economică, iar în faza a doua uniunea politică. El a mai prevăzut ulterior şi înfiinţarea
unui minister al economiei europene, un minister al afacerilor externe şi constituirea unei armate
europene.
În perioada celui de-al doilea război mondial, în mai multe ţări europene au apărut
manifestări ale unor idei de unificare europeană, iar în 1944 s-a desfăşurat la Geneva o reuniune
a reprezentanţilor militanţilor germani antinazişti, care a fost urmată de alte patru astfel de
reuniuni şi care au elaborat un proiect de declaraţie al unei rezistenţe europene, momentul
respectiv fiind considerat ca primul act politic al federaliştilor europeni şi primul apel la
coordonarea mişcărilor de rezistenţă, fiind creat şi un birou permanent de coordonare a acţiunilor
pentru eliberarea ţărilor cărora le aparţineau şi pentru organizarea unei “Uniuni Federale a
Popoarelor Europene”. Această Uniune federală urma să aibă un guvern responsabil în faţa
popoarelor, o armată plasată sub ordinele acestui guvern şi care să excludă orice armată naţională
precum şi un tribunal suprem. Se prevedea obligaţia Germaniei şi aliaţilor de a contribui la
reconstrucţia tuturor ţărilor care au fost afectate de război, dezarmarea totală şi supunerea
acesteia unui control federal european. Se observă faptul că toate aceste proiecte sunt marcate de
conjunctura celui de-al doilea război mondial şi de consecinţele sale pe plan european.
Integrarea europeană după cel de-al doilea război mondial
Perioada următoare celui de-al doilea război mondial a marcat trecerea de la proiecte la
realizarea efectivă a ideii de uniune europeană. Dar până la realizarea efectivă a acesteia, a fost
necesară parcurgerea unor etape preliminare. O primă etapă o constituie relansarea ideilor
uniunii europene în contextul situaţiei postbelice. În acest sens, trebuie menţionată declaraţia lui
Winston Churchill, din 19 decembrie 1946, la Universitatea din Zurich unde s-a propus de a
recrea familia europeană dotînd-o cu o structură ce i-ar permite să trăiască în pace, securitate şi
libertate. Prim-ministrul Marii Britanii a specificat că este necesar de a crea un tip de State Unite
ale Europei, iar primul pas în acest scop ar fi asocierea Franţei şi Germaniei.Ca efect, s-au format
unele mişcări având acest obiectiv, ca de exemplu: Uniunea Europeană a Federaliştilor, Mişcarea
Socialistă pentru Statele Unite Europene, Uniunea Parlamentată Europeană, Noile Echipe
Internaţionale etc. Cele două uniuni se constituiau în exemple tipice de grupuri de promovare a
ideii europene, inspirate dintr-o ideologie supranaţionalistă, fiind deci superioare ideilor
naţionale sau partizane.
În procesul de reconstrucţie europeană, susţinerea financiară a fost asigurată de SUA. Într-un
discurs susţinut la Harvard pe 5 iunie 1945, generalul George Marchall, Secretar de Stat al SUA,
a anunţat un plan pentru redresarea Europei. Prin aceasta, promitea europenilor ajutoare masive
pentru redresarea economică, cu condiţia ca fiecare ţară, în loc să-şi exprime doleanţele separat,
să cadă de acord asupra unui program comun, inaugurînd o nouă perioadă de cooperare
economică. „Remediul, declara Marchall, constă în distrugerea cercului vicios şi redarea
încrederii popoarelor europene în viitorul economic al propriilor lor ţări şi al Europei în general..
Politica noastră nu este îndreptată împotriva niciunei ţări sau vreunei doctrine, ci împotriva
foametei, sărăciei, disperării şi haosului; scopul acesteia este revigorarea economiei în întreaga
lume”. Planul Marchall a fost binevenit în Europa, iar Uniunea Sovietică a fost invitată să
participe.
Uniunea Europeană a Federaliştilor a organizat între 27-31 august 1947 Congresul de la
Montreux, care a reprezentat primul congres al federaliştilor europeni , în timpul căruia aceştia
au adoptat proiectul Statelor Federale ale Europei şi care a fost un preludiu al organizării
Congresului de la Haga din anul următor. La congresul de la Montreaux s-au propus
participanţilor spre analiză şase principii pe baza cărora să se fondeze viitoarea federaţie:
- federaţia europeană nu se poate forma decât pe baza renunţării la orice principii hegemoniste
(de genul celor susţinute de Napoleon şi Hitler);
- federalismul nu se poate baza decât pe renunţarea la orice spirit de sistem (să se ţină seama de
coexistenţa realităţilor concrete şi heterogene: naţiuni, regiuni economice, tradiţii politice etc.);
- federalismul nu trebuie să se confrunte cu problema minorităţilor (se dă exemplul Elveţiei,
unde problema existenţei populaţiei germanice, franceze şi italiană nu ţine seama de numărul
locuitorilor şi de suprafaţa ţării ocupată de către aceştia);
- federalismul nu are ca scop ştergerea diferenţelor naţionale şi cuprinderea tuturor naţiunilor
într-un bloc unic, ci, dimpotrivă, păstrarea propriilor identităţi;
- federalismul trebuie să se bazeze pe acceptarea complexităţii, fiind contrar simplismului, care
este characteristic spiritului totalitar( se exemplifică din nou cu situaţia Elveţiei, unde coexistă o
diversitate de organisme şi grupuri politice, administrative, lingvistice, culturale , religioase, etc,
şi care se acceptă reciproc)
- formarea unei federaţii trebuie să se realizeze pas cu pas şi nu pornind de la un centru, sau prin
mijloace guvernamentale.
Se apreciază că necesitatea unei federaţii este evidentă, nelipsind decât adoptarea unei carte
federale, stabilirea unor organe reprezentative şi a unei aprobări naţionale, care să
împuternicească guvernele în vederea aplicării acestor idei.
Între mişcările unioniste create se remarcau însă şi unele cu vocaţie partizană. Este semnificativ
în acest sens cazul Noilor Echipe Internaţionale, care reprezentau democraţia creştină şi care au
constituit o reţea de comunicaţii şi de influenţă în care membrii guvernelor, reprezentanţi ai
partidelor politice democrat-creştine sau alte personalităţi marcante au avut un rol
deosebit în promovarea ideilor uniunii europene şi a creării instituţiilor europene. În acelaşi timp,
se remarcă activitatea Mişcării Socialiste pentru Statele Unite Europene, care – sub conducerea
lui Paul Henri Spaak – militează pentru crearea unor state unite socialiste europene, dar care
renunţă la această formulă în ideea creării unei Europe democratice, pluraliste, în care
determinarea culorii politice să se facă prin votul liberexprimat al electoratului.
Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene şi Noile Echipe Internaţionale au avut ca
obiectiv comun alegerea unui organ constituant european şi elaborarea unei constituţii federale
europene, prin care urma să se înfiinţeze o Uniune Pan-Europeană, proiect care urma să fie supus
ratificării parlamentelor statelor participante la această uniune. Acest procedeu a fost acceptat
ulterior şi a devenit astăzi mijlocul prin care tratatele unionale europene intră în vigoare,
respectiv, prin exprimarea consimţământului statelor membre. De altfel, Mişcarea Socialistă
pentru Statele Unite Europene, alături de sindicatele europene, cărora li se vor alătura mai târziu
Mişcarea Liberală pentru Europa Unită, constituie embrionul formării uniunii europene, pe care
de altfel s-a bazat şi proiectul de uniune europeană iniţiat de Spinelli.
Având în vedere multitudinea mişcărilor europene în favoarea uniunii, apărea ca o
problemă esenţială coordonarea lor pentru a se realiza această idee. Pornind de la aceste două
iniţiative independente – una federalistă şi una unionistă ,în decembrie 1947 s-a instituit
Comitetul Internaţional de Coordonare a Mişcărilor pentru Unitatea Europeană, care a ţinut mai
multe congrese, între care trebuie remarcat Congresul de la Haga, desfăşurat între 7-10 mai 1948,
care a iniţiat şi constituirea Consiliului Europei. Acest Congres a avut la bază o acţiune de
coordonare a mişcărilor pentru o Europă unită, concretizată în trei comisii: politică, economică şi
culturală, precum şi pe unele comitete naţionale care aveau sarcina de a desemna delegaţii
naţionali care urmau să colaboreze în vederea iniţierii unei astfel de uniuni, respectiv:
parlamentari, partide politice, organizaţii sindicale şi profesionale, biserici, organizaţii ale
femeilor, organizaţii universitare, intelectuale şi artistice.
Dezbaterile au fost marcate de conflicte între tendinţele unioniste şi cele federale, printre
adepţii concepţiilor unionist situându-se Marea Britanie, care nu a încetat ulterior să fie
promotoarea ideii respectării integrale a suveranităţii statale. De asemenea, federaliştii
continentali uniţi prin obiectivele urmărite se divizau din punctul de vedere al metodelor de
punere în aplicare, întrucât unii propuneau constituirea unei uniuni federale şi a unei uniuni
economice care presupuneau un transfer parţial al suveranităţii naţionale, iar alţii, adepţi ai
federalismului integral, erau de părere că trebuie constituită o Adunare europeană, dar nu
precizau modalitatea de formare a acesteia.
In ciuda divergenţelor de opinii exprimate cu această ocazie, Congresul de la Haga a avut un rol
important în impulsionarea ideii de unitate europeană, prin definirea unui program de acţiune
globală pentru o Europă unită şi prin faptul că a dat naştere unei “Mişcări Europene” şi a fost la
originea creerii “Centrului European de Cultură”, a “Colegiului Europei”, a “Consiliului
Europei” şi pentru că în final a contribuit la crearea Comunităţilor Europene. De asemenea ca
urmare a Congresului de la Haga, Comitetul Internaţional pentru Coordonarea Mişcărilor pentru
Unitatea Europeană s-a transformat în “Mişcarea Europeană”, având ca preşedinţi de onoare pe
W.Churchill, De Gasperi, Coudenhove-Kalergi, H.Spaak, K.Adenauer şi R.Schuman. Această
vastă organizaţie a avut un rol de coordonare şi reunire a mişcărilor europene, ea îndeplinind
funcţia de exercitare a presiunii asupra unor guverne şi parlamente naţionale, ca şi asupra unor
instituţii europene.
Beneficiind de o structură instituţională complexă (un Congres şi un Consiliu
internaţional format din reprezentanţii consiliilor naţionale), această “Mişcare Europeană” a
susţinut iniţiativa “Monnet-Schuman”, care se află la originea Comunităţilor Europene.

