Sie sind auf Seite 1von 57

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă


Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării
Comunicare şi Relaţii publice

Tranziţii în Europa Central-Estică în secolul XX

conf. dr. Virgiliu Ţârău

Cluj-Napoca
2010

1
Cuprins

Informaţii generale
Calendarul cursului
Suportul de curs
Cronologie
Bibliografie generală
Modulul 1: În căutarea unei noi identităţi geopolitice. Trei tranziţii în Europa central-
estică.
Definirea spaţiului central-est european. Transformări politice în secolul XX.
Tranziţiile - dimensiuni epistemologice: între ştiinţele sociale şi istoria civilizaţiei
Argument istoric şi modelare teoretică.

Modul 2: Prima tranziţie: de la ordinea imperială la state naţionale. Construcţia


democratică între înapoiere, sincronizare şi modernizare.
• Democraţia interbelică - între iluzii, proiecte şi realităţi istorice.
• Studii de caz: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria

Modulul 3: A doua tranziţie (1945-1948) şi edificarea regimurilor comuniste.


• Satelizarea şi sovietizarea Europei central-estice
• Studii de caz: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria

Modulul 4: A treia tranziţie - decomunizare, transformare şi restructurare (1989-1991)


• Criza sistemului comunist în anii 80.
• Modele ale tranziţiilor: refoluţii şi revoluţii.
• Studii de caz: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria

2
I. Informaţii generale

• Date de identificare a cursului


Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume: Virgiliu Ţârău Tranziţii în Europa central-estică în secolul XX


Birou: Str. Napoca, nr. 11, Telefon: Codul cursului: An III, sem II
0264-589456, Fax: 0264-405326 Curs obligatoriu
E-mail: vtarau@gmail.com Tutore: Virgiliu Ţârău

Consultaţii: în fiecare luni în intervalul


orar 8-10

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite:


Cursul Tranziţii în Europa central-estică în secolul XX propune studenţilor, la nivel introductiv,
cunoaşterea şi înţelegerea sinuosului proces de modernizare pe care această parte a continentului
european a cunoscut-o în ultimul secol.

Descrierea cursului:
Cursul îşi propune să analizeze din perspectivă teoretică şi istorică dimensiunile tranziţiei în
statele din regiunea central-est europeană în secolul XX. Într-un context mai larg,
interdisciplinar, propunem o evaluare a teoriilor sociologice, politologice şi istorice asupra
tranziţiilor de la regimurile politice autocrate la cele democratice. Vor fi avute în vedere
perspective istorice şi geografice distincte, etapele democratizării în această epocă pe diferite
continente, precum şi moştenirile lăsate de experienţele autoritare sau totalitare. Dezbaterea
teoretică va fi ilustrată prin consistente studii de caz dedicate democratizării petrecute în statele
din Europa Centrală şi de Est după 1900. În fapt, de trei ori de-a lungul acestui secol, 1918-1920,
1945-1947 şi după 1989 statele aflate în această regiune au tranzitat sub impactul unor factori
externi, dar şi în urma unor acumulări interne, spre alte forme de organizare şi funcţionare a
sistemului politic. Strategiile tranziţiilor din acest areal geopolitic, la nivel naţional, vor fi
analizate având în atenţie: evoluţia sistemelor politice; dinamica sistemelor electorale;
pluralizarea politică (la nivelul partidelor şi a discursului); reformele economice şi sociale;
integrarea în structurile europene şi euro-atlantice.

3
Organizarea temelor în cadrul cursului:

1. Tema În căutarea unei noi identităţi geopolitice. Trei tranziţii în Europa central-estică
este prezentă în Modulul I al cursului este accesibilă la modulul I al cursului în format electronic
aferent sunt prezente pe platforma de învăţământ la distanţă la adresa:
https://portal.portalid.ubbcluj.ro/.

2. Tema Prima tranziţie: de la ordinea imperială la state naţionale este accesibilă la Modulul
II al cursului în format electronic aferent sunt prezente pe platforma de învăţământ la distanţă la
adresa: https://portal.portalid.ubbcluj.ro/.

3. Tema A doua tranziţie (1945-1948) şi edificarea regimurilor comuniste la Modulul III al


cursului în format electronic aferent sunt prezente pe platforma de învăţământ la distanţă la
adresa: https://portal.portalid.ubbcluj.ro/.

4. Tema A treia tranziţie - decomunizare, transformare şi restructurare (1989-1991) este


accesibilă la Modulul IV al cursului în format electronic aferent sunt accesibile pe platforma de
învăţământ la distanţă la adresa: https://portal.portalid.ubbcluj.ro/.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs:


Cursul include expuneri, comentarii de texte, prezentarea anumitor noţiuni şi concepte specifice
epistemelor din ştiinţele sociale şi istorie, precum şi discuţii în întîlnirile curente incluse în
calendarul activităţilor. Tutorele va realiza împreună cu studenţii prelegeri interactive, în care
conversaţia euristică, analiza de discurs sau prezentarea unor studii de caz se va realiza prin
mijloace moderne (prezentări powerpoint, texte fundamentale, etc).

Materiale bibliografice obligatorii:


Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa de Răsărit de la Stalin la Havel,
Polirom, Iaşi, 1999.
Idem, ed. The Revolutions of 1989,. London; New York, Routledge, 1999. (traducere în limba
română de Cristina şi Dragoş Petrescu, Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, Polirom, 1999)

4
Richard Crampton, Europa Răsăriteană în secolul XX-lea şi după, Editura Curtea Veche, 2002
Adrian Pop, Tentaţia tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, Corint,
2002
Samuel P. Huntington, The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century
Norman and London: University of Oklahoma Press, 1991.
Joseph Rotschild, East Central Europe in the Intewar Period, University of Washington Press,
1975.
Virgiliu Ţârău, Alegeri fără opţiune. Primele scrutinuri parlamentare în centrul şi estul Europei
după cel de al Doilea Război Mondial, Eikon, 2005
Janos Kornai, The Socialist System: The Political Economy of Communism,Princeton, Princeton
University Press, 1992
Katherine Verdery, Socialismul. Ce a fost şi ce urmează, Institutul European, Iaşi, 2003, 393p.
Richard Rose, Democracy and its Alternatives: Understanding Post-Communist Societies, John
Hopkins University Press, 1998

Materiale şi instrumente necesare pentru curs:

Echipamentul necesar pentru curs este un calculator cu acces la interent, programele necesare
sunt sistem de operare Windows, cu un browser de accesare a internetului (Explorer, Mozilla
etc.). De asemeni, pentru fişierele video şi /sau audio este necesar Windows Media Player.
Pentru citirea articolelor de pe CD-ul ataşat este necesar programul Adobe Acrobat Reader care
poate fi accesibil pe internet gratis. De asemeni varianta Office 2007 oferă posibilitatea citirii
documentelor PDF. Este de asemeni necesară utilizarea pachetului Microsoft Office. Aceste
programe sunt accesibile în magazinele de profil.

5
Calendarul cursului:
1. Modulul 1 - primul sfârşit de săptămână din luna martie 2010.
În căutarea unei noi identităţi geopolitice. Trei tranziţii în Europa central-estică în
secolul XX.
Prezentarea cursului, a structurii sale, a literaturii de specialitate şi a principalelor
concepte şi noţiuni utilizate. Alegerea temei referatului, formarea grupelor, discutarea cu
titularul cursului a designului de cercetare:1martie – 30 martie 2010.

Bibliografia care necesită să fie parcursă:


1. Mattei Dogan, „Ştiinţa politică şi celelalte ştiinţe sociale” in Robert E. Goodin, Hans-
Dieter Klingemann, coord., Manual de Ştiinţă Politică, Polirom, 2005., pp.98-124.
2. Juan Linz and Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation:
Southern Europe, South America and Post-communist Europe, Baltimore and London:
The Johns Hopkins’University Press, 1996, capitolul 1.
3. Samuel P. Huntington, The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth
Century…, capitolul 1.
Tema eseului: pe baza bibliografiei, dar şi a conţinutului suportului de curs, se va elabora un eseu
având ca subiect definirea geopolitică a spaţiului central-est european în secolul XX (3-5p.).
Termen pentru consultarea bibliografiei şi trimiterea eseurilor: 1 martie- 15 martie 2010
Modulul I se abordează la prima întîlnire: primul weekend din luna martie.

2. Modul 2
Prima tranziţie: de la ordinea imperială la state naţionale în perioada interbelică
Bibliografia care necesită a fi consultată:
Richard Crampton, Europa Răsăriteană în secolul XX-lea şi după, Editura Curtea Veche, 2002,
introducere şi cap. 1-3.
2. Joseph Rotschild, East Central Europe in the Intewar Period, University of Washington Press,
1975, Introductory Survey.
3. Idem, Întoarcerea la diversitate, Oradea, 1997, cap. dedicat perioadei interbelice.
Tema eseului: pe baza bibliografiei, dar şi a conţinutului suportului de curs, se va elabora un eseu
având ca subiect cauzele destructurării regimului democratic într-unul dintre statele central-est
europene în perioada interbelică
Termen pentru consultarea bibliografiei şi trimiterea eseurilor: 30 martie- 15 aprilie 2010
Modulul II se abordează la a doua întâlnire: al doilea weekend din luna aprilie.

6
3. Modulul 3
A doua tranziţie...
Bibliografia care necesită a fi consultată:

1. Virgiliu Ţârău, Alegeri fără opţiune.Primele alegeri parlamentare în statele din centrul şi
estul Europei după cel de al Doilea Război Mondial, Eikon, Cluj, 2005,cap. II.
2. Joseph Rothschild, Întoarcerea la diversitate...,cap. 4-7
3.Richard Crampton, Europa Răsăriteană în secolul XX-lea...
Tema eseului: pe baza bibliografiei, dar şi a conţinutului suportului de curs, se va elabora un eseu
având ca subiect sovietizarea unuia dintre statele central-est europene în perioada postbelică
Termen pentru consultarea bibliografiei şi realizarea referatului: 30 aprilie 2010
Modulul III se abordează la a treia întâlnire: ultimul weekend din luna aprilie.

4. Modulul 4
A treia tranziţie....
Bibliografia care necesită a fi consultată:
1. Adrian Pop, Tentaţia tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în
Europa de Est, Corint, 2002, pp. 1-192.
2. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa de Răsărit de la
Stalin la Havel, Polirom, Iaşi, 1999.
3. Tismaneanu , Vladimir, ed. The Revolutions of 1989,. London; New York,
Routledge, 1999. (traducere în limba română de Cristina şi Dragoş
Petrescu, Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, Polirom, 1999.

Termen pentru consultarea bibliografiei şi trimiterea eseului: 20 mai


Modulul IV se abordează la a patra întâlnire: al treilea weekend din luna mai.

Predarea referatului final: 1 iunie 2010. Referatul final va avea ca subiect statul care a fost
subiectul eseurilor realizate pe parcursul semestrului.
Examen final: ultimul weekend din luna iunie 2010 (data va fi comunicată în timp
util)/reexaminare în sesiunea de reexaminare corespunzătoare semestrului II, 2010.

Politica de evaluare şi notare:

7
Nota finală constă dintr-un examen scris care cuprinde un număr de patru întrebări, unele având
caracter general, altele cu un caracter punctual. Examenul reprezintă 60% din nota finală, restul
de 40% reprezintă evaluarea referatului realizat de studenţi pe baza bibliografiei şi eseurilor
realizate în cursul semestrului. Data predării referatului de prezentare a cercetării proprii este 1
iulie 2010. Acesta se preda în format scris şi electronic, direct coordonatorului cursului. Tema
proiectelor de cercetare este aleasă la începutul semestrului. În cazul în care nu este respectată
data de predare a referatelor, nota finală nu va cuprinde punctajul corespunzător acestuia.
Pentru studenţii care au fost activi pe perioada semestrului (i.e. şi-au întocmit la timp şi în
condiţii calitative, eseurile şi referatul) vor fi acordate pînă la două puncte în plus la nota
examenului. Corespondenţa cu tutorele se realizează prin email.
Studenţii se pot prezenta la mărire de notă sau la sesiunea de restanţe, unde principiile de notare
sunt aceleaşi ca la primul examen, exerciţiile, şi referatul este necesar să fie încă o dată trimise
tutorilor cu cel tîrziu două zile înaintea datei de reexaminare.

Elemente de deontologie academică:


Referatul final trebuie realizat după regulile artei în cercetarea ştiinţifică în sfera ştiinţelor socio-
umane. Este necesară precizarea surselor bibliografice, utilizarea citărilor, a referinţelor conform
normelor ştiinţifice. Plagiatul se pedepseşte conform reglementărilor în vigoare ale universităţii.
Pe forumurile de discuţii este necesară utilizarea unui limbaj adecvat.

Coordonatorul acestui curs este dispus să ia legătura cu studenţii afectaţi de dizabilităţi motorii
sau intelectuale, pentru a identifica eventuale soluţii în vederea oferirii de şanse egale acestora.
Pentru astfel de situaţii speciale putem fi contactaţi prin email sau puteţi veni în orarul de
consulaţii afişat mai sus.

Strategii de studiu recomandate:


Este necesară parcurgerea materiei treptat, aprofundarea bibliografiei selective, efectuarea
eseurilor şi a referatului final. Astfel estimăm: pentru efectuarea fiecărui eseu aferent unei teme,
un interval de timp necesar de cca. 12 ore. Pentru consultarea bibliografiei sunt necesare cca. 40
de ore. Pentru realizarea referatului final puteţi lua în considerare un interval de timp de cca. 20
de ore. Pentru parcurgerea materiei, procesarea informaţiei cca. 60 de ore.

8
II. Suport de curs

Obiective: Cursul îşi propune să familiarizeze studenţii cu problematica


transformărilor, schimbărilor, evoluţiilor de natură politică, economică, socială şi
intelectuală pe care popoarele şi statele din Europa central-estică le-au
înregistrat pe parcursul scurtului secol XX (sintagma de scurt secol, ce
desemnează perioada cuprinsă între declanşarea revoluţiei bolşevice în Rusia -
octombrie 1917 - şi căderea regimurilor comuniste, în 1990, aparţine lui Eric
Hobsbawm). Într-o Europă la scală redusă, diversă etnic, religios, ca grad de
modernizare sau de evoluţie economică şi socială, studenţii vor urmări
dezvoltarea tranziţiilor politice (ca momente de accelerare a timpului istoric, şi nu
numai) în momentele de turnură 1918-1921; 1944-1948 şi 1989-1990.
Semnificative prin noile modele politice introduse, aceste momente reprezintă şi
debutul unor noi tendinţe de agregare socială şi economică (naţionale, în esenţă,
dar şi regionale în formă), dar şi intrarea într-o epocă ideologică a politicii. Altfel
spus, de trei ori, într-o formulă regională, dar şi naţională, statele din regiune au
început proiecte de modernizare politică, într-o formă democratică. Două dintre
aceste procese au eşuat destul de rapid. Cel interbelic, atunci când inapoierea
politică, socială, economică şi-a pus amprenta asupra substanţei democratice,
rând pe rând statele din regiune eşuând în construirea unor democraţii veritabile.
Diverse formule autoritare (personale, militare sau oligarhice) sau ideologice
(totalitare, în esenţă) au luat locul proceselor de natură democratică. Cauze
interne şi externe, conjuncturi economice sau politice specifice, caracteristici
generale sau particularităţi naţionale, au condus la transformarea geopolitică a
contururilor şi dinamicii spaţiului central-est european. Mai apoi, al Doilea Război
Mondial, dar mai ales fluxurile strategice preliminate în ultimele sale etape de
desfăşurare, au condus la transferul de putere, chiar la protectoratul, Rusiei
sovietice asupra acestei regiuni. Primii ani de după război, chiar dacă au adus o

9
refacere a contururilor statale de după 1918 (cu limitările impuse de ocupaţia
militară şi, mai apoi, de exigenţele de securitate sovietice) şi promisiunea Marilor
Puteri de sprijinire şi garantare a reconstrucţiei democraţiei (explicit formulată la
Ialta, în februarie 1945), au condus, pe fondul degradării raporturilor interaliate şi
a declanşării Războiului Rece, la transformarea statelor din regiune după
canonul sovietic. Astfel, din toamna anului 1947, putem constata existenţa
construcţiei socialismului nu doar într-o singură ţară, ci şi într-o întreaga regiune,
aceea a Europei central-estice. Au urmat patruzeci de ani de ordine totalitară, de
edificare a comunismului, de distrugere a structurilor democratice şi de
marginalizare politică, economică şi socială a tuturor celor ce nu participau la
acest efort sau erau indezirabili din perspectivă ideologică (i.e. duşmani reali sau
imaginari ai comunismului). Sfârşitul acestui sistem a venit la sfârşitul decadei a
noua, atunci când reformele din URSS, dar şi problemele structurale ale
regimurilor comuniste au impus negocieri pentru transformarea politică (Polonia
şi Ungaria) sau au generat schimbări de natură revoluţionară (Germania
Democrată, Cehoslovacia sau România).

Prin parcurgerea acestor etape istorice studenţii vor fi familiarizaţi cu


atmosfera, cultura şi civilizaţia specifică unei regiuni definite istoric, politic şi
economic pe parcursul secolului XX. Perspectiva intelectuală asupra regiunii,
proiectele de structurare regională sau doar dimensiunea culturală a acestora,
vor creiona o înţelegere a fenomenelor şi proceselor de natură politică din
perspctiva unor concepte precum: tranziţie, transformare, schimbare,
restructurare. Perceperea ritmurilor modernizării, efectelor sale în plan social şi
economic, al decalajelor est-vest, al structurilor de civilizaţie şi a culturii politice şi
intelectuale specifice din regiunea central-est europeană.

10
Modul 1.

În căutarea unei noi identităţi geopolitice. Trei tranziţii în Europa central-


estică în secolul XX.

Continentul european a avut o tumultoasă istorie pe parcursul secolului XX.


Transformările economice, sociale sau spirituale s-au realizat într-un context politic specific, în
care perioadele de pace, de acalmie internaţională, au fost dublate de accelerarea timpului istoric
prin intermediul conflictelor, regionale sau continentale, cu efecte globale. Ca urmare,
configuraţia politică a spaţiului european şi-a schimbat dimensiunile, a reconfigurat identităţile
actorilor statali. Dacă în 1900 numărul statelor europene era de 19 (Austro-Ungaria, Belgia,
Bulgaria, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Muntenegru, Olanda, Portugalia, România, Rusia, Serbia, Spania, Suedia) la sfârşitul secolului
XX numărul acestor actori internaţionali s-a dublat ( s-au adăugat Norvegia, în 1905; Albania, în
1912; Finlanda, în 1917; Austria, Cehoslovacia, Estonia, Ungaria, Lituania, Polonia, Regatul
Sârbo-Croato-Sloven, toate în 1918; Irlanda în 1921; Islanda, în 1944; Germania Democrată şi
cea Federală în 1949; Belarus, Croaţia, Slovenia, Bosnia Herţegovina, Fosta Republică Iugoslavă
a Macedoniei, Moldova, Ucraina, Serbia, Muntenegru, după 1991).

