Beruflich Dokumente
Kultur Dokumente
SUPURT DE CURS
SOCIOLOGIE Anul II
1
Cuprins
Acest patern este aparent legat de contribuţia femeii pentru asigurarea subzistenţei în
societăţile horticole; această este implicată în cele mai multe din activităţile de procurare a
hranei.
În societăţile horticole avansate, consecinţă. a unui grad mai înalt de dezvoltare
economică şi de stratificare socială, creşte rolul şi importanţa motivaţiei maternaliste în
încheierea căsătoriei.
Fetele aflate la vârsta căsătoriei sunt văzute ca un bun economic de valoare, iar bărbaţii
care urmează să se căsătorească trebuie să plătească pentru acest privilegiu acel „preţ al
miresei" ori să presteze anumite servicii familiei viitoarei soţii.
Pentru tinerii bărbaţi cu resurse economice limitate, grupurile de rudenie îşi aduc un
important aport prin împrumutarea unei sume din „preţul miresei", în contextul în care
căsătoria este considerată drept o investiţie solidă.
2
Pentru societate însă, rolul acestora. a fost puternic diminuat comparativ cu societăţile
de vânători şi culegători ori cu cele horticole. Explicaţia constă într-o creştere a gradului de
organizare şi specializare al societăţii.
In societăţile agrare familia este considerată întâi de toate o formă de organizare
economică şi politică, fapt susţinut de caracteristicile instituţiei căsătoriei.
Astfel, datorită implicaţiilor sale majore căsătoria a fost considerată mult prea
importantă pentru a fi lăsată la decizia tinerilor, de aceea adeseori mariajele erau aranjate,
planificate de către părinţi, uneori cu ajutorul unor persoane specializate „marriage brockers".
3
Părinţii pot interveni cu sfaturi, dar adeseori părerile for au prea puţină importanţă în
luarea deciziei.
Pe de altă parte, dacă mariajul eşuează în a împlini aspiraţiile membrilor cuplului, sunt
acum mai puţine impedimente de ordin economic, moral şi legal de a recurge la divorţ.
Un rol important in acest sens l-a avut procesul de emancipare a femeii, rolul său în
societatea cunoscând profunde transformări în report cu vechile tipuri de organizări.
Acest fapt s-a datorat atât progresului tehnologic specific societăţilor emancipate, cât şi
intensificării mişcării privind conştientizarea drepturilor femeii şi a noilor posibilităţi ce li se
deschid în noua societate.
Relaţiile între schimbările familiale şi ascendenţa tehnicii şi tehnologiei în lumea
contemporană nu sunt nici simple, nici lineare, făcând inutilă căutarea de cauzalităţi unice.
Forţa instituţiei familiei este reprezentată nu doar de capacitatea de a primi legi dure ale
destinului economic, ci mai ales a puterii de a se adapta la diverse situaţii.
Indivizii, în cele mai grele condiţii impuse de industrializare au căutat să găsească
strategii conforme cu interesele lor.
Fenomenul de „revoluţie industrială" este însă un concept static, el desemnând un punct
de plecare ales în mod convenţional de către istorici şi economişti pentru a clasifica schimbările
tehnice care au afectat din aproape
în aproape întreaga evoluţie economică, precum şi raporturile sociale din principalele ţări
europene.
În afara continentului european însă, viaţa de familie a rămas însă tributară unor game
de organizare proprii, aşa cum am văzut, societăţilor preindustriale.
Vom vedea, în cazurile analizate cum forme particulare de structurare a vieţii de familie
sunt generate pe un pattern tradiţionalist şi suportă influenţele combinate pe care cultura,
diversitatea socială., istoria şi religia le-au exercitat dea lungul timpurilor.
Japonia
Cea mai adâncă inegalitate în Japonia este bazată pe diferenţa de status şi gen.
Discrepanţele în recepţia apartenenţei la un anumit sex, subordonarea femeii bărbatului sunt
întărite de instituţiile sociale şi culturale japoneze, punându-şi amprenta în egală măsură asupra
vieţii de familie, educaţiei şi activităţii economice. Reformele din ultimele decenii au adus o
oarecare îmbunătăţire a situaţiei femeii - dreptul la educaţie, şcoli secundare, garantarea
dreptului de a divorţa.
Industrializarea şi urbanizarea au făcut posibile liberarea femeii de sub dominaţia tatălui
sau în cadrul familiei şi de necesitatea de a accepta căsătoriile aranjate. Mulţi sociologi din
Japonia şi din Statele Unite au constatat însa că statutul femeii japoneze este mult mai complex.
În timp ce femeia este cu siguranţă într-o poziţie de subordonare faţă de bărbat în
domeniul public al vieţii, în afara acestuia, în cadrul căminului ele dispun de o putere
considerabila.
În ceea ce priveşte căsătoria, există anumite limite în formare, până la care fiecare
trebuie să îşi găsească un partener (25 de ani pentru femei si 27 pentru bărbaţi).
Tinerele femei japoneze, în marea lor majoritate se conformează acestor roluri, însă pot
fi identificate şi tendinţe de orientare spre alte valori, de tip occidental, împlinire pe plan
profesional, câştigarea independenţei.
4
In privinţa motivaţiei la căsătorie, multe din femeile japoneze sunt în căutarea mariajului
din dragoste, dar 25% din totalul căsătoriilor sunt încă aranjate, cei 2 fiind introduşi unul altuia
de către un intermediar, care le examinează mediul de provenienţă si referinţele personale.
Pentru ambele sexe este valorizată petrecerea a cât mai mult din timpul liber în
compania familiei, lucru dificil de realizat în contextul economiei exigente a societăţii moderne
japoneze.
Mexic
Familia mexicană îndeplineşte toate funcţiile specifice unei familii, însă face acest lucru
într-o manieră distinctă. Valorile, normele, credinţele şi atitudinile adoptate în viaţa de familie
sunt caracteristice doar vieţii mexicanilor şi latino- americanilor.
Familia nucleară este cu adevărat în această societate realul pivot al vieţii psihologice şi
sociale al tuturor mexicanilor. Vieţile lor se rezumă doar la munca şi al timpul petrecut în
familie.
În Mexic, familia nucleară ideală face parte dintr-o reţea a familiei lărgite în care
fiecare membru se poate baza pe sprijinul celuilalt. Structura sa este ierarhică: cei în vârstă au
autoritate asupra celor mai tineri, iar bărbaţii asupra femeilor, şi aceasta în fiecare stadiu al
vieţii.
Valorile familiale acceptate solicită proximitate, coeziune, respect pentru autoritatea
parentală şi cooperare. Competiţia şi confruntarea sunt descurajate, iar autonomia individuala şi
acumularea personală nu sunt valorizate.
Rolul pe care cei doi membri ai cuplului îl joaca în cadrul relaţiei lor cu copii este
considerat mult mai important decât rolurile de soţ si soţie. Percepţia comună este că dragostea
şi afecţiunea mamei sunt mult mai puternice şi mai importante decât sentimentele similare ale
soţiei.
În fapt, deoarece familia mexicană standard este una de tip extins, soţii rareori au clipe
de intimitate; ei sunt capabili să-şi transforme angajamentul lor iniţial de căsătorie într-un
angajament pe viaţă faţă de copii şi mai apoi faţă de nepoţii lor.
Egipt
Ceea ce impresionează cel mai mult în societatea egipteană este contrastul dintre rolurile
pe care femeile şi bărbaţii le au în cadrul acesteia. Ei au obligaţii religioase diferite,
responsabilităţi familiale diferite şi de asemenea drepturi specifice. Atât în viaţa publică, cât şi
în cea privată, există o distanţă care îi separă pe cei doi.
Există o "segregaţie sexuală" în societatea egipteană.. Viaţa publică aparţine în mod
evident bărbaţilor, în timp ce femeia "de casă" este un rol teatru foarte onorabil respectat şi
valorizat în Egipt. Este dificil sa fii considerată o musulmană respectabilă şi totodată să ai o
viaţă publică.
În ceea ce priveşte practicile căsătoriei, islamismul tradiţional promovează mariajul
timpuriu pentru femei şi vede în femeia adultă, necăsătorită o ameninţare pentru ordinea
publică.
Partenerul ideal de căsătorie provine din filiaţia pe linie paternă. Acest model este
datorată caracterului patriarhal al societăţii egiptene, dominată de figura bărbatului, cel care
deţine mai multă putere, mai multe drepturi şi un prestigiu mai ridicat decât femeia.
5
Moştenirea este patrilineară, iar mariajul are un caracter patrilocal, în special în zonele
rurale ale Egiptului. Căsătoria este aranjată de către familie; cei doi nu se întâlnesc înainte de
mariaj nici chiar la oraş.
Legile islamice stipulează necesitatea consimţământului ambelor parţi la încheierea
căsătoriei, însă în realitate, adeseori tinerii nici nu sunt consultaţi. În special tânăra mireasă este
lipsită de orice putere decizională. Odată stabilit acordul, începe procesul de negociere -
stabilirea detaliilor legate de nuntă şi preţul pe care familia tânărului urmează să-1 plătească.
Viitorul cuplu semnează un contract ce cuprinde suma pe care mirele o va plăti şi promisiunea
acestuia că nu-şi va mai lua şi alte soţii.