După al doilea război mondial, sub presiunea marilor dificultăţi economice şi a situaţiei
internaţionale încordate, marcată de pericolul expansiunii sovietice, cooperarea europeană se
dezvoltă pe trei planuri:
a) economic, prin desfăşurarea planului Marshall şi crearea Organizaţiei Europene de
Cooperare Economică (OECE); Deşi statele Europei centrale şi de est au avut intenţia clară de a
participa la discuţiile privind planul, politica lui Stalin consta în prevenirea redresării economice
în Europa, asigurînd astfel dominaţia Uniunii Sovietice în această parte a continentului. Ca
urmare, pe 2 iulie 1947 Stalin a opus un veto la propunerile Statelor Unite, prin aceasta
excluzînd posibilitatea ca vreunul din sateliţii săi să participe. Pe măsură ce şi-a impus
autoritatea asupra statelor blocului socialist, Uniunea Sovietică şi-a creat propria sa organizare
economică regională, fără îndoială pentru a contrabalnsa Planul Marshall. Înfiinţarea în ianuarie
1949 a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc a accentuat bipolaritatea crescîndă a unui
continent divizat în două blocuri politice, economice şi militare opuse.
16 ţări vest europene au participat la Conferinţa de la Paris din iulie 1947 pentru a constitui
un Comitet de Cooperare Europeană, care mai apoi în aprilie 1948 s-a transformat în Organizaţia
pentru Cooperare Economică Europeană. Ca urmare, mai mult de 13 mlrd. dolari au fost vărsaţi
de SUA în Europa, moment ce marchează prima formă semnificativă de cooperare în Europa.
OCEE era formată dintr-un Consiliu de Miniştri, un Comitet executiv şi un Secretariat.
Organizaţia a fost transformată în anul 1961 în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică, avînd scopul de a ajuta ţările în curs de dezvoltare.
La Congresul Europei din luna mai 1948, de la Haga, reprezentanţi ai Mişcărilor Europene şi
a organizaţiilor afiliate s-au întrunit sub preşedenţia lui Sir Winston Churchill. Aceasta a dus la
înfiinţarea Consiliului Europei prin semnarea la 5 mai 1949 a Tratatului de la Londra de către
Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Irlanda, Italia, Suedia şi
Norvegia.

b) diplomatic şi militar, prin Pactul de la Bruxelles şi NATO;

c) politic şi parlamentar, prin Consiliul Europei. Consiliul Europei a fost înfiinţat prin Tratatul
din 5 mai 1949, semnat la Londra de zece state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. Această organizaţie nu aparţine ordinii
juridice comunitare, dar insistăm asupra ei din cauza deselor şi gravelor confuzii cu instituţiile
din Uniunea Europeană, cum sunt Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul European.

Având sediul la Strasbourg, scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune cât mai
strânsă între membrii săi. Orice stat ce recunoaşte principiul supremaţiei dreptului şi respectă
drepturile şi libertăţile fundamentale poate fi invitat să devină membru.
Concepţia ce stă la baza instituţiei este cea a cooperării interguvernamentale. Ca urmare, aceasta
este o organizaţie internaţională de tip clasic, care nu implică transferuri de competenţe şi de
suveranitate din partea statelor. Singura excepţie de la ideea interguvernamentală s-a făcut în
materia drepturilor omului, unde, în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, încheiată
în 1950, s-a creat un sistem de protecţie cu caracter supranaţional.
Competenţa Consiliului Europei se întinde asupra tuturor marilor probleme ale societăţii
europene, cu excepţia celor de apărare. Organizaţia, care numără astăzi 46 de membri, apare ca
un vast forum dedicat discuţiilor şi redactării de convenţii, vocaţia sa primordială fiind să
promoveze democraţia în Europa. Organul de decizie este Comitetul de Miniştri, alcătuit din
miniştrii de externe ai ţărilor membre. Ia decizii cu majoritate de două treimi, dar adoptă cu
unanimitate cele mai importante acte – recomandările adresate statelor membre1.
Organul deliberativ, cu rol consultativ, este Adunarea Parlamentară, formată din membri ai
parlamentelor naţionale. Dacă facem o evaluare a organizaţiei, constatăm că aceasta nu a
constituit baza integrării europene, nu a fost o treaptă spre Statele Unite ale Europei, aşa cum se
dorea în epocă. Pe termen lung însă, a avut o contribuţie valoroasă la întărirea spiritului
democratic, la clădirea unui sentiment comun european.

2. Constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

Crearea comunităţilor europene nu poate să fie înţeleasă decât în contextul politic
internaţional de după cel de-al doilea război mondial, când în Europa occidentală au apărut trei
categorii de organizaţii internaţionale: militare, economice şi politice. Organizaţiile militare sunt
reprezentate prin Uniunea Europei Occidentale, creată prin tratatul de la Bruxelles din 17 martie
1948, între Franţa şi Anglia, pe de o parte şi Belgia, Olanda şi Luxemburg, pe de altă parte,
precum şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), creată în 1949 prin Tratatul de
la Washington.
Din categoria organizaţiilor economice create după cel deal doilea război mondial în
Europa menţionăm Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.), constituită prin
Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948 în vederea gestionării ajutorului comun oferit de către
S.U.A., în cadrul planului Marshall, statelor europene care au avut de suferit de pe urma celui de-
al doilea război mondial (devenită ulterior Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică –
O.C.D.E.).
A treia categorie de organizaţii o constituie cele de natură politică, respectiv Consiliul
Europei, care a fost înfiinţat la 5 mai 1949 şi care, aşa cum am mai precizat, îşi avea originea în
Congresul de la Haga din 1948.
Deşi s-au constituit organizaţii separate în cele trei domenii, iar comunităţile economice care vor
apărea ulterior vor avea o vocaţie preponderent economică, nu se poate scăpa din vedere faptul
că acestea din urmă au presupus şi o cooperare politică, fapt confirmat prin evoluţia ulterioară a
acestora, respectiv prin adoptarea Tratatului de Maastricht.
Obiectivele economice urmărite prin crearea comunităţilor europene vizau îmbunătăţirea
utilizării capacităţilor lor economice şi tehnice în scopul creşterii eficienţei, în condiţiile cerute
de evoluţia societăţii moderne. Apărea deci necesară crearea unei pieţe comune care să permită
dezvoltarea capacităţilor economice, care ar fi fost frânate de existenţa frontierelor naţionale. De
asemenea, din această cooperare regională rezultau o serie de alte implicaţii de natură monetară,
de protecţie a mediului înconjurător, fiscale, sociale etc.
Alături de raţiunile economice, existau însă – aşa cum am precizat – şi raţiuni politice la
baza necesităţilor de integrare: împărţirea sferelor de influenţă după cel de-al doilea război
mondial, pericolul comunismului, precum şi ameninţarea care se profila din partea ţărilor arabe
producătoare de petrol. Pentru realizarea acestora trebuie să se treacă de la faza consultărilor
diplomatice la măsuri practice, eficiente de instituţionalizare a ideilor existente de multă vreme.
 În decembrie 1949, Michel Debré propune un proiect de Pact pentru Uniunea Statelor
Europene, bazat pe un system prezidenţial şi federalist care să aibă un arbitru ales pentru o
perioadă de cinci ani prin vot universal, un Senat format din miniştrii statelor membre, o
Adunare Europeană formată din delegaţi naţionali aleşi în conformitate cu numărul locuitorilor
(1 reprezentant pentru un milion de locuitori), comisari stabiliţi de către arbitru şi o Curte
formată din judecători.
Această propunere a lui M. Debré a fost urmată în 9 mai 1950 de declaraţia lui Robert
Schuman, ministrul de externe al Franţei, secondat de Jean Monnet. Robert Schuman arată că o
comuniune în domeniul cărbunelui şi oţelului va asigura baza dezvoltării economice federaliste
europene şi va duce la schimbarea situaţiei acestor ţări. Producţia în comun a cărbunelui şi
oţelului, considerate materii de bază, şi instituirea unei înalte autorităţi care să ia decizii în noua
federaţie europeană - care urma să cuprindă Franţa, Germania de Vest şi alte ţări vest-europene
ce se vor asocia – se aprecia că vor avea un rol important în asigurarea păcii în această regiune.
La 10 iunie 1950 încep negocieri la Paris, având la bază un proiect de tratat al Franţei, iar
la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie Comunitatea Europeană
a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Tratatul a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. El reunea şase
state europene (Franţa, Germania de vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg), întrucât Marea
Britanie nu a acceptat principiul renunţării la unele prerogative ale suveranităţii, acceptând doar
relaţii de coordonare cu comunitatea. Tratatul era deschis aderării altor state.
Crearea acestei organizaţii europene a însemnat constituirea unor organe supranaţionale
cu competenţă de a lua decizii în anumite domenii şi de a le impune statelor membre.
Aşa cum se arată în unele lucrări, el reprezenta materializarea ideii de constituire a Europei
politice, pornind de la construirea unei Europe economice. Raţiunile politice care se ascundeau
sub această construcţie comunitară economică se refereau la situaţia Franţei care se simţea
ameninţată permanent de Germania (deşi aceasta din urmă fusese împărţită în aprilie 1949 prin
acordurile de la Washington), precum şi la potenţială ameninţare economică a ţărilor vest-
europene de către S.U.A., sau la şi mai evidentul pericol al războiului rece, care începuse să îşi
facă simţită prezenţa tot mai mult.
În ceea ce priveşte teama Franţei faţă de Germania, se ofereau garanţii în cadrul acestei
construcţii europene prin punerea în comun a resurselor metalurgice şi miniere, care făceau
imposibilă orice stare beligerantă între cele două ţări.
Această organizare economică, ce ducea la unirea pieţelor naţionale într-o piaţă unică,
urmărea şi promovarea producţiei şi creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia menţinerii
unor pieţe supuse unor reguli şi practici restrictive.
Deşi era vorba de o piaţă comună sectorială (limitată la cărbune şi oţel), ea crea un
precedent instituţional de o deosebită importanţă.
Prin acest tratat se creau patru organe ale comunităţii:

- Înalta Autoritate, organ internaţional, care era însărcinat să favorizeze interesele preponderent
comunitare;
- Consiliul Special de Miniştri, care era un organ cu caracter interguvernamental;
- Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin vot universal direct şi care avea sarcina
controlului democratic;
- Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional, a cărei sarcină era de a asigura respectarea normelor
juridice instituite în cadrul Comunităţii.

La 9 mai 1950, ministrul de externe Robert Schuman a prezentat declaraţia pregătită de Jean
Monnet şi echipa sa, care conţinea propunerea ca Franţa, Germania, precum şi orice stat
european interesat să-şi pună în comun întreaga producţie de cărbune şi oţel, plasând-o sub o
autoritate comună, puternică şi independentă, ale cărei decizii să lege statele membre. Se
urmărea crearea unor solidarităţi de fapt, care să deschidă calea unor noi colaborări, cu scopul
mai îndepărtat ca reţeaua de legături create să ducă la uniunea politică. Această idee reflectă
concepţia funcţionalistă a lui Jean Monnet, pe care o vom explica mai jos. Tratatul de instituire a
CECO este semnat la Paris de Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda la 18
aprilie 1951 şi intră în vigoare la 25 iulie 1952. Tratatul este temporar, fiind încheiat pe 50 de
ani, din cauza caracterului său experimental. La 23 iulie 2002, Tratatul de la Paris a ieşit din
vigoare, iar sectorul cărbunelui şi oţelului a intrat sub regimul Tratatului CE.

Obiectivul TCECO: Tratatul îşi propune să creeze o piaţă comună pentru produsele din industria
cărbunelui şi oţelului. Potrivit art. 4 TCECO, sunt incompatibile cu piaţa comună şi, în
consecinţă, abolite şi interzise:

a) taxele vamale şi taxele cu efect echivalent la import şi export, precum şi restricţiile

cantitative în circulaţia produselor;
b) măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între
consumatori, mai ales în privinţa preţurilor şi a condiţiilor de livrare sau a tarifelor şi a
condiţiilor de transport, precum şi măsurile care intervin în libera alegere de către
cumpărător a furnizorului;
c) subsidiile şi ajutoarele acordate de stat ori taxele speciale impuse de state, sub orice
formă;
d) practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţei. S-a stabilit ca
realizarea pieţei comune să fie progresivă, pentru a permite adaptarea economiilor
naţionale la noua formă de organizare.

Structura instituţională a CECO:

Instituţiile noii organizaţii sunt: Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniştri, Adunarea
Comună şi Curtea de Justiţie.
Înalta Autoritate este formată din 9 persoane, numite de comun acord de statele membre,
pe baza competenţei lor (mai exact, 8 persoane numite de state, iar a noua, cooptată de
primii membri, pentru întărirea caracterului supranaţional). Are competenţe largi, iar
deciziile sale sunt obligatorii şi au aplicabilitate directă pe teritoriul statelor (se aplică nu
doar statelor, ci şi agenţilor economici). Primul preşedinte este Jean Monnet. Consiliul
Special de Miniştri este o instituţie interguvernamentală ce reprezintă statele membre, cu
misiunea de a coordona acţiunea statelor cu cea a Comunităţii. În anumite cazuri,
hotărând cu majoritate calificată, Consiliul de Miniştri aprobă, printr-un aviz conform,
măsurile luate de Înalta Autoritate. Adunarea Comună este iniţial compusă din
parlamentari propuşi de legislativele statelor membre şi exercită controlul democratic
asupra Înaltei Autorităţi. În acest sens, are puterea de a demite Înalta Autoritate, printr-o
moţiune de cenzură. Curtea de justiţie veghează la respectarea prevederilor TCECO,
soluţionând litigiile prilejuite de aplicarea sa dintre Înalta Autoritate, state, întreprinderi.
Alături de instituţii, a mai fost creat şi Comitetul Consultativ de pe lângă Înalta
Autoritate. Membrii acestui organ (comercianţi, industriaşi, consumatori, sindicalişti)
sunt desemnaţi de Consiliul Special de Miniştri.

3. Constituirea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei

Atomice
- Încheierea tratatelor
Înainte de a prezenta constituirea celorlalte două comunităţi europene, este necesar –
pentru mai buna înţelegere a contextului politic – să prezentăm evenimentele care au avut ca
rezultat eşecul unui alt proiect de construire a unei alianţe militare, respectiv Comunitatea
Europeană de Apărare, a cărei iniţiere a fost anunţată la scurt timp după declaraţia lui Robert
Schuman, respectiv la 24 octombrie 1950 , de către René Pléven în contextul internaţional
marcat de evenimentele din Coreea.
 Sub presiunea Mişcării Europene, a partidelor democrat-creştine care erau la putere în
Franţa, Germania şi Italia, ca şi a susţinerii din partea curentului socialiştilor, se semnează la
Paris, la 30 mai 1952, Tratatul de creare a Comunităţii Europene de Apărare (C.E.A.). Se
propunea pentru viitor şi crearea unei Comunităţi politice europene. Tratatul C.E.A. a fost
transmis celor şase guverne ale ţărilor membre C.E.C.O. la 9 martie 1953. Adunarea franceză nu
a fost însă de acord, la 30 august 1954, să intre în această comunitate şi în acest fel a eşuat
tentativa de creare a Comunităţii Europene de Apărare, deşi tratatul fusese ratificat de către
celelalte state.
Acest eşec a produs o serie de perturbări şi întârzieri în procesul de integrare europeană.
Între 1-3 iunie 1955 are loc la Messina o conferinţă a miniştrilor afacerilor externe din ţările
membre ale C.E.C.O., eveniment care a reprezentat începutul procesului de constituire a
celorlalte două comunităţi europene. Ea a fost urmată de alte conferinţe la nivel de miniştri sau
experţi.
- Tratatele CEEA și CEE
Cu ocazia unei reuniuni a experţilor organizată la Bruxelles în perioada iulie 1955 –
aprilie 1956, prezidat de H.Spaak, s-a redactat un “Raport al şefilor delegaţilor miniştrilor
afacerilor externe”, care a constituit baza conferinţei miniştrilor afacerilor externe din mai 1956
de la Veneţia. Au urmat alte întâlniri la diverse niveluri, care au pregătit proiectul celor două
tratate sectoriale de la Roma, semnarea lor având loc la 25 martie 1957, respectiv a Tratatului
instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi a Tratatului instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom), membre fiind tot cele şase state care
participau la C.E.C.O. Tratatele au fost ratificate relativ repede, între 14 septembrie 1957
(Franţa) şi 4 decembrie 1957 (Olanda).
Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ele au fost însoţite de adoptarea unei
Convenţii privind instituţiile commune pentru Comunităţi şi de unele protocoale semnate la
Bruxelles la 17 aprilie 1957 cu privire la imunităţile şi privilegiile Curţii de Justiţie a C.E.E. şi
Euratom.
Crearea C.E.E. viza în primul rând transformarea condiţiilor economice de schimburi şi
de producţie pe teritoriului comunităţilor. În acelaşi timp, s-au remarcat şi opinii de prezentare a
creării comunităţilor ca o contribuţie la construcţia funcţională a Europei politice, substituită
integrării politice directe.
Tratatul de creare a C.E.E.A. avea ca obiectiv, conform art. 1: “să contribuie la stabilirea
condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterii nivelului de trai
în statele membre şi dezvoltării schimburilor cu alte ţări”.
Raţiunea pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul de energie al
ţărilor membre, rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv faţă de alte state (S.U.A.,
Anglia, U.R.S.S.) şi faptul că trebuiau să-şi dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese
naţionale şi regionale comune.
Tratatul CEE
Acesta este cel mai important dintre tratatele constitutive, pentru că îşi propune integrarea
ansamblului economiei statelor membre. Prin art. 2 TCEE (forma iniţială), noua comunitate îşi
propune următoarele obiective generale:
• dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice pe ansamblul Comunităţii; această preocupare
a dus la realizarea politicii regionale, destinată reducerii decalajelor de dezvoltare între regiunile
din statele membre;
• expansiunea continuă şi echilibrată;
• asigurarea unei stabilităţi crescute (economice, sociale, politice);
• creşterea accelerată a nivelului de trai;
• dezvoltarea unor relaţii cât mai strânse între statele membre;
Mijloacele prin care Comunităţile trebuie să atingă obiectivele propuse sunt:
• stabilirea progresivă a unei pieţe comune;
• apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor.
La baza pieţei comune stau cele patru libertăți fundamentale: libera circulaţie a bunurilor, a
persoanelor (inclusiv libertatea de stabilire în oricare dintre statele membre), a serviciilor şi a
capitalurilor. Dacă accentul este pus în mod clar pe componenta economică, scopul politic al
tratatului transpare din preambul: Comunitatea Economică este destinată „să pună bazele unei
uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”. Aşadar, obiectivul mai îndepărtat
rămâne construcţia unei uniuni politice.