Multiplicarea statelor a fost nu doar un proces de formare - de cele mai multe ori rezultat
din divizarea unor imperii - ci şi unul de de redefinire calitativă, politică şi naţională,
modenizatoare a acestora. Democratizarea şi modernizarea nu au fost însă procese liniare, în care
acumulările treptate să se materializeze paşnic, ci au ilustrat fluxuri şi refluxuri generate de
conflictele politice interne sau internaţionale de pe continentul european. Creşterea cantitativă a
entităţilor politice a fost dublată şi de o redefinire a caracterului şi identităţii politice, etnice,
economice sau sociale a acestora. Treptat sau brusc, locul marilor imperii a fost luat de state
naţionale. Aceste schimbări, parte a unui proces istoric specific, au avut loc în perioade distincte,
identificabile - aşa cum s-a putut observa şi din înşiruirea de mai sus - în anii 1917-1918, 1945-
1949 şi după 1989. Accelerarea timpului istoric, în conjuncturi internaţionale dinamice (sfârşitul
războaielor mondiale şi a războiului rece), a condus la o redefinire spaţială şi identitară a
continentului european mai ales în partea sa central-estică. Dacă în vestul Europei segmentarea

11
statală pe parcursul secolului XX a fost marginală (seccesiunea Norvegiei de Suedia în 1905 şi
cea a Irlandei de Marea Britanie în 1921, respectiv fondarea Islandei în 1944), centrul şi estul
continentului au fost un adevărat laborator de creare şi recreare a statelor europene.
Destructurarea marilor imperii a fost urmată de un convulsiv proces de formare şi
afirmare a statelor naţionale. Pe ruinele unor construcţii premoderne (Rusia ţaristă sau Imperiul
Otoman) sau a unora care încercau să se modernizeze fără a ţine seama de aspiraţiile
naţionalităţilor constitutive (Germania imperială sau Austro-Ungaria) s-au născut state noi,
naţiuni politice a căror soartă a continuat să joace un rol major în istoria Europei pe tot parcursul
secolului XX. În cele trei momente distincte amintite mai sus, destinul acestor noi naţiuni a
creionat identitatea devenirii continentului european. În astfel de etape istorice, de sfârşit şi
început de epocă, de tranziţie de la o ordine politică la alta, pe care le-am putea semnifica
calitativ ca fiind naşterea ( 1917-1918), redefinirea stalinistă (1945-1949) şi renaşterea
democratică (după 1989), statelor central-est europene, chiar identitatea Europei a fost redefinită.
Astfel, devine posibilă şi o lectură particulară a istoriei lumii, dar şi una a continentului în cursul
secolului XX, una care nu va putea fi realizată şi înţeleasă fără a cunoaşte destinul comun,
regional, dar şi pe cel particular naţional al unor state precum Albania, Austria, Bulgaria,
Cehoslovacia (separate din 1993 în Cehia şi Slovacia), Estonia, Letonia, Lituania, Iugoslavia
(denumirea premită de Regatul Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor în 1929) Polonia, România şi
Ungaria.
Într-o interpretare particulară, care a făcut carieră pe parcursul secolului XX, geograful
britanic, Sir Halford Mackinder a formulat o perspectivă geopolitică globală care avea în centrul
său partea estică a continentului european. În căutarea pivotului geografic al lumii, al pulsorului
acesteia în aşa numita "Hearthland" (1904) el a concretizat această viziune într-o formulă
devenită de atunci celebră: Who rules East Europe commands the Heartland; Who rules the
Heartland commands the World Island; Who rules the World Island commands the World
(1919). Dacă previziunea sa nu a fost împlinită de experienţa istorică a ultimului secol, să
convenim că mare parte din această s-a dezvoltat în jurul bătăliei pentru această parte a lumii.
Dincolo de cauze generale, de o dinamică specifică a raporturilor internaţionale, războaiele
mondiale au început în această parte a Europei. Conflictul dintre Austro-Ungaria şi Serbia,
declanşat în jurul atentatului împotriva prinţului moştenitor al coroanei austro-ungare, la 28 iunie
194, dar şi Pactul Ribentropp-Molotov ce a generat atacul Germaniei şi Uniunii Sovietice, în

12
septembrie 1939, împotriva Poloniei, au fost evenimentele în jurul cărora cele două conflicte
globalizante şi-au dezvoltat episoadele istorice. Tot din această regiune, la sfârşitul anilor 80 s-a
declanşat seismul care a condus la căderea regimurilor comuniste şi la încheierea războiului rece.
Într-o atare perspectivă se poate susţine că la nivelul strategiilor de construire a puterii globale
Europa central-estică a jucat un rol major în ultimul secol. Că într-o formă sau alta marile puteri
au construit dinamica jocului mondial în jurul acestei regiuni sau că proiectele lor au fost
dependente de soarta acesteia. Definită ca estică în raport cu vestul Europei, sau ca centrală şi
estică în raport de scenariile marilor puteri europene, dar şi ca reflecţie a propriei
identităţi, această regiune a fost nu o periferie (geografică sau economică) a
continentului, ci chiar un epicentru al dezvoltării acestuia în secolul XX.

Dincolo de semnificaţia sa geo (geopolitică, geostrategică, geoculturală sau


geoeconomică) regiunea are o identitate proprie, istorică şi intelectuală, fiind o versiune
condensată a întregii Europe din perspectivă culturală, construită după regula: cea mai
mare varietate într-un spaţiu cât mai mic (Milan Kundera, 1984). Diversitatea geografică
(morfologia spaţiului nefiind de natură să predispună la o definire de această natură) este
dublată de una lingvistică (limbile vorbite sunt de origine indoeuropeană: slavonice:
polona, ceha şi slovaca în vest, rusa, ucraineana şi bielorusa în est, sârbo-croata, bulgara,
macedoneană, slovena în sud; germanice: germana şi idiş; latină: româna sau baltice:
lituaniana şi letona; sau uralice, precum limba estoniană şi ugrice, precum maghiara), ce
a generat o particularizare etnică pe măsură (în care popoarele slave, din sudul sau
nordul regiunii, coabitează şi se învecinează cu cele germane, latine sau baltice). Istoria
regiunii, dinamica relaţiilor dintre marile puteri în perioada medievală şi modernă şi-a
pus de asemenea amprenta asupra civilizaţiei central-est europene. Dacă este să avem în
atenţie doar factorul religios vom observa că diversitatea religioasă este legată nu doar de
identităţile etnice sau lingvistice, ci şi de un context regional, respectiv de de unul local,
care conferă identităţi specifice, dincolo de cele geografice sau etnice. Dependenţa
diferitelor popoare de unul sau altul dintre imperiile regionale, de religia susţinută de
puterea politică, a creionat în spiritul cuius regio, eius religio, o hartă diversă a

13
identităţilor religioase. Ca urmare, catolici şi protestanţi, ortodocşi şi catolici, creştini şi
musulmani convieţuiesc într-un spaţiu care este definit nu doar etnic şi naţional, ci şi
regional.
Într-un astfel de context să consemnăm şi faptul că la începutul secolului XX regiunea
era dominată de o ordine imperială, procesul de constituire a statelor moderne fiind întârziat. Cu
excepţia Serbiei, României şi Bulgariei, care reuşiseră o emancipare de sub suzeranitatea
otomană în a doua jumătate a secolului XIX, ordinea politică era dependentă de puterile cu
vocaţie imperială: Austro-Ungaria, Rusia şi Germania. Fără a putea limita politic efectele
modernizării sociale şi economice, constituirea unor puternice identităţi naţionale, aceste imperii
au încercat să se reformeze, fără însă a reuşi. Ca urmare, chiar Primul Război Mondial poate fi
lecturat şi ca o încercare de reformare a ordinii regionale din acest areal geopolitic. Dezvoltările
sale militare, dublate de cele strategic-politice, au generat prima transformare a regiunii. La
sfârşitul conflictului geografia politică a acestui spaţiu era complet schimbată. Imperiile au
dispărut, locul lor fiind luat de state naţionale.
Povestea fondării şi refondării acestora, a tranziţiei lor politice de la o ordine statală la
alta, a democratizării şi eşecului acestui proces în perioada interbelică va fi în atenţia noastră în
următorul modul.

14
Modul 2
Prima tranziţie: de la ordinea imperială la statele naţionale în perioada interbelică.

Ultimii doi ani ai Primului Război Mondial au adus mutaţii profunde pe harta Europei.
Cronologic, transformările generate în cursul derulării războiului au vizat mai întâi spaţiul estic
al continentului. Primordială pentru transformările din aceast spaţiu a fost ieşirea Rusiei din
război, petrecută în contextul revoluţia democratice din februarie 1917 şi, mai apoi, prin
instituirea, prin forţă, la putere a puterii bolşevice (oct. 1917). Pe ruinele fostului imperiu ţarist s-
au născut noi state. Finlanda şi republicile baltice, Ucraina sau Basarabia au primit dreptul de
existenţă independentă pe ondul disoluţiei puterii de la Moscova. Unele state au reuşit să
supravieţuiască şi după război, altele au fost înglobate în alte construcţii statale pre-existente
(Ucraina sau Basarabia). În toamna anului 1918 zona centrală a Europei a trecut printr-un proces
similar. În octombrie-noiembrie 1918, înfrânte militar, dar şi temătoare pentru soarta Imperiului,
Austria şi Ungaria au încercat să se salveze într-o formulă federală. Cum însă naţiunile din
imperiu nu au acceptat formula, declarându-şi autodeterminarea naţională, proiectul federalist a
fost depăşit de evenimente. Astfel, popoare şi teritorii din dubla monarhie s-au constituit în state
naţionale (Polonia, Cehoslovacia, Austria sau Ungaria) sau, tot pe baza autodeterminării, s-au
alipit unor naţiuni politice pre-existente (Transilvania şi Bucovina României, Croaţia, Slovenia,
Bosnia, Regatului Serbia). Mai apoi, realitatea existenţei acestor state a fost confirmată de
sistemul de tratate de pace consacrate la Paris-Versailles între februarie 1919 şi iunie 1920. Cu
acel prilej, prin acte distincte au fost precizate contururile şi frontierele noilor entităţi, fiind
stabilite şi regulile de drept internaţional ce urmau să guverneze asupra dezvoltărilor politice din
regiune (exemplu cel mai adesea invocat - ce îşi are sursa de inspiraţie în cele 14 puncte expuse
de preşedintele Wilson - este cel al autodeterminării naţionale cu respectarea drepturilor
minorităţilor). În fapt, în lumina dezbaterilor politice de la sfârşitul războiului, a principiilor
wilsoniene, dar şi al intereselor puterilor aliate şi asociate învingătoare, pretutindeni în centrul şi
estul Europei adierea democraţiei, ca sistem politic modern, devine un vânt puternic ce consacră
noi forme constituţionale şi principii moderne de guvernământ.
• Dincolo de transformările politice, realităţile istorice din regiune şi-au pus
amprenta profund asupra destinului acestor state tinere. Mai multe condiţii structurale au
afectat întreaga regiune în transmformarea sa democratică. Între aceste, conform lui
Joseph Rothschild, se înscriu:

15
– Înapoierea economică
– Economii agrare, nemecanizate
– Suprapopularea
– Sărăcia
– Lipsa unor reţele de comunicaţii
– Lipsa clasei de mijloc
– Lipsa sau ineficienţa birocraţiilor
– Rata mare de analfabetism
– Lipsa de experienţă în politica internaţională, dar şi în compromisurile din politica
internă
– Lipsa de investiţii străine...

Toate acestea, însă vor fi urmărite prin intermediul unor studii de caz, dedicate statelor est-
europene.

Structuri politice în Albania în perioada interbelică


Eliberată de sub dominaţia otomană cu prilejul primului război balcanic, dar lipsită de
structuri sociale şi politice cât de cât modernizate, Albania a cunoscut de-a lungul perioadei
interbelice un curs similar cu al celorlate state din regiune, tranzitând de la un regim politic
formal democratic spre unul autocratic, indiferent că forma de guvernarea s-a numit monarhie
sau republică. Însă, spre deosebire de acestea, Albania a importat forma unui regim democratic
fără a avea structurile sociale şi politice necesare. Ca urmare, aranjamentele constituţionale
adoptate după încheierea primului război mondial - pe fondul unei situaţii politice interne mereu
explozive, în care loviturile de stat au reprezentat regula schimbării – au însemnat importul unor
reguli în lipsa unor condiţii sociale, economice şi politice adecvate1.
De altfel, chiar primul asemenea act, adoptat în ianuarie 1920 – încă în timpul
conflictului cu Italia -, în care era menţinută monarhia, fiind însă înlăturată dinastia străină, deşi
consacra caracterul constituţional al acesteia, precizînd depozitarii acesteia, nu asigura şi

1
Exemplul relativei întârzieri în procesul de modernizare, poate fi şi felul în care a fost dimensionată conducerea
statului albanez, în ianurie 1920, când cei patru membrii ai Consiliului de Regenţă au fost desemnaţi nu după criterii
politice, ci pe baza reprezentării comunităţilor religioase (musulmanii, Bektashi şi Sunni, ortodocşi şi catolici). O
bună şi succintă analiză a situaţiei politice interbelice în Albania vezi la Stevan K. Pavlovitch, Istoria Balcanilor.
1804-1945, Polirom, Iaşi, 2002, pp. 221-226; 283-288.

16
garanţiile necesare respectării noii ordini, având doar şase articole2. O tendinţă similară putem să
remarcăm şi în următoarele constituţii, adoptate în martie 1925 şi decembrie 1928. Ambele acte
fundamentale îşi leagă existenţa de numele lui Ahmed Zogu, un tânăr şef de clan care a reuşit să
obţină puterea în 1923, în urma desfăşurării unui proces electoral marcat de conflicte politice
violente. Fără a putea să-şi exercite puterea, fiind îndepărtat de o insurecţie, care a instituit un
guvern democratic condus de episcopul ortodox Fan Noli, Zogu a revenit la putere în urma unei
lovituri de stat dată cu ajutorul armat al mercenarilor albi ai lui Vranghel şi al Iugoslaviei, în
decembrie 1924. Foarte repede, în ianuarie 1925, el a promovat un nou act fundamental, votat de
membrii a ceea ce mai rămăsese din Adunarea Constituantă din 1923, care deşi îşi propunea să
pună bazele unui regim democratic republican, consacra o mare influenţă preşedintelui, care ales
fiind pe o perioadă de 7 ani de către Parlament, deţinea puterea executivă şi controlul asupra
armatei3. Trei ani mai târziu, pe fondul personalizării puterii sale dar şi a afirmării unui agresiv
naţionalism, Zogu convoacă Adunarea Constituantă, care consacră într-un nou act constituţional,
revenirea la forma de guvernământ a monarhiei parlamentare. Deşi democratic în principii şi
reglementări, acest aranjament politic fundamental, permitea regelui să îşi exercite în mod
autoritar puterea asupra societăţii albaneze, şi a şi a făcut-o, bazându-se pe alianţa cu
reprezentanţii elitei tradiţionale, marii proprietari şi comercianţi, precum şi cu şefii tribali4.
În fapt, se cuvine să observăm, că întregul sistem politic albanez era şubrezit de
persistenţa aranjamentelor şi ierarhiilor de tip feudal în plan economic şi social. Deşi populaţia
beneficiază de drepturile şi libertăţile publice şi civile fundamentale, fiind implicată în
dezbaterea chestiunilor politice, opţiunile exprimate nu se manifestau în baza unor principii
ideologice sau doctrinare, ci mai degrabă ţinând cont de loialităţile personale, de familie sau
clan. Lipsa culturii civice reprezintă constanta derulării procesului politic în Albania. Nu în
ultimul rând clivajele religioase, dimensionate geografic şi ocupaţional5, au jucat un rol

2
În principal se stabilea ca puterea să fie exercitată de reprezentanţa naţională, în fapt, Senatul, compus din 37 de
membrii, era cel care deţinea principalele pârghii de putere, membrii acestuia numind cei patru membrii ai regenţei
şi pe preşedintele Consiliului de Miniştrii.
3
Vezi constituţiile şi consideraţiile asupra acestora în B. Mirkine-Guetzevich, Les constitutions de l’Europe
nouvelle, II-éme édition, Paris, Librairie Delgrave, 1930; Ioan Scurtu, coord., Structuri politice în Europa centrală şi
de sud-est (1918-2001), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, pp. 15-19.
4
Stavro Skendi, The Political Evolution of Albania, 1912-1944, New York, 1954, pp. 11-14.
5
Albania era unicul stat din Europa care avea o majoritate musulmană (cca.70%). Ortodocşii (cca.20%) şi catolicii
(cca.10%) reprezentau o minoritate. În nord erau situaţi catolicii, în timp ce în sud ortodocşii erau majoritari, ambele
zone fiind dominate de musulmani.Vezi Jean-Marie Le Breton, Europa centrală şi orientală între 1917 şi 1990,
Cavallioti, Bucureşti, 1996, pp. 119-123.

17
important în păstrarea unor tradiţii politice conservatoare, puţin deschise spre democraţia
modernă6. Ca urmare, în Albania interbelică partidele politice au avut o relevanţă aproape
inexistentă, competiţia politică fiind doar mimată, adevărata origine a puterii politice aflându-se
în legăturile şi aranjamentele realizate între diferitele triburi şi clanuri sub atenta, şi de multe ori
brutala, supraveghere a regelui Zogu7. Lipsa de reforme în plan economic şi social, perpetuarea
unor învechite loialităţi, dar şi o falimentară politică externă – în care Italia şi Iugoslavia şi-au
disputat în permanenţă preeminenţa asupra unui stat în care puseurile naţionaliste şi iredentiste
erau omniprezente8 - au condus la dezastrul din primăvara anului 1939, atunci când Mussolini a
invadat şi cucerit Albania9. În mod paradoxal, ocupaţia fascistă a ţării a condus la agregarea unor
nuclee de opoziţie politică şi militară ce au reuşit pe calea unui război de guerilă să promoveze
proiecte menite nu doar să distrugă ocupantul, ci să şi modernizeze politic economic şi social
Albania.

I. Tradiţii politice şi sisteme electorale în Bulgaria 1878-1944.

Devenită cvasi-independentă la sfârşitul războiului ruso-turc din 1877-1878, Bulgaria a


primit din partea propriilor politicieni liberali, dar mai ales a consilierilor ruşi, o constituţie care
a constituit baza edificării instituţiilor politice moderne. Adoptat la Târnovo, în 1879, actul
fundamental al regimului politic bulgar consacra un guvernământ constituţional modern, în care
puterea legislativă era exercitată în comun de prinţ şi de o Adunare Naţională constituită din
deputaţi aleşi (274), educaţi şi în vârstă de peste 30 de ani10. Aflată încă de la începuturile
organizării sale moderne sub influenţa Rusiei şi/sau Imperiului Otoman, Bulgaria a cunoscut

6
Separate de râul Skumbini, cele două grupuri etnice din Albania (ghegi –în nord – şi toscii - în sud ) erau diferite
atât prin aspiraţiile sociale, cât şi prin dispoziţia civilizaţională şi socio-politică. Vezi discuţia la Isa Blumi, „The
Politics of Culture and Power: The Roots of Hoxha’s Postwar State”, East European Quarterly, XXXI, no. 3, 1997,
pp. 379-382.
7
Efectele limitate ale modernizării - uneori violente - societăţii albaneze în prima jumătate a secolului XX la Bernd
J. Fischer, „Albanian Highland Tribal Society...”, pp. 281-287.
8
Vezi opiniile cu privire la persistenţa iredentismului în diferite zone ale Albaniei la Stevan K. Pavlovitch, Istoria
Balcanilor, pp. 221-223.
9
Vezi pe larg cauzele şi contextul politic şi extern al ocupării Albaniei la Bernd Jurgen Fischer, Albania at War.
1939-1945, (Central European Monographs), Purdue University Press, 1999.
10
Vezi bazele constituţionalismului şi evaluări ale sistemului politic bulgar la Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor,
vol.I, Institutul European, Iaşi, 2000, pp. .şi vol II, pp. 42-45; Tatiana Kostadinova, Bulgaria 1879-1946. The
Challenge of Choice, East european Monographs, Boulder, Columbia University Press, 1995, pp. 5-21; Stevan K
Pavlovitch, Istoria Balcanilor. 1804-1945, Polirom, Iaşi, 2002, pp. 134-140; Nicholas Antonoff, The Constitutional
Evolution of Bulgaria, Washington D.C., 1953, passim.