Poligamia este legală în Egipt dar este un fenomen destul de izolat, datorită
posibilităţilor limitate de întreţinere şi a opoziţiei soţiilor. Un divorţ este permis, însă rata
acestuia se menţine în limite destul de scăzute.
Concluzii
Se poate stabili ca la un anumit grad de echivalenţă între timpurile de societăţi
construite de-a lungul evoluţiei istorice şi tipologiile familiale caracteristice diferitelor
perioade.
Astfel, familia patriarhală, aflată sub autoritatea celui mai în vârstă adult de sex
masculin („pater familias") este specifică popoarelor de culegători şi vânători. Evul mediu şi
societatea agrariană aduc în prim plan un nou tip de familie - familia tradiţională care prezintă
destul de puţine schimbări semnificative dacă raportăm la cea patriarhală.
Începând cu secolul al XVI-lea, dar mai ales din secolul al XVIII-lea odată cu apariţia
societăţilor industriale, se impune familia modernă nucleară. Sfârşitul secolului XX se pare că
aduce în prim plan un nou tip de familie "familia restructurată", concept ce cuprinde o
pluralitate de configuraţii familiale.
Dacă anumite transformări pot fi regăsite cu uşurinţă, chiar şi cu note particulare în
societăţile Europei contemporane, nu se poate vorbi totuşi de o universalitate a manifestării
caracteristicilor familiilor moderne. Putem încă identifica în diferite zone ale spaţiului
geografic atribute viabile ale modului de structurare şi funcţionare a familiilor tradiţionaliste.
Elemente de modernitate sunt acceptate încet dar sigur, ele integrându-se în cultura
specifică, în valorile şi tradiţiile fiecărei societăţi în parte, printr-un echilibru dinamic, în
condiţiile iminenţei gradului de deschidere a acestora şi a influenţei procesului de globalizare.
2.6.2. Teoria structurală a alianţei (Levi-Strauss C., Dumont L., Needham R.)
Teoria oferă o explicaţie generală a sistemelor matrimoniale. Bazându-se pe o teorie a
schimbului, promotorii acestei perspective tratează alianţa ca pe un fapt de comunicare:
principiul reciprocităţii guvernează orice uniune matrimonială, astfel încât schimbul pune
mereu grupurile în relaţie iar femeile circulă între bărbaţi asemenea bunurilor. Necesitatea
schimbului îşi are originea, în opinia lui
Levi-Strauss, în exogamie şi în prohibiţia incestului. Astfel prohibiţia incestului reprezintă nu
doar o regulă negativă, ci şi o lege a schimbului iar exogamia este o regulă pozitivă, care îi
constrânge pe bărbaţi să-şi dea surorile altor bărbaţi pentru a obţine, la rândul lor soţii.
Potrivit acestei teorii, regulile căsătoriei se reduc la un mic număr de structuri, împărţite
în trei categorii:
1. Structurile elementare sunt acele structuri în care regulile specifică individului cu ce
grup sau cu ce categorie de persoane se pot căsători. Căsătoria cu oricare altă categorie de
persoane este considerată greşită şi posibil incestuoasă. Ele se caracterizează prin faptul că
regulile de alegere a soţului sunt promulgate într-un mod pozitiv în interiorul consangvinităţii:
este vorba de căsătoria recomandabilă sau preferenţială între rude apropiate.
Aceste structuri se împart la rândul lor în două categorii:
- schimbul restrâns (simetric) asociază întotdeauna un număr par de unităţi de schimb
inter-căsătorii. Autorul dă exemplul unor societăţi australiene organizate potrivit unui mod
simbolic binar care le împarte în jumătăţi exogame. Astfel, într-un trib format din patru secţiuni
exogame membrii secţiunilor 1 şi 3 se căsătoresc în secţiunile 2 şi 4. Alianţa leagă permanent,
două câte două, unităţile între care se produce schimbul şi introduce la nivel local o regulă de
căsătorie între veri încrucişaţi.
- schimbul generalizat (asimetric) se caracterizează prin orientarea căsătoriei într-o
singură direcţie. Astfel, un bărbat este obligat să se căsătorească cu verişoara sa matrilaterală,
fiindu-i interzisă căsătoria cu verişoara patrilaterală. Această orientare unilaterală determină o
împărţire a grupurilor de unifiliaţie între grupuri de donatori şi grupuri de receptori de femei.
2. Structurile semicomplexe funcţionează în societăţile în care interdicţiile
matrimoniale sunt atât de numeroase încât, în cazul unei populaţii reduse numeric, alegerea
soţului este inevitabil limitată. Deşi căsătoria între consagvini apropiaţi este interzisă, rudele
mai îndepărtate sunt alese în mod preferenţial ca soţi de îndată ce prohibiţiile sunt îndepărtate.
3. Structurile complexe sunt acele sisteme în care regulile stabilesc individului cu cine
anume nu se poate căsători, dar ele nu-i specifică cu cine anume poate sau trebuie să se
căsătorească. Un sistem complex poate interzice individului de a se căsători cu anumite
categorii de rude sau chiar cu membrii unui grup etnic particular, dar îi lasă în rest deschisă
alegerea partenerului sau partenerei sale. Aceste structuri promulgă puţine reguli negative, care
nu interzic decât căsătoria între rude apropiate, în cadrul lor alegerea soţului ţinând de alte
determinări decât de cele ale înrudirii (categorii sociale, profesionale, religioase, vecinătate,
moştenire etc) .
8
Pentru sociologi şi demografi, căsătoria marchează începutul primei secvenţe a
„ciclului de viaţă familială", ea influenţând evenimente demografice de maximă importanţă,
cum ar fi fertilitatea şi natalitatea.
Viaţa desfăşurată de indivizi în cadrul instituţionalizat al familiei cuprinde două
aspecte esenţiale: o latură biologică constantă, în formă aproape neschimbată de-a lungul
timpului şi care constă în procrearea şi creşterea copiilor şi o latură socială, veşnic
schimbătoare, reprezentând morala, educaţia, economia, aspectele juridice şi psihice.
Căsătoria şi familia cunosc o evoluţie în timp, asupra lor punându-şi amprenta
transformările din viaţa economică şi socială, moravurile, tradiţiile, obiceiurile. Putem spune
că între căsătorie şi familie, pe de o parte şi viaţa sociala în ansamblul ei, pe de altă parte, are
loc un permanent proces de influenţare, de condiţionare, de ajustare. La nivelul vieţii de
familie, în relaţiile dintre parteneri, schimbările nu au aceeaşi esenţă şi profunzime ca cele
din viaţa socială şi, mai ales, nu se instaurează automat. Schimbările petrecute în modelele
familiale sunt şi rezultatul acţiunii convergente a unor factori culturali, psihologici, juridici,
morali.
În această ordine de idei, trebuie menţionat şi faptul că familia nu se manifestă pasiv
în raport cu schimbările din societate, nu se limitează doar la înregistrarea lor şi la
modificarea corespunzătoare a structurii şi funcţiilor sale.
Familia are şi un rol activ în aceste transformări, manifestându-se ca grup, ca agent
transformator în raport cu societatea.
Ideea studiului familiei prin prisma schimbărilor societăţii globale, a rolului ei de
activare şi influenţare a unor structuri sociale este pusă în evidenţă de autori cunoscuţi ai
domeniului, care apreciază: "Familia nu se raportează pasiv la schimbările petrecute în
societate, înregistrând doar aceste schimbări şi modificându-se ca răspuns mai mult sau mai
puţin mecanic la acesta. Familia fiind, într-un fel sau altul, un adevărat "laborator" al vieţii
sociale se manifestă ca un agent activ transformator, atât prin membrii săi, cât şi prin sine ca
grup.
Factorii care influenţează elementele definitorii ale familiei sunt economici, sociali,
morali, juridici, ei reglementând şi orientând constituirea familiei, încheierea căsătoriei,
relaţiile dintre soţi, relaţiile părinţi-copii, ansamblul vieţii de familie.
10
3.2. Căsătoria — perspectiva juridică
Reglementările juridice care au însoţit familia de-a lungul istoriei s-au concentrat mai
ales asupra căsătoriei. Se poate aprecia că actul căsătoriei apare ca un instrument principal şi
dinamic de creare a grupurilor familiale, a comunităţilor umane şi, prin aceasta, constituie un
temei al permanenţei existenţei umane.
În cele mai multe cazuri, legislaţia familiei a fost marcată în decursul timpului de
inegalitatea femeii cu bărbatul şi de poziţiile privilegiate ale unor clase şi categorii sociale.
Astfel, în vechiul drept roman, familia se afla sub puterea discreţionară a şefului
ei, ,,pater famillias" ale cărui drepturi erau nelimitate. Femeia era considerată ca şi un sclav,
drepturile ei fiind practic nule. La greci dominau aceleaşi reguli de supunere totală a femeii,
începând cu modul de adresare şi până la acceptarea de a fi păzită de câini sau eunuci. Unele
reglementări juridice cu privire la căsătorie puneau în evidenţă carenţe privind concepţia
despre familie, despre relaţiile matrimoniale.