Tratatul CEEA (Euratom)

Obiectivul general al tratatului este de a contribui la:
- formarea şi dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare;
- creşterea nivelului de trai în statele membre;
- dezvoltarea schimburilor cu alte ţări.
În acest scop, Comunitatea se angajează:
- să dezvolte cercetarea ştiinţifică;
- să adopte norme comune de securitate pentru protecţia populaţiei şi a lucrătorilor;
- să stimuleze investiţiile;
- să asigure aprovizionarea regulată cu energie;
- să garanteze utilizarea paşnică a materialelor nucleare;
- să creeze o piaţă comună în acest domeniu.

- Sistemul instituțional creat de Tratatele CEEA și CEE

Aceste două comunităţi se bazau pe o structură instituţionalizată similară celei a
C.E.C.O., respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleaşi atribuţii, deşi existau unele
diferenţe atât ca denumire, cât şi în conţinutul atribuţiilor, respectiv cele ale Înaltei Autorităţi a
C.E.C.O., care au fost deplasate înspre Consiliul miniştrilor în cazul ultimelor două.

Comunităţile dispun de o structură instituţională în principiu independentă.

Totuşi, din raţiuni practice, Convenţia de la Roma, semnată concomitent cu tratatele, unifică
unele instituţii ale Comunităţilor:

a) Adunarea Comună CECO este lărgită şi transformată în Adunare, cu rolul de a funcţiona

pentru toate cele trei comunităţi. Adunarea se va autointitula
b) Adunarea Parlamentară Europeană, iar în 1962 Parlament European. Are atribuţii de
deliberare, dar puterile sale legislative sunt limitate. Mai importante sunt atribuţiile de
control. Poate astfel să demită Comisiile, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
c) b) Curtea de Justiţie a CECO devine competentă şi pentru noile Comunităţi. Ca şi
anterior, are rolul de a asigura respectarea tratatelor. Se înfiinţează Comitetul Economic
şi Social, organ comun pentru CEE şi Euratom. Noile instituţii, care rămân deocamdată
distincte, sunt:
d) a) Comisia CEE şi Comisia Euratom. Aceste instituţii corespund Înaltei Autorităţi CECO.
Ele sunt formate din personalităţi independente, numite de state. Comisia CEE numără
nouă membri, cele trei state mari desemnând câte doi comisari), iar Comisia Euratom are
cinci membri, întrucât Luxemburg nu are niciun comisar. Aşa cum vom vedea mai jos, în
comparaţie cu Înalta Autoritate CECO, ele şi-au pierdut nu doar din titulatură, ci şi din
competenţe.
b) Consiliile de Miniştri reprezintă interesele statelor şi dobândesc rolul principal în noile
comunităţi. Mecanismul decizional în CEE şi Euratom arată astfel: deciziile sunt luate de
Consiliul de Miniştri, dar la propunerea Comisiilor. Aşadar, deşi Comisiile nu mai
păstrează puterile de decizie ale Înaltei Autorităţi, ele primesc un rol care nu poate fi
neglijat: au puterea de iniţiativă.
 S-a apreciat că, deşi s-au înfiinţat trei comunităţi, iar la constituire nu a fost clar
exprimată în tratate intenţia creării pieţei comune, aceasta a fost avută în vedere ca unul dintre
obiectivele cele mai importante care urmau să fie realizate urmărindu-se şi constituirea uniunii
politice prin fuzionarea acestor comunităţi, fapt dovedit prin evoluţia comunităţilor şi crearea
Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht, care îşi propune şi realizarea acestor obiective.

4. Metode propuse pentru construcția europeană

Notiunea de integrare europeana

Spre deosebire de organizatiile internationale clasice, Comunitatea Europeana este o organizatie

de integrare: prin încheierea tratatelor constitutive, statele au ales sa se integreze într-un
ansamblu cu existenta si identitate proprii.

Putem explica termenul de integrare în mai multe moduri: 1) combinarea partilor într-un întreg;
2) notiunea descrie situatia în care statele nu se multumesc cu simpla cooperare si coordonare a
actiunilor, ci decid sa puna în comun o parte din competentele lor si sa cedeze unor institutii
independente sarcina de a administra interesele astfel reunite. 3) Integrarea se mai poate defini ca
procesul prin care niste state suverane renunta la suveranitatea nationala (o cedeaza sau o împart
în comun), pentru a creste la maxim puterea si interesele lor colective. Reiese din aceste definitii
ca integrarea presupune un transfer de puteri de la state la Comunitate, ceea ce semnifica o
renuntare partiala la suveranitate în beneficiul Comunitatii, astfel încât noua structura dobândeste
un caracter supranational. În consecinta, vor exista domenii în care statele nu mai detin puterea
autonoma de decizie si altele în care competentele sunt împartite între state si Comunitate. De
asemenea, integrarea implica recunoasterea unui interes general comunitar, care, în caz de
conflict cu interesele nationale, prevaleaza asupra acestora. Statele accepta acest sacrificiu,
specific spiritului unei organizatii de integrare, pentru ca el este compensat de avantajele
generale obtinute din participarea la organizatie. Literatura de specialitate arata ca integrarea este
de doua tipuri: negativa si pozitiva. Integrarea negativa este cel mai usor de realizat, constând în
îndepartarea barierelor restrictive sau discriminatorii dintre state. Ea consta în masuri de
liberalizare, de eliminare a obstacolelor legate de frontiere din calea liberei circulatii a marfurilor
si a celorlalti factori de productie (capital, forta de munca). Calea de actiune este, în principal,
cea a interdictiei (a taxelor vamale, a discriminarilor etc.). Integrarea pozitiva presupune actiuni
suplimentare din partea institutiilor comunitare si a statelor, necesitând adoptarea de noi
reglementari. Sunt astfel create si puse în aplicare politici comune si se armonizeaza politicile
economice ale statelor. În Comunitatea Europeana, integrarea s-a facut prin combinarea celor
doua feluri de masuri.

A. Metoda interguvernamentală

Denumită şi diplomatică, ea constă în colaborarea internaţională tradiţională dintre state. În

organizaţiile internaţionale clasice, organul de conducere reuneşte reprezentanţii statelor
participante şi, de regulă, hotărăşte în unanimitate. Statele îşi păstrează întreaga suveranitate. Nu
se ajunge la integrare. Exemple: Consiliul Europei, NATO, OSCE etc. Metoda este astăzi
folosită în pilonii 2 (PESC) şi 3 (cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală) ai
Uniunii Europene, în care rolul principal aparţine statelor membre, şi nu instituţiilor comunitare.

B. Metoda federalistă
Sistemul federal este supranaţional. Deciziile se iau cu majoritate de voturi, ceea ce implică o
limitare esenţială a suveranităţii naţionale, deoarece un stat membru al federaţiei nu mai poate
bloca decizia prin veto.

Federaliştii europeni doreau în trecut adoptarea unei constituţii federale, după modelul SUA.
Astăzi, obiectivele lor sunt mai puţin ambiţioase. Cu toată diluarea în timp a conţinutului său,
noţiunea de „federal” a constituit o nesfârşită sursă de dispute între oamenii de stat europeni.
Unii continuă să o considere o ameninţare la adresa suveranităţii naţionale. Astfel, s-a încercat
inserarea termenului de „federal” atât în Tratatul UE, cât şi în proiectul de Constituţie, dar
formularea nu a mai fost reţinută în versiunile finale, din cauza împotrivirii britanice.

C. Metoda funcţionalistă a lui Jean Monnet

Realizarea dintr-o dată a unei federaţii europene nu era posibilă în climatul postbelic. Au
dovedit-o disputele de la Congresul de la Haga, precum şi negocierile dificile de la înfiinţarea
primelor organizaţii europene de cooperare.

Căutând o soluţie de durată pentru gravele probleme ale Europei, Monnet a evaluat situaţia cu
ochii practicianului. Astfel, condiţia pentru asigurarea păcii era includerea Germaniei în
acordurile europene, cu un statut egal cu al celorlalţi participanţi. Pe de altă parte, el vedea în
bazinul carbonifer din Europa de Vest un întreg pe care naţiunile l-au divizat artificial, prin
numeroase frontiere. În spiritul concepţiei funcţionaliste, Jean Monnet a pornit de la nevoile
comune ale statelor. Ideea lui era că, dacă Europa unită nu se poate realiza dintr-o dată, ea se
poate clădi pas cu pas, integrând statele mai întâi pe un sector de activitate îngust, dar vital.
Legăturile economice vor crea solidarităţi de fapt, concrete, declanşându-se un proces ce va
cuprinde, prin angrenări succesive, şi alte domenii. Se va ajunge la o uniune economică mai
largă şi în final la integrarea politică.

Integrarea înlocuieşte vechea formă de cooperare dintre state. Organizaţia economică proiectată
de Monnet are un caracter puternic supranaţional. Statele transferă esenţialul capacităţii de
decizie unei Înalte Autorităţi independente, ale cărei acte sunt obligatorii pentru state şi pentru
întreprinderi. Pentru rezolvarea oricăror litigii izvorâte din activitatea comună, se instituie o
Curte de Justiţie ale cărei decizii au putere de lucru judecat.
Nota bene: pentru Jean Monnet, crearea unei comunităţi cu profil economic, aşadar integrarea
economică, reprezintă numai un mijloc de a birui inerţia statelor, o cale spre realizarea scopului
principal, care este uniunea politică (federaţia europeană).

