Beruflich Dokumente
Kultur Dokumente
INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
de regionalizare este potenţial nelimitată (semiotica holografiei este o ramură recentă). Pe de altă
parte, apare şi tendinţa de unificare a diverselor regiuni în clase înglobante: semiotica imaginii
reuneşte fotografia, afişul, mesajul publicitar, iar semiotica spaţiului cuprinde semiotica oraşului,
cartierului, locuinţei etc., în timp ce semiotica trupului (body language) asociază studiul
gestualităţii, al mimicii, pantomimei, proxemicii etc.
Prin faptul că fiecare ştiinţă implică procese semnice (lucru cu entităţi definite prin semne),
semiotica devine o metadisciplină având celelalte discipline drept obiect de studiu, fie că acestea
studiază ele însele procese semnice (medicina, ştiinţele sociale), fie că nu (fizica, chimia).
Semiotica are însă şi un caracter interdisciplinar implicând dialogul semiotică/teoria sistemelor,
semiotică/teoria informaţiei, semiotică/ştiinţele comunicării.
INTRODUCERE ÎN ESTETICA
Conflicte
1) Fie o linie de aceeaşi grosime şi culoare, dar care îşi modifică direcţia imprevizibil
şi la întâmplare. Această linie prezintă unitate cât şi diversitate, însă ambele împreună.
Unitatea este dată de liniaritate, grosime şi culoare, diversitatea este introdusă de direcţie.
Însă în acest caz lipseşte unitatea estetică în diversitate. Aceasta ar apărea dacă diversitatea
ar reprezenta în sine o lege unitară, absolut clar recognoscibilă.
2) Să ne imaginăm nişte mobile care împodobesc un spaţiu, sau nişte coloane
ordonate într-un şir, şi să presupunem că cele două ansambluri au un caracter stilistic diferit
sau se supun unei legi structurale diferite, dar sunt parţial alcătuite absolut la fel. Aceasta nu
ar fi o modalitate estetică. Şirul de coloane care ar consta din coloane de stiluri diferite
asamblate după plac n-ar deveni o unitate arhitectonică prin faptul că la toate coloanele s-ar
putea repeta un detaliu sau un ornament de natură absolut identică. Nişte mobile care nu se
potrivesc una cu alta nu ar ajunge să se potrivească dacă li s-ar adăuga tuturor un ornament
asemănător. Dimpotrivă, cu cât aceste detalii sau elemente identice şi repetabile sunt
introduse forţat, cu atât mai accentuată apare neconcordanţa interioară a obiectelor adunate.
3) Alăturarea culorilor albastru şi violet crează un ansamblu dezagreabil. Se cunoaşte
că violetul se obţine din combinarea roşului cu albastru. Deci cele două culori, albastru şi
violet, au în comun coţinutul de albastru, dar în acelaşi timp sunt culori diferite. Tocmai
acest fapt, că violetul este un albastru, dar nu este totuşi nuanţa pe care o găsim în albastrul
pur, face ca cele două să distoneze, iar ansamblul să devină dezagreabil.
4) Fie un şir alternant de pătrate şi dreptunghiuri de aceeaşi înălţime, lungimea
dreptunghiurilor fiind doar cu puţin mai mare decât înălţimea. Acest şir de figuri nu
alcătuiesc un întreg satisfăcător din punct de vedere estetic. În acest caz, dreptunghiurile au
aceeaşi înălţime cu pătratele; de asemenea nu lipseşte nici forma fundamentală comună:
amândouă sunt structuri de unghiuri drepte, deci în care cele două direcţii principale apar ca
absolut distincte. Dar lipseşte diferenţierea clară, deoarece lungimea dreptunghiului nu se
distinge net de lungimea pătratului, dreptunghiul pare un soi de pătrat care nu este totuşi
pătrat. Totodată lipseşte separarea contrastului de comun şi odată cu ea subordonarea.
Contrastantul nu se ordonează şi subordonează elementului comun ca ceva diferit de acesta,
ci rămâne implantat în acesta. Acest lucru face ca cele două structuri să intre în conflict.
4/4
Design, Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1
În acest caz există ceva asemănător (ceva relativ concordant) şi, în acelaşi timp, diferit.
Această relativă concordanţă şi diferenţă se descompune în două componente net separate:
într-un moment nu de similitudine ci de identitate şi într-un moment nu de diferenţiere
arbitrară ci de separare netă sau de contrast. În acelaşi timp, momentul contrastului de
ordonează şi se subordonează momentului de identitate; el nu se găseşte alături de
momentul identităţii, ci se găseşte în acesta sau în însuşi elementul comun. Diferenţa constă
în faptul că o aceeaşi lege structurală spaţială se precizează în mod net separat, iar rezultatul
comun apare ca un moment dominant în întreg.
Subordonarea diferenţiatoare
Relaţia care există între diversitate şi elementul comun unificator al acesteia, se numeşte
subordonarea diversităţii faţă de elementul comun. „Subordonarea” este un fapt specific
apercepţiei şi se referă la faptul că subordonatul, în funcţie de gradul de subordonare, este perceput
de noi, intră în consideraţie pentru noi, acţionează asupra noastră şi în noi, nu în sine - ca obiect de
sine-stătător al contemplării - ci în „relaţie” cu un supraordonat sau cu o dominantă, ca aparţinător
acestuia, ca un moment în acesta, ca o precizare a acestuia. Subordonarea desemnează preluarea
lăuntrică a existenţei subordonatului în supraordonat.
Subordonarea se descompune în două momente:
1) Ea este apercepţie unitară, concentrare a supraordonatului şi a subordonatului într-
un act unic de înţelegere.
2) Ea este deplasarea centrului de greutate al înţelegerii sau al contemplării asupra
supraordonatului.
Subordonarea monarhică
6/6
Design, Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1
Bibliografie:
D. Rovenţa-Frumuşani – Semiotică, Societate, Cultură, Ed. Institutul European, Seria
Comunicare, 1999, ISBN 973-611-031-1
7/7