Referitor la vârsta căsătoriei, stabilită diferenţiat de la o epocă la alta şi de la un popor
la altul, existau în unele legislaţii precizări surprinzătoare. Astfel, romanii acceptau drept
vârstă minimă pentru fete 12 ani, iar pentru bărbaţi, după caz, în funcţie de o cercetare
corporală prealabilă.
La popoarele germane, în Evul Mediu se practică în scopuri patrimoniale, obiceiul ca
tatăl sa-şi însoare fiul încă impuber cu o fată nubilă şi să îndeplinească el îndatoririle
conjugale până la vârsta pubertăţii fiului său. Atât la germani, cât şi la romani s-a păstrat
până târziu, spre sfârşitul feudalismului, dreptul stăpânului, aşa numitul ,,jus primae noctis"
în unele cazuri ,,jus tri noctis", potrivit căruia el avea dreptul la favorurile miresei în prima
sau în primele trei nopţi după nuntă.
În ceea ce priveşte adulterul, dacă el era acceptat aproape fără restricţii pentru bărbaţi,
pentru femei atrăgea după sine alungarea, dezonoarea, oprobiul public sau chiar moartea.
În dreptul francez din secolul al XlX-lea, inegalitatea femeii era stabilită prin faptul
că era considerată aproape iresponsabilă alături de minori şi nebuni, ea neavând dreptul sa-şi
administreze bunurile fără consimţământul scris al soţului.
În ţara noastră, deşi vechiul drept românesc poate fi apreciat mai progresist decât al
altor popoare în ceea ce priveşte reglementarea instituţiei familiei totuşi el a păstrat starea de
inferioritate pentru femeie, limitând drepturile ei. Astfel, conform Codului Calimachi,
infidelitatea soţiei se pedepsea cu închiderea la mănăstire şi pierderea zestrei. Codul civil
român de la 1864 a păstrat în mare parte inegalitatea femeii, incapacitatea ei în privinţa
încheierii unor acte civile. Deşi printr-o lege din 1923 s-a abrogat în mod expres
incapacitatea femeii măritate, starea de inegalitate nu a dispărut, bărbatul continuând să
deţină prerogativele şefului familiei.
Din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea consimţită dintre un bărbat
şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale, cu scopul întemeierii unei familii.
Dreptul familiei, ca ramură specializată a dreptului, cuprinde totalitatea normelor
juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie,
rudenie, înfiere şi altele asimilate de lege cu raporturile de familie.
Principiile fundamentale ale legislaţiei noastre în materie de familie sunt următoarele:
- ocrotirea de către stat a căsătoriei şi familiei
11
- ocrotirea intereselor mamei şi ale copilului
- deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie în toate domeniile vieţii
economice, politice, de stat si culturale;
- asigurarea de drepturi egale la muncă, salariu, odihnă, asigurări sociale şi
învăţământ pentru toţi cetăţenii.
În ţara noastră, scopul încheierii căsătoriei îl constituie în mod implicit întemeierea
unei familii în sprijinul acestui principiu vin şi reglementările stipulate în Codul familiei cu
privire la căsătorie şi familie.
Fără a intra în detalii de ordin juridic, considerăm oportun să facem câteva precizări
ce decurg din legislaţia căsătoriei şi ale căror consecinţe asupra vieţii partenerilor, a grupului
familial în ansamblu, sunt evidente.
a. Scopul căsătoriei îl constituie întemeierea unei familii
Dacă o căsătorie s-ar încheia în mod formal, în alt scop decât al întemeierii unei
familii, aceasta ar cădea sub incidenţa dispoziţiilor legale care sancţionează orice încălcare a
normelor imperative. În ţara noastră ca şi în alte ţări, căsătoria ocrotită de lege şi apreciată
drept bază a întemeierii familiei. Cu alte cuvinte, întemeierea relaţiilor de familie constituie
conţinutul căsătoriei, cauza necesară şi fundamentală a acesteia.
b. Căsătoria are la bază liberul consimţământ al partenerilor.
Căsătoria este „uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit
dispoziţiilor legate, cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative
ale legii". În aceste condiţii, legea precizează drept temei al căsătoriei, afecţiunea reciprocă a
soţilor, excluzând presiunea părinţilor sau a altor persoane şi orice considerente de ordin
economic.
c. Căsătoria este monogamă
Acest principiu este circumscris în cadrul legal în forma "este oprit să se căsătorească
bărbatul care este căsătorit, sau femeia care este căsătorită" (Art. 5 din Codul familie)
d. Caracterul solemn şi civil al căsătoriei.
În virtutea acestui principiu căsătoria se poate încheia numai în faţa autorităţii de stat
sau în cazuri excepţionale, în faţa unor persoane ce sunt învestite să înlocuiască autoritatea
de stat (comandantul unei nave etc.). În ceea ce priveşte caracterul civil, menţionăm dublul
caracter al căsătoriei: laic şi religios, cu amendamentul că valoare şi efecte juridice au doar
căsătoriile încheiate în faţa autorităţii de stat.
e. Egalitatea în drepturi a soţilor
În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi
femeia au drepturi egale. Apreciem că statutul soţului şi al soţiei în familie, ca şi rolurile
asociate lor sunt concret determinate, prezentând a serie de particularităţi de-a lungul istoriei
formelor de familie. Sistemul drepturilor şi obligaţiilor ce revin celor doi parteneri,
diviziunea rolurilor în cadrul familiei sunt puternic influenţate de forma familiei, de structura
şi talia ei, de nivelul de dezvoltare economico-socială, de normele şi valorile culturale şi
morale dominante. La acestea se adaugă şi o serie de particularităţi ce ţin de partenerii
cuplului conjugal: temperament, caracter, idealuri, motivaţii legate de viaţa de familie etc.
Cadrul legislativ, alături de alţi factori de natură socio-economică joacă un rol important în
reglementarea relaţiilor dintre soţi, în asigurarea coeziunii şi stabilităţii familiale, potenţează
12
funcţionalitatea grupului şi asigură temei ancorării lui în fenomenele şi procesele sociale ale
realităţii.
Codul familiei, adoptat în 1954, a vizat reglementarea relaţiilor familiale în contextul
societăţii socialiste. Astăzi nu beneficiem încă de un act normativ nou, în materie de familie
şi de relaţii familiale racordat la timpurile pe care le trăim acum, la schimbările sociale
înregistrate. Reglementările juridice ale întemeierii familiei ţin cont de aspectele variate
legate de tradiţii, obiceiuri, aspiraţii, preocupări, de ansamblul condiţiilor de viaţă.
14
În prezent se preconizează o legislaţie nouă în materie de divorţ, divorţul prin
consens, prin care se poate desface căsătoria la cererea partenerilor fără proceduri legislative
greoaie şi de durată.
Dreptul familiei reglementează şi alte raporturi importante cum ar fi: drepturile şi
îndatoririle părinteşti, răspunderea penală pentru neîndeplinirea obligaţiilor paterne, alocaţia
şi contribuţia de întreţinere etc.
Cunoaşterea acestora permite înţelegerea corectă a mecanismelor juridice ce
acţionează în sensul asigurării funcţionalităţii uneia dintre cele mai reprezentative instituţii
sociale: familia.
17
muncească membrii familiei. Intervenţia părinţilor trebuie judecată în funcţie de optica
acestora asupra familiei, de numărul celor care o compuneau, de puterea de muncă, de
situaţia lor materială, ca şi de relaţiile interpersonale.
Această motivaţie apare expres formulată în multe studii monografice din care redăm
: ,,căsătoria se face în primul rând din interes material. Se are în vedere, în primul rând,
averea. Zestrea este pe primul plan al preocupărilor viitorilor soţi. Apoi se caută vrednicia,
hărnicia, tot în vederea intereselor materiale de a produce muncă pentru îngrijirea celor
bătrâni".
Frecvenţa motivaţiilor economice nu exclude însă şi situaţiile în care
5 5 y 5
18
În satele bănăţene, puterea părinţilor şi socrilor asupra tinerilor căsătoriţi este
deosebit de mare, izvorâtă din stăpânirea averii. ,,Ei poruncesc căsătoriile, divorţurile şi
naşterile. Fără voia lor tinerii căsătoriţi nu au dreptul să facă copii.
De cele mai multe ori, întâlnirile tinerilor aveau loc în circumstanţe „oficiale" : hora,.
şezătoarea, nedeica, claca, iar în unele situaţii se organizau ,,vederi" sau cereri propriu-zise în
căsătorie, conform cărora rudele sau cunoştinţele, printr-o înţelegere prealabilă, stabileau
întâlniri între viitorii soţi. Indiferent de prilejurile de întâlniri pe care le aveau tinerii,
independent de motivele sau scopurile urmărite de ei, alegerea partenerului se face prin
cererea în căsătorie şi tocmirea zestrei. Potrivit regulilor transmise din generaţie în generaţie,
cererea în căsătorie era făcută de părinţii băiatului, sau de rude ale acestuia şi în nici un caz
de viitorul soţ. În viaţa generală a satului cererea în căsătorie, peţitul constituiau momente de
mare însemnătate, cu semnificaţie publicitară deosebită.