D. Metoda comunitară

După eşecul Comunităţii Europene de Apărare, ideea unei structuri cu un pronunţat caracter
supranaţional nu mai era de actualitate. Pe de altă parte, relansarea proiectului european prin
TCEE s-a făcut pe o scară mult mai extinsă decât sectorul îngust în care s-a experimentat CECO,
iar statele nu puteau concepe renunţarea la atributele suveranităţii pe o arie atât de largă.
Soluţia practică pentru CEE a constat în compromisul dintre elementul supranaţional, într-o
formă atenuată faţă de sistemul CECO şi elementul interguvernamental, redescoperit. S-a
diminuat rolul Comisiei, care a primit în special monopolul puterii de propunere, în timp ce
esenţialul puterii de decizie a fost transferat Consiliului de Miniştri, instituţie cu caracter
interguvernamental.
Astfel, în prima fază de existenţă a CEE, mecanismul de decizie era următorul: Consiliul decidea
la propunerea Comisiei, după consultarea Parlamentului. Interesele statelor sunt apărate de
Consiliul de Miniştri, compus din reprezentanţii statelor membre, care hotărăşte în unanimitate
sau cu majoritate calificată. Interesele generale ale Comunităţii sunt apărate în primul rând de
Comisie. Adunarea (viitorul Parlament European) este expresia legitimităţii democratice, în timp
ce Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene realizează funcţia de control jurisdicţional.

Procesul de adâncire a integrarii regionale, ca si cel extrem de complicat, al

luarii deciziilor în cadrul UE nu poate fi explicat facând apel la o singura teorie, oricât si-ar dori
ea sa fie de cuprinzatoare. Deoarece, în cadrul acestei lucrari nu ne-am propus sa realizam o
prezentare exhaustiva a tuturor teoriilor menite sa faca lumina asupra acestui subiect, în
continuare ne vom opri numai asupra punctelor de vedere exprimate de asa-numita „scoala
anglo-americana” din domeniul relatiilor internationale, care se bazeaza pe teoria
functionalismului, a neofunctionalismului, federalismului, interguvernamentalismului si, mai
recent, pe teoria guvernarii la mai multe niveluri (multi level government).

Pornind de la observatia lui Kelstrup (1992, p. 17) în legatura cu „modul în care

problemele legate de domeniul integrarii europene cad sub incidenta a doua sub-discipline din
cadrul stiintelor politice, respectiv teoria relatiilor internationale si politicile comparate”, Clive
Archer (2000), arata ca acest lucru demonstreaza natura duala si totodata ambigua a UE, care
nu ar putea fi plasata de o maniera satisfacatoare nici la nivel international, ca forma de
organizatie internationala, dar nici la nivel national, ca o prelungire a politicilor initiate si
aplicate de guvernele nationale. În tabelul urmator (tabelul 1.1) sunt prezentate comparativ cele
doua abordari (una, care accentueaza rolul institutiilor comunitare si cealalta, care privilegiaza
rolul jucat de guvernele nationale).

Teorii privind natura procesului de integrare europeana

Tabelul 1.1
Pivotul (actorul central) Nivelul de abordare
International National
Guvernul Interguvernamentalism
Neo-realist1[22]

Comunitatea Functionalism, Neofunctionalism

Neo-liberal2[23]

Sursa: Clive Archer, The European Union. Structure and Process, Continuum, London and New
York, 2000, p. 23

Din punct de vedere istoric, domeniul relatiilor internationale, si, prin extensie,
si cel al integrarii europene, a fost dominat de dezbaterile dintre adeptii realismului (respectiv
neo-realismului), care au dus la aparitia si apoi dezvoltarea interguvernamentalismului si asa-
numitii pluralisti (sau neo-liberali), care au sustinut si dezvoltat functionalismul si
neofunctionalismul.

Interguvernamentalismul considera ca guvernele nationale reprezinta factorul

determinant în stabilirea naturii si a ritmului integrarii, actionând asemenea unor „gatekeepers”
la nivelul sistemelor nationale si supranationale. În acest fel, cooperarea interguvernamentala
din cadrul UE nu este în mod substantial diferita de cea specifica sistemului international.

Prin contrast, neofunctionalismul accentueaza faptul ca fiecare pas în domeniul

integrarii conduce în mod logic catre un altul, si ca guvernele nationale se afla în situatia de a
1
2
nu putea rezista în fata presiunilor generate de procesul integrarii. În acest caz, atât actorii
supranationali, cât si cei nationali, au o influenta considerabila.

1.2.1 Functionalismul

Functionalismul (F) a fost considerat cea mai „elaborata, sofisticata din punct
de vedere intelectual, dar si ambitioasa încercare de a întelege nu numai dezvoltarea institutiilor
internationale dar si sensul evolutiei acestora” (C. Brown, 2001, p. 131). În mod incontestabil,
parintele acestui curent este David Mitrany, ideile sale fiind ulterior preluate si dezvoltate în
diferite alte studii si analize de catre teoreticieni precum J. Nye, E. Haas, P. Taylor, A. J. R.
Groom s.a.

Desi functionalismul a fost considerat cel mai important curent nascut în secolul
al XX-lea, el nu este totusi infailibil si nu toate ideile sale rezista unei analize critice atente.
Cheia întelegerii F este faptul ca acest curent, desi ofera o explicatie privind aparitia si evolutia
institutiilor internationale, încearca în principal sa ofere un cadru pentru depasirea conflictelor
si, respectiv, realizarea pacii. Acest lucru nu este surprinzator, de vreme ce F a aparut în
anii‚ ’40, ca reactie la abordarile specifice perioadei si care aveau în prim-plan statul
(federalismul si doctrina securitatii colective). Mitrany a surprins prin faptul ca a depasit
criticile aduse acestor abordari, considerate de cei mai multi ca fiind mult prea radicale,
argumentând, în mod surprinzator, ca ele nu erau înca suficient de radicale. Mitrany a aratat ca
abordarile respective au esuat tocmai pentru ca îsi gaseau fundament în doctrina suveranitatii
statului desi, prin rezultate, se dovedeau în fapt împotriva ei, si ca „un asalt frontal asupra
suveranitatii juridice care lasa intacta suveranitatea politica este evident supus esecului”.

Mitrany a argumentat ca „un sistem functional care sa promoveze pacea” poate

fi construit numai printr-o abordare „de jos în sus” (bottom up), prin care sa fie încurajate toate
formele de cooperare, ceea ce va reduce treptat capacitatea statelor de a actiona în mod
suveran3[25]. El s-a aratat a fi foarte sceptic în privinta „integrarii prin proiect”, proces care ar
fi putut fi controlat de catre politicieni, sugerând însa ca procesele de cooperare internationala
trebuie sa înceapa prin tratarea unor aspecte transnationale specifice, concrete, precum, de
pilda, controlul bolilor. Succesul unor asemenea aranjamente „functionale” ar genera imboldul
de a repeta acest tip de experiente si în alte sectoare. Acest lucru presupunea însa ca si
guvernele nationale sa recunoasca si sa accepte necesitatea transferului de responsabilitati
functionale catre agentii internationale însarcinate cu misiuni specifice. Acest rationament este
foarte bine sintetizat în sintagmele „forma urmeaza functiei” (form follows functions) si „pacea
în trepte” (peace in parts).

În cazul sintagmei „forma urmeaza functiei” erau avute în vedere urmatoarele:

        Cooperarea între statele membre, care functioneaza eficient numai în masura în care
se concentreaza asupra unor activitati specifice, punctuale („functii”), anterior realizate
de catre state nationale, si care, în urma cooperarii, vor fi mult mai bine realizate într-un
context mai larg;

        Forma îmbracata de cooperare, care urma sa fie determinata de specificul functiei, al
activitatii în discutie, de vreme ce nu exista o forma standard, potrivita pentru toate
posibilele forme ale cooperarii functionale4[26]. În concluzie, fiecare organizatie
functionala trebuie conceputa într-un mod compatibil cu specificul functiei respective.

3
4
 Pe de alta parte, sintagma „pacii în trepte” ilustra credinta ca prin actiuni
individuale, de cooperare functionala, puteau fi atinse rezultate colective. Functionalismul a
accentuat primatul dimensiunii politice a suveranitatii, privita ca un manunchi de puteri, de
capacitati. Pe masura ce aceste puteri erau încredintate de catre stat unor organisme functionale,
capacitatea statului de a actiona în mod suveran se reducea.

De asemenea, mai trebuie subliniat si faptul ca rezultatul cooperarii functionale

nu trebuia sa fie acela de a crea un stat nou, mai mare si mai eficient (în ciuda faptului ca bazele
teritoriale ale statului urmau a fi minate de faptul ca „forma va urma fondul”, iar „pacea se va
realiza în trepte”), ci doar a unei noi ordini mondiale. Ca atare, D. Mitrany considera ca treptat,
statul concentrat teritorial va avea tot mai putine functii de exercitat (renuntând la a mai fi o
hiper-institutie multi-functionala) si va actiona într-o lume în care cea mai mare parte a
activitatilor de administrare si guvernare vor fi încredintate unor organisme cu functii specifice
si fara apartenenta teritoriala.

Întrebarea care în mod firesc se ridica dupa expunerea principiilor de baza ale
teoriei lui D. Mitrany este cât de viabile s-au dovedit a fi ele în realitate, cu alte cuvinte, daca
evolutiile ulterioare au confirmat sau au infirmat teoria construita de el. Înainte însa de a
încerca sa raspundem la aceasta întrebare, merita sa subliniem faptul ca teoria lui Mitrany si-a
gasit ulterior multi adepti, ideile lui fiind reluate în diferite analize si lucrari 5[27]. În fapt, toate
„organizatiile functionale” din cadrul sistemului Natiunilor Unite pot servi ca studii de caz
pentru teoria F, desi, la o analiza mult mai atenta apare evident faptul ca ele contrazic în fapt
premisa conform careia „forma urmeaza functia”, de vreme ce ele continua a fi dominate de
statele natiune, care coordoneaza în realitate functionarea acestora6[28].