18
etapele specifice ale dezvoltării instituţiilor şi practicilor democratice importate în Balcani şi
adaptate realităţilor şi moravurilor politice specifice. Deşi au fost consacrate formal instituţiile,
mecanismele şi procedurile politice caracteristice unui sistem electoral modern, balansat şi
proporţional – chiar depăşind spiritul vremii prin acordarea votului universal pentru bărbaţi –
loviturile de stat sau controlarea rezultatului alegerilor prin măsuri administrative au viciat
caracterul democratic al acestora11. Un elocvent exemplu este cel al alegerile fraudate în timpul
guvernărilor lui Stefan Stambolov (1854-1895), politician liberal care a înţeles să îşi conserve
puterea – pentru a moderniza Bulgaria şi a-i extinde teritoriul – prin mijloace care au indus în
opinia publică internaţională o imagine negativă asupra funcţionării mecanismelor democratice12.
În planul vieţii publice interne introducerea instituţiilor şi procedurilor electorale moderne a avut
şi efecte benefice. Între acestea, apariţia şi dezvoltarea partidelor politice, competiţia bazată pe
opţiunile şi structurarea lor ideologică (liberali, conservatori, naţionalişti, democraţi sau
agrarieni) a generat nu doar o viaţă politică agitată, ci şi o intensă socializare politică petrecută,
aşa cum conchidea R.J Crampton, într-o epocă de peste 40 de ani de stabilitate socială a
Bulgariei13.
Deşi primele două decenii ale secolului XX au adus Bulgariei înfrângeri militare în
conflictele iscate în zona balcanică, sistemul politic a rămas relativ stabil, constituţia de la
Tîrnovo şi dinastia fiind păstrate, chiar dacă ambele au fost primenite. Prima, cu modificări ce
urmăreau să adâncească democratizarea statului bulgar, între care consacrarea sistemului de
reprezentare proporţională ocupa un loc primordial14, cea de a doua, prin abdicarea regelui
Ferdinand în favoarea fiului său Boris. La fel ca şi în alte state din regiune, vechile loialităţi
politice au fost bulversate de „rănile produse de război”, în primul rând de pierderile teritoriale,
dar şi de vinovăţia elitelor pentru situaţia dramatică în care se afla ţara, ceea ce a adus în viaţa
politică un suflu nou, radical şi populist. Vechile partide, liberale, naţionaliste şi conservatoare,

11
Precum în alte state din regiune, în Bulgaria balanţa puterilor în stat înclina în favoarea monarhului, acesta având
dreptul de a numi şeful guvernului, care mai apoi urma să obţină legitimitate prin intermediul alegerilor. În lipsa
unei culturi politice adecvate, în majoritatea acestor state acest principiu consacrat constituţional s-a dovedit o
pârghie utilă manevrelor politicianiste şi a afectat în mod direct caracterul democratic al scrutinurilor desfăşurate.
12
Stevan K Pavlovitch, Istoria Balcanilor..., pp. 136-138. La fel ca şi în alte state din Balcani, cei mai mulţi autori
consideră că alegerile reprezentau o cale a legitimării puterii politice numite de monarh prin metode consacrate ca
fiind clasice. Nu în ultimul rând, în mediile politice şi diplomatice occidentale, la sfârşitul celui de al doilea război
mondial, era prevalentă ideea că date fiind tradiţiile electorale din regiune, mai ales lipsa de preţuire a electoratului
pentru instituţiile parlamentare alese, era puţin probabil ca alegerile să conducă la o reală opţiune a cetăţenilor.
13
R.J Crampton, Bulgaria 1878-1918: A History, Columbia University Press, New York, 1983, pp. 510-511.
14
. Cf. Stevan K Pavlovitch, Istoria Balcanilor..., p. 174.

19
au ieşit din prim planul vieţii politice în primii ani postbelici. Locul lor a fost ocupat de două
partide, până atunci relativ marginale în viaţa politică: Uniunea Naţional Agrară ( în continuare
UNA)15 şi Partidul Social-Democrat, din care în 1918 s-a desprins o facţiune, devenită comunistă
din 1919 (în continuare PCB)16. La alegerile desfăşurate în august 1919 aceste două partide au
primit cele mai multe voturi, 31% pentru UNA şi 18% pentru PCB. Deşi apropiate din
perspectiva ideologiei, mesajului politic şi doctrinei, cele două grupări nu au reuşit să coopereze,
comuniştii urmărind înfăptuirea revoluţiei, pe care au şi încercat să o producă în decembrie 1919.
Agrarienii, conduşi de Stamboliiski au reuşit să oprească valul revoluţionar, preferând să
realizeze mutaţii profunde în societatea bulgară pe calea constituţională prin organizarea unor noi
alegeri parlamentare în martie 1920. La acest nou scrutin ambele partide şi-au mărit influenţa,
UNA obţinând 39%, iar PCB 20% (51 locuri), formaţiunile de opoziţie reuşind împreună să
realizeze 28% din voturi17. Prin metode tehnice – i.e., invalidarea mandatelor unora dintre cei
aleşi pe liste – Stamboliiski a reuşit să obţină o relativă majoritate în Sobranie (Adunarea
Naţională), fapt care i-a permis să introducă un ambiţios program de reforme sociale şi politice.
Urmărind reconstruirea societăţii bulgare prin reforme derulate mai ales în domeniile agrar şi
educaţional, liderul agrarienilor a promovat şi o restructurare a sistemului electoral.
Dacă primul sistem electoral al Bulgariei moderne a fost cel majoritar, ceea ce avantaja
partidul care obţinea conducerea guvernului din partea regelui, pe fondul stabilizării vieţii
politice şi al multiplicării actorilor din sistemul partidist, în 1910, guvernul condus de liderul
Partidului Democratic, Aleksandăr Malinov a introdus principiul reprezentării proporţionale în
Parlament. După ce în martie 1920, pe fondul stării de necesitate a reuşit să câştige alegerile,
Stamboliiski a început să schimbe regulile jocului electoral, renunţând la reprezentarea
proporţională şi votul pe liste în favoarea sistemului majoritar şi a votului uninominal. Mai mult,
guvernul agrarian a introdus obligativitatea votului şi a schimbat geografia electorală a
distribuirii mandatelor, prin modificarea districtelor (circumscripţiilor) electorale. Aceste măsuri,

15
Înfiinţată în 1899 ca grup de presiune ce milita pentru îmbunătăţirea stării ţărănimii, a devenit în 1906 primul
partid politic ţărănesc, sub numele de Uniunea Naţională Agrară Bulgară, din această zonă, sub conducerea
învăţătorului Aleksandăr Stamboliiski (1879-1923). Pentru evoluţia acestei formaţiuni vezi John D. Bell, Peasants
in Power: Alexandŭr Stamboliski and the Bulgarian Agrarian National Union, 1899-1923, Princeton, New Jersey,
1977.
16
Vezi condiţiile apariţiei Partidului Comunist la Joseph Rothschild,. The Communist Party of Bulgaria. Origins
and Development, 1883-1936 , New York, Columbia University Press, 1959.
17
Stevan K Pavlovitch, Istoria Balcanilor..., p.230; R.J Crampton, A Short History of Bulgaria, Cambridge
University Press, 1987, p. 79; Jean-Marie Le Breton, Europa centrală şi orientală între 1917 şi 1990, Cavallioti,
Bucureşti, 1996, pp. 131-132.

20
luate în contextul unei agresive campanii împotriva oponenţilor politici, dar şi creşterii valului de
nemulţumire faţă de politicile agrariene în rândul, clasei de mijloc, urbane şi educate, a clerului
(afectat de reforma agrară şi de reducerea învăţământului religios) şi a ofiţerilor din armată
(măsurile antimilitariste şi subfinanţarea domeniului au fost cauzele principale), au fost
interpretate de aceste din urmă categorii ca anunţând intenţia UNA şi a lui Stamboliiski de a
institui un regim personal şi autoritar. Soluţia tactică prin care agrarienii au încercat să îşi
consolideze puterea, având o majoritate parlamentară confortabilă a dat, pe termen scurt,
rezultate bune. Ei au câştigat alegerile organizate în aprilie 1923, obţinând – şi prin presiuni
administrative – 54% din locurile din Parlament.
Această victorie şi campania electorală ce a premers-o a generat însă mutaţii radicale pe
scena politică bulgară. Acestea s-au materializat într-o conspiraţie care a reuşit să reunească
reprezentanţi ai partidelor democratice situate în dreapta eşicherului politic – care în campania
electorală reuşiseră să formeze o alianţă electorală, Blocul Constituţional, care a obţinut 18% în
alegeri – căruia i s-a alăturat un grup de ofiţeri ai armatei, organizaţi în Liga Militară, precum şi
membrii Organizaţiei Revoluţionare Macedonene din Interior (ORIM). Conspiratorii au reuşit, în
8 iunie 1923, pe calea unei lovituri de stat să înlăture guvernul agrarian, şi având asentimentul
monarhului – fără a avea însă şi o bază constituţională – să constituie un nou guvern, condus de
Alexandăr Ţankov. Acesta şi-a propus restaurarea păcii sociale şi a guvernământului
constituţional, în acest sens decretând şi revenirea la sistemul proporţional de desemnare a
reprezentanţei naţionale. În noiembrie 1923 au fost convocate noi alegeri parlamentare, în care
câştig de cauză au obţinut Alianţa Democratică (Armonia Naţională) formată din Partidul
Progresist, Partidul Democrat, cel Radical şi social democraţii cu 59% din voturi18. Formaţiunile
de stânga au obţinut reprezentare parlamentară, chiar dacă numărul voturilor invalidate a atins
8,5% din totalul celor care au votat, agrarienii câştigând doar 12%, iar comuniştii 8 locuri în noul
legislativ19. Eşecul proiectelor revoluţionare de stânga a condus la o scădere accentuată a
popularităţii partidelor din această zonă politică pe fondul măsurilor represive luate împotriva
oricăror încercări revoluţionare. Mai întâi Partidul Comunist a fost scos în afara legii în aprilie

18
Victoria a fost explicată şi de eşecul revoltei comuniste din septembrie 1923, ceea ce a permis guvernului Ţankov
să înăsprească legislaţia împotriva terorismului, respectiv să limiteze impactul mesajelor electorale transmise dinspre
stânga eşicherului politic. Cf. Stevan K Pavlovitch, Istoria Balcanilor..., p.233.
19
Tatiana Kostadinova, Bulgaria 1879-1946..., p. 106.

21
1924, pierzându-şi reprezentarea parlamentară, iar sindicatele au fost desfiinţate,20. Represaliile
din partea guvernului au condus la o radicalizare a soluţiilor politice din partea stângii. La 16
aprilie 1925, cu prilejul funeraliilor unui general la catedrala Sveta Nedelya din Sofia, la care
erau prezenţi majoritatea liderilor politici, a fost organizat un atentat cu bombă, care a dus la
moartea a peste 120 de persoane. A urmat o violentă campanie de eliminare a tuturor elementelor
ce prezentau periocol pentru stabilitatea sistemului politic bulgar. Au căzut victime acesteia nu
doar comuniştii şi agrarienii, ci şi reprezentanţi ai intelectualităţii sau lideri ai ORIM. Deşi
păstrase formalismul procedurilor democratice, guvernul bulgar s-a confruntat cu un val de
critici din partea puterilor europene, violenţele petrecute nefiind de natură să asigure cadrul
necesar unei cooperări internaţionale. Ca urmare, Ţankov a pierdut susţinerea regelui, fiind
obligat să demisioneze. Venirea la putere a liderului democrat Andrei Liapcev a inaugurat o
epocă de relaxare în viaţa politică bulgară. Amnistierea deţinuţilor politici, permisiunea
reînfiinţării sindicatelor, eliminarea cenzurii, au fost paşi importanţi în acest sens. Datorită
fragmentării politice, 19 partide fiind reprezentate în Parlament în 1926, guvernul de coaliţie
condus de Liapcev, a modificat la rândul său procedurile electorale. Precum în România, la
mijlocul deceniului al treilea, dar şi sub influenţa codului electoral elaborat de Musolini, în
sistemul electoral din Bulgaria a fost introdus un principiu menit să confere o mai mare
stabilitate politică şi guvernamentală, prin introducerea primei majoritare. Sistemul partidist a
fost afectat de această măsură, reacţia imediată a grupurilor politice fiind aceea de a se coaliza, în
vederea obţinerii pluralităţii politice în alegeri, pentru ca astfel să obţină majoritatea necesară
guvernării. Păstrându-şi identitatea partidele politice s-au văzut obligate să coopereze în vederea
exercitării puterii. Această coabitare a indus o mai mare stabilitate politică, chiar dacă pe termen
mediu efectele perpetuării fragmentarismului politic, al volatilităţii coaliţiilor politice (realizate
exclusiv din interese electorale), au fost negative21.
Apariţia grupărilor politice extremiste, implicit a suportului electoral pentru soluţii
politice radicale, dar şi erodarea credibilităţii vechilor partide, au creat premise favorabile pentru
o nouă revoluţie politică. Petrecută cu acceptul tacit al monarhului, lovitura de stat dată de
20
El a reapărut sub numele de Partidul Muncitoresc Bulgar, în 1926, păstrând această denumire şi în primii ani
postbelici (până în 1948, când a revenit la denumirea de Partid Comunist). După reformarea sa a reuşit să obţină, la
începutul anilor treizeci, rezultate notabile în alegerile parlamentare sau locale (în 1932, spre exemplu, a obţinut
majoritatea mandatelor în consiliul local din Sofia).
21
În perioada 1927-1934 au funcţionat doar trei guverne, două dintre acestea având mandate complete (cel al
Alianţei democratice, condus de Liapcev, 1927-iunie 1931 şi cel al Blocului Popular, condus de Nicola Muşanov).
Vezi dinamica structurilor guvernamentale la R.J. Crampton, A Short History..., passim.

22
militarii reuniţi în Liga Militară şi de reprezentanţii grupului Zveno22, la 19 mai 1934, punea
capăt regimului politic pluralist şi democratic, prin suspendarea constituţiei din 1879 şi
desfiinţarea partidelor politice.
Regimul politic bulgar a evoluat dinspre dictatura militară spre un regim monarhic
autoritar şi corporatist23. Guvernarea peste partide, non-partizană, eliminarea armatei din viaţa
politică, realizate treptat de regele Boris, nu a exclus însă participarea politică a cetăţenilor. Mai
mult, deşi fuseseră desfiinţate formal, partidele politice, prin liderii lor, au continuat să
funcţioneze şi cu asentimentul autorităţilor. Trei tendinţe politice au competiţionat în sistemul
politic bulgar în anii premergători celui de al doilea război mondial. Prima, cea susţinută de
monarh şi camarila sa, de militari, şi partidele de extremă dreapta, naţionaliste, inspirate din
fascismul italian, era orientată spre valori politice corporatiste. Beneficiind de avantajele
guvernării autoritare, această tendinţă a devenit prevalentă în viaţa politică bulgară până la
încheierea războiului. Cea de a doua era cea susţinută de reprezentanţii partidelor democratice şi
liberale desfiinţate (Democrat, Liberal, Social Democrat - condus de Kristu Pastuhov, Radical şi
centriştii din UNA - grupul Vrabtca condus Ivan Bagrainov şi Konstantin Muraviev). Aceştia au
încercat pe de o parte să militeze pentru refacerea instituţiilor şi procedurilor sistemului
democratic, a drepturilor civile şi a mecanismelor electorale democratice şi, pe de alta, au
încercat să găsească o platformă politică la care să adere toate grupărilor nefasciste24. Cel de al
treilea grup politic relevant exprima valorile ideologiei comuniste, a unui front popular
revoluţionar, format din reprezentanţi ai PCB, Partidului Social Democrat şi a curentului stângist
din UNA.
Deşi măsurile luate pe parcursul anilor 1934-1936 au afectat guvernământul
constituţional şi structurile democratice, obişnuinţele politice dobândite pe parcursul a peste 50
de ani de selectare a reprezentanţei naţionale nu au dispărut peste noapte. O anchetă realizată de
Ministerul de Interne, în vara anului 1936, demonstra faptul că atât din perspectivă

22
Club politic fondat în 1927 de colonelul în rezervă Kimon Georgiev în jurul ziarului cu acelaşi nume (în
traducere, “Veriga”). El a reuşit să atragă membri ai intelectualităţii şi armatei propunând guvernarea peste partide şi
renaşterea naţională pe baze corporatiste. Vezi Stevan K. Pavlovitch, Istoria Balcanilor…, pp. 267-268.
23
Regele Boris a caracterizat regimul politic instaurat în Bulgaria la mijlocul anilor treizeci prin sintagma de
„democraţie controlată, organizată şi disciplinată”.
24
Eforturile făcute în această direcţie au dat roade: mai întâi, în mai 1936, s-a constituit Grupul celor Cinci, în care
intrau partidele tradiţionale cu excepţia Partidului Democrat, care avea în continuare diferende serioase cu UNA. De
abia în ianuarie 1937, în preajma alegerilor pentru consiliile municipale s-a reuşit o coordonare generală a partidelor
democratice, care au şi reuşit să-şi impună candidaţii în mediul urban. Vezi discuţia la Tatiana Kostadinova,
Bulgaria 1879-1946..., p.71.

23
organizatorică, cât şi din cea a preferinţelor electorale ale maselor, vechile partide politice se
bucurau de simpatie. Alegerile municipale din octombrie 1937 au confirmat această tendinţă,
reprezentanţii acestor grupări sau politicienii mai vechi, înrolaţi în structurile puterii, fiind situaţi
în prim-planul preferinţelor electoratului25. Conştient de necesitatea legitimării puterii sale pe
calea alegerilor parlamentare, al doilea guvern condus de Kioseivanov a decretat o modificare a
legii electorale, la doar câteva zile de la încheierea scrutinului pentru aleşii locali26. În
conformitate cu acest act se revenea la sistemul majoritar, geografia electorală era
redimensionată, colegiile electorale urmând să aibă între 20 şi 40 000 de votanţi pentru un
deputat. Numărul aleşilor se reducea de la 274 la 160. În acord cu principiile guvernării peste
partide, reprezentanţa naţională urma să fie constituită din candidaţi fără afiliere politică, care
urmau să fie pentru întâia dată aleşi şi de către femei (căsătorite, divorţate sau văduve) şi nu doar
de bărbaţi. Votul nu mai era obligatoriu, iar militarii, ofiţerii armatei, poliţiei şi cei de frontieră
erau lipsiţi de dreptul de a-şi exprima opţiunile. În mod firesc principiile şi conţinutul noului act
electoral au fost criticate de reprezentanţii partidelor politice tradiţionale27. Cu toate acestea, ei
au decis să-şi prezinte candidaturile individual, acestea fiind susţinute de sloganuri specifice
perioadelor anterioare. Votul pe bază de sloganuri mai fusese experimentat în sistemul politic
bulgar în perioadele de funcţionare ale votului uninominal, având menirea de a-i ajuta pe
alegători să identifice partidul şi astfel să poată fi realizată o majoritate parlamentară. Cum
autorităţile au interzis şi anunţat aspre măsuri punitive împotriva candidaţilor ce foloseau
asemenea sloganuri, „opoziţia” a decis boicotarea alegerilor. Anunţul autorităţilor cu privire la
desfăşurarea acestora în primăvara anului 1938, dar şi importul ideii de front popular28 a dus la o
re-evaluare a tacticii partidelor „ce apărau democraţia”. Ele au reuşit să se unească într-un astfel
de front, numit Uniunea Democratică a Blocului Constituţional, şi să participe la alegerile din

25
Candidaţii guvernamentali au fost special aleşi din rândul politicienilor care „dezertaseră” din vechile partide.
Fiind cunoscuţi electoratului, aceştia puteau influenţa rezultatul votului tocmai prin confundarea actualei lor poziţii
cu cea anterioară.Vezi evaluarea şi rezultatele alegerilor locale la Tatiana Kostadinova, Bulgaria 1879-1946..., p.72-
73.
26
Adunarea Naţională devenea, în fapt, o anexă a puterii executive. Legislativul urmând, în acord cu legea, să
certifice măsurile legislative adoptate de guvern şi rege.
27
Restricţiile impuse prin noua lege au fost considerate ca exprimând „reacţionarism şi practici medievale”. Cf. T.
Kostadinova, Bulgaria..., p. 74, n. 4.
28
Francezul Poisson, un exponent al mişcării cooperatiste, a fost cel care a sugerat unificarea tuturor partidelor anti-
fasciste cu prilejul unei vizite la Ruse în toamna anului 1937.