În mod obişnuit, căsătoria era precedată de logodnă, despre care întâlnim aprecierea
că ,,este o formalitate de oficializare a stării de fapt existente între doi tineri a căror căsătorie
este definitiv hotărâtă. Oficializarea atrage după sine un anume regim social acceptat de
tineri, de părinţi şi de stat, ea incumbă drepturi şi obligaţii, oferirea de daruri, petrecerea
timpului liber împreună etc.
Studiile întreprinse în această problemă pun în evidenţă aspecte ca:: vârsta la care se
poate încheia logodna, condiţiile puse de parteneri şi, mai ales, de părinţi, durata logodnei,
obligaţiile pe parcursul acestei perioade, consecinţele eventualei ruperi a logodnei, opinia
comunităţii faţă de acestea etc. După o perioadă mai mare sau mai mică de timp, determinată
de încheierea pregătirilor pentru nuntă, de pregătirea trusoului, se poate trece la realizarea
căsătoriei.
În acest cadru, o importanţă mare o are nunta propriu-zisă, care este ,,cea mai mare
sărbătoare în viaţa unui gospodar, o petrecere aşteptată, îndelung pregătită, la care fiecare
caută că arate ce poate şi care este întovărăşită întotdeauna de o serie de acte rituale închegate
în ceremonii".
Atitudinea părinţilor constituie unul din factorii importanţi în alegerea partenerului.
Atunci când această atitudine este pozitivă sau când persoana aleasă este în concordanţă cu
dorinţele familiei procesul de alegere a partenerului se finalizează cu o eventuală căsătorie.
Dar, de multe ori, intervine o neconcordanţă între politica familiei şi opţiunea părinţilor.
Aceştia, considerând că ştiu ce este mai bine pentru copilul lor şi că experienţa de viaţă le dă
dreptul la acest lucru, aleg un partener care poate să nu fie deloc plăcut de fiul sau fiica lor.
În multe societăţi alegerea partenerului este o responsabilitate ce revine părinţilor. De
exemplu, se estimează că 40-50% din căsătoriile japoneze sunt aranjate de părinţi (The
Individual, Marriage and the Family, Lloyd Saxton).
Părinţii au mai multe metode de control asupra alegerii partenerului, care diferă de la
o societate la alta, în funcţie de normele sociale şi culturale, de tradiţii şi obiceiuri. Dintre
aceste metode amintim (Loyd Saxton, 1989):
• în societăţi aranjarea căsătoriei are loc foarte devreme sau chiar la naşterea
copiilor, astfel părinţii putând controla alegerea partenerului. În India căsătoria
are loc la o vârstă foarte fragedă, 10-11 ani, fata urmând să locuiască cu părinţii
băiatului chiar dacă consumarea căsătoriei nu a avut loc.
19
• o altă metodă de control este să supervizezi activitatea socială a copiilor. Astfel,
fata nu poate ieşi în compania unui băiat fără să fie însoţită de cineva care să
vegheze la activitatea cuplului. De multe ori supervizor este o rudă a fetei.
• o a treia metodă de control este aceea de a uza de anumite bariere psihologice,
cum ar fi, de exemplu, de a le învăţa pe tinerele fete că este
bine să fie timide în relaţiile cu băieţii şi de a nu vorbi despre relaţiile sexuale
decât după căsătorie;
• a patra metodă dă o anumită libertate cuplului faţă de supervizare sau faţă de
barierele psihologice, dar, în cazul în care fata rămâne gravidă, cuplul trebuie să
se căsătorească. Părinţii încearcă astfel să prevină ca fata să rămână necăsătorită
dacă aşteaptă un copil.
• ultima metodă dă libertatea tinerilor să se asocieze, păstrând un cvasicontrol al
părinţilor, iar dacă fata rămâne gravidă nu trebuie neapărat să se căsătorească,
copilul fiind acceptat în familia mamei.
Există câteva patternuri, în funcţie de normele culturale şi de tradiţii, cu privire la
alegerea partenerului: mediteranean, nordic şi afro-american.
În cel mediteranean alegerea partenerului este sub totalul control al părinţilor. Fata
trebuie să rămână virgină până la căsătorie. Relaţiile sexuale premaritale nu sunt acceptate
decât pentru băieţi. Există standarde diferite de judecată şi de control al tinerilor, cele pentru
băieţi permit o mai mare libertate în raport cu cele pentru fete.
În modelul nordic părinţii au un rol mai mic faţă de tineri. Există un egalitarism
social şi sexual între băieţi şi fete. Relaţiile sexuale înainte de căsătorie sunt permise atât
pentru fete, cât şi pentru băieţi. Virginitatea îşi pierde din importanţă, iar dublu standard de
control dispare. Necesitatea căsătoriei nu apare decât atunci când fata rămâne gravidă.
În cel afro-american, graviditatea nu mai conduce în mod automat către căsătorie.
Perechea poate rămâne împreună şi după naşterea copilului, dar căsătoria nu mai este
legitimată. Părinţii trăiesc în concubinaj. Existau şi situaţii în care tatăl acceptă paternitatea,
dar nu rămâne cu familia, el putând sau nu să-şi ajute copilul. El rămâne în contact cu familia
chiar dacă nu este obligat să o facă.
Părinţilor le revine misiunea să prospecteze şi mai apoi să aleagă un partener pentru
copilul lor. De cele mai multe ori sunt căutate avantajele materiale, dar acestea sunt corelate
şi cu factori, ca de exemplu, statutul social, sănătatea, educaţia. Cei care au un venit ridicat
pot căuta un partener dintr-o familie bună, care să aibă relaţii în înalta societate.
Un rol important este jucat aici de dotă sau zestre, aceasta putând fi o sumă de bani
sau anumite proprietăţi - case, animale, pământ etc. - dată de către părinţii fetei în momentul
căsătoriei. În multe societăţi - de exemplu Grecia - o fată nu se poate căsători până când nu
are zestrea necesară.
În România, în trecut, zestrea funciară avea o importanţă foarte mare. O fată săracă,
lipsită de pământ nu avea mari şanse pentru o căsătorie reuşită, ea nefiind acceptată de
părinţii băiatului. Un exemplu edificator în acest sens îl găsim în romanul „Ion" de Liviu
Rebreanu. Personajul principal, Ion preferă să se căsătorească cu o fată care avea pământ
decât cu o fată pe care el o plăcea. În perioada comunistă, interesul s-a mutat de la factorii
materiali, care nu îşi pierd de tot importanţa, spre factorii sociali, cum ar fi statusul social sau
20
„relaţiile". Dacă o fată făcea parte din nomenclatură sau părinţii acesteia aveau „relaţii"
atunci ea era considerată o „partidă bună".
În opoziţie cu instituţia zestrei este preţul miresei. Acest preţ intervine în societăţile
în care femeia este considerată ca având o importanţă în creşterea venitului familiei. Aceşti
bani sunt un semn al statusului sau al bunelor intenţii. În multe cazuri părinţii apelează la
serviciile unor peţitori. Ei au rolul de a netezi drumul spre înţelegerea familiilor cu privire la
căsătorie. În România, în perioada interbelică, după cum arăta şi Xenia Costa-Foru, peţitul
era un moment de însemnătate în viaţa satului prin care se semnala viitoarea căsătorie.
De multe ori între dorinţele părinţilor şi opţiunea personală intervine o contradicţie,
tinerii putând sau nu să ia în considerare aceste dorinţe. Ei pot să se căsătorească şi fără
consimţământul părinţilor (majoritatea statelor nu mai iau în considerare dorinţa părinţilor în
momentul încheierii căsătoriei), sperând ca în timp şi mai ales după naşterea primului copil,
relaţiile să se normalizeze. În acest caz există şi alternativa să piardă orice sprijin, cum
spunea Xenia Costa-Foru „fără consimţământul părinţilor ..., nu se căsătoreşte nimeni, căci
pierde averea, zestrea etc." În România de astăzi, în situaţia grea economică în care ne aflăm,
tinerii au de făcut o alegerea grea, când se află în faţa unei astfel de situaţii, deoarece
sprijinul economic al părinţilor, mai ales în primii ani de căsnicie devine foarte important.
În sondajele realizate până în decembrie 1989 privind opţiunile maritale tinerii
apreciau calităţile morale şi psihologice ale partenerilor, personalitatea acestora, aspiraţiile şi
preocupările de viitor. Este de aşteptat ca odată cu schimbările sociale din România, pe
fondul unei instabilităţi economice generate de inflaţie, şomaj, creşterea costului vieţii, în
motivaţia maritală să apară mai puternic factorul material (surse de venituri, mărimea
veniturilor, siguranţa economică, statutul de privatizat etc.).
Rolul părinţilor şi al altor rude (fraţi mai mari) privind căsătoria tinerilor pierde din
influenţă şi importanţă pe fondul emancipării economice a descendenţilor, accelerării
schimbărilor, democratizării relaţiilor dintre sexe, creşterii toleranţei sociale faţă de
comportamentele sexuale premaritale.
În lume astăzi au loc puternice schimbări privind căsătoria şi familia; unele dintre
acestea sunt tot mai evidente şi în România după 1990. Dintre fenomenele şi procesele ce
intersectează familia, cele mai semnificative la noi în ţară sunt: reducerea natalităţii (rata de
natalitatea în 1992 este de 12%); scăderea nupţialităţii, creşterea divorţialităţii, frecvente
coabitaje, fenomene de abandon etc.