Realitatea demonstreaza ca, în ciuda faptului ca exista în prezent o retea extrem

de complexa de institutii care functioneaza în cadrul sistemului mondial, sistemul Westphalian
al suveranitatii ramâne în picioare, în ciuda optimismului manifestat de functionalisti. Cu alte
cuvinte, se pare ca statele lumii au reusit sa gaseasca o modalitate anume de a se izola de
efectele corozive ale F, actionând totodata în cadrul sistemului mondial al cooperarii
functionale7[29].

În ciuda meritelor incontestabile, teoria lui Mitrany a facut obiectul unor critici
serioase, obligându-i pe adeptii curentului sa ofere explicatii pentru cele mai vulnerabile parti
ale acesteia. Cea mai mare parte a analistilor sunt de acord cu faptul ca principala limita a
functionalismului rezida în abordarea eminamente tehnicista a fenomenului cooperarii. Atât
Mitrany, cât si succesorii sai, au abordat cooperarea functionala dintr-o perspectiva apolitica,
apropiindu-se de diferitele aspecte cu „suflet de tehnician”, dupa cum afirma C. Brown (2001),
deoarece au pornit de la premisa ca problemele pe care trebuie sa le rezolve cooperarea
functionala sunt în mod esential de natura tehnica si admit, în consecinta, solutii tehnice. Dupa
cum anumiti autori au subliniat (M. Griffiths, 2004, p. 311), ideea ca este posibila separarea
chestiunilor „tehnice” de cele „politice”, precum si subordonarea celor din urma fata de
primele, poate fi considerata oarecum naiva8[30]. Criticii lui Mitrany au aratat ca toate deciziile
luate de guverne sunt în primul rând politice si ca separarea între cele doua categorii de
probleme este artificiala si nejustificata. Ca atare, apare evident faptul ca nu exista probleme
tehnice pure, asa cum nu exista nici solutii tehnice pure, ceea ce înseamna ca statele vor fi
adesea suspicioase în a permite ca diferitele probleme sa fie rezolvate în mod strict functional.

5
6
7
8
De aceea, nu mai pare a fi un accident faptul ca agentiile functionale ale ONU, departe de a
actiona autonom, au ramas în continuare extrem de dependente de statele nationale.

A doua critica este strâns legata de prima, si are în vedere încercarea de a

prezenta functionalismul ca o abordare universala, apolitica. Criticii functionalismului au aratat
ca acesta este limitat numai la acele parti ale lumii care împartasesc valorile statului bunastarii,
în vreme ce „regimurile si culturile neinfuzate cu valori similare nu pot fi usor atrase în „plasa”
functionalista a cooperarii internationale numai pe baza pretinselor sale beneficii” (M. Griffiths,
p. 312). În fine, se pare ca Mitrany a fost mult prea optimist în privinta efectelor de
„raspândire”, de antrenare ale procesului functionalist. Procesul integrarii europene ar fi trebuit
sa se bazeze pe propriul sau avânt, succesul dintr-o zona a cooperarii, ducând automat la
extinderea sa în alta. Dupa cum a demonstrat însa experienta UE, „raspândirea” nu s-a produs
de la sine, iar proiectele politice si institutionale nu au fost si nu pot fi lasate sa se adapteze de
la sine anumitor domenii-cheie.

Cu toate acestea, în ciuda faptului ca modelul functionalist al cooperarii

internationale poate fi considerat un esec, argumentele functionaliste continua sa joace si astazi
un rol important în plan international, îndeosebi prin modul în care sunt concepute în prezent
institutiile internationale.

1.2.2 Neofunctionalismul

În prima perioada a procesului integrarii europene (care a urmat semnarii

Tratatului de la Roma, din 1957), învingator în dezbaterea teoretica parea a fi
neofunctionalismul. Neofunctionalismul (NF) cauta sa explice „cum si de ce statele membre, în
mod voluntar, au actionat în comun, alaturi de vecinii lor, acceptând sa-si piarda anumite
atribute ale suveranitatii, dar dobândind astfel noi modalitati de rezolvare a conflictelor dintre
ele” (E. Haas, 1976).

Pe scurt, neofunctionalistii considerau ca, o data ce guvernele nationale fac

primul pas în directia integrarii, procesul se va auto-întretine si conduce guvernele chiar mai
departe decât acestea au anticipat initial. Eventual, un asemenea proces poate duce, în cele din
urma, la formarea unui stat federal european.

În explicatiile oferite de neofunctionalisti, conceptul de extindere, de revarsare a

competentelor, este esential9[31]. El poate fi atribuit în limba româna efectului de antrenare.
Pentru primii analisti ai curentului NF, erau importante doua acceptiuni ale acestui concept:
extinderea competentelor, a efectelor de antrenare în plan functional (functional spillover) si în
plan politic (politic spillover).

        Extinderea competentelor, a efectelor de antrenare în plan functional se bazeaza pe

faptul ca, de vreme ce economiile moderne sunt constituite din componente
interconectate, în cazul în care un stat membru îsi va integra unul din sectoarele sale
functionale, datorita presiunilor de ordin tehnic, continuarea integrarii se va impune si la
nivelul sectoarelor conexe din celelalte tari.

        Extinderea competentelor, a efectelor de antrenare la nivel politic se refera la

aparitia unor presiuni politice în favoarea integrarii, în cazul statelor implicate. O data
ce un sector a devenit parte a procesului de integrare, grupurile care actioneaza în cadrul
acestuia vor descoperi rapid beneficiile care deriva si vor face presiuni (lobby) la nivelul
propriului guvern pentru a sustine în continuare procesul integrarii. Cu alte cuvinte,
9
 aceste grupuri interesate, constiente de avantajele care revin sectoarelor deja integrate,
vor pleda în favoarea integrarii în fata guvernelor proprii10[32].

        Teorii mai recente au descris existenta celui de-al treilea nivel de extindere a
competentelor, asa numitul „cultivated spillover”, care se refera la asteptarile anumitor
grupuri interesate si/sau functionari publici, care, în relatia cu Comisia Europeana vor
încuraja cultivarea si dezvoltarea contactelor cu aceasta, sprijinind punctele de vedere
promovate de la acest nivel în fata guvernelor nationale.

Ernst B. Haas a fost considerat unul din fondatorii „neofunctionalismului”.

Haas a definit integrarea ca fiind „procesul prin care actorii politici din anumite zone nationale
distincte sunt convinsi sa-si transfere convingerile, asteptarile si activitatile politice catre un nou
centru mai larg, ale carui institutii poseda sau solicita jurisdictie asupra statelor nationale
existente.” (Haas, 1991, p. 366). Motivatia de baza nu mai era doar cea reprezentata de
„automatismul” tehnocrat sugerat de functionalismul lui Mitrany, ci si de propriile convingeri si
interese ale actorilor politici realisti.

Haas considera ca un asemenea proces era mai usor de realizat într-un context
regional, precum cel specific Europei de Vest. Spre deosebire de Mitrany, Haas a recunoscut ca
este foarte dificil sa fie separate problemele tehnice de cele politice, la fel cum sunt extrem de
greu de evitat conflictele dintre state, în cazul în care avantajele cooperarii vor fi distribuite
inegal. Ca atare, devine esentiala crearea unor institutii formale care sa impuna si sa sustina
tratatele, acordurile, angajamentele dintre statele-natiuni. Pentru a fi eficiente, ar trebui ca
aceste institutii sa dispuna de o anumita autonomie fata de guvernele nationale. În acelasi timp,
procesul nu se poate derula decât în conditiile în care statele accepta atât „domnia legii” (si de
aici înainte, erodarea suveranitatii statului devine imposibil de oprit), precum si principiul luarii
deciziilor prin vot majoritar.

Haas considera ca, pe baza acestor principii, dupa initierea acestui proces si
constituirea de institutii, suveranitatea statelor se va diminua pe masura ce cooperarea dintr-o
sfera de activitate se va „raspândi” în altele, iar procesul birocratic de luare a deciziilor va
evolua catre un nivel supranational (cu specific regional). În plus, pe masura ce tot mai multi
actori vor fi implicati în derularea acestui proces, între elite se va produce o forma de
„socializare”, în sensul atenuarii loialitatii fata de statul-natiune, în favoarea suportului acordat
intereselor regiunii, ca întreg. În ciuda deosebirilor care îl separau de Mitrany, Haas a continuat
sa sustina ideea functionala, conform careia progresul în diferite domenii tehnice si economice,
va duce la o tot mai strânsa cooperare politica. Dupa cum observa si M. Griffiths, Haas era
constient ca „neofunctionalismul – cunoscut si ca „federalism în rate” (federalism by
installments), depindea în mare masura de capacitatea elitelor si a decidentilor politici de a
aplica cunoasterea consensuala în solutionarea problemelor curente.” (M. Griffiths, 2003, p.
294).

În anii ’50, functionalismul a reprezentat un suport teoretic excelent în

explicarea tranzitiei de la CECO la CEE. Cu toate acestea, teoria nu era în mod exclusiv
predictiva, ea incluzând si unele elemente normative, sesizate de cei care pledau în favoarea
unei Europe federale. Dintr-un anumit punct de vedere, analizele NF erau privite de oficialii
Comisiei dar si de unele state membre ca un fel de plan director pentru continuarea procesului
integrarii. Comisia reprezenta pilonul principal al integrarii, dezvoltând strategii pentru
adâncirea integrarii în acelasi timp fiind si cel mai bun avocat în favoarea efectelor pozitive ale
acestui proces.