24
martie 193829. Prin măsuri administrative care au împiedicat desfăşurarea campaniei electorale
de către opoziţie, arestări sau contestări ale candidaţilor acesteia, guvernul a reuşit să obţină
majoritatea parlamentară (94 locuri). Opoziţia a câştigat 64 de locuri, majoritatea în marile
oraşe30. De remarcat este faptul că electoratul a ales în majoritate candidaţi care anterior făcuseră
parte din partidele politice acum desfiinţate (doar 10 dintre membrii Parlamentului nu făcuseră
anterior politică). Majoritatea parlamentară a „celor afiliaţi guvernului” era relativă, conferind
legitimitate executivului, fără însă să-i poată asigura susţinerea necondiţionată a acţiunilor sale.
Cum situaţia internaţională devenea tot mai tensionată, în toamna anului 1939 guvernul a
dizolvat Adunarea, convocând noi alegeri în pentru lunile decembrie-ianuarie. Opoziţia a fost
nepregătită şi debusolată de evoluţia evenimentelor internaţionale. Formaţiunile politice
democrate şi liberale, având simpatii faţă de democraţiile vestice, au condamnat pactul dintre
Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, implicit agresiunea împotriva Poloniei, în timp ce
formaţiunile de stânga, la indicaţia Moscovei, au început discuţiile pentru restructurarea Uniunii
Democratice, pronunţându-se pentru continuarea unei atitudini prietenoase faţă de Uniunea
Sovietică31. Ca urmare, partidele de stânga, Muncitoresc, Social-Democrat, şi două dintre
facţiunile Uniunii Populare Agrare (Pladne şi Vrabtca)32, împreună cu grupul Zveno au realizat
un cartel electoral (Frontul Unit), care a reuşit să propună cei mai mulţi candidaţi din partea
opoziţiei.
Guvernul şi-a luat măsuri pentru a-şi asigura de această dată o majoritate confortabilă,
modificând prevederile electorale. A fost impusă nominalizarea unui singur candidat pentru
fiecare circumscripţie electorală, s-a interzis participarea celor care se declarau membrii ai unui
partid politic sau a celor ce sprijineau idei comuniste sau anarhiste, şi au fost intensificate
măsurile de retorsiune împotriva candidaţilor nedoriţi. Rezultatele scrutinului au adus o
majoritate covârşitoare a candidaţilor guvernamentali, care deşi au obţinut la nivelul ţării un

29
Folosim întreaga lună martie pentru a preciza „data” alegerilor deoarece, în conformitate cu legea electorală,
acestea s-au desfăşurat în zile diferite, pe parcursul a patru săptămâni. Vezi calendarul şi evaluarea rezultatelor la T.
Kostadinova, Bulgaria..., p. 75-76.
30
La Sofia, spre exemplu, a obţinut toate cele 9 locuri. De asemenea, a mai obţinut o majoritate relativă în districtul
electoral Stara Zagora cu 11 mandate din totalul de 21.
31
După semnarea pactului de neagresiune între Germania şi U.R.S.S., în cercurile guvernamentale au început să se
manifeste atitudini pro-ruseşti, constatabile şi în atitudinea mai „blândă” a autorităţilor în campania electorală faţă
de acţinile iniţiate de către comunişti.
32
Mişcarea agrariană s-a scindat în a doua parte a deceniului al treilea. Două dintre facţiunile create au jucat un rol
mai important în viaţa politică bulgară de până după război. Prima, Pladne, era stângistă şi îşi luase numele de la
ziarul care îi reprezenta interesele. A doua, centristă, „Vrabtca-1” îşi luase denimirea de la adresa pe care o avea în
Sofia.

25
procent de doar 57,75% din voturi, în legislativ au ocupat 140 de locuri. Restul au fost împărţite
între Frontul Unit (comuniştii 10; UNA-Pladne, 5 şi Zveno, 1) şi Mişcarea Naţional Socialistă
condusă de Ţankov (2), Partidul Democrat şi Agrarieni din facţiunea Vrabtcha, câte 1 loc. Cu
această componenţă a funcţionat, de-a lungul războiului, cea de a XXV-a Adunare Naţională,
până în septembrie 1944, când regimul politic a fost schimbat.
Aşa cum lesne se poate observa, în Bulgaria dinamica electorală a fost condiţionată de
etapele modernizării sistemului politic33. Multiplicarea partidelor pe scena politică bulgară a
generat în permanenţă schimbări în sistemul electoral, cel mai adesea fiind modificate regulile de
selectare a reprezentanţilor din instituţia legislativă. Până în anul 1937, numărul mandatelor a
rămas constant, 274 parlamentari fiind aleşi în primele 23 de legislaturi. În ultimele două
legislaturi, 1937-1939 şi 1940-1944, numărul mandatelor a fost redus la 160. Deputaţii au fost
aleşi pe baza sistemului majoritar până la sfîrşitul primului deceniu al secolului XX, atunci când
datorită creşterii numărului de competitori politici s-a decis trecerea la reprezentarea
proporţională. Această formulă de selectare a reprezentanţilor în Adunarea Naţională a rezistat
doar până la începutul următoarei decade, atunci când agrarienii au reintrodus sistemul majoritar
din dorinţa de a obţine necesarul suport al majorităţii parlamentare pentru ambiţiosul şi radicalul
program de reforme iniţiat în economia şi societatea bulgară. Eliminarea agrarienilor, în 1923, a
reprezentat şi revenirea la sistemul majoritar, cel care a generat o relativă stabilitate politică
realizată prin susţinerea parlamentară a unor largi coaliţii. Noua lovitură de stat din 1934 a
reprezentat şi o întrerupere a vieţii parlamentare, guvernarea realizându-se prin decrete-legi.
Noua lege electorală adoptată în 1937 a marcat revenirea, în condiţiile unui regim politic
autoritar în care competiţia politică instituţionalizată era interzisă, la sistemul majoritar şi la votul
uninominal, cel care avantaja guvernul, care astfel putea să-şi legitimeze puterea prin intermediul
electoratului. Dansul sistemelor electorale în Bulgaria în perioada 1879-1944 poate indica, pe de
o parte, continua perfecţionare a mecanismelor de selectare a reprezentanţei naţionale şi, pe de
alta, - aşa cum a şi fost de fapt – fragilitatea suportului politic şi folosirea acestora pentru
legitimarea unui singur curent politic. Restrângerea treptată a libertăţilor publice şi reformele

33
Gradul de modernizare al unei societăţi poate să fie evaluat şi dacă se ţine seama de evoluţia indicelui de
participare a electoratului în alegeri. Dacă ţinem seama de acest indicator, atunci vom observa că din 1908, când
dintr-o populaţie de circa 4 200 000 au votat doar ceva mai mult de 460 000 de cetăţeni (11 % din populaţie), şi până
la începutul deceniului patru, atunci când dintr-un total de 5 808 000 de locuitori s-au prezentat la urne 1 315 107 –
adică 22,6% -, s-a produs o treptată socializare şi implicare a cetăţenilor bulgari în politică. Pentru evoluţia
participării, respectiv pentru procentele obţinute de diferitele partide în alegeri vezi w.w.w. data.com.

26
instituţionale desfăşurate în Bulgaria interbelică au afectat şi calitatea procesului electoral. Cu
excepţia perioadei 1934-1937, guvernele s-au constituit doar în baza rezultatelor obţinute în
alegeri, în căutarea obţinerii legitimităţii parlamentare. Chiar dacă pentru câştigarea lor, partidele
politice au folosit măsuri coercitive sau administrative, repetarea exerciţiului electoral a asigurat
formalismul constituţionalismului bulgar, precum şi posibilitatea schimbării garniturilor
guvernamentale. Democraţia mimată este o sintagmă adecvată pentru a explica felul în care
legile şi mecanismele electorale au fost folosite în statele din sud-estul Europei pentru
legitimarea puterii politice.
Cum nici Bulgaria, aşa cum am văzut, nu a făcut excepţie, de la această regulă de aplicare
inovatoare a reglementărilor, procedurilor şi practicii electorale, o analiză asupra celor trei
scrutinuri organizate – şi două realmente desfăşurate – în această ţară la sfârşitul celui de al
doilea război mondial, trebuie să ţină seama de tradiţiile politice şi de principalii actori implicaţi
în desfăşurarea acestora. De asemenea, un factor decisiv în analiza procesuală a alegerilor
organizate în vara şi toamna anului 1945, respectiv în toamna anului 1946, în Bulgaria este cel al
raporturilor dintre Marile Puteri. Repetarea operaţiunilor elective menite să desemneze o putere
politică în acord cu voinţa populaţiei a fost decisă de implicarea directă a Statelor Unite şi a
Marii Britanii în desfăşurarea acestora. Datorită „bătăliei” diplomatice purtate de către emisarii
politici ai Marii Britanii şi Statelor Unite în jurul alegerilor, Bulgaria a devenit un caz test pentru
politica sovietică în regiune.
O democraţie central-europeană între formă şi substanţă. Sistemul politic
şi electoral din Cehoslovacia în anii 1918-1944.

Născută la sfârşitul Primului Război Mondial, Cehoslovacia şi elitele sale politice aveau
o misiune grea, aceea de a acomoda în cadrul aceluiaşi sistem politic democratic patru
componente geografice, etnice şi culturale diferite: Moravia şi Boemia, cu părţi din Silezia
sudică, în partea sa vestică şi Slovacia şi Rutenia în cea estică. Bazele acestuia au fost puse încă
din timpul procesului de unificare, dar au fost consacrate definitiv prin Constituţia adoptată la 29
februarie 192034.

34
B. Mirkine-Guetzevich, Les constitutions de l’Europe nouvelle, II-éme édition, Paris, Librairie Delgrave, 1930;
Ioan Scurtu, coord., Structuri politice în Europa centrală şi de sud-est (1918-2001), Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 2003.

27
Forma republicană de guvernământ (preşedintele fiind ales pe 7 ani de un vot calificat al
Adunării Naţionale), separarea puterilor în stat, acordarea dreptului de vot universal, secret şi
direct, pentru ambele sexe, drepturile şi libertăţile publice consacrate, egalitatea între diferitele
etnii, au configurat parţial democraţia politică cehoslovacă. Elemente moştenite din vechile
sisteme politice, dar şi necesităţile adecvării la noua realitate a vieţii politice, au dus la o
structurare a procesului politic cu instituţii ale căror puteri nu erau consacrate constituţional:
Hrad-ul şi Petka. Adoptarea unui sistem electoral de reprezentare proporţională pentru cele două
camere ale Parlamentului (Camera Deputaţilor, având 300 de membri, Senatul, doar jumătate) a
făcut necesară nu doar protejarea minorităţilor etnice, ci şi dezvoltarea unui sistem
guvernamental bazat pe alianţe largi. Explozia de partide etnice, dar şi unificarea pe aliniamente
doctrinare a principalelor partide din Slovacia şi Cehia, a condus la apariţia unui sistem partidist
disproporţionat, în care puterea de facto, rezultată dintr-un proces electoral democratic, aparţinea
celor cinci mari partide politice vechi: Social-Democrat, Agrarian, Naţional Socialist, Naţional-
Democrat şi Partidul Popular (PPC), care avea două aripi etnice, cehă, condusă de Jan Šrámec, şi
slovacă al cărei lider era Josef Hlinka35.
Stabilitatea guvernamentală era rezultatul unei politici de coaliţie angajate de aceste
grupări politice, care deşi diferite doctrinar au cooperat pe aliniamente pragmatice, urmărind să
asigure o continuitate a reprezentării partidelor lor în diferitele branşe ale executivului. Astfel,
externele reveneau mereu naţional-socialiştilor, agricultura, agrarienilor, iar transporturile,
socialiştilor, ceea ce ducea la o specializare a structurilor de partid. Coabitarea guvernamentală a
diferitelor partide politice, nu a însemnat şi o reală combinare a electoratului pe aliniamente
politice, care şi-a păstrat în linii mari un comportament determinat de etnicitate şi de vechile
loialităţi politice36. La fel ca şi în alte state central-est europene, pe parcursul perioadei
interbelice – cu precădere din anii ’30 –înregistrăm o scădere relativă a participării electorale în
Cehoslovacia şi chiar o scădere a suportului pentru grupările din petka şi o creştere a votului

35
Vezi o evaluare a evoluţiei vieţii politice în perioada interbelică în R.J. Crampton, Europa Răsăriteană în secolul
al XX-lea, p. 80-88.
36
O evaluare tradiţională, pozitivă, a sistemului politic interbelic la Victor S. Mamatey, „The Development of
Czechoslovak Democracy, 1918-1938”, in Victor S. Mamatey and Radomir Luža, eds., A History of Czechoslovak
Republic, Princeton, 1973, pp. 99-166.

28
pentru partidele etnice, fenomen care a afectat politica de coabitare, în sensul creşterii numărului
de partide care susţineau diferitele cabinete37.
Proporţionalitatea sistemului electoral a contribuit şi ea, pe de altă parte, la o scădere a
interesului public faţă de partidele competitoare în alegeri, asta pentru că votul pe liste nu
conferea posibilitatea înnoirii clasei politice, legătura dintre votant şi reprezentantul său fiind
filtrată de partid. Aşa cum pe bună dreptate observa Jindrich Pecka, fetişismul partidist de care a
dat dovadă elita politică din Cehoslovacia în anii ’30, a condus la transformarea Adunării
Naţionale dintr-un corp format din individualităţi reprezentativ alese, într-o colecţie de partide
politice care luptau pentru obţinerea sau menţinerea puterii38. Această particularitate şi ansamblul
de valori politice promovate în spaţiul public din Cehoslovacia l-au îndreptăţit pe Jacques
Rupnik să constate că fundamentul regimului politic cehoslovac interbelic a fost democraţia
egalitară şi nu cea liberală39
Cu toate acestea, aşa cum au semnalat majoritatea istoricilor din acest spaţiu sau din
occident, comparată cu standardele şi formalismul existent în celelalte state din regiune,
democraţia din Cehoslovacia s-a dovedit a fi una funcţională, atâta vreme cât realităţile
internaţionale nu s-au deteriorat. Atunci însă, când a fost lipsită de suportul extern adecvat,
Cehoslovacia a renunţat la organizarea sa democratică. Fără a ne alătura opiniei exprimate de
Joseph Rothschild, care consideră aproape un act de laşitate felul în care Edvard Beneš a acceptat
să renunţe la apărarea valorilor politice şi a graniţelor statului cehoslovac, nu putem să nu
acceptăm observaţia sa referitoare la fragilitatea construcţiei politice, care s-a destructurat la
câteva zile după plecarea acestuia din fruntea statului40. De altfel, aşa cum nuanţat a demonstrat
Jindrich Pecka, tendinţa de oligarhizare a partidelor politice în numele unor interese superioare,
de apărare a integrităţii statului, a sfârşit nu doar prin dispariţia democraţiei, ci şi prin cea a
statului41.

37
În anii ’90 ai ultimului secol au început să apară şi evaluări mai nuanţate, care arată disfuncţionalităţile existente
în acest sistem politic, numărul limitat de politicieni angrenaţi în activitatea publică, centralismul şi neglijarea
reformării sistemului electoral. O evaluare parţială a acestei istoriografii la T. Mills Kelly, „A Reputation Tarnished:
New Perspectives on Interwar Czechoslovakia”, East European Studies (EES) News, november-december 2003, pp.
9-11.
38
Jindřich Pecka, “The Czech Resistance, the Party System, and Party Allegiance during World War II”, The
Prague Yearbook of Contemporary History, Prague, 1999, p. 65.
39
Jacques Rupnik, „The Politics of Coming to Terms with the Communist Past. The Czech Case in Central
European Perspective”, Transit, nr.1, 2002.
40
Aut.cit., Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după Al Doilea Război Mondial, Oradea, 1997, p.55.
41
Jindřich Pecka, “The Czech Resistance…”, pp.67-68.

29
Deşi desfiinţate formal, prin suspendarea drepturilor şi libertăţilor publice, în toamna
anului 1938, odată cu renunţarea la ordinea constituţională democratică, partidele politice au
încercat să supravieţuiască în forme diferite. Iniţial, cum Parlamentul continua să funcţioneze,
partidele mari au propus şi analizat posibilitatea reformării sistemului de partide, în sensul
simplificării sale. În decembrie 1938, a fost avansată reorganizarea sistemului de partide într-o
contrucţie bipolară, stânga-dreapta, cu Partidul Unităţii Naţionale şi Partidul Naţional al Muncii,
soluţie care nu a apucat să fie tradusă în practică datorită ocupării militare a Boemiei şi Moraviei
în martie 1939.
Distrugerea Cehoslovaciei, separarea teritoriilor sale, protectoratul german asupra celor
două unităţi politice, Boemia şi Moravia, pe de o parte, şi Slovacia, pe de alta, a reprezentat şi
finalul sistemului politic partidist rodat în cei douăzeci de ani interbelici42. De acum viaţa
politică a elitelor cehe, şi mai puţin a celor slovace, s-a dezvoltat pe trei direcţii: rezistenţa
internă, exilul de la Londra şi cel de la Moscova. Ceea ce a adus însă războiul în activitatea
tuturor acestor grupări a fost ideea necesităţii reformării radicale a sistemului politic, şi în special
al rolului pe care partidele politice urmau să îl joace în noul stat. Dezvoltată într-o paradigmă
culturalistă, analiza lui David Paul, a semnalat faptul că războiul şi efectele sale au fost diferit
resimţite de cehi şi slovaci. Dacă primii au perceput războiul ca pe o maximă umilinţă, rezultat al
trădării occidentului, ce a afectat valorile politice specifice şi coeziunea naţională, slovacii au
considerat iniţial că schimbările vor constitui un avantaj în sensul dezvoltării propriilor instituţii
politice, sfârşind prin a fi divizaţi între susţinerea proiectelor naţionalist-catolice şi cea de
rezistenţă împotriva protectorilor germani43.
Obligaţi să intre în activitatea de ilegalitate, hăituiţi de germani, o mare parte arestaţi şi
internaţi în lagăre de concentrare, liderii politici din fosta Cehoslovacie nu au găsit soluţii pentru
reluarea activităţii decât în vara anului 1939, când în continuitatea vechilor obişnuinţe o parte
dintre politicienii asociaţi grupării din Hrad şi ai Partidului Agrarian au fondat aşa numitele
„Centre Politice” la care au aderat şi alţi membri ai petka-ei44. Afectate de valul de represiuni

42
Vezi consistenta analiză făcută de Vojtech Mastny (The Czechs under Nazy Rule: The Failure of National
Resistance, 1939-1942, New York, 1971) evoluţiilor din primii ani ai războiului şi a efectelor acestora în plan
politic.
43
David W. Paul, The Cultural Limits of Revolutionary Politics. Change and Continuity in Communist
Czechoslovakia, New York, 1979, pp. 56-57.
44
Liderii Petka din Centrul Politic erau J. Nečas (social-democrat), F. Richter (naţional-socialist), L. Feierbend
(agrarian), L. Rašin (naţional-democrat) şi din partea Partidului Popular, monseniorul F. Hála, iar după emigrarea
acestuia, A. Procháska. Cf. Jindřich Pecka, “The Czech Resistance…”, p. 69, n.24.

30
comandat de germani, căruia i-au căzut victimă o mare parte dintre activiştii săi, o altă parte fiind
nevoiţi să se exileze, Centrele Politice au fost reorganizate în primăvara anului 1940, formând un
firav grup de conducere al Rezistenţei Interne. În toamna anului 1940, un grup de intelectuali de
stânga au lansat manifestul „Pentru Liberate. Pentru o Nouă Cehoslovacie”, în care se pronunţau
pentru un nou sistem politic, care să depăşească organizarea acestuia pe baza coaliţiilor de partid,
şi să deschidă porţile pentru intrarea în viaţa politică a noi grupuri, care să activeze în rezistenţă.
Acest document, adoptat de Centrele Politice şi de alte grupări din rezistenţă, în 1941, a stat la
baza dezvoltării, cel puţin în Boemia şi Moravia, a unui curent de opinie anti-partidist menit să
schimbe configuraţia politicii postbelice în întreaga Cehoslovacie. Ideea de rezistenţă într-un
front comun a luat locul formulelor avansate de partidele politice.
Exilul cehoslovac, reorganizat în Marea Britanie în jurul lui Edvard Beneš, a renunţat la o
organizare pe linii partinice în primii ani de război. Guvernul şi Consiliul de Stat, organizate la
Londra ca instituţii politice legitime ale Cehoslovaciei, erau în opinia lui Beneš organisme
compuse din indivizi şi nu din reprezentanţi ai unor partide. De abia în vara anului 1943,
conform celor relatate de Ladislav Feierbend, preşedintele din exil a considerat că venise
momentul ca membri Consiliului de Stat să înceapă să revitalizeze partidele politice, fără însă ca
sistemul partidist să depăşească două sau trei componente45. Comprimarea sistemului de partide
urma să fie în concepţia lui Beneš coroborată cu un set de reforme în plan social şi economic
care să asigure bazele politice ale noii republici cehoslovace. În orice caz, fuziunile dintre
diferitele partide pe etaje ale spectrului politic (stânga, centru, dreapta), aşa cum dorea liderul
exilului, urmau să conducă la o balansare a acestuia înspre formaţiunile de orientare socialistă,
chiar dacă la acea dată comuniştii încă nu se arătau dispuşi la o astfel de colaborare.
La Moscova, pe de altă parte, se configura un alt sistem politic pentru Cehoslovacia
postbelică, în care locul central urma să fie luat de Partidul Comunist Cehoslovac (PCC). Era
vorba de un sistem în care, fructificând preeminenţa stângii politice din exil şi limitând
exprimarea celorlalte curente politice, urma a fi instaurată hegemonia PCC în viaţa publică.
Înfiinţat în 1921, după o încercare eşuată de revoluţionare a Cehoslovaciei, în decembrie
1920, Partidul Comunist din Cehoslovacia a reprezentat excepţia de la regula ilegalizării politice
din statele din centrul şi estul Europei în perioada interbelică. Reunind nu doar facţiunea
stângistă din Partidul Social-Democrat, ci şi minorităţile nemulţumite, germană, maghiară şi

45
Ibidem, p. 70.

31
ruteană, PCC a reuşit pe parcursul perioadei interbelice să navigheze ideologic şi politic în
tolerantul spaţiu public din Cehoslovacia. Explicaţiile supravieţuirii sale legale în perioada
interbelică nu sunt legate doar de reala democraţie ce funcţiona în privinţa dreptului de asociere
şi exprimare a opiniilor politice, cât mai ales de adaptarea politicilor sale la moderaţia ce a
caracterizat transformările economice şi sociale din Cehoslovacia. Apoi, cum nu era singurul
partid care vorbea de o construcţie centralistă şi artificială a statului cehilor şi slovacilor – sudeţii
germani şi popularii conduşi de Hlinka în Slovacia devenind adevăraţi campioni în acest sens din
anii ’30 – PCC a reuşit să rămână nu doar legal, ci să şi obţină procente semnificative în
alegerile parlamentare: în 1925 a reuşit să devină al doilea partid ca număr de locuri în Parlament
(41), fiind votat de aproape un milion de persoane46. La sfârşitul anilor ’20, pe fondul
desfăşurării unor acţiuni subversive, comuniştii şi-au pierdut din suportul electoral. Revitalizarea
partidului s-a produs odată cu venirea în fruntea sa a lui Klement Gottwald, cel care şi-a propus
nu doar să bolşevizeze partidul, ci să îl şi stalinizeze, lucru pe care l-a reuşit la sfârşitul decadei.
Principalul adversar politic al comuniştilor, în toată perioada interbelică, a fost Partidul
Social-Democrat, deşi în mai multe rânduri aceştia au propus, în pofida violentei şi abjectei
campanii lansate de comunişti împotriva lor, o unificare a celor două forţe de stînga. Cu excepţia
scurtei perioade de la mijlocul deceniului patru, când politica de front popular a adus o stare de
acalmie în relaţiile PSD-PCC, raporturile dintre cele două partide au fost cu precădere
antagonice. În 1939, după ce Cominternul a revenit la sloganul „socialismului fascist”, Klement
Gotwald, unul dintre liderii PCC, a declarat că misiunea partidului său era aceea de a „lupta
împotriva partidelor social-democrate”47 şi, rămânând pe criteriile stricte ale luptei de clasă, de a
organiza acţiuni greviste, şi nu de a activa împotriva naziştilor şi a participa la lupta de eliberare
naţională.