Apreciem că aceste schimbări sunt, mai curând, dovada unei tranziţii în privinţa
căsătoriei şi familiei şi nu atât pierderea interesului pentru aceste instituţii şi valorile lor.
3.3.2. Factori motivaţionali implicaţi în alegerea partenerului marital
Referitor la factorii motivaţionali invocaţi în studii mai recente, cele mai
5 5 ~
21
B. Nevoia de dragoste, de afecţiune
Dragostea dintre parteneri este sentimentul trainic şi profund ce anticipează căsătoria
şi constituirea familiei, potenţând comunicarea fizică şi spirituală, stabilizarea relaţiilor
sexuale, complementaritatea psihologică. Fiind un sentiment complex, cu o puternică
dimensiune erotică asigură o relaţie continuă ce acţionează ca un amortizor - cum se exprima
în mod plastic un specialist al domeniului — împotriva presiunilor şi tensiunilor vieţii
cotidiene. Reverberaţiile dragostei partenerilor se resimt în relaţiile acestora cu descendenţii,
în armonia conjugală, în viaţa socială desfăşurată dincolo de „poarta familiei".
Mariajul este cea mai convenabilă cale şi singura acceptată legal prin care o persoană
poate să-şi manifeste iubirea faţă de o altă persoană.
Există mai multe definiţii ale iubirii. Astfel, Lowen consideră că iubirea
5 ~
este promisiunea unei continue plăceri din partea unei persoane care îşi dă dragostea şi
aşteptarea plăcerii din partea persoanei cu care împarte iubire. Pentru Casler, iubirea este
frica de a pierde o importantă sursă de satisfacţii. Adams consideră că iubirea este
sentimentul, simţirea pentru o altă persoană care te acompaniază în dorinţa şi impulsul de a fi
intim pe orice cale (fizică, emoţională, intelectuală) cu persoana iubită. Prin iubire se înţelege
procesul prin care oamenii îşi satisfac o varietate de nevoi sociale şi emoţionale: intimitate,
securitate, afecţiune, grijă, stimulare, acceptare.
Dragostea are multe faţete de manifestare ceea ce face greu procesul de definire şi
înţelegere a ceea ce este considerat esenţial în iubire, ca bază a căsătoriei. Conform lucrării
Today's Marriage în căsătorie contează:
- grija pentru celălalt - 39%
- respectul pentru celălalt - 32%
- acceptarea celuilalt - 31%
- înţelegerea mutuală pentru celălalt - 29%
- o relaţie strânsă, „mereu împreună' - 27%
- sentimentul adânc, puternic pentru celălalt - 27%
- afecţiunea - 24%
5
23
Copiii constituie raţiunea de a fi a familiei, liantul partenerilor, concretizarea
sentimentelor de dragoste conjugală. Existenţa copiilor antrenează schimbări radicale în
relaţiile partenerilor, incumbă responsabilităţi noi şi dificile, diversifică rolurile conjugale.
24
- vecinătatea - partenerii tind să fie apropiaşi ca locuinţă unul de celălalt. Alain
Girard consideră într-o anchetă realizată în Franţa că vecinătatea tinde să fie punctul de
plecare al unei căsătorii.
- endogamia rasială şi religioasă - de obicei partenerii tind să aparţină aceluiaşi grup
rasial sau religios.
- homogamia socială şi culturală - persoanele cu acelaşi nivel de instrucţie, educaţie
sau aparţinând aceleiaşi clase sociale tind într-o proporţie mai mare să se căsătorească între
ei. Persoanele care au aceleaşi valori şi aşteptări sunt atrase unele de celelalte într-o proporţie
mai mare.
Una dintre cele mai cunoscute teorii este cea a schimbului social.
Această teorie are ca principale concepte costul şi beneficiul. Aplicată la studiul
alegerii partenerului, teoria schimbului social consideră că partenerii fac alegerea în funcţie
de costurile şi beneficiile rezultate în urma alegerii. Beneficiile aşteptate şi costurile pot fi
bani, bunuri, relaţii, atenţie etc. partenerii intră în relaţie implicând anumite costuri,
considerând că acestea le vor aduce beneficii. De exemplu, o persoană care are un venit
substanţial îşi va alege partenerul care îi va aduce relaţii sau linişte. Principalele implicaţii ale
acestei teorii asupra alegerii partenerului sunt (McCubin, Marriage and Family) următoarele:
- indivizii aleg partenerii care aşteaptă să le aducă cele mai mari beneficii;
- când costurile alegerii sunt relativ egale ei aleg partenerul de la care aşteaptă cel
mai mare câştig;
- când beneficiile sunt relativ egale este ales partenerul care implică cel mai scăzut
cost;
- când efectele imediate sunt relativ egale este aleasă alternativa care promite un
efect pozitiv de durată;
- când efectele de lungă durată sunt relativ egale este aleasă alternativa care promite
cel mai bun efect imediat.
Alte teorii pun accentul pe transformările din societate care se reflectă şi asupra
modului de alegere a partenerului. Astfel, Alain Girard a întreprins un studiu în care a arătat
că transformările din societatea industrială şi-au pus pecetea şi asupra selecţiei partenerului.
Concluziile la care el a ajuns, multe dintre ele regăsindu-se şi la Rueben Hill, sunt:
- apropierea domiciliilor constituie adesea preludiul unei căsătorii;
- locul naşterii joacă un rol important, chiar dacă viitori soţi se vor căsători în altă
parte;
- condiţia socială este primordială;
- nivelul instrucţiei, afinităţile culturale, credinţele religioase au un rol important în
determinarea căsătoriei.
25
diferite. De exemplu o persoană căreia îi place să fie dominată se va căsători cu cineva care
doreşte să domine.
cădea în desuetudine.
Cu toate acestea, trebuie luate în considerare şi ritualurile în care unii indivizi
hotărăsc să iasă din modelele tradiţionale şi să trăiască în una din alternativele căsniciei:
singurătatea sau coabitarea. Alegerea unui stil de viaţă parcurge diferite etape în care cea mai
simplă explicaţie oferită este a instinctului sexual. Astfel, în jurul vârstei de 20 ani, tinerii se
confruntă cu încercarea de a-şi câştiga independenţa, competenţa, responsabilităţile,
egalităţile, toate fiind puse în legătură cu sexualitatea. Este şi perioada în care oamenii iau
cele mai importante decizii privind viaţa lor personală: logodna, uniunea consensuală,
căsătoria, dacă vor avea mai mulţi parteneri sexuali, dacă vor fi homosexuali sau bisexuali.
Multe din problemele vârstei de peste 30 de ani pot avea, de asemenea, conotaţii sexuale:
decizia de a se căsători după o burlăcie îndelungată, decizia de a avea copii, decizia de a
schimba partenerul după divorţ etc.
27
Instinctul sexual este unul dintre cele mai puternice pe care le are specia umană.
Valorizarea rolului sexual-afectiv al femeii care tinde să-l egalizeze pe cel al bărbatului şi
chiar să-l domine sub aspectul iniţiativelor sexuale şi al exigenţei fidelităţii - a condus la
creşterea pretenţiilor de alegere a partenerului de viaţă, oferind astfel şansa celibatului sau
coabitării. În ultimele decenii au loc în lume, în general în Europa şi în România în special, o
serie de schimbări legate de familie dintre care enumerăm:
a) Creşterea vârstei la căsătorie. În România, în ultimii 20 de ani, vârsta medie la
prima căsătorie a variat în jurul vârstei de 21-22 de ani la fete şi 24-26 de ani la băieţi. Media
de vârstă la prima căsătorie în SUA este de 23 de ani pentru fete şi 25,9 pentru băieţi.
b) Scăderea „contingentului" de oameni care se pot căsători. Femeile tind să se
căsătorească cu bărbaţi având doi-trei ani mai mult decât ele. Şansele de căsătorie pentru o
persoană de 25-30 de ani sunt diferite pentru un bărbat sau pentru o femeie: bărbatul tinde să
se căsătorească cu o femeie mai tânără, conferind astfel un dezavantaj femeii care a înaintat
în vârstă.
c) Sexul în afara căsătorie este tot mai mult acceptat. Îmbunătăţirea metodelor
contraceptive, posibilitatea legală a unei întreruperi de sarcină, o mai mare toleranţă a
societăţii faţă de sexualitatea nonmaritală sunt fenomene tot mai
5 5 5
frecvente.
Una dintre marile diferenţe între alegerea partenerului în prezent, faţă de trecut este
aceea că relaţiile sexuale premaritale nu mai sunt cu stricteţe interzise, ci chiar recomandate.
Dacă în trecut era preferabil ca o fată care se căsătoreşte să fie virgină, în zilele noastre acest
criteriu a căzut. Cercetările au arătat că femeile se simt bine sexual atunci când aceste relaţii
au loc cu persoana iubită. De multe ori primele relaţii sexuale au loc cu persoana care va fi
partener de viaţă. Relaţiile sexuale se îmbină foarte bine cu dragostea romantică sau
pasională.