10
 S-a considerat ca începutul anilor ’60 a reprezentat „începutul sfârsitului” pentru
teoria NF. Daca rememoram momentul folosirii dreptului de veto de catre Generalul de Gaulle,
fapt care a condus la criza din 1965-66, cunoscuta si sub numele de „criza scaunului liber”,
întelegem de ce procesele specifice acelui moment nu mai puteau fi explicate facând apel la
NF11[33]. Evolutiile din prima parte a anilor ’60 si, mai apoi din anii ’70, au demonstrat faptul
ca guvernele nationale continua sa aiba forta si pregatirea necesara pentru a influenta în mod
determinant natura si ritmul procesului de integrare.

1.2.3 Interguvernamentalismul

Interguvernamentalismul (IG), teoretizat de Stanley Hoffmann, a reprezentat

principalul raspuns la criza NF. Hoffmann a aratat ca adeptii NF au privit evolutiile specifice
procesul integrarii prin analogie cu un mixer „care marunteste cele mai diverse produse, le
modifica gustul si parfumul, înlocuindu-le cu un produs nou, cel mai adesea cu un suc delicios”
(Hoffman, 1998). Prin contrast cu abordarea NF, Hoffmann privilegiaza logica diversitatii,
aratând ca „în domenii de importanta vitala pentru interesul national, natiunile prefera
certitudinea sau chiar incertitudinea auto-controlata a încrederii în national, unei incertitudini
necontrolate a unui mixer netestat” (Hoffmann, 1998). El este de acord ca si alti actori si
grupuri de interes joaca un rol important în procesul integrarii, dar vede în guvernele nationale
arbitri cu drept de decizie în problemele esentiale.

Pozitiile asumate de guverne sunt determinate de considerente nationale, în

special de impactul deciziilor privind integrarea asupra economiei nationale, dar si asupra
perspectivelor electorale ale partidului de guvernamânt. Adeptii acestui curent au atras atentia
asupra importantei care revine politicilor nationale în procesul de integrare europeana.

Accentuarea rolului si influentei statului, care urmareste doar realizarea egoista a

propriilor interese, în special în domenii politic sensibile, precum apararea nationala, securitatea
nationala, politica externa, au condus la dezvoltarea asa-numitei „logici a diversitatii” în locul
„logicii integrarii” (Hoffman, 1998). De subliniat faptul ca Hoffamn face diferenta între „low
politics” and „high politics” pentru a putea explica de ce în anumite domenii integrarea a fost
posibila, în timp ce în altele, nu, tocmai urmare a faptului ca statele au fost reticente în a
renunta la anumite atribute ale suveranitatii nationale, prin transfer catre autoritati
supranationale.

Interguvernamentalismul îsi are originea în teoriile relatiilor internationale,

respectiv în teoria realista. Conform realistilor, statele-natiune sunt actorii principali de pe
scena internationala, dezvoltarea relatiilor politice dintre state fiind rezultatul actiunii
guvernelor nationale. În acest decor international, realistii nu acorda prea multa importanta
actorilor supranationali sau transnationali, carora le recunosc utilitatea numai în masura în care
servesc interesele statelor membre. Cu alte cuvinte, actorii supranationali nu trebuie sa
urmareasca obiective transnationale12[34], ci numai servirea celor nationale.

Perioada anilor ’70, caracterizata prin termenul de „euroscleroza”, a accentuat

caracterul interguvernamental al procesului de integrare. Europa s-a confruntat în aceasta
perioada cu doua crize petroliere, cu somaj ridicat, inflatie si reducerea ritmurilor de crestere
economica. Asadar, în aceasta conjunctura economica nefavorabila, statele membre s-au
concentrat tot mai mult pe aspectele interne, în detrimentul procesului de integrare. Pe acest
fond, eforturile de reducere a barierelor non-tarifare au scazut în intensitate, în vreme ce, în

11
12
comertul intra-comunitar au aparut noi obstacole. În plus, si activitatea Comisiei a intrat în
declin, în timp ce Consiliul de Ministri a devenit cea mai importanta institutie a CEE.

Teoria lui Hoffman a cautat sa explice perioada anilor ’60-’70, perioada

caracterizata prin stagnarea procesului de integrare europeana si reaparitia sentimentelor
nationaliste la nivelul elitelor din diferite state membre. Cu toate acestea, punctele de vedere
exprimate de Hoffman, privind existenta unor „high politics” în acele domenii „sensibile” în
care statele membre se aratau reticente în a ceda parti din suveranitatea nationala, poate fi
aplicata si pentru a explica unele evenimente anterioare acestei perioade, precum esecul
Comunitatii Europene de Aparare (European Defence Community), din 1954.

În concluzie, interguvernamentalismul considera statul-natiune ca reprezentând

„cel mai mare posesor de putere”, „principalul initiator, supervizor si adesea chiar distrugator”
al procesului de integrare initiat în afara granitelor nationale.

Rolul atribuit de Hoffmann guvernelor nationale a trezit însa si reactii critice

puternice. Astfel, Carol Webb (1983) a afirmat ca imaginea oferita de IG este „inadecvata si
distorsionata”. Departe a de controla eficient si efectiv procesul decizional dintre statele
membre si comunitate, „guvernele nationale sunt mai degraba asemenea unui jongler care
încearca simultan sa tina mai multe mingi în aer si sa se si mentina în echilibru pe o platforma
rotitoare”. Asemenea critici au fost de natura sa mineze treptat încrederea în IG, ca suport
teoretic pentru guvernele care actioneaza în numele interesului national, de vreme ce, în
realitate, cel mai ades, acestea nu actioneaza decât ca „un substitut pentru articularea unor
preferinte partizane” (H. Wallace).

1.3 Teorii contemporane privind procesul decizional în cadrul Uniunii Europene

Cu ceva mai mult timp înainte de actualele dezbateri teoretice privind raportul
dintre interguvernamentalism si supranationalism, Carole Webb argumenta ca atât
neofunctionalismul, cât si interguvernamentalismul pur sunt doua concepte mult prea statice,
înguste si, ca atare, neconvingatoare. Ea sublinia ca în analiza procesului decizional ar trebui sa
se tina cont de complexitatea mediului decizional, atât a celui specific fiecarui stat membru, cât
si a celui comunitar (Webb, 1983, p. 38).

Lansarea programului Pietei Unice în 1985, moment care a marcat o noua faza
în procesul integrarii europene, a fost rapid urmata de noi dezvoltari teoretice la nivelul
abordarilor realiste, dar si pluraliste. Fidel traditiei pluraliste, Gary Marks (1992, 1993) a
dezvoltat conceptul de „guvernare la mai multe niveluri” (multi-level governance), care i-a
permis sa descrie modul în care UE a translatat catre un sistem decizional specific, în care
puterea se împarte între actori aflati la niveluri diferite (multiple) de guvernare: subnational,
national si supranational.

În contrast cu aceasta abordare, alti analisti (printre care Andrew Moravcsik,

1993 si Mark Pollack, 1995) au continuat sa accentueze rolul jucat de guvernele nationale.
Astfel, A. Moravcsik a propus un nou model, pe cel al interguvernamentalismului liberal.

1.3.1 Guvernarea la niveluri diferite (multi-level governance)

În centrul acestei teorii sta observatia ca procesul decizional colectiv si

independenta institutiilor supranationale au erodat suveranitatea guvernelor nationale. În plus,
guvernele sunt acum mai putin capabile sa controleze activitatea altor actori interni, care
actioneaza si la scara internationala. Cu alte cuvinte, „integrarea europeana reprezinta un proces
în cadrul caruia autoritatea si influenta decizionala sunt împartite între niveluri diferite de
guvernare – subnational, national si supranational” (Marks, 1996).

Modelul „guvernarii la mai multe niveluri” (GMN) nu neaga faptul ca guvernele

nationale ramân cele mai importante piese în puzzel-ul european (Marks, 1996). El nu este însa
de acord cu faptul ca „statul” reprezinta un actor în relatiile internationale si face distinctia între
statul privit ca un set de reguli institutionale si statul ca punct de referinta pentru actorii politici.
Conform lui, „institutiile nu gândesc, nu au preferinte si nu actioneaza, ele sunt seturi de norme
formale si informale, acceptate de toata lumea, care constrâng actorii politici (indivizi si grupuri
de indivizi), singurii capabili de actiuni orientate în acest scop.” (Marks, 1996)

Punctul de plecare al GMN îl reprezinta numarul în crestere de competente care

se suprapun la diferite niveluri de guvernare, precum si cooperarea actorilor politici la toate
aceste niveluri de guvernare. GMN se bazeaza pe trei caracteristici principale:

        Competentele decizionale sunt împartite între actorii participanti la diferite nivele,
cel mai important nivel la care are loc aceasta cooperare fiind cel comunitar. În cadrul
UE, institutiile comunitare supranationale, Comisia, PE, CEJ, sunt cele care exercita în
mod independent propria influenta asupra procesului decizional, asupra formularii
politicilor comune si asupra implementarii acestora. Pe lânga institutiile comunitare, o
influenta semnificativa asupra procesului legislativ o au si grupurile de interese si actorii
subnationali. Atunci când, în cadrul statelor membre exista si entitati regionale
puternice, acestea pot participa activ la formularea si implementarea politicilor;

        Procesul decizional colectiv implica si o semnificativa pierdere de suveranitate si, în

consecinta, de control asupra procesului decizional detinut de liderii nationali. În cazul
GMN, nu mai regasim conceptul de „cel mai mic numitor comun”, specific teoriei IG.
În majoritatea domeniilor, deciziile vor fi afectate de participarea unui numar din ce în
ce mai mare de actori, situati la diferite niveluri de guvernare. În cadrul procesului
decizional, Consiliul de Ministri nu mai detine monopolul decizional, PE fiind tot mai
mult implicat în procesul legislativ si, îndeosebi, în procedura de co-decizie. Ca atare
„Consiliul este actorul principal în luarea deciziilor, însa PE si Comisia sunt niste
parteneri indispensabili” (G. Marks, 1996);

        Arenele politice sunt interconectate si nu separate la diferite niveluri. Desi nivelul
national continua sa ramâna principalul loc de formare al preferintelor nationale, în final
„se formeaza o varietate de canale si conexiuni între diferitele nivele de guvernare –
supranational, national si subnational. Actorii subnationali actioneaza atât la nivel
national, cât si la nivel supranational, dând astfel nastere unor asocieri transnationale
diferite. Statele nu mai monopolizeaza legaturile dintre actorii nationali si cei
comunitari, ci se constituie în actori care contesta deciziile luate la diferite niveluri.” (G.
Marks, 1996)

Conform adeptilor GMN, cel mai bun studiu de caz pentru acest model îl
reprezinta politica de dezvoltare regionala (PDR) a UE, si asta din cel putin doua motive:

1. PDR este considerata a reprezenta „apogeul GMN, situatie în care guvernarea

supranationala, nationala, regionala si locala se împletesc într-o complicata retea teritoriala”
(Marks, 1993);

2. „GMN este predominanta în faza implementarii” (Marks, Hooghe, 1996).