46
Cea mai consistentă reconstituire a organizării şi activităţii PCC în perioada interbelică rămâne lucrarea lui
Jacques Rupnik, Histoire du Parti Communiste Tchécoslovaque, Paris, Presses de la Fondation Nationale des
Sciences Politiques, 1981.
47
Jindřich Pecka, “The Czech Resistance…”, p.75.

32
Iugoslavia interbelică. Specificităţile procesului politic între democraţie şi
autoritarism, 1919-1941.

Fără a ne propune o trecere în revistă a tuturor aspectelor vieţii politice din Iugoslavia, în
această perioadă, studiate şi analizate suficient şi nuanţat48, pe parcursul acestui capitol ne vom
opri asupra unor fenomene semnificative ale procesului politic din perspectiva dinamicii
procesualităţii electorale.
Dincolo de unele interpretări revizioniste, procesul de unificare a teritoriilor dominate de
slavii sudici a fost determinat de dorinţa principalelor popoare din regiune de a trăi în interiorul
unui singur stat, o monarhie constituţională, sub dinastia Kargeorgevici, exprimată ca atare, în
declaraţia comună a guvernulul sârb şi a Comitetului Iugoslav adoptată în insula Corfu, în iulie
1917. Până la încheierea armistiţiului de la Padova, între Austria şi puterile Antantei, pe
teritoriile locuite de slavii din fosta dublă monarhie, fuseseră structurate instituţii specifice care
să reprezinte interesele acestora şi care controlau politic aceste teritorii. Consiliul naţional al
sârbilor, croaţilor şi slovenilor a instituit la 29 octombrie un guvern, la Zagreb, care a proclamat
unirea teritoriilor locuite de aceste naţionalităţi pe cuprinsul imperiului şi a chemat la unirea cu
Serbia şi Muntenegru. La Belgrad, la 1 decembrie 1918, în urma acceptării de către prinţul regent
Alexandru a declaraţiei Consiliului Naţional de la Zagreb, a fost semnat actul de naştere al
Regatului Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor, denumire ce a rămas în vigoare până în 1929, când în
urma loviturii de stat regale, statul a luat denumirea de Iugoslavia49.
Trimiterea la procesul de unificare are o mare relevanţă pentru felul în care a fost
dimensionat sistemul politic din statul iugoslav în perioada postbelică. Uniunea benevolă a
ridicat probleme majore, deoarece fiecare dintre principalele naţiuni constitutive îşi imagina
viitorul stat ca având o structură politică internă diferită. Moştenirile culturale şi politice istorice,
diferenţele etnice şi economice, au condus la o abordare diferită din perspectiva elitelor politice a
procesului de unificare administrativă, juridică şi legislativă. Dacă sârbii au fost partizanii unei
48
Din lunga listă a scrierilor dedicate perioadei vom nota excelentele studii monografice ale lui Stevan Pavlowitch,
Yugoslavia, London, 1971 şi The Improbable Survivor – Yugoslavia and Its Problems, 1918-1988, Columbus, 1988.
49
Consistente reconstituiri ale evenimentelor şi proceselor unificării la: Ivo J. Lederer, „Nationalism and
Yugoslavs” in Peter F. Sugar, Ivo. J. Lederer, Nationalism in Eastern Europe, Seattle, 1969, pp.403-436; idem,
Yugoslavia at the Paris Peace Conference, New Haven, 1963; Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolul al XX-
lea, vol. II, Iaşi, 2000, pp.135-141; John R. Lampe, Yugoslavia as History. Twice there was a country, Cambridge
University Press, 1996, pp. 99-111; Joseph Rothschild, The East Central Europe between the Two World Wars, vol.
IX în seria A History of East Central Europe, Peter şi Donald W. Treagold, eds., University of Washington Press,
Seattle, 1974; Stevan K Pavlovitch, Istoria Balcanilor. 1804-1945, Polirom, Iaşi, 2002.

33
Iugoslavii unitariste, croaţii şi slovenii s-au pronunţat pentru o structurare federalistă a noului
stat. Dincolo de victoria sârbilor, care au extins propriul sistem adminsitrativ asupra întregului
teritoriu, exercitând un control prin intermediul guvernului asupra armatei, poliţiei şi finanţelor,
se cuvine să remarcăm că cei doi ani ce au urmat declaraţiei de unire au fost marcaţi de dispute
cu privire la viitoarea constituţie a statului Iugoslav.
Misiunea de a pregăti adoptarea constituţiei a revenit Parlamentului Naţional Provizoriu
constituit la 10 decembrie 1918, prin numirea, în acord cu proporţiile deţinute în adunările de
dinaintea războiului, de către partidele politice din diferitele provincii a 296 de reprezentanţi50.
Fără a putea înregistra reuşite în activitatea legislativă, cu excepţia unei uniuni vamale, adunarea
parlamentară a reuşit să adopte legea electorală – în septembrie 1920 - pe baza căreia au fost
organizate, în noiembrie 1920, alegerile pentru Adunarea Constituantă. Modernă în concepţie şi
în acord cu aranjamentele electorale ale vremii, legea electorală instituia sistemul de reprezentare
proporţional pe baza votului universal, secret şi direct, exprimat de populaţia masculină de peste
21 de ani51. Erau exceptaţi de la dreptul de vot universal cei care aveau dublă cetăţenie (cca. 1
milion de germani şi maghiari rezidenţi în Voivodina) şi femeile. Un atare sistem electoral
favoriza continuitatea structurilor politice antebelice, în acord cu reprezentarea geografică şi cu
loialităţile etnice şi religioase. Ca urmare, reprezentarea în Adunarea Constituantă, stabilită în
urma prezenţei la vot a peste 65% din populaţia având acest drept, la 28 noiembrie 1920, a
consacrat o dominaţie a partidelor tradiţionale din Serbia, Partidul Radical (în continuare PRS)
condus de Nicola Pašić (91 de reprezentanţi) şi Partidul Democrat (PD), format în urma
contopirii Partidului Radical Independent din Serbia, având ca lider pe Ljuba Davidović, şi
Partidului Independent Sârb din Croaţia, condus de Svetozar Pribićević (92 reprezentanţi). Pe
locul al treilea s-a situat surprinzător nou înfiinţatul Partid Comunist (PCI), care a reuşit să obţină
58 de locuri în adunare, din mai multe provincii52, urmat de Partidul Republican Ţărănesc din

50
Serbia, Macedonia şi Kosovo aveau 84 reprezentanţi, Croaţia 62, Bosnia-Herţegovina 42, Slovenia 32, Voivodina
24, Dalmaţia şi Muntenegru câte 12, Istria 4. Singurii reprezentanţi aleşi proveneau din Kosovo şi Macedonia, restul
fiind numiţi de către partidele politice. În dezavantaj s-au aflat Partidul Ţărănesc Croat – căruia i-au fost oferite 2
locuri şi au fost refuzate – şi Partidul Comunist. Cf. John R. Lampe, Yugoslavia as History, p. 119.
51
Una dintre criticile cele mai vehemente făcute acestei legi era aceea că prevedea alegerea reprezentanţilor în acord
cu recensământul din 1910, neînregistrând schimbările demografice din diferitele provincii, ceea ce era în avantajul
sârbilor. R.J. Crampton (Europa răsăriteană în secolul al XX-lea ...şi după, Bucureşti, 2002, p. 158) semnala faptul
că pentru alegerea unui reprezentant la Belgrad erau necesare 2737 voturi, în timp ce la Zagreb erau necesare 4954
voturi.
52
Înfiinţat în aprilie 1919, la Belgrad, Partidul Comunist a primit procentele de vot cele mai mari în Macedonia şi
Muntenegru (cca. 38%), dar şi în Dalmaţia, Voivodina şi Serbia a reuşit să obţină peste 10%, transformate în 58 de

34
Croaţia (PŢC), al cărui lider era Stepan Radić, ce obţinuse peste jumătate din voturile din această
provincie, având 50 de deputaţi, de partidele clericale din Slovenia şi Croaţia, cu 27 locuri, de
musulmanii bosniaci cu 24 locuri, şi de social-democraţi cu 10 locuri. La scurt timp după
convocarea Constituantei, deputaţii comunişti şi ţărăniştii din Croaţia s-au retras din adunare,
primii fiind interzişi, ceilalţi refuzând să participe la orice negociere ce nu avea în vedere o
federare a Iugoslaviei, astfel încât dezbaterile pe marginea actului fundamental s-au purtat în
lipsa principalelor partide de opoziţie. Asigurându-şi suportul reprezentanţilor musulmani, Pašić
şi Pribićević, exponenţii alianţei radical-democrate, au impus un aranjament constituţional
apropiat de modelul celui adoptat în Serbia în 1903. Dezbaterile din Adunare s-au concentrat pe
patru mari probleme: numele statului, statutul bisericii şi religiilor, existenţa celei de a doua
camere şi, cea mai importantă, natura adminsitraţiei locale. Dacă numele a rămas cel convenit în
decembrie 1918 şi s-a statuat deplina egalitate şi toleranţă a religiilor, problema celei de a doua
camere şi cea a adminsitraţiei locale a fost discutată în proiectele croate şi slovene care au propus
scheme federale de organizare a statului53 şi decisă de proiectul depus de coaliţia sârbă radicalo-
democrată în mai 1921. Conform acestuia puterea legislativă urma să fie exercitată de rege şi un
de un corp parlamentar unicameral - Skupştina – ales pe baza votului masculin, universal, direct
şi secret, iar organizarea statului era unitară şi centralizată, diriguitorii celor 33 de districte fiind
numiţi şi dependenţi de Ministerul de Interne, iar acestor structuri administrative le era interzis să
realizeze combinaţii de natură regională54. La 28 iunie 1921, Adunarea Constituantă a adoptat
proiectul guvernamental de constituţie cu o majoritate relativă şi în lipsa celor peste 160 de
deputaţi anticentralişti, ceea ce punea dintru început sub semnul întrebării continuitatea
legitimităţii ideii iugoslave şi a consensului care stătuse la baza unificării din 1918.
Dificultăţile unificării au fost resimţite nu doar pe palierul vieţii politice. Economia şi justiţia
au fost domenii în care până în 1929 s-au păstrat vechile structurări. Legislaţia în materie
juridică, codurile şi procedurile judiciare au rămas intacte în diferitele provincii, ceea ce l-a făcut

locuri în constituantă. Vezi formarea şi activitatea partidului în legalitate la Ivo Banac, „The Communist Party of
Yugoslavia During the Period of Legality, 1919-1921”, in Ivo Banac, ed., The Class War after the Great War: The
Rise of Communist Parties in East Central Europe, Boulder, 1982, pp. 188-230.
53
Vezi discuţia asupra acestor proiecte în Charles Beard, George Radin, The Balkan Pivot: Yugoslavia, New York,
1929, apud. J.R. Lampe, Yugoslavia as History, pp. 124-125.
54
Aceste districte nu au fost constituite pe aliniamente istorice sau pe unele care să ţină seama de interese
economice, sociale sau etnice, fiind separate în 4 până la 24 judeţe fiecare. Prefecţii numiţi în acestea - conform legii
trebuiau să aibă cel puţin 15 ani experienţă în administraţia guvernamentală – erau în majoritatea lor sârbi, chiar
dacă populaţia era de altă etnie. Vezi J. Rothschild, The East Central Europe between the Two World Wars, pp. 202-
210.

35
pe Leonard Cohen să concluzioneze că, cel puţin în acest domeniu, a existat un federalism „de
facto”55. Şi în economie evoluţiile s-au perpetuat într-un cadru relativ regional. Reforma agrară a
fost singura măsură luată de autorităţile centrale care a afectat societatea iugoslavă în ansamblul
său, chiar dacă la 10 ani de la adoptarea ei doar 10% din teritoriile agricole fuseseră
redistribuite56. Ceea ce era mai important este faptul că la un deceniu de la adoptarea
Constituţiei, viaţa economică continua să aibă cadre provinciale, dezvoltarea economică fiind
inegală, iar structura ocupaţională rămăsese relativ aceeaşi: peste 76% din populaţie continua să
trăiască de pe urma activităţilor agricole, 10% din activităţi industriale şi meşteşugăreşti, 4% din
comerţ, transporturi şi bănci, funcţionarii, armata şi liber profesioniştii ocupând restul pieţei de
muncă57.
Loialităţile politice regionale, perpetuarea partidelor politice etnice şi confesionale,
incapacitatea liderilor politici de a realiza construcţii politice reprezentative la nivel naţional, dar
şi continua fragmentare a reprezentării, generată de sistemul proporţional, combinată cu o
scădere a participării electoratului, a făcut dificilă construcţia de alianţe politice parlamentare
care să confere stabilitate guvernamentală. Multipartidismul (după unii autori chiar un pluralism
partidist extrem58) şi proporţionalitatea electorală au făcut necesară coabitarea radicalilor, în
alianţe nu doar cu partidele mici, ci şi cu principalele partide rivale. Supremaţia sârbilor în
domeniul construcţiei politice şi administrative, consacrată constituţional, nu a evoluat la fel de
sigur în planul procesului politic. Formal, la nivel instituţional, aceasta a fost asigurată aparent
prin faptul că cele 24 de cabinete care au funcţionat în perioada 1918-1929 au fost conduse, cu
excepţia unuia, de premieri sîrbi. Şi la nivel portofoliilor ministeriale sârbii au deţinut, în această
perioadă o majoritate confortabilă59. Cu toate acestea, viaţa politică a fost caracterizată de o
maximă instabilitate guvernamentală, rezultat al schimbării bruşte a strategiilor de alianţă ale
principalelor partide politice. Deşi între 1921 şi 1926, până la moartea sa, Pašić a condus 10
cabinete, nici unul dintre acestea nu a beneficiat de o susţinere parlamentară consistentă, fiind

55
Leonard J. Cohen, The Socialist Pyramid, Elites and Power in Yugoslavia, Oackville, Ontario, 1989, pp. 258-263.
56
J.R. Lampe, Yugoslavia as History, pp. 146-148.
57
Ibidem, tabelul 5.2, p. 149.
58
Vezi discuţia la Vojislav Koštunica and Kosta Čavoški, Party Pluralism or Monism. Social Movements and the
Political System in Yugoslavia, 1944-1949, Boulder, 1985, p.19, n.24.
59
Este vorba de ultimul cabinet, cel condus de monseniorul Anton Korošek din iulie 1928, până în ianuarie 1929.
Vezi suprareprezentarea sârbilor la nivel guvernamental la Wayne S. Vucinich, „Interwar Yugoslavia”, in Wayne S.
Vucinich, ed., Contemporary Yugoslavia: Twenty Years of Socialist Experiment, Berkley, 1969, p. 10-11, apud.
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, p.143.

36
nevoit să apeleze la alianţe cu principalii săi competitori, democraţii din Serbia şi Bosnia, fie la
cele cu duşmanii ţărănişti din Croaţia.
Până în 1925, Partidul Republican Ţărănesc Croat a fost principalul adversar politic al
partidelor sârbeşti. Liderul acestuia, Stepan Radić, politician dinamic, cu un caracter vulcanic, a
reuşit să-şi menţină partidul la o cotă electorală constantă, chiar dacă a fost în permanenţă acuzat
de către politicienii sârbi de subminare a statului iugoslav, fiind arestat în mai multe rânduri. În
urma participării, în 1924, la lucrările Internaţionalei ţărăneşti (Krestintern), organizate sub
auspiciile Cominternului, autorităţile de la Belgrad au scos partidul său în afara legii, el şi
principalul său colaborator, Vladko Macek, fiind duşi din nou la închisoare. Cum rezultatele
alegerilor din februarie 1925 au situat PŢC la un nivel apropiat de rezultatul obţinut în 1923 (67
de locuri faţă de 70), Radić a decis să renunţe la nerecunoaşterea constituţiei şi să coopereze cu
radicalii. Ca semn al schimbării sale de atitudine, a renunţat la particula republicană a numelui
partidului şi a anunţat că va participa chiar şi la activitatea guvernamentală. Ceea ce s-a şi
petrecut, membrii PŢC luându-şi locurile în Skupştina, patru dintre liderii săi – între care şi
Radić, numit ministru al educaţiei în locul lui Pribićević – fiind cooptaţi în noul guvern condus
de Pašić.
Atunci când părea că elitele politice iugoslave găsiseră calea de a colabora, la începutul
anului 1926, regele Alexandru a decis să intervină, în contextul acuzaţiilor de corupţie adresate
fiului lui Pašić, refuzând să îi mai acorde acestuia postul de prim-ministru. Numirea unui alt
radical, Nicola Uzunović, lung timp ministru al lucrărilor publice, în aceast poziţie nu a adus şi
necesara linişte politică. Cele patru cabinete conduse de acesta pe parcursul anului 1926 au dus la
distrugerea marii alianţe dintre PRS, PŢC şi Partidul Democrat Independent60, la sfârşitul anului
ţărăniştii croaţi retrăgându-se din cabinet alături de democraţii lui Pribićević. Radicalii au intrat
şi ei într-o perioadă de criză, în urma decesului lui Pašić, din decembrie 1926, pierzându-şi
unitatea şi prezentându-se în alegerile din septembrie 1927 cu trei liste separate în Serbia şi
Bosnia.
Rezultatele alegerilor din 1927 în loc să rezolve criza politică au dus la adâncirea acesteia.
Cum proporţiile de reprezentare au rămas relativ aceleaşi (vezi tabelul 1), regele a oferit iniţial
mandatul lui Radić, pentru a stopa guvernările dominate de radicali. Acesta nu a reuşit să obţină
sprijinul nici unei facţiuni radicale, aşa încât şi-a predat mandatul. Rezultatul a fost formarea

60
Partid format şi condus de Pribićević, după ruptura de Democraţii din Serbia, în 1924.

37
unui nou guvern dominat de radicali, minoritar din perspectiva susţinerii parlamentare.
Divergenţele din sânul radicalilor şi intrarea în dezbaterea publică a Convenţiilor comerciale
semnate cu Italia la Nettuno61, înaintate spre ratificare Parlamentului, au dus la o tensionare
majoră a vieţii publice. Opozanţi ai acestor aranjamente economice, foştii inamici Radić şi
Pribićević au decis formarea unei alianţe în opoziţie – numită Blocul Democratic - care să se
opună ratificării. După aprinse dezbateri în presă, demonstraţii în Dalmaţia şi mai apoi în marile
oraşe, în mai 1928, problema a ajuns în Parlament. Starea de tensiune a dus nu doar la depăşirea
limitelor în privinţa limbajului politic, ci şi la focuri de armă în clădirea Skupştina-ei. La 20 iunie
1928, un deputat sârb naţionalist, din Muntenegru, a tras mai multe focuri de revolver asupra
liderilor opoziţiei. Nepotul lui Radić a murit pe loc, alţi trei deputaţi croaţi au fost răniţi uşor, iar
liderul PŢC a fost grav afectat de un glonte care i-a provocat o rană la stomac. Rana s-a dovedit
în cele din urmă a-i fi fatală, în august 1928, Radić decedând la Zagreb.
Escaladarea tensiunilor a continuat, deputaţii PŢC, PDI şi o parte a membrilor PD părăsind
lucrările Parlamentului, chiar dacă regele l-a numit în funcţia de premier, într-un guvern de
consolidare naţională, pe monseniorul Anton Korošec, liderul Partidului Popular Sloven (PPS).
Pribićević şi succesorul lui Radić la conducerea PŢC, Vladko Maček au considerat că era
momentul pentru o reorganizare structurală a statului iugoslav pe baze federale. Respingerea
propunerilor venite din Croaţia şi Bosnia de către radicali, uciderea de către trupele de poliţie a
12 studenţi protestatari la Zagreb, la 1 decembrie 1928, neînţelegerile apărute în Parlament pe
tema numirii unui general sârb ca prefect la Zagreb, au condus la demisia lui Korošec, la 30
decembrie 1928. Acesta a fost momentul în care regele Alexandru a decis să intervină brutal şi
decisiv în viaţa publică, dizolvând, la 6 ianuarie 1929, Skupştina – deşi nu avea acest drept – şi
interzicând activitatea partidelor politice etnice, în numele găsirii unor noi căi spre iugoslavism.
Era sfârşitul regimului politic parlamentar şi începutul dictaturii regale.
Într-o atât de agitată viaţă politică, mecanismul reglator al sistemului politic ar fi trebuit să fie
cel electoral. Conform Constituţiei Vidovdan alegerile pentru reprezentanţa naţională urmau să
aibă loc din patru în patru ani, însă fragilitatea coaliţiilor politice a făcut ca în deceniul al treilea

61
Starea de antagonism instituită între Italia şi statul iugoslav, după venirea la putere a lui Mussolini, a fost întreruptă
de negocierile prin care Italia a oferit reglementarea statutului oraşului Fiume. În ianuarie 1924 a fost încheiat un
tratat, la Roma, între cele două state care rezolva nu doar disputa teritorială, ci stabilea şi un acord de prietenie
încheiat pe cinci ani. În iulie 1925, după negocieri intense, la Nettuno au fost semnate mai multe convenţii
comerciale care avantajau comerţul Italiei şi care îi nemulţumeau pe slavii din vest, croaţi şi sloveni. Cf. J.R. Lampe,
Yugoslavia as History, p. 154.