Chiar dacă relaţia sexuală nu mai este un criteriu cu o forţă mare în alegerea
partenerului, acesta trebuie luat în seamă, corelat cu alte criterii cum ar fi dragostea,
atitudinea părinţilor faţă de căsătoria copiilor lor etc.
d) Creşterea ratei divorţurilor contribuie la amânarea deciziilor de căsătorie
pentru o serie de persoane. Oamenii pot fi determinaţi să fie singuri dacă au ca motivaţie
faptul că nu sunt atractivi sexual, sau dacă nu şi-au rezolvat problemele timpurii de natură
psihosexuală sau dacă sunt homosexuali. O altă motivaţie pentru amânarea căsătoriei este
aceea că nu mai resimt presiuni sociale, nu mai sunt stigmatizaţi, ci simt nevoia să aibă mai
mare libertate, să rămână necăsătoriţi pentru o lungă perioadă de timp. Unii oameni au nevoie
de libertate pentru a încerca noi experienţe şi nu vor să pună capăt acestei libertăţi asumându-
şi responsabilităţile emoţionale şi financiare ale unei căsătorii.
Printre avantajele singurătăţii se numără: posibilitatea unei cariere profesionale,
împlinirea de sine, disponibilitatea sexuală, libertatea schimbării etc.
După Peter Stein (1976), dezavantajele căsătoriei sunt: plictiseala, nefericirea, slaba
comunicare, frustrarea sexuală, limitarea mobilităţilor şi a disponibilităţilor pentru noi
experienţe.
Căsătoria poate crea o anume intimitate care nu trebuie confundată cu sexualitatea.
Studiind dezvoltarea individului, E. Erikson a observat că viaţa sexuală a oamenilor
este dominată, în egală măsură, de împlinirea propriei personalităţi şi de găsirea plăcerilor ce
28
fac din viaţa sexuală un fel de bătălie. Astfel, oamenii aspiră la „utopia genitală", cum
defineşte Erikson un tip ideal de relaţii caracterizată prin orgasm reciproc în relaţiile de
dragoste de tip heterosexual, în care există încredere mutuală între parteneri şi în care
ciclurile muncii, procreaţiei şi relaxării se desfăşoară cu regularitate. În climatul contemporan
de libertate sexuală se poate face distincţie între sexualitate şi intimitate.
Olson (1977) a identificat şapte forme de intimitate:
1. emoţională, canalizată spre susţinerea reciprocă şi dragoste:
2. sexuală, care oferă satisfacţii reciproce în viaţa sexuală;
3. socială, centrată pe frecventarea aceloraşi prieteni, prin apartenenţa la aceleaşi
grupuri (biserică, partide etc.);
4. intelectuală, orientată spre discuţii despre idei, valori sau teorii, respectiv spre
dezbateri politice sau literare;
5. recreaţională, caracterizată prin utilizarea timpului liber prin practicarea aceloraşi
hobby-uri, sporturi etc.;
6. estetică, care oferă identificarea partenerilor prin aceleaşi gusturi sau
idei;
7. religioasă, direcţionată spre împărtăşirea aceloraşi credinţe şi idei religioase.
Intimitatea, ca latură afectivă a dragostei - este considerată drept garanţia dezvoltării
şi stabilităţii unui cuplu.
29
Psihologia Online Biblioteca Online
31
internaţionale, a elaborat şi implementat diverse politici şi programe. Având uneori explicit,
alteori implicit în vedere familia, ele nu au reuşit să rezolve toate aceste probleme, chiar dacă
unele au avut rezultate remarcabile pe direcţiile pe care şi le-au propus.
Iată de ce analiza schimbărilor survenite în structura familiei, modul în care s-au
modificat funcţiile sale de bază, efectele conexe acestor schimbări, valorile ce delimitează
viaţa de familie şi efectele pe care le generează în diverse medii socio- economice, sau la
nivel individual, nu încetează a constitui o temă interesantă şi actuală de analiză.
Desigur, pornind de la familie şi de la funcţiile sale se poate ajunge la aproape orice
aspect al existenţei noastre sociale, economice, demografice ş.a. Trebuie aşadar să precizez
asupra căror aspecte mă voi opri în prezenta lucrare şi care au fost motivaţiile pe baza cărora
am decupat aceste teme din problematica vastă a efectelor schimbărilor suferite de modelul
familiei tradiţionale şi chiar şi nucleare.
Creşterea fără precedent a populaţiei, ca urmare a creşterii populaţiei din ţările mai
puţin dezvoltate, ca şi - la antipod - îmbătrânirea populaţiei din ţările occidentale dezvoltate
sunt două dintre problemele cele mai stringente cu care se confruntă societăţile umane ale
acestui început de mileniu. Interesant este că aceste stări de fapt atât de opuse sunt rezumatul
modificărilor suferite de acelaşi element din structura familiei: comportamentele
reproductive, ca urmare a cantonării în valori şi opţiuni comportamentale diametral opuse.
Urmărind modul în care opţiunile valorice şi comportamentale din sfera familiei
influenţează alte comportamente constatăm că putem integra în analiză comportamentele
asociative, cu efecte de lungă durată la nivelul comunităţii, şi nu în ultimul rând, atitudinile
faţă de schimbarea sistemică - ca în cazul familiei româneşti ce reacţionează la tranziţie.
Desigur, normele culturale ce delimitează comportamentele familiale nu acţionează singure,
ci îşi produc efectele într-un mediu complex, cu multiple tipuri de influenţe şi condiţionări.
Rolul şi puterea acestor norme şi valori devine mai clară în momentul producerii unor
schimbări la nivelul celorlalte componente ale vieţii sociale.
Funcţiile familiei au cunoscut transformări profunde, evoluţia familiei sincronizându-
se cu schimbările din mediul socio-economic.
Schimbările produse în comportamentele nupţiale şi nataliste, ca urmare directă a
modificării modelelor familiale au avut consecinţe importante atât pentru individ, cât şi
pentru societate. Consecinţele sunt mixte: şi pozitive şi negative, neputând face o delimitare
consecinţe pozitive . numai pentru individ, negative - pentru societate.
La nivel individual schimbările intervenite în modelele familiale au dus (în unele ţări)
la "creşterea gradului de satisfacţie a partenerilor, creşterea independenţei lor unul faţă de
altul, creşterea inserţiei femeii în activitatea socială şi creşterea posibilităţilor ei de
participare la viaţa socială. Pe de altă parte unele noi modele de familie sau de menaj
(cuplurile consensuale nefertile, menajele de o singură persoană) sărăcesc familia de unele
sau de majoritatea funcţiilor ei".2
În ţările dezvoltate natalitatea a scăzut atât din cauza schimbărilor suferite de
modelele familiale, cât şi datorită schimbării atitudini faţă de copii. Ei nu mai au valoare
productivă, ca în familia tradiţională, ci au devenit investiţii în viitor. Fluxurile de susţinere
se îndreaptă acum dinspre părinţi spre copii, iar în condiţiile în care familia este tot mai
interesată să-şi menţină standardul de viaţă
5 y 5
5
ridicat şi preţul descendenţei este de asemenea mare, apare în mod firesc o scădere a cantităţii
descendenţei, în favoarea calităţii acesteia.
2 Mihăilescu Ioan, Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei, în „Politici sociale. România în context
european", Ed.Alternative, 1995, Bucureşti, p.101.
32
Ţările în curs de dezvoltare se confruntă cu situaţii foarte diferite: creşterea populaţiei
care, în condiţiile unui standard de viaţă foarte scăzut, accentuează sărăcia şi frânează
dezvoltarea.
În ambele cazuri modelele de familie şi valorile acţionale derivate din acestea au o
mare importanţă în generarea şi menţinerea respectivelor situaţii.
Educaţia şi socializarea copiilor este pentru ţările dezvoltate tot mai puţin o funcţie a familiei
şi tot mai mult a societăţii. Familia susţine financiar educaţia copiilor, conştientizând
valoarea sa. În ţările în curs de dezvoltare lipsa educaţiei părinţilor, sărăcia, menţinerea
delimitării rolurilor familiale ca în familia extinsă (pe criterii de sex), formează un complex
de factori ce împiedică accesul universal la învăţământul primar, cele mai afectate fiind
fetele. Lipsa investiţiilor în educaţie scade şansele de dezvoltare economică şi limitează
posibilităţile acestor ţări de a folosi eficient cantitatea mare de forţă de muncă de care dispun
- pentru că este slabă calitativ.
Chiar dacă familia nucleară nu mai constituie forma dominantă, familia - ca instituţie
- nu se află în criză, ci într-un proces de adaptare la cerinţele unei societăţi post-moderne.
Ca grup special de apartenenţă familia nu şi-a pierdut, prin nuclearizare, capacitatea
de a deveni un refugiu şi un mijloc de adaptare în situaţiile de criză. Într-un mediu nou,
instabil, fluctuant, indivizii riscă să-şi piardă chiar identitatea socială, dacă nu au o unitate
socială stabilă din viaţa lor la care să se raporteze. Ori, în familie sunt investite cel mai ades
afectivitatea şi resursele economice; tot aici e regăsit şi grupul predilect de definire a
identităţii, sunt "negociate" semnificaţii, sunt "confecţionate" repere pentru viaţa socială
exterioară grupului familial.