 H. Wallace considera ca modelul guvernarii la mai multe niveluri cuprinde
urmatorii actori (H. Wallace, 2004, p. 35):

        Comisia – care actioneaza în parteneriat cu autoritatile locale si regionale;

        Guvernele statelor membre – care actioneaza în cadrul Consiliului de Ministri;

        Parlamentul European – ai carui membri se pot constitui în sursa suplimentara de

presiune pe lânga factorii politici nationali;

        Autoritatile nationale si regionale – care beneficiaza de competente politice în arena

europeana începând cu 1993, anul în care a început sa functioneze o noua institutie,
Comitetul Regiunilor.

Guvernarea la mai multe nivele nu contesta suveranitatea statelor membre, care

sunt atrase într-un sistem de guvernare la mai multe nivele, prin liderii lor si diferiti actori
subnationali, nationali si supranationali.

1.3.2 Interguvernamentalismul liberal

Interguvernamentalismul liberal (IGL) promovat de Moravcsik, desi porneste de

la premisa ca statele sunt actori rationali, se îndeparteaza de realismul traditional prin accentul
pus pe importanta procesului intern de formare a politicilor comune. Moravcsik (1993, p. 517)
considera ca deciziile majore în cadrul UE se iau în urma unui proces în doi timpi:

1.într-o prima etapa, preferintele nationale sunt modelate de constrângerile si

oportunitatile impuse de interdependetele economice;

2.în etapa urmatoare, în cadrul negocierilor interguvernamentale, opereaza forta

de negociere a guvernelor si stimulentele functionale în directia institutionalizarii, generate de
costurile tranzactionale ridicate si de dorinta de a controla agenda interna / internationala.

În conformitate cu Moravcsik (1993), IGL presupune existenta unei „structuri de

baza tripartite” în ceea ce priveste formularea preferintelor în cazul politicilor comune, a
negocierilor interstatale si a delegarii institutionale:

        prima parte implica existenta unor procese interne diferite si deci a unor pozitii
diferite abordate de guverne în timpul negocierilor;

        a doua parte a analizei se opreste asupra modului în care interesele nationale
conflictuale sunt reconciliate în cadrul Consiliului de Ministri;

        a treia parte cauta sa explice circumstantele în care guvernele nationale deleaga
puteri institutiilor supranationale.

Spre deosebire de teoria interguvernamentalista, teoria liberal-

interguvernamentala dezvoltata de Moravcsik acorda un rol important institutiilor în calitatea
lor de facilitatori în cazul proceselor de negociere la nivel comunitar. Statul national
beneficiaza si utilizeaza mediul institutional al UE pentru a-si promova preferintele si interesele
interne. Acest lucru se întâmpla atât la nivelul institutiilor supranationale, cum ar fi Comisia
Europeana, Parlamentul European, Curtea Europeana de Justitie, cât si interguvernamentale,
precum Consiliul de Ministri.
 Ben Rosamond (2000) mentioneaza si alte contributii la teoria liberalismului
interguvernamental, facând trimitere la teoriile dezvoltate de W. Wessel sau F. Scharpf. W.
Wessel, de pilda, dezvolta asa-numita „ipoteza a fuziunii”, respingând teza neofunctionalistilor
conform carora integrarea se rezuma la un progres relativ liniar catre un punct final
predeterminat. El considera ca guvernele vor sprijini integrarea privind-o ca o modalitate de
rezolvare a problemelor comune, generate de dificultatile interne si de interdependentele
economice globale, cu alte cuvinte, integrarea poate fi explicata si prin aceste actiuni unilaterale
ale guvernelor nationale.

Pe de alta parte, F. Scharpf introduce conceptul de „capcana a deciziilor

comune”. În opinia sa, deciziile adoptate prin metoda comunitara permit statelor sa-si rezolve în
comun anumite probleme, dar rezultatul acestor negocieri nu poate fi decât „sub-optimal”, sau,
folosind expresia lui Moravcsik, reprezinta „cel mai mic numitor comun”13[35]. Cu alte cuvinte,
adâncirea integrarii si cresterea domeniilor în care institutiile supranationale au competente, se
datoreaza necesitatii si dorintei statelor membre de a cauta solutii comune unor probleme
comune. Acest lucru nu implica însa o dinamizare a transferului de suveranitate catre UE, ci
numai o confirmare a faptului ca retragerea din cadrul sistemului sau întoarcerea la o situatie de
status quo este practic imposibila.

Diferentele principale între IG si IGL se regasesc în modul în care cele doua

abordari teoretice privesc pozitia statului în relatiile internationale si, în special, în procesul de
integrare europeana. Astfel, în timp ce IG considera statul o „cutie neagra”, în cazul caruia
preferintele si interesele sunt considerate ca date, IGL cauta sa descifreze interiorul „cutiei
negre” si sa explice aceste pozitii, atitudini, interese, pornind de la influenta exercitata de
diferitele grupari guvernamentale si non-guvernamentale. Preferintele statelor nu mai sunt
considerate a fi date, ci formate, ca urmare a interactiunilor de la nivel intern si extern. A doua
diferenta se refera la accentul pus de catre stat pe procesul de negociere politica sau economica.
Astfel, în timp ce în cazul IG, statul este preocupat în principal de aspectul politic al
negocierilor internationale, în cazul IGL, accentul cade tot mai mult pe aspectele economice.

IGL a aparut ca teorie pe fondul reverimentului economic care a urmat adoptarii

Actului Unic (1986/1987). Moravcsik considera ca succesul Actului Unic se datoreaza actiunii
actorilor transnationali, dar si negocierilor dintre guvernele statelor membre. Printre cei mai
importanti actori supranationali, Moravcsik enumera institutiile comunitare, în special PE si
CEJ, grupurile de lobby si activitatea Comisiei la momentul respectiv, (în special cea
desfasurata de Presedintele Comisiei, Jacques Delors si de Comisarul pentru piata interna,
Lordul Arthur Cockfield). IGL considera statele-natiune ca actori de baza pe scena
internationala, dar este preocupat de modalitatea de formare a preferintelor pe plan intern si de
modul în care se realizeaza negocierea interguvernamentala, conceptele de baza fiind „cel mai
mic numitor comun” si „negocierea dintre statele membre”.

O alta directie de cercetare, care îsi afla radacinile în domeniul politicilor

comparate, îsi propune sa analizeze modul în care structura institutionala a UE determina
eficienta politicilor UE. Asa de exemplu, Alberta Sbragia afirma ca: „Interguvernamentalistii
nici nu descriu, nici nu explica contextul în care au loc negocierile interguvernamentale. O
atentie speciala acordata negocierilor guvernamentale nu poate explica, de exemplu, rolul jucat
de Comisie în stabilirea agendei sau de CEJ în modelarea cadrului juridic în cadrul procesului
decizional. Neofunctionalistii, prin atentia acordata Comisiei si elitelor transnationale si
functionale reusesc ceva mai usor sa explice contextul dar nu si mecanismele procesului
decizional din interiorul Consiliului de Ministri, unde ministrii nationali negociaza astfel încât
sa-si protejeze interesele nationale” (Sbragia, 1993, p. 26). Peter Ludlow atrage atentia asupra
13
importantei egale care revine celor doua institutii, Comisia si Consiliul de Ministri si considera
ca „modelul conform caruia între Comisie si Consiliu exista relatii adverse, este incorect”, de
vreme ce cele doua institutii lucreaza împreuna în diferite domenii.

Pentru a concluziona, atragem atentia asupra faptului ca, în vreme ce interguvernamentalistii s-

au concentrat asupra procesului de elaborare a tratatelor si au pus un accent exagerat pe rolul
jucat de politicile nationale translatate la nivelul Consiliului de Ministri, institutionalistii au
exagerat prin concentrarea exclusiva asupra interactiunii dintre diversele institutii ale UE, fara ca
în analiza sa ia în calcul si influenta exercitata de politicile nationale. Cu alte cuvinte, în vreme
ce unii analisti cu atras atentia asupra semnificatiei politicilor nationale si asupra modului în care
acestea se regasesc translatate la nivelul Consiliului de Ministri si asupra modului în care
afecteaza politicile UE, alti analisti, pe buna dreptate, au afirmat ca în cadrul procesului
decizional Consiliul de Ministri reprezinta numai o parte, fie ea si una puternica si influenta. În
fine, alti analisti au constatat ca procesul decizional în cadrul UE se desfasoara într-un context
international si, ca atare, orice analiza serioasa trebuie sa aiba în vedere si presiunile
internationale exercitate asupra UE.