38
acestea să aibă loc din doi în doi ani: 1923, 1925, 1927. O evaluare a acestor scrutinuri62, poate fi
extrem de ilustrativă pentru evoluţia sistemului partidist în funcţie de loialităţile regionale, etnice
şi confesionale.

Tabel 1. Distribuţia mandatelor în alegerile parlamentare din anii ’20.

Partid politic/alegeri(mandate) 1920 1923 1925 1927


Partidul Radical 91 108 143 112
Partidul Democrat 92 51 37 61
Partidul Democrat Independent - - 21 22
Partidul Comunist 59 - - -
Partidul Ţărănesc Croat 50 70 67 61
Uniunea Agrară 39 11 3 9
Partidul Popular Sloven 27 24 21 21
Organizaţia Musulmană Yugoslavă 24 18 15 17
Social Democraţi 10 - - 1
Alţii 27 31 8 11
Total mandate 419 313 315 315

Sursa: Enciklopedia Jugoslavije, vol. III, Zagreb, 1983, p. 269, apud J. R. Lampe, Yugoslavia as
History, p. 135.

O primă constatare care s-ar putea face pe marginea rezultatelor obţinute de partidele
politice în alegeri ar fi aceea că etnicismul şi nu ideologiile au determinat distribuţia locurilor
parlamentare, în această perioadă. Partidul Radical, principalul actor politic al deceniului trei, a
obţinut în alegerile ce au urmat adoptării actului constituţional, constant, mai mult de o treime
din voturi, aproape toate venite din partea populaţiei sârbeşti. Din acelaşi rezervor etnic s-a
alimentat şi Partidul Democrat, cu precizarea că în cazul acestuia, o parte importantă a voturilor
obţinute au provenit din Bosnia-Herţegovina. Partidul Ţărănesc Croat aşa cum era de aşteptat a
obţinut, în exclusivitate, voturile croaţilor, după cum şi principalul partid sloven – Partidul
Popular Sloven – şi cel al minorităţii musulmane, au atras sprijinul conaţionalilor şi
coreligionarilor lor. Singurele partide care au asumat o condiţie determinată ideologic – Partidul
Comunist, în principal datorită suspendării activităţii sale, precum şi social-democraţii şi
agrarienii, prin redistribuirea voturilor - au intrat în regres pe măsură ce sistemul politic s-a
aşezat.
62
O excelentă şi nuanţată trecere în revistă a proceselor electorale în anii ’20 la J. Rothschild, The East Central
Europe between the Two World Wars, pp. 205-280.

39
Apoi, deşi se poate observa o relativă stabilitate a procentelor şi locurilor parlamentare,
obţinute de principalele partide politice, tendinţa descrescătoare este evidentă, ceea ce, coroborat
cu scăderea participării electoratului – în 1925 participaseră 77% din cei cu drept de vot, iar în
1927, doar 69% se mai prezentaseră la urne -, ne indică nu doar o fragilizare a corpului electoral,
ci şi o scădere a încrederii în funcţionarea sistemului politic bazat pe guvernări în coaliţie. La
această evoluţie o contribuţie esenţială a avut-o faptul că instabilitatea guvernamentală nu înceta
nici după alegeri, iar cutuma constituţională conform căreia regele avea misiunea de a numi
primul ministru a afectat nemijlocit rezultatele obţinute în alegeri. Mai ales de la mijlocul
decadei, regele Alexandru a înţeles să numească în funcţia de premier persoane care nu aveau
suficientă reprezentativitate pentru a forma coaliţii guvernamentale stabile, astfel că guvernele
minoritare fie nu primeau investitura, fie cădeau în urma respingerii unor proiecte de lege de
către opoziţia parlamentară.
Dincolo de cifre, este important să semnalăm faptul că, la fel ca şi în alte state din
regiune, calitatea democratică a procesul electoral a fost afectată de interpretări particulare ale
legislaţiei electorale şi de ingerinţe ale administraţiei în campaniile electorale şi în cursul votării.
Cea mai criticată dezvoltare politică a desfăşurării procesului electoral, cel puţin în primele trei
scrutinuri, a fost cea legată de numărul celor care aveau drept de vot. Calcularea lor pe baza
recensământului din 1910 a condus la o suprareprezentare a părţii sârbeşti a corpului electoral, în
plus, intervenţiile permanente ale forţelor Ministerului de Interne împotriva minorităţilor din
Kosovo, Macedonia şi Voivodina, a dus la absenţa masivă a acestora din faţa urnelor, în scrutinul
din 1923. De altfel, din cauza acţiunilor poliţiei în campania electorală din 1923, în Croaţia şi
Bosnia-Herţegovina, lupta politică a degenerat, apărând conflicte violente între diferitele
comunităţi, în ceea ce un istoric sârb a numit, „cele mai violente alegeri din anii ’20”63. Chiar
dacă în scrutinul din 1925, violenţele au scăzut în intensitate, corupţia a fost mult mai prezentă,
aceasta şi datorită faptului că PŢC nu a putut să-şi numească observatori în secţiile de votare.
Instaurarea regimului personal al regelui Alexandru nu a reuşit să confere mai multă
stabilitate vieţii politice, chiar dacă majoritatea liderilor politici au acceptat la început
restructurarea produsă de acesta. Iniţial, toate puterile în stat au trecut în mâinile monarhului,
care a suspendat activitatea tuturor organizaţiilor social-politice cu bază regională, etnică sau

63
Branislav Grogorević, Parlament i političe stranke u Jugoslaviji, 1919-1929, (Parlamentul şi partidele politice în
Iugoslavia, 1919-1929), Belgrad, 1979, pp. 138-149.

40
religioasă, a instituit cenzura, interzicând publicarea a peste o treime din ziarele ce apăreau pe
motiv de afiliere politică. Joseph Rothschild, în analiza începuturilor dictaturii regale, a subliniat
energia reformelor instituţionale întreprinse în domeniul politic, adminsitrativ, juridic şi
educaţional64. Cele 163 de decrete emise de rege, pe parcursul primului an al regimului său, au
restructurat Iugoslavia65, fără însă a-i mulţumi pe politicienii acesteia. Mai ales reforma
administrativă, din octombrie 1929, prin care cele 33 de districte au fost dizolvate în 9 provincii
mai mari – banovine – structurate pe criterii geografice, ce nu urmăreau specificităţile etnice şi
regionale66, a stârnit cele mai multe controverse. Croaţia, pe râul Sava şi Muntenegru, pe Zeta,
aveau aliniamente istorice în configuraţia administrativă, chiar dacă o parte din teritoriile lor
istorice erau alipite altor provincii. Teritoriile istorice ale Bosniei erau incluse în patru unităţi
administrative, nici una dintre acestea neavând o majoritate musulmană, iar cele ale Serbiei, deşi
împărţite tot în patru, asigurau o majoritate etnică sârbească. De asemenea, distrugerea vechilor
autonomii ale musulmanilor bosniaci, uniţi de acum într-o singură unitate islamică iugoslavă,
împreună cu turcii din Macedonia şi albanezii din Kosovo, precum şi închiderea şcolilor
religioase în Slovenia, au dus la adâncirea nemulţumirilor politice, astfel încât principalii lideri
politici ai croaţilor, slovenilor, sârbilor prečani şi musulmanilor din Bosnia şi-au retras sprijinul
faţă de politica monarhului intrând într-un conflict deschis cu acesta de la sfârşitul anului 1929.
Iniţial regele a reacţionat dur, arestându-l pe Pribićević şi orchestrând o acţiune juridică
împotriva lui Maček, însă în faţa presiunilor externe şi a creşterii nemulţumirilor din provincii a
decis să reconfigureze regimul politic, prin adoptarea unei noi constituţii, în septembrie 1931,
prin care renunţa la dictatură, instituind un regim autoritar, interpretat de unii istorici ca fiind
specific unei democraţii dirijate.
Din perspectivă electorală mutaţiile produse de noul aranjament constituţional, au condus
la restrângerea drepturilor politice şi civile ale populaţiei şi la o reconstruire instituţională a
sistemului politic pe baze autoritare. Parlamentul era divizat în două camere: Skupştina, formată
din 303 deputaţi aleşi pe baza votului deschis (ridicare de mâini), universal, direct, al populaţiei
masculine, şi un Senat ai cărui 96 de membrii erau jumătate nominalizaţi de monarh şi restul

64
J. Rothschild, The East Central Europe between the Two World Wars, pp. 257-259.
65
La 3 octombrie 1929 numele oficial al statului a devenit Regatul Iugoslaviei.
66
Văile principalelor rîuri au devenit graniţele acestor unităţi administrative, ale căror nume era inspirat de cel al
fluviilor respective: Savska (Croaţia), Primorska (Dalmaţia), Dravska (Slovenia), Vrbska (Croaţia, vestul Bosniei-
Herţegovina), Dunavska (Voievodina), Drinska (Serbia şi Bosnia-Herţegovina), Vardarska (Macedonia), Moravska
(Serbia) şi Zetska (Muntenegru).

41
aleşi indirect din rândul consiliilor banovinelor67. Cum partidele politice rămâneau desfiinţate, se
instituia un mecanism electoral tipic pentru regimurile autoritare, anume votul pe liste de
candidaţi independenţi, constituite după reguli extrem de restrictive. Conform acestora pentru ca
o listă să poată fi acceptată în competiţia electorală ea trebuia să obţină 60 de semnături din cele
300 de districte electorale în care fusese împărţită Iugoslavia şi 200 din districtele unde urma să
fie depusă. O atare măsură era menită să ducă la constituirea de conglomerate politice, capabile
să obţină reprezentare la nivel naţional68. Mai mult, în lege, se preciza, pentru a se evita
guvernarea în coaliţie, faptul că învingătoare era declarată lista care obţinea o pluralitate de
voturi, ceea ce se traducea prin acordarea a două treimi din locurile din Camera inferioară.
Alegerile ce au avut loc în noiembrie 1931, în condiţiile noii legi electorale, au adus o
participare electorală scăzută, mai ales în zonele nedominate de sârbi (35% în Croaţia). Lista
propusă de guvern a obţinut peste 60% din voturi, iar sârbii îşi continuau dominaţia asupra
legislativului, având 219 din cele 306 locuri, comparativ cu cele 55 obţinute de croaţi, 25 de
sloveni, 3 de bosniacii musulmani, câte 2 pentru macedoneni şi muntenegreni şi câte unul pentru
germani şi maghiari69. Legislaţia electorală, neîndeplinirea promisunilor regale cu privire la
autonomia administrativă a banovinelor, la care s-au adăugat efectele crizei economice, au
generat o nouă strategie a opoziţiei, care a solicitat – pe fondul instabilităţii guvernamentale – în
noiembrie 1932, renegocierea constituţiei şi acordarea autonomiei culturale a provinciilor
istorice, în aşa-numitul document de la Zagreb, în 12 puncte70. Răspunsul regelui a fost negativ
la principalele cereri, el acceptând totuşi amendarea legii electorale, în sensul reducerii
numărului de semnături (30) şi de districte (150) pentru depunerea unei liste în alegeri. Fără a
modifica substanţa legii, regele a deschis calea spre participarea limitată a opoziţiei în viaţa
politică. În paralel însă, în baza Legii pentru Protejarea Statului, la începutul anului 1933 i-a
arestat pe principalii lideri ai opoziţiei: Maček, Korošec, Trumbić şi trei conducători ai
bosniacilor musulmani. Aceştia au rămas acolo până la asasinarea regelui Alexandru, în 1934.

67
Regele îşi luase măsuri de precauţie, reţinându-şi un drept de veto, pentru cazul în care era necesar arbitrajul între
cele două camere (art.64). Vezi evaluarea constituţiei din 1931 în: B. Mirkine-Guetzevich, Les constitutions de
l’Europe nouvelle, II-éme édition, Paris, Librairie Delgrave, 1930; Ioan Scurtu, coord., Structuri politice în Europa
centrală şi de sud-est (1918-2001), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, pp. 31-33.
68
În acest sens, în 1931, a fost format un Partid Naţional Iugoslav de către membrii Parlamentului ales în acelaşi an,
având o structură determinată de interese electorale şi nu de obiective de natură organizatorică.
69
J.R. Lampe, Yugoslavia as History, p. 167.
70
Elaborarea şi susţinerea acestui document, cunoscut sub numele de punktacije, a aparţinut PŢC, PDI,
Federaliştilor din Croaţia, şi a fost urmată de o cerere similară a slovenilor, în decembrie 1932. Ibidem, p. 167-168.

42
Moartea violentă a monarhului s-a datorat radicalizării anumitor grupuri politice din
spaţiul iugoslav. Imediat după instaurarea regimului său comuniştii, macedonenii din ORIM şi
ustaşii croaţi71 au început să adreseze chemări la revoltă violentă şi să încerce să organizeze
acţiuni care să destabilizeze viaţa publică. După mai multe încercări eşuate, în 9 octombrie 1934,
la Marsilia, regele Alexandru şi ministrul de externe francez Louis Barthou, au căzut victimă
atacului terorist organizat de ustaşi şi de liderii ORIM. Moartea violentă a regelui a avut, pe
lângă efectele constituţionale – instituirea regenţei pe perioada minoratului regelui Petru – şi
menirea de a da un suflu nou şi o nouă şansă politică statului iugoslav. Eliberarea liderilor
politici arestaţi până la sfârşitul anului 1934 a anunţat schimbarea de optică a regenţei conduse
de vărul fostului monarh, prinţul Paul. Apropiat de Marea Britanie acesta a reorganizat guvernul
şi a anunţat organizarea de alegeri în mai 1935. Bineînţeles că lista guvernamentală a reuşit să
obţină pluralitatea de voturi necesară pentru formarea guvernului (60,6%), însă Blocul Opoziţiei,
format de Maček împreună cu PDI şi bosniacii musulmani a reuşit să obţină pe o listă proprie
37,4% din suportul electoral.
Cel chemat să formeze guvernul a fost un radical sârb, Milan Stojadinović, care a încercat
să refacă în cadrul constituţional dat, relativul consens politic al deceniului anterior. În acest sens
el a chemat în guvern nu doar pe militarii care sprijiniseră regimul lui Alexandru, ci şi pe liderii
musulmanilor şi slovenilor, Mehmet Spaho şi Anton Korošek, cărora le-a îndeplinit solicitările
legate de autonomia culturală. Croaţii, la rândul lor, au stat în atenţia noului premier. Încheierea
Concordatului cu Vaticanul, în 1935, a deschis posibilitatea refacerii şcolilor bisericeşti şi a
reorganizării Acţiunii Catolice. Stojadinović a renunţat, pe de altă parte, la politicile represive în
domeniul presei şi a libertăţilor civile, eliberând şi circa 1000 de arestaţi politici, reţinuţi cu
prilejul alegerilor din 1935.
Cel mai important aspect al deschiderii politice realizate de Stojadinović a fost legat de
formarea unui nou partid politic guvernamental, Uniunea Radicală Iugoslavă, al cărui slogan „un
stat, un popor, un rege”, exprima dorinţa de a continua materializarea ideii iugoslave în plan

71
Ustaša-hrvatska revolucionarna organizacija (Insurecţia-Organizaţia revoluţionară din Croaţia) a fost formată de
către Ante Pavelić, avocat naţionalist croat născut în Bosnia, care după ce a obţinut un mandat de parlamentar în
1927, a început să organizeze formaţiuni paramilitare care să lupte pentru separarea Croaţiei şi Bosniei de Serbia. În
1929, el a primit ajutor nemijlocit din partea lui Mussolini şi Horty, care i-au permis organizarea de tabere de
antrenament în ţările lor. Cu toate eforturile sale organizatorice şi cu tot suportul extern, mişcarea sa a rămas
marginală, neatrăgând decât câteva sute de tineri, organizaţi după tipicul fascist al epocii. Fără bază de masă, Pavelić
a trecut la organizarea de acte teroriste, îndreptate împotriva celui pe care îl considera principalul vinovat de situaţia
Croaţiei, regele Alexandru.

43
politic. Au aderat la această organizaţie,pe lângă membrii fostului Partid Radical – mai ales cei
din tânăra generaţie – şi liderii musulmani şi sloveni, Mehmet Spaho şi Anton Korošek, care au
obţinut posturile de vicepreşedinţi, tocmai pentru a întări imaginea de corp politic unificat şi nu
de coaliţie. Croaţii au fost şi ei tentaţi de autorităţi să adere la noul construct politic, Maček, însă
a refuzat să participe la orice discuţie – deputaţii săi boicotând lucrările Skupştina-ei – atâta
vreme cât revizuirea constituţiei nu era inclusă în pachetul negociat. În ianuarie 1937, ţărăniştilor
croaţi li s-a propus participarea la guvernare (cinci portofolii) şi locuri separate pe viitoarele liste
electorale, în schimbul participării la viaţa politică a Iugoslaviei şi renunţarea la secesionism.
Liderul croat a refuzat şi această formulă, acceptând în schimb să participe la alianţa de opoziţie
a partidelor Agrarian, Republican şi Democrat din Serbia72 şi la formarea, împreună cu aceste
forţe, în octombrie 1937, Blocului Acordului Naţional care să se constituie într-o opoziţie
puternică la Uniunea Radicală Sârbă. De altfel, în alegerile din decembrie 1938, această alianţă
electorală a reuşit să obţină circa 45% din voturi, în condiţiile participării a doar 40% din
electori, ceea ce a condus la căderea lui Stoiadinović, mai ales că deputaţii au decis să se
reunească la Zagreb şi nu la Belgrad .
Pe fondul unei refaceri economice accelerate, datorată unei inteligente strategii de
schimburi economice cu Germania nazistă, Stojadinović a avut rezolvat nu doar spinoasa
problemă sârbo-croată, ci şi aceea a securităţii externe a statului iugoslav, în condiţiile degradării
relaţiilor internaţionale la sfârşitul deceniului patru. Păstrând deschise vechile alianţe, cu
democraţiile occidentale, statul iugoslav a dus în anii premergători celui de al doilea război
mondial o politică externă oportunistă, menită să-i asigure integritatea naţională. Ca urmare, a
iniţiat tratative cu două dintre puterile revizioniste aflate la graniţele sale, Bulgaria şi Italia,
reuşind să încheie acorduri de neutralitate pe parcursul anului 1937 şi, pe baza bunelor relaţii
economice, a obţinut din partea lui Hitler asigurări privind securitatea Iugoslaviei73.
Evenimentele internaţionale de la sfârşitul anului 1938 şi începutul anului 1939
(Cehoslovacia şi Albania), precum şi impasul politic intern în problema Croaţiei, au generat
schimbări profunde în raporturile politice interne. Regentul Paul, în condiţiile relativului succes
obţinut în alegeri şi a continuării politicii de boicot a PŢC, l-a nominalizat în funcţia de premier

72
Primele două grupări politice au rămas marginale pe parcursul perioadei interbelice, participările în competiţiile
electorale aducând procente mici (în jur de 6% pentru agrarieni) sau nesemnificative (mai puţin de 15 pentru
republicanii conduşi de Ljuba Jovanović). Vezi evaluarea activităţii acestora la Vojislav Koštunica and Kosta
Čavoški, Party Pluralism or Monism, pp.16-17.
73
R.J. Crampton, Europa Răsăriteană..., pp. 164-165.