Dacă în momentele de criză centrarea pe familie apare ca o soluţie la complexul de
incertitudine, ca un refugiu în faţa unei situaţii anomice, stabilirea acestei retrageri din viaţa
societăţii ca model stabil şi generalizat şi cantonare în relaţiile de familie nu are efecte
negative.
Centrarea pe familie a comportamentelor de asociere duce la un nivel scăzut de
încredere interpersonală şi instituţională, la creşterea costurilor tranzacţiilor, împiedicând
dezvoltarea. Tendinţa de menţinere a unei fals înţelese autonomii a familiei nu poate fi
funcţională nici sub aspect material, nici relaţional.
Prin universalitatea, complexitatea şi flexibilitatea sa, familia continuă să ocupe un
loc central între factorii ce determină şi orientează dezvoltarea, continuitatea societăţilor
umane, prin oferirea unui climat afectiv, valoric, normativ ordonat, securizant şi
individualizat.
3 Mihăilescu Ioan, Familia în societăţile europene, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1999, p.55.
33
Căsătoria-sexualitatea şi căsătoria-copii nu mai sunt în relaţie de interdeterminare.
Cercetările făcute în ţările din Europa, S.U.A. şi Canada, deşi nu au ajuns la rezultate
similare, permit totuşi surprinderea principalilor factori care au determinat schimbări în
comportamentele nupţiale şi în modelele familiale.
Factorii cel mai frecvent puşi în evidenţă sunt:
• diminuarea funcţiilor familiei prin preluarea unora de către societate;
• creşterea gradului de ocupare a femeilor şi a dorinţei femeilor de promovare socială;
• creşterea independenţei economice a tinerilor;
• creşterea veniturilor prin care s-a asigurat unor persoane posibilitatea de a trăi singure
şi s-a redus mult frecvenţa căsătoriilor pe motive de constrângere economică;
• creşterea diversităţii politice, culturale şi spirituale;
• schimbări şi moravuri şi creşterea permisivităţii sociale la noile forme de
comportament;
• efecte de contagiune, de împrumut a unor modele comportamentale de la
24
un grup la altul şi chiar de la o societate la alta".
4Mihăilescu Ioan, Familia în societăţile europene, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1999 — p.40
34
Cele mai importante schimbări la nivelul familiei - chiar şi nucleară - ce au afectat
negativ natalitatea sunt schimbarea fluxurilor de susţinere părinţi-copii şi a semnificaţiei pe
care o au copii pentru părinţi. Aceste schimbări se înregistrează şi se explică prin schimbările
suferite de familie în toate dimensiunile sale.
Principalele transformări intervenite în modelele familiale pot fi rezumate astfel: în
ceea ce priveşte relaţia "familie-societate, scăderea importanţei funcţiei economice a familiei;
laicizarea şi dezinstituţionalizarea parţială a familiei; "emanciparea" femeii; preluarea unor
funcţii familiale de către societate; diminuarea relaţiilor de rudenie şi vecinătate; diminuarea
controlului comunitar asupra comportamentelor demografice; creşterea bunăstării materiale a
familiilor; creşterea preocupărilor familiale faţă de problemele sociale; Comportamentelor
tinerilor necăsătoriţi - extinderea experienţelor sexuale premaritale; controlul fecundităţii;
extinderea coabitării premaritale; extinderea celibatului definitiv şi a menajelor de o singură
persoană; creşterea permisivităţii sociale şi a toleranţei părinţilor faţă de comportamentele
premaritale ale tinerilor".5
Familia este adesea mai bogată decât acum 4-5 decenii, deoarece femeile contribuie
semnificativ la creşterea veniturilor. Membrii săi sunt în mare măsură independenţi financiar,
deci raţiunile economice contribuie într-o mult mai mică măsură la stabilitatea grupului
familiar. Vârsta de căsătorie tinde să crească, şi chiar se poate renunţa la formalizarea
relaţiei, mai ales în cazul cuplurilor care nu îşi doresc copii. Preţul descendenţei este ridicat,
atât prin costurile directe pe care le implică - mai ridicate decât în trecut, pentru realizarea
unei descendenţe de calitate superioară (educaţie) - cât şi prin încetarea (temporară a)
activităţii femeii, deci reducere a veniturilor familiei.
Astfel, comportamentele familiale apar şi ele modificate: "creşte importanţa relaţiilor
emoţional-afective dintre parteneri; se intensifică preocupările soţilor pentru calitatea vieţii
familiale; se diversifică formele de convieţuire: de aici declinul relativ al familiei nucleare
bazată pe căsătorie, extinderea cuplurilor consensuale, extinderea cuplurilor consensuale,
extinderea relaţiilor dintre persoane trăind în menaje diferite, apariţia unor norme sociale care
reglementează noile forme de convieţuire, toleranţa socială crescută faţă de aceste noi forme
de convieţuire; modificarea relaţiilor dintre parteneri: tendinţa de egalizare a poziţiilor de
autoritate ale soţilor, emanciparea poziţiei femeii, o mai mare acceptare socială a relaţiilor
sexuale extraconjugale, creşterea importanţei comuniunii de preocupări, mentalităţi, atitudini
şi interese; modificarea fertilităţii şi a rolului copiilor: scăderea fertilităţii, controlul
fecundităţii, unilateralizarea fluxurilor de susţinere părinţi-copii, concentrarea preocupărilor
familiei pe calitatea descendenţei, diminuarea rolului moştenirii (avere, nume, rang social);
creşterea relativă a instabilităţii familiei nucleare: creşterea divorţialităţii, scăderea ratei
recăsătoririlor, o mai mare acceptare individuală şi socială a divorţialităţii, reflectată şi de
modificarea legislaţiilor divorţului.
Ca rezultantă generală, se poate afirma că aceste modificări au produs:
• la nivel individual: o egalizare a statutului bărbaţilor şi femeilor, o creştere a
bunăstării familiei, o creştere a satisfacţiei partenerilor din convieţuire într-un anumit
cuplu şi ca urmare a adoptării unui anumit comportament nupţial şi fertil;
• la nivel societal: o scădere a rate nupţialităţii, o scădere a natalităţii şi o
28
creştere a instabilităţii familiei nucleare".
Pentru familia tradiţională, cu preocupări preponderent agricole, copiii reprezentau
un preţios ajutor în gospodărie şi o asigurare a sprijinului la bătrâneţe. Fluxurile de susţinere
erau orientate şi dinspre părinţi spre copii şi invers. Odată cu mutarea sursei de câştig din
gospodăria agricolă spre industrie şi servicii, copiii au devenit consumatori: fluxurile de
5Idem, p.132.
35
susţinere sunt numai dinspre părinţi spre copii. Oportunităţile de câştig apărute în acest nou
mediu sunt mult mai mari decât cele oferite de agricultura tradiţională, dar necesită deţinerea
unui capital educaţional destul de ridicat - mai ales dacă ne raportăm la cerinţele activităţilor
desfăşurate în familia tradiţională.
Investiţiile ce trebuiesc făcute într-un copil pentru a se forma ca individ cu şanse
ridicate de integrare socială şi profesională în societăţile europene de astăzi sunt, aşadar, mult
mai mari decât în trecut. Pentru a putea realiza acest obiectiv, familia trebuie să se
concentreze pe calitatea descendenţei.
Costul realizării unei descendenţe considerată satisfăcătoare calitativ fiind atât de ridicat
"cuplul încearcă să împace dorinţa de a avea copii cu interesul de a-şi menţine nivelul de trai
şi de a asigura o calitate crescândă descendenţilor. Prin contrast putem remarca că în familiile
în care există o preocupare scăzută pentru
29
calitatea descendenţei, numărul de copii este mult mai mare".
Extinderea noilor forme de familie - incompletă - determină în mod direct schimbarea
fertilităţii, numărul mediu de copii din cuplurile consensuale fiind mai mic decât cel din
cuplurile consensuale.
"Influenţa creşterii ponderii cuplurilor consensuale şi a menajelor de o singură
persoană asupra scăderii fertilităţii este însă mai redusă decât am fi tentaţi să credem. În
paralel cu creşterea ponderii acestui tip de cupluri şi menaje a avut loc o creştere a ponderii
naşterilor ilegitime (în afara căsătoriei) în totalul naşterilor. Menajele de o singură persoană
şi cuplurile consensuale nu suspendă
30
complet fertilitatea, ci doar o diminuează".
Creşterea duratei medii de viaţă, ca urmare a progreselor medicale şi ştiinţifice, a
creşterii gradului de educaţie în populaţie şi implicit a îmbunătăţirii condiţiilor de mediu -
apă, sanitaţie etc. - împreună cu scăderea natalităţii au ca efect scăderea populaţiei şi pe
termen lung îmbătrânirea populaţiei. Scăderea absolută a populaţiei este considerată o
problemă deosebit de gravă, deoarece va avea ca efecte directe scăderea forţei de muncă,
penuria forţei de muncă tânără. În aceste condiţii costurile de producţie vor creşte, ca urmare
a scăderii competitivităţii; mobilitatea socială scade, ducând la blocajul carierelor
profesionale.
Mai mult, povara economică ce va apăsa pe umerii unei populaţii active reduse ce va
trebui să susţină o populaţie trecută de vârsta activă mult mai numeroasă va afecta natalitatea
acestui segment tânăr - costul vieţii fiind ridicat vor suporta cu greu preţul creşterii unui
copil.