44
pe Dragiša Cvetcović, deschizând astfel calea pentru obţinerea unei înţelegeri cu croaţii. Maček,
deşi avea mai multe opţiuni, confrunat cu o scădere a popularităţii sale în condiţiile ascensiunii
ustaşilor, a decis să accepte tratativele în vara anului 1939, să intre în guvern, şi să încheie
Sporazum, acordul prin care Croaţia a reuşit să obţină autonomia mult dorită în interiorul
Iugoslaviei, la 20 august 1939. Prin acest acord, comparat de mulţi istorici cu pactul dualist
Austro-Ungar, Croaţia obţinea nu doar o mărire a teritoriului (30% din Iugoslavia, adică
Slavonia, Dalmaţia, Croaţia şi părţi din Bosnia locuite de croaţi) şi populaţiei sale (4,4 milioane)
ci şi un statut politic autonom în administraţie şi finanţe, o adunare proprie (Sobor) şi un ban74,
dependent de rege şi nu de Parlament. Belgradul păstrându-şi supremaţia în domeniile apărării,
comerţului extern, afaceri externe şi, depăşind aranjamentul dualist, comunicaţii şi transporturi75.
Dincolo de nemulţumirile (în special sârbii şi musulmanii) şi opoziţia (comuniştii, ustaşii,
Partidul Democrat din Serbia) generate de acest acord, şi de neîmplinirea tuturor aspectelor
prevăzute în el, este de acceptat ideea că el oferea un compromis acceptabil pentru continuitatea
existenţei primei Iugoslavii şi că nu a contribuit la destructurarea sa76. Războiul a adus însă
sfârşitul său.
Din perspectivă electorală evoluţiile politice din deceniul patru au adus nu doar
experimente în materie legislativă, concretizate în planul participării electorale printr-o scădere
de peste 20% (de la 65% în 1931, la 45% în 1935, încheind cu 40% în 1938)77, ci şi o completă
restructurare a sistemului de partide. Formal acestea au încetat să existe, în 1929, însă activitatea
liderilor şi alegerile au permis o continuare a prezenţei lor în spaţiul public, iar după 1935, chiar
o legalizare a funcţionării lor. Semnificativă este însă tendinţa de unificare a opoziţiei faţă de
regim în două forme principale. Aceea a constituirii de alianţe electorale pe baza unui program
politic minimal acceptat de părţi (Opoziţia Unită şi Blocului Acordului Naţional), în care fiecare
partid îşi păstra identitatea, propunând liste comune din raţiuni precizate în legea electorală şi,
cea susţinută de Partidul Comunist, a Frontului Popular. Imediat după adoptarea de către al VII-
lea congres al Comintern-ului a strategiei sus-amintite, de constituire a unei mişcări sociale largi,
antifasciste şi democratice, PCI a emis un apel la unificarea forţelor de stânga, materializat în
74
Primul, şi ultimul, ban al Croaţiei autonome a fost Ivan Šubašić, un ofiţer croat ce luptase pe Frontul de la Salonic
în prima conflagraţie mondială şi care va avea un rol important în primii ani postbelici.
75
J.R. Lampe, Yugoslavia as History, pp.191-193; J. Rothschild, The East Central Europe between the Two World
Wars, pp. 260-261.
76
Ibidem, p. 192; Dennis Rusinow, „Popoarele iugoslave” ‚în Peter F. Sugar, ed., Naţionalismul est-european în
secolul al XX-lea, Bucureşti, 2002, p. 314.
77
Enciklopedia Jugoslavije, vol. III, Zagreb. 1983, p. 274, apud J.R. Lampe, Yugoslavia as History, p. 177.

45
1935 în Partidul Unit Muncitoresc şi în 1937 în Partidul Poporului Muncitor, fără însă să-i poată
convinge pe socialişti să adere la un atare construct politic. În cursul anului 1935, reprezentanţi
ai unor facţiuni de stânga a partidelor agrariene şi socialiste din Serbia, au încercat să persuadeze
liderii partidelor din Opoziţia Unită să accepte includerea PCI şi adoptarea formei de organizare
a Frontului Popular. Perceput ca un partid minor din perspectiva suportului electoral, ilegal, ca o
secţie a Comintern-ului, PCI a fost respins de către opoziţie şi pentru că alături de unii dintre
avocaţii săi din alte partide, propunea organizarea unitară a acestui front, ceea ce ducea la
distrugerea pluralismului partidelor politice, formulă adoptată de către Tito în perioada
postbelică78. Perpetuarea discuţiilor cu privire la unificarea opoziţiei de jos în anii premergători
războiului a indus în opinia publică posibilitatea ca o astfel de formulă politică să conducă şi la o
întărire a ideii iugoslave, teren propice pentru creşterea popularităţii politice, mai ales că PCI se
făcea vinovat de faptul că denunţase pe baze ideologice induse de Moscova, la sfârşitul anilor
douăzeci, existenţa Iugoslaviei ca pe un construct imperialist, cerând destrămarea ei79.
Ideea de front politic, aşa după cum am văzut, s-a insinuat într-o ţară al cărui sistem
politic era predispus la realizarea de conglomerate politice. Spre sfârşitul anilor treizeci, dincolo
de divergenţele etnice sau de cele religioase, principalii actori politici s-au regăsit într-o formă
sau alta incluşi în alianţe sau coaliţii, fără însă a-şi pierde identitatea aşa după cum urmăreau, şi
după cum în cele din urmă au realizat, comuniştii. Însă drumul lor spre putere, sau mai bine zis
cursa lor din marginea spre vârful sistemului politic, a trecut prin războiul pe care Iugoslavia a
încercat, fără şanse, să îl evite.

Antecedentele interbelice ale votului comunist din Polonia

Observatorii contemporani ai evenimentelor timpului şi cercetările istorice au evidenţiat


că, la fel cu ceea ce s-a întâmplat în celelalte ţări est-europene, regimul comunist a fost impus şi
în Polonia prin voinţa conducătorilor Uniunii Sovietice. Această realitate nu poate să ascundă un
alt adevăr, acela că datorită consecinţelor generale lăsate de al doilea război mondial şi în
societatea poloneză exista o dorinţă generală în direcţia efectuării unor reforme sociale şi
economice, fapt care impunea şi anumite transformări politice. La începutul anilor cincizeci ai
secolului trecut, în două cărţi care reconstituiau instaurarea comunismului la scara întregii zone,

78
Vezi pe larg discuţia la Vojislav Koštunica and Kosta Čavoški, Party Pluralism or Monism, pp. 8-14.
79
Dennis Rusinow, „Popoarele iugoslave”, p. 317.

46
Hugh Seton Watson a arătat că procesul de dezvoltare a unor posibile “revoluţii est-europene”
paşnice, generate şi legitimate din interiorul societăţilor în cauză, a sucombat datorită dominaţiei
sovietice şi implantării unui sistem politic impus de la Moscova80. În bine documentata şi
sofisticata analiză publicată un deceniu mai târziu, Zbigniew Brzezinski a subliniat la rându-i că
o parte a măsurilor de reformă socială şi economică operate de guvernele pro-sovietice din
Europa de Est, între anii 1944-1947, a beneficiat de o susţinere populară destul de consistentă.
Brzezinski a denumit domesticism (în engleză) fenomenul de mobilizare în acest scop al elitelor
comuniste, dar şi al unor părţi însemnate din societăţile respective, şi a nominalizat Polonia drept
unul dintre exemplele cele mai elocvente ale acestei cazuistici81.
Originea acestor aspiraţii sociale trebuie căutată, în afara fermenţilor induşi de război, în
trecutul interbelic al Poloniei şi în eventualele insatisfacţii cauzate de regimul politic şi sistemul
electoral din acea perioadă. Structura etnică şi socială a populaţiei din perioada interbelică a
reprezentat una dintre problemele cele mai incomode pentru statul polonez. Ambele aspecte au
fost caracteristice între cele două războaie mondiale majorităţii statelor est-europene, însă
Polonia s-a situat pe primul loc în privinţa caracterului compozit al populaţiei: numai 66% dintre
locuitori erau nativi polonezi, în timp ce 19% erau slavi estici (14% ucrainieni şi 4% bieloruşi),
10% evrei (îşi declaraseră drept limbă maternă idiş şi germana), 4% germani şi 0,5% ruşi)82.
Cealaltă trăsătură a societăţii poloneze, preponderenţa populaţiei rurale, care reprezenta 75% din
total în 1920, scăzând până la 60% în 1939, a avut urmări directe şi profunde asupra politicii din
Polonia interbelică. Atomizarea proprietăţii agricole şi surplusul populaţiei ocupată în acest
domeniu s-au constituit în factori obturatori ai progresului şi modernizării83. Acestora li s-a
adăugat o altă specificitate, caracteristică şi celorlalte societăţi est-europene, rolul pasiv jucat de
clasa de mijloc, o structură ocupată majoritar de aşa-numita intelighenţie, un corp de oameni
educaţi, mulţumiţi să ocupe funcţii de demnitate publică şi care n-au găsit, decât rareori,
motivaţia de a-şi asuma rolul de dinamizatori ai progresului social şi economic84.

80
Hugh Seton Watson, The East European Revolution, London, 1951; Idem, The Pattern of Communist Revolution,
London, 1951.
81
Zbigniew K. Brzezinski, The Soviet Bloc. Unity and Conflict, Cambridge, Massachusetts, 1971 (prima ediţie a fost
publicată în 1960), pp. 51-58.
82
Joseph Rothschild, East Central Europe between the Two World Wars, Seattle, 1974, p. 384.
83
Hugh Seton Watson, Eastern Europe between the Wars, 1918-1941, New York, 1967, p. 81.
84
Definirea funcţiilor specifice ale intelighenţiei est-europene la Oskar Halecki, Borderlands of Western
Civilization, New York, 1952. Vezi şi explicaţiile date de Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura
română sub Ceauşescu, Bucureşti, 1994, pp. 34-40.

47
La fel ca celelalte ţări est-europene Polonia interbelică a avut de înfruntat dificultăţi
cauzate de înapoierea economică. Structurile social-economice substanţial diferite ale
provinciilor reunite la 1918 şi distrugerile cauzate de război au reprezentat greutăţi care au putut
fi remediate parţial în timp, în comparaţie cu cele două disfuncţii majore şi de durată ale
economiei poloneze: dispariţia vechilor pieţe de desfacere, situaţie care n-a mai putut fi
remontată datorită noilor configuraţii politico-statale, şi fluxul redus de investiţii, în special cele
externe. Nu este mai puţin adevărat că cercurile conducătoare poloneze au promovat din
răsputeri o politică protecţionistă, prin care au descurajat infuziile de capital extern, în special a
vechilor patroni şi corporaţii din Austria şi Germania. Rezultatul a fost că statul polonez şi-a
păstrat suveranitatea economică, dar nivelul de dezvoltare a rămas la cote modeste85. De altfel,
Polonia s-a remarcat prin faptul de a fi practicat, cu excepţia Suediei, cel mai extins sistem
capitalist de stat din întreaga Europă. Această realitate a avut efecte directe asupra
performanţelor economice, guvernele poloneze din perioada interbelică fiind nevoite să acopere
şi să susţină în continuu, din fondurile bugetare şi bancare, pierderile produse de companiile de
stat şi stagnarea înregistrată în sectoarele de producţie asupra cărora opera monopolul de stat86.
Protecţionismul economic exagerat promovat de politicienii polonezi şi-a avut originile în
percepţiile acestora vis-à-vis de vecinătatea ostilă, Germania şi Rusia Sovietică fiind identificate
drept principalele pericole. Sistemul politic al Poloniei interbelice a fost afectat din plin aceste
realităţi, iar neîmplinirile de ordin economic şi problemele sociale cauzând numeroase situaţii de
criză în plan intern. Oarecum paradoxal, dacă ţinem seama de tradiţiile istorice şi de starea de
fapt a timpului, prima Constituţie poloneză, intrată în vigoare în 1921, a conferit puteri sporite
legislativului, căruia îi erau subordonate atât guvernul cât şi preşedinţia. Motivele care au condus
la alegerea acestui model constituţional pot fi explicate prin teama că preşedintele în funcţie,
mareşalul Pilsudski, recunoscut pentru propensiunile sale autoritare, şi-ar fi putut extinde
prerogativele legale până la a deveni un dictator. Intrarea în vigoare a acestui sistem
constituţional nu au condus la obţinerea unor rezultate benefice pentru stabilitatea politică a
Poloniei, în condiţiile în care a fost adoptat sistemul electoral reprezentativ. Prima dovadă în
acest sens s-a înregistrat odată cu desfăşurarea primelor alegeri constituţionale, în 1922, când
treizeci şi unu de partide au intrat în Seim şi nici unul n-a obţinut majoritatea necesară formării

85
Richard M. Watt, Bitter Glory: Poland and Its Fate, 1918-1939, New York, 1982, pp. 288-294.
86
Joseph Rothschild, East Central Europe between the Two World Wars, pp. 39-42.

48
cabinetului87. În următorii patru ani Polonia a fost guvernată de o coaliţie largă, în care au intrat
partide cu ideologii opuse, Naţional Democraţii, plasaţi la dreapta spectrului politic, Partidul
Ţărănesc “Piast”, aflat la centru şi două partide de stânga, Partidul Ţărănesc Radical,
“Wyzwolenie” (Eliberarea) şi Partidul Socialist, intrat în declin de popularitate după retragerea
lui Pilsudski din funcţia de preşedinte. În mod firesc, următorii patru ani au fost caracterizaţi
printr-o accentuată instabilitate guvernamentală - între noiembrie 1918 şi mai 1926 nu mai puţin
de patrusprezece cabinete s-au perindat la conducerea Poloniei – cauzată şi gravele probleme
economice88.
Instalarea regimului de autoritate al mareşalului Pilsudski, în mai 1926, a inaugurat o
perioadă de stabilitate politică în Polonia, dar nu a reuşit să rezolve decât în mică măsură
problemele cronice din societate şi economie. Pilsudski a reuşit să impună cu abilitate o formulă
prin care să controleze viaţa politică. Constituţia a fost amendată în favoarea sporirii atribuţiilor
puterii executive, preşedintele primind dreptul de a dizolva Parlamentul şi a convoca noi alegeri
într-un interval de nouă luni. Majoritatea parlamentară a fost asigurată prin votul deputaţilor din
Partidul Socialist şi al celor din Blocul Fără de Partid, care s-au menţinut în această postură de
superioritate până la al doilea război mondial. Pluralismul politic şi libertatea de exprimare au
fost păstrate, dar protestele, uneori vehemente, ale opoziţiei au fost sancţionate cu arestarea
foştilor deputaţi, lipsiţi de imunitatea parlamentară în perioada în care Seimul era dizolvat89.
Autoritarismul regimului Pilsudski a lăsat consecinţe profunde asupra sistemului politic polonez.
În fapt, după 1926, accesul opoziţiei de centru-stânga la guvernare a fost în permanenţă blocat.
Cu toate că guvernele din această perioadă s-au arătat deschise faţă de problema minorităţilor –
însuşi mareşalul Pilsudski, conducătorul de facto al Poloniei, a încurajat o asemenea atitudine –
grupurile etnic minoritare s-au simţit în continuare discriminate. Noua Constituţie, adoptată în
iulie 1935, la două luni de la decesul lui Pilsudski, al cărei proiect a fost respins de opoziţie, a
consacrat subordonarea Parlamentului faţă de executiv, a redus numărul locurilor în Seim, de la
444 la 208, dar a lărgit drepturile electorale şi a introdus în districtele cu populaţie mixtă sistemul
dublului mandat, care dădea minoritarilor posibilitatea de a-şi alege proprii deputaţi. În pofida

87
R. F. Leslie, ed., The History of Poland since 1863, Cambridge, 1980, pp. 153-154; Jacek Jedruch, Constitutions,
Elections and Legislatures of Poland, 1493-1977. A Guide to Their History, Washington, D.C., 1982, p. 367.
88
Privitor la instabilitatea guvernamentală vezi Ibidem, pp.350-353; E. Garrison Walters, The Other Europe.
Eastern Europe to 1945, Syracuse, 1988, pp. 183-185. Pentru impasul economic traversat de Polonia între 1923-
1926 vezi Richard M. Watt, Bitter Glory, pp. 204-205.
89
Jacek Jedruch, Constitutions, pp. 355-356.

49
acestor măsuri, rata participării la vot s-a diminuat accentuat şi progresiv, în condiţiile în care
opoziţia a boicotat alegerile acuzând politica dictatorială a guvernului. Ca atare, la alegerile
desfăşurate în 1935 doar 46,5% din electorat şi-a exercitat dreptul de vot, în comparaţie cu
67,9% în 1922 şi 78,3% în 192890. Susţinătorii noului regim constituţional au încercat să
depăşească efectele acestei situaţii. În 1937 Blocul celor fără de Partid şi-a schimbat titulatura în
Blocul Unităţii Naţionale (OZN – sigla în poloneză) , încercând astfel să îşi legitimeze poziţia
conducătoare. Proporţia participării alegătorilor la alegerile generale din noiembrie 1938 a
crescut la 67%, iar Blocul Unităţii Naţionale a obţinut 161 din cele 208 locuri din Seim. Cu toate
acestea, la alegerile locale, desfăşurate o lună mai târziu, la care Partidul Ţărănesc “Piast” a
refuzat să participe, Partidul Socialist Polonez, susţinut de grupul socialiştilor evrei, a câştigat
cele mai multe locuri. Toată această evoluţie pare să indice forţa deosebită a Blocului
guvernamental, promotor al unei politici profund etatiste. Statisticile alegerilor pentru Seim pot fi
considerate a sprijini asumpţie:
Numărul de deputaţi obţinut la alegerile pentru Seim
PARTIDE 26.01.191 5.11. 1922 4.03.1928 16.11.1930 8.09.1935 6.11.1938
9
Blocul Pilsudski 135 247 153 161
Conservatorii 44 19
Naţional Democraţii 72 101 37 63 boicot boicot
Creştin Democraţii 31 41 61 30 boicot boicot
Partidul Naţional al Muncii 25 18
Partidul Ţărănesc “Piast” 90 53 41 41 boicot boicot
Uniunea Ţărănească 33
Partidul Ţărănesc Radical 24 26
”Wyzwolenie”
Partidul Socialist 34 41 64 21 boicot boicot
Partidul Comunist 2 17 7
Partide evreieşti 16 35 13 7 6 5
Grupări ucrainiene 21 43 20 19 19
Partide germane 2 17 19 5
Deputaţi independenţi 29 19 18 9 30 18
Sursă: Jacek Jedruch, Constitutions, Elections and Legislatures of Poland, 1493-1977, p. 365,
Tabelul nr. 51.

În realitate, blocul guvernamental a condus ţara cu autoritarism şi există mai multe indicii
care atestă că, la sfârşitul decadei a patra a secolului trecut, Partidele Socialist şi Ţărănesc “Piast”
întruneau majoritatea simpatiei populaţiei. Ambele grupări promovau o orientare politică de
stânga, iar susţinătorii lor erau într-o proporţie covârşitoare etnici polonezi. Simpatizanţii stângii

90
Ibidem, pp. 361-362.

50
politice erau însă mult mai numeroşi, între aceştia găsindu-se reprezentanţi din toate grupurile
etnice minoritare, atât doar că orientările acestora erau foarte diverse. Germanii din Polonia au
votat cu precădere, până la instalarea lui Hitler la putere, în favoarea social-democraţiei. La fel s-
a manifestat o bună parte a evreilor, în pofida existenţei unor prejudecăţi ferme, conform cărora
aceştia ar fi susţinut cu fermitate şi ar fi votat consecvent în favoarea comuniştilor. Reputatul
eseist Czesław Miłosz, fost membru al Partidului Comunist Polonez, a notat în memoriile sale că
în opinia publică poloneză interbelică celebrarea zilei de 1 Mai era considerată o sărbătoare
specifică a evreilor91. Mărturisirea lui Miłosz, care nu poate fi bănuit de antisemitism, dezvăluie
mentalitatea predominantă între nativii polonezi, dar larg răspândită şi la alţi est-europeni, după
care mai toţi evreii unelteau în slujba comunismului.
Cartea publicată de istoricul american Richard Burks la începutul deceniului şapte al
secolului XX a adus o primă clarificare asupra modului în care au participat şi s-au mobilizat
grupurile etnice minoritare din ţările est-europene în favoarea comunismului şi a Uniunii
Sovietice. Burks a remarcat existenţa a două grupuri etnice minoritare, evreii şi maghiarii, care s-
au înrolat masiv în această direcţie. Referitor la situaţia din Polonia, specialistul american a adus
în sprijinul demonstraţiei sale mai multe mărturii şi situaţii statistice care arătau activismul şi
sprijinul acordat comunismului din Polonia de varii categorii de evrei: studenţi şi foşti studenţi ai
şcolilor sefardice, membrii ai unor asociaţii profesionale şi sindicale etc92. Burks nu a neglijat
nici rolul jucat în mişcarea comunistă din Polonia de comunităţile bielorusă şi ucrainiană, dar a
considerat că prin militantism şi fervoare ideologică tot evreii au rămas principalii actori.
Studiul recent publicat de Jeffrey Kopstein şi Jason Wittenberg prezintă concluzii în parte
diferite sau cel puţin mult nuanţate faţă de cele consacrate de Richard Burks. Cercetările
întreprinse de cei doi autori iau adus la constatarea că doar o mică parte a votanţilor comunişti,
circa 15%, au fost evrei. În acelaşi timp, o majoritate covârşitoare a electoratului evreiesc – în
medie 93% - a votat de-a lungul perioadei interbelice cu partide necomuniste, iar circa o jumătate
dintre aceştia au susţinut din 1928 Blocul celor fără de Partid. Kopstein şi Witteberg au reliefat

91
Czesław Miłosz, Native Realm: A Search for Self-Definition, New York, 1968, p. 95.
92
Richard Burks, The Dynamics of Communism in Eastern Europe, New Jersey, 1961, pp. 160-162, 223. O relativ
recentă evaluare a rolului evreilor în mişcarea comunistă la Jaff Schatz, The Generation. The Rise and Fall of the
Jewish Communists of Poland, Lund, 1989.

51
în schimb comportamentul şi opţiunile electorale ale bieloruşilor şi ucrainienilor din Polonia,
care s-au pronunţat în majoritate în favoarea “comunismului revoluţionar”93.
Cu toate că n-a fost lipsită de aderenţi, mulţi dintre aceştia fiind chiar nativi polonezi94,
mişcarea comunistă din Polonia a fost respinsă de majoritatea straturilor sociale. Pentru cea mai
mare parte a societăţii poloneze, comunismul a fost asociat cu acţiuni îndreptate împotriva
statului naţional, iar prezenţa minoritarilor evrei şi slavilor estici (bieloruşi şi ucrainieni) în
structurile de conducere ale Partidului Comunist Polonez nu a făcut decât să întărească această
viziune95. Pe de altă parte, relativa susţinere populară înregistrată de Partidul Comunist din
Polonia în anii douăzeci, când a fost creditat cu circa 10% din opţiunile de vot96, a intrat într-un
declin accentuat în anii treizeci. La acest rezultat au contribuit în bună informaţiile despre ororile
staliniste din Uniunea Sovietică şi însuşi desfiinţarea Partidului Comunist Polonez, dictată de
Stalin în 1938. Cu toate acestea, în Uniunea Sovietică, dar şi în Polonia a fost păstrat un nucleu
dur al comuniştilor polonezi, al cărui potenţial s-a manifestat în timpul şi mai ales după sfârşitul
celui de-al doilea război mondial.

I. Evoluţia sistemului electoral în Ungaria interbelică.

Pentru prima dată, în aprilie 1848, au fost introduse în Ungaria mecanisme specifice,
moderne, de selectare a reprezentanţilor poporului într-o instituţie legislativă democratică. Era un
sistem electoral proporţional şi general, care ducea la alegerea într-un legislativ bicameral, a 377
de deputaţi, pentru o perioadă de trei ani. Textul legilor IV şi V, care reglementau procedurile şi
instituţiile electorale, consacra votul deschis, în circumscripţii uninominale, înlocuind criteriul
selectării pe baza privilegiilor nobiliare, cu cel cenzitar, bazat pe avere şi pregătire intelectuală, a
bărbaţilor de peste 20 de ani, aparţinând unor culte religioase recunoscute oficial. Pentru acea
epocă, reglementările amintite, consacrau un sistem electoral şi un mecansim de selectare

93
Jeffrey Kopstein and Jason Wittenberg, “Who Voted Communist? Reconsidering the Social Bases of Radicalism
in Interwar Poland”, Slavic Review, vol. 62, nr. 1, Spring 2003, pp. 87-109.
94
Vezi Czesław Miłosz, Gândirea captivă, Bucureşti, 1999.
95
M. K. Dziewanowski, The Communist Party of Poland: An Outline of History, Cambridge, Massachusetts, 1959,
pp. 229-332; Jan de Weydenthal, The Communists of Poland, Stanford, California, 1978, p. 26. Chiar şi un autor
evreu, Moshe Mishkinsky, “The Communist Party of Poland and the Jews”, in Yisrael Gutman, Ezra Mendelsohn,
Jehuda Reinharz, Crone Shmeruk, eds., The Jews of Poland between the Two World Wars, Hanover (USA), 1989,
pp. 56-74, a fost de acord cu acest punct de vedere.
96
Cf. Joseph Rothschild, East Central Europe, p. 42.

52
modern, progresist, care acorda dreptul de vot la circa 7,2% din populaţia Ungariei. Înfrângerea
revoluţiei maghiare a dus la distrugerea unora dintre principiile liberale ce stătuseră la baza
actului de la 1848, astfel că numărul celor îndreptăţiţi să voteze să se reducă la 4-5% în
următoarele două decenii. Nici reorganizarea statulşui maghiar în formula dualistă, nu a adus
modificări de substanţă în sistemul electoral. Până la destrămarea dublei monarhii, sistemul
electoral a fost revizuit, prin legea nr. XXXIII, adoptată în 1874. Fără a aduce multe modifcări,
acest text legislativ înăsprea condiţiile de acordare a dreptului de vot, impunând criteriul
cuantumului de impozit anual plătit către stat. Ca urmare, numărul celor îndreptăţiţi să voteze s-a
redus la 6,4%, ceea ce, aşa cum semnala Ereni Tibor, a condus la un anacronism în viaţa politică
a Ungariei97. Nu doar tendinţa de descreştere a celor îndreptăţiţi să voteze – în 50 de ani s-a
produs o creştere demografică de 40%, în timp ce corpul electoral a crescut cu doar 5%98 -, ci şi
păstrarea sistemului de circumscripţii electorale pe aliniamentele de la 1848, care a generat
apariţia fenomenului „burgurilor mlăştinoase”, constituie dovezi ale conservatorismului
sistemului electoral, care nu a contribuit la modernizarea sistemului politic maghiar99.
O reformare timidă a acestuia a fost încercată în 1913, când a fost adoptată legea Tisza-
Lukács, prin care a fost mărit numărul de locuri din Parlament (de la 413 la 435) şi a fost
introdusă în câteva oraşe mari practica votului secret, măsuri rămase neaplicate datorită
declanşării primului război mondial. Sfârşitul acestuia, la fel ca şi în alte state din regiune, a adus
modernizarea sistemului electoral prin introducerea votului universal, masculin, egal şi secret
(legea 1/1918). În baza acestor principii a fost adoptată, în februarie 1919, cu puţine zile înainte
de declanşarea „revoluţiei sovietice” a lui Béla Kun, o nouă lege electorală (legea XXV/1919),
care a fost modificată în toamnă, după sfârşitul republicii sfaturilor, de mai multe ordonanţe,
numerele 5984-5985100. Conform acestora, în noul parlament, ales pentru o perioadă de doi ani,
de către toate persoanele având cetăţenie maghiară de cel puţin şase ani, având 24 de ani, ce
domiciliază în aceeaşi localitate de cel puţin şase luni. Dreptul de vot era restricţionat pentru

97
Tibor Erenyi, „Tobbpárti választások es palamentarizmus Magyarorszagon, 1920-1947” in Foldes Gyorgy, Hubai
Laszlo, ed., Parlamenti Képvioselő választások, 1920-1990, Budapest, 1994.
98
La 1848 aveau drept de vot 800 000 de cetăţeni la o populaţie de 11,2 milioane, iar în 1910, la ultimele alegeri
antebelice, la un total al populaţiei de cca. 18,2 milioane, corpul electoral era de 1 162 000 cetăţeni. Vezi, discuţia pe
larg, la Gero Andras, Az elsopro kisbbeseg. Nepkepviselet a Monarchia Magyarorszagon, Budapest, 1988.
99
Spre exemplu, la începutul secolului XX, disproporţionalitatea sistemului era evidentă pentru că la Bereck un
deputat era trimis în parlament de 142 de căteţeni, în timp ce 123 000 de cetăţeni maghiari, din sectorul VII al
Budapestei, trimiteau tot un deputat.
100
Vezi evaluarea acestor acte la Geregely Jenő, „Titkos válastás és ellen farradalom”, in Foldes Gyorgy, Hubai
Laszlo, ed., Parlamenti Képvioselő választások, 1920-1990, pp. 43-51.

53
femei, cadrele active ale armatei, poliţiei şi jandarmeriei şi pentru cei care prin sentinţă
judecătorească definitivă şi-au pierdut această capacitate. Puteau să devină deputaţi cetăţenii
maghiari care împliniseră vârsta de 30 de ani, cu excepţia celor care nu se retrăseseră din
funcţiile publice cu 20 de zile înainte de scrutin, a membrilor ordinelor monahale.
Potrivit ordonanţei 5985/1919, selectarea reprezentanţilor parlamentari era realizată pe baza
votului secret, în circumscripţii uninominale. Procedurile electorale stipulate în ordonanţa nr.
5988, prevedeau secretizarea votului în buletine introduse în plicuri sigilate, în vederea alegerii
cu 50+1% a deputatului, în unu sau două tururi de scrutin. Adoptate într-o situaţie internă
explozivă, aceste reglementări au fost afectate şi de presiunile exercitate de comunitatea
internaţională.
Condiţionările internaţionale dar şi tensiunile politice interne au făcut grea stabilizarea
sistemului electoral, la începutul anilor ’20. Clivajele din societatea maghiară, persistenţa
curentelor politice conservatoare, a dus la reformarea acestuia doar cu jumătăţi de măsură.
Extinderea corpului electoral a devenit o realitate în 1920, când mai mult de jumătate din
populaţie a primit dreptul de a vota. Instabilitatea regimului politic de la începutul anilor
douăzeci, a fost vizibilă şi în plan electoral, practica reformării acestuia prin ordonanţe
guvernamentale, ducând la modificări structurale până în 1925. Astfel, deşi principiul votului
universal nu a fost abandonat, condiţionările de vârstă – de la 24 ani, pentru bărbaţi, de la 30 ani
pentru femei -, de şcolaritate, rezidenţă sau statut civil – în 1922, femeile care aveau drept de vot
trebuiau să aibă 4 clase, iar din 1925, 6 clase – au limitat accesul la scrutin, trei sferturi de milion
de cetăţeni pierzând acest drept în 1922 (corpul electoral era de circa 29,5%, din totalul
populaţiei, conform ordonanţei nr. 2200 a cabinetului Bethlen), procentul celor cu drept de vot
reducându-se cu alte 3% până în 1926.
Pe de altă parte, în Ungaria interbelică nu a existat o unitate de vederi cu privire la structura
legislativului, de la unicameralism la început, în 1926 se reintroducea bicameralismul. De
asemenea, de la un sistem proporţional de reprezentare, din 1922, s-a trecut la un sistem mixt, în
care votul pe liste era combinat cu cel în circumscripţii uninominale101. A fost afectat şi
caracterul secret al votului, din 1922 reintroducându-se în unele circumscripţii practica votului
deschis, tendinţă accentuată prin noua lege electorală din 1925, care consacra ocuparea locurilor

101
Conform art.3, în Budapesta, în locul celor 22 de circumscripţii uninominale erau introduse trei circumscripţii în
care erau se vota pe liste. Cf. Szabó Ágnes, „A konsolidáció kezdete. Az 1922 évi nemzetgyűlési választások”, in
Foldes Gyorgy, Hubai Laszlo, ed., Parlamenti Képvioselő választások, 1920-1990, p. 88.

54
parlamentare după cum urmează: din cele 245 locuri parlamentare, 199 erau ocupate pe baza
votului deschis.
De la mijlocul decadei a treia, sistemul electoral s-a stabilizat, deşi în cadrul Parlamentului şi
în viaţa publică dezbaterile privind reformarea sa au continuat, extinderea sau restrângerea
dreptului de vot, caracterul secret al acestuia, introducerea primelor electorale, unficarea
sistemului de reprezentare pe baza proporţionalităţii, obligativitatea votului, făcând obiectul unor
iniţiative legislative care au suscitat dispute între curentele conservatoarea sau progresiste din
viaţa politică a Ungariei. Chiar dacă treptat, de la începutul anilor ’30, regimul politic a evoluat
spre valori specifice dreptei politice, sistemul electoral a rămas până în 1938 relativ stabil102.
Noua lege electorală, adoptată în mai 1938 (nr. XIX), structurată pe 8 secţiuni, având 16 capitole,
228 articole, consacra instituţia parlamentară bicamerală, ambele camere având 260 de
reprezentanţi, aleşi tot pe baza unui sistem mixt, din 135 circumscripţii uninominale şi 125
plurinominale. În marile oraşe scrutinul urma să se desfăşoare exclusiv pe baza reprezentării
proporţionale, iar în celelate regiuni, alegătorii operau în două direcţii, în propria circumscripţie
uninominală, dar şi în cea teritorială, având deci de ales reprezentanţii atât în baza sistemului
majoritar, cât şi a celui proporţional. Se introducea, prin această lege, şi în Ungaria prima
electorală, obţinerea a 40% din voturi, în ambele sisteme de reprezentare, aducând o majoritate,
ceea ce favoriza partidele mari.
Deşi consacra votul secret şi universal, noua lege introducea alte măsuri de restrângere a
sufragiului, alte 300 000 de persoane pierzând dreptul de a participa în procesul electoral103.
Scurta noastră incursiune în evaluarea tradiţiilor electorale din Ungaria modernă nu se poate
încheia fără o trecerea în revistă a efectelor pe care diversele sisteme electorale le-au avut asupra
sistemului politic, implicit a sistemului de partide, în perioada interbelică. În primul rând, se
cuvine să subliniem că instabilitatea sistemelor electorale nu a afectat decât în mică măsură
numărul de partide, competiţia politică rămânând o constantă –chiar dacă restrictivă – a
sistemului politic interbelic. Reprezentarea mai multor curente politice, acoperind spectrul
ideologic stânga-dreapta, a rămas o constantă, chiar dacă preeminenţa forţelor dinspre dreapta a
rămas constantă. A fost un siostem de partide politice restrîns, în care, cel puţin în timpul a ceea

102
Vezi evaluările acestuia la Péter Sipos, „Őrszégváltás szavazo cédulákkal, 1935” in Foldes Gyorgy, Hubai
Laszlo, ed., Parlamenti Képvioselő választások, 1920-1990, pp.104.
103
Vezi funcţionarea noului sistem în alegerile din 1939, la István Pintér, „A kényszerpáyára szavazott ország”, in
Foldes Gyorgy, Hubai Laszlo, ed., Parlamenti Képvioselő választások, 1920-1990.

55
ce istoricii au numit sistemul Bethlen, „partidul guvernamental” domina toate celelate forţe
politice, social-democrate, agrariene sau liberale. Fragilitatea acestor curente politice deriva şi
din felul în care a fost restructurat sistemul electoral. Conservatorismul, promovat de elitele
tradiţionale, aşa numiţii magnaţi, a avut efecte limitate în ceea ce priveşte participarea electorală,
restrângerea corpului electoral fiind mai degrabă rezultatul iniţiativelor de a păstra stabilitatea
politică, decât al limitării drepturilor cetăţeneşti. Combinarea sistemelor electorale, după 1922, a
indus un vot diferenţiat, în zonele urbane şi rurale, ce a fost ilustrat de limitarea universalităţii
exprimării electorale şi de mixarea votului secret cu cel deschis. În comparaţie cu celelalte state
din regiune, sistemul electoral maghiar pare a fi uşor anacronic, măsurile liberale fiind afectate
de persistenţa unor reglementări care afectau capacitatea politică a electoratului. Restrângerea
posibilităţii de exprimare pe baza vârstei, rezidenţei sau capacităţii intelectuale, combinată cu
folosirea unor metode de selectare diferite în mediul rural, a permis conservarea tradiţiilor
politice şi a vechilor clivaje sociale. Pe când în oraşele mari constatăm o relativă libertate şi
democratizare a sistemelor de reprezentare şi a exprimării opţiunilor politice, în mediul rural
restricţiile erau mai numeroase. De la mijlocul anilor ’30, pe fondul apariţiei şi consacrării
electorale a unei noi drepte, mai ideologizate şi apropiate de modelele dreptei extremiste,
sistemul politic maghiar a înregistrat noi limitări, mai ales în ceea ce îi priveşte pe evrei. Ca
urmare, regimul politic păstorit de Horty, poate fi considerat cel puţin din perspectiva evoluţiilor
sale în plan electoral, unul conservator în plan politic şi social, limitativ în structurarea sistemului
de partide, fragilitatea celor neguvernamentale fiind o constantă de-a lungul întregii perioade
interbelice. Guvernările în coaliţie au fost o altă constantă, aceasta fiind şi cauza unei relative
instabilităţi guvernamentale în prima decadă interbelică. Doar un singur parlament a reuşit să îşi
ducă mandatul până la sfârşit, cel ales în 1926.
Toate aceste „tradiţii” îşi vor pune accentul pe evoluţiile electorale şi politice postbelice,
nevoia de reformare şi liberalizare a sistemului politic fiind expoinenţială atât pentru curente
politice progresiste – liberale, agrariene sau social-democrate – cât şi pentru grupruile sociale
nedreptăţite, a elitelor intelectuale şi a marii mase de ţărani menţinuţi într-o stare de cvasi-
dependenţă politică.
Cel de al doilea război mondial nu a adus modificări de substanţă în viaţa politică din
Ungaria. Perpetuarea conflictului între cele două curente de dreapta, tradiţională şi radicală, a
rămas constantă, vizând atât orizontul reformării sistemului politic intern, cât şi opţiunile politice

56
externe. Dacă în ceea ce îi priveşte pe conservatori putem consemna o angajare limitată atât în
conflictul extern, cât şi în orizontul reformelor politice, radicalii – exponenţiali prin Partidul
Crucilor cu Săgeţi, condus de Szállasi – au avut în proiect, şi cu ajutorul germanilor au şi
încercat să transpună în practică, o fascizare accentuată a vieţii politice interne şi o deplină
integrare în efortul de război nazist. În termenii acestor diferenţe de proiect, au evoluat şi
raporturile politice interne, cu o prevalenţă a dreptei tradiţionale în primii ani de război, urmată
de una – sub protectorat german – a celei radicale, ambele eşuate atît din perspectiva opţiunilor
externe, cât şi a suportului politic intern. Mai ales, ultimul an de război a fost determinant pentru
pierderea legitimităţii acestor curente, sfârşitul conflictului ducând la destructurarea întregului
sistem instituţional şi al viitorului elitelor politice tradiţionale.

57