36
Creşterea populaţiei în ţările nedezvoltate - fiind vorba de dublarea într-un timp tot
mai scurt a unei populaţii tot mai mari - a dus la creşterea populaţiei totale."Conform unor
estimări 9% din persoanele care au trăit vreodată sunt în viaţă acum".6
Ţările mai puţin dezvoltate nu au parcurs, asemeni celor occidentale, un proces de
transformare dinspre o societate predominant rurală spre una industrială, ci au "importat"
elementele modernităţii, ceea ce a generat efecte benefice îmbunătăţirea asistenţei medicale,
a condiţiilor de viaţă - dar şi consecinţele nedorite asupra evoluţiei numărului populaţiei.
"În ţările dezvoltate inovaţiile ştiinţifice s-au dezvoltat într-o perioadă lungă de timp
şi au dus gradual la scăderea ratei mortalităţii. Între timp
33
productivitatea a crescut şi fertilitatea s-a ajustat la aceste condiţii noi".
Interrelaţionarea tuturor elementelor procesului de modernizare a format un cuplu de
forţe ce a produs efecte conjugale diferite de cele ale fiecărui element luat separat. Acest
lucru este mai evident ca oriunde în evoluţiile înregistrate de ţările lumii a treia.
În ţările nedezvoltate aceste cunoştinţe medicale, experţi, echipamente, proceduri au
fost importate şi au avut efecte remarcabile asupra mortalităţii infantile şi totale, care au
scăzut rapid.
Deoarece locuitorii nu au fost implicaţi în conceperea şi desfăşurarea acestor
programe, schimbările survenite la nivelul cunoştinţelor medicale şi a condiţiilor de mediu nu
au dus la schimbarea comportamentelor lor natale. Iată spre exemplificare cazul Ceylon-ului,
actualmente Sri Lanka. Rata mortalităţii în această ţară a fost redusă la jumătate în numai un
an (din 1946 în 1947). Ce s-a întâmplat ? A fost cumpărat insecticid - DDT cu care s-a stropit
pentru omorârea ţânţarilor şi a altor insecte. Ca urmare, malaria şi alte boli grave au avut o
incidenţă în populaţie mult mai scăzută. DDT-ul a fost importat, ca şi experţii care au condus
operaţiunea. Populaţia ţării nu a jucat - sau a jucat un rol neînsemnat în cadrul acestui
program, care a schimbat atât de profund rata lor de mortalitate. Cu atât mai puţin acest
program ar fi putut să le influenţeze feritilitatea. Astfel, un număr mare de copii şi de nou
născuţi, care în mod "normal" ar fi murit, au supravieţuit. Acest fapt a accelerat creşterea
populaţiei în respectivul an, iar situaţia s-a menţinut şi în anii următori.
Această explozie a populaţiei a modificat structura dominantă de familie existentă
anterior - familia extinsă. Fiind ţări predominant rurale, norma familiei extinse era o adaptare
perfectă la condiţionările mediului socio-economic. Creşterea populaţiei, însă, a determinat o
modificare a structurii sale de bază, împingând tot mai multe familii sub limita sărăciei.
Cei mai săraci membrii ai familiilor din mediul rural au fost rupţi de legăturile cu
familia extinsă - şi de toată protecţia şi sprijinul pe care aceasta putea să li-l ofere - şi
"aruncaţi" în oraşe să trăiască în condiţii extreme de privaţiuni, adesea în capsula fragilă a
unei familii nucleare, aflată şi ea în dificultate.
Oraşele, slab industrializate nu au nici pe departe capacitatea de a absorbi forţa de
muncă disponibilă în interiorul lor, astfel încât segmente largi de populaţie care sperau să
găsească aici rezolvarea problemelor lor - lipsa de hrană, de posibilităţi a familiei de origine
de a întreţine un număr tot mai mare de membrii - ajung de fapt să trăiască în condiţii extrem
de proaste. Mai mult, din cauza sărăciei, lor le lipsesc multe din resursele de care beneficiază
familia nucleară în ţările industrializate. De exemplu, ei nu îşi pot permite să plătească
asigurări de viaţă şi dizabilităţi, care să înlocuiască protecţia pe care în trecut le-o oferea
familia extinsă. Şi, tot din cauza sărăciei, nu pot să se bazeze pe stat ca să le ofere sprijin
pentru îngrijirea bătrânilor sau educaţia copiilor, aşa cum pot să facă familiile nucleare din
majoritatea ţărilor industrializate.
6Idem, p. 504.
37
O altă deosebire între familiile nucleare din ţările mai puţin dezvoltate şi cele din
ţările dezvoltate este că primele au o fertilitate ridicată, în timp ce fertilitatea tot mai scăzută
a celorlalte tinde să fie considerată o problemă tot mai gravă.
Fertilitatea ridicată, şi deci obligaţia de a întreţine un număr mare de copii nu lasă
acestor familii nici o şansă de a ieşi din cercul vicios al sărăciei: din cauză că femeile sunt
atât de frecvent însărcinate şi au mereu copii mici în îngrijire, la care se adaugă lipsa unui
ajutor din partea rudelor - familia extinsă fiind slăbită - le este foarte greu să se angajeze
pentru a mări venitul familiei. Ca urmare, multe familii sunt nevoite să-şi trimită copiii să
lucreze încă de la vârste fragede, pentru a-şi ajuta familia.
Munca copiilor în oraşe are o valoare productivă mică, astfel încât copiii câştigă
foarte puţin. În plus, munca copiilor împiedică dezvoltarea economică pe termen lung,
deoarece se suprapune peste şi perturbă procesul de educaţie. Ca urmare noile generaţii nu
vor avea nivele de pregătire mai ridicate, ci vor rămâne prea mulţi la nivelul înaintaşilor lor
de la ferma tradiţională.
Chiar şi în ţările care înregistrează creştere economică, calitatea vieţii indivizilor nu
se poate ameliora atât timp cât populaţia în continuă creştere absoarbe tot pulsul economic
realizat.
Adoptarea unor politici antinataliste indică faptul că problema a fost deja de mult
percepută, necesitatea schimbării comportamentelor nataliste fiind de mare importanţă. De ce
continuă populaţia să dea naştere la tot mai mulţi copii, ştiind că nu vor putea trăi în condiţii
bune, că vor greva asupra bugetelor familiale, că vor avea de îndurat privaţiuni şi frustrări?
Sărăcia, nivelul slab de educaţie - necunoaşterea mijloacelor contraceptive - sunt
factori determinanţi, dar trebuie să ne întrebăm care este substratul valoric, normativ, al
acestui mod de viaţă, pentru că programele antinataliste nu luptă numai cu slaba educaţie a
cuplurilor, ci şi cu dorinţa acestora de a avea o descendenţă numeroasă. Astfel, cercetările au
delimitat în ţările nedezvoltate existenţa unui ansamblu de norme, valori şi tradiţii
pronataliste care duc la menţinerea unui nivel ridicat al fertilităţii.
Idealizarea familiei cu mulţi copii; căsătoria la vârste fragede, începerea vieţii sexuale
şi a procreării de asemenea la vârste mici sunt valori şi norme comportamentale încă foarte
puternice, ce influenţează direct creşterea populaţiei. Descendenţa numeroasă era necesară
asigurării continuităţii familiei în condiţiile unor rate de mortalitate infantilă şi a copiilor
foarte ridicate. Această situaţie, caracterizând mediul de viaţă timp de secole, a devenit
extrem de puternică, persistând şi după ce nu a mai avut valoare practică.
Modelele tradiţionale de definire a rolurilor în funcţie de criterii sexuale au, de
asemenea o mare rezistenţă. Ca şi modelul tradiţional, femeile trebuie să procreeze, să se
ocupe de creşterea copilului, să se subordoneze soţului, să nu aibă şi să nu îţi dorească
independenţă economică. Conform aceluiaşi model, femeile sunt asociate cu calităţi materne
- emoţionalitate, pasivitate, empatie etc., iar bărbaţii cu calităţi virile - activi, protectori,
asigură resursele economice. Această "împărţire" a calităţilor grevează asupra şanselor
femeilor de a-şi găsi un loc de muncă sau de a beneficia de educaţie.
"În unele ţări cu o creştere demografică rapidă se apreciază că menţinerea unei rate
înalte a fertilităţii poate frâna ritmul dezvoltării şi poate avea efecte socio-economice
negative (suprapopularea oraşelor, creşterea şomajului, poluare, condiţii de locuit inadecvate,
deteriorarea asistenţei sanitare sau imposibilitatea ameliorării acesteia, creşterea
analfabetismului, accelerarea inflaţiei). Potrivit acestor aprecieri au fost adoptate măsuri
antinataliste, de promovare a familiei cu un număr cât mai mic de copii".
38
4.2.3. Reechilibrarea evoluţiei natalitătii
"În ultimii treizeci de ani şi, îndeosebi, după Conferinţa Mondială a Populaţiei din
anul 1974, în majoritatea ţărilor dezvoltate şi în numeroase ţări în curs de dezvoltare au fost
formulate politici ale familiei şi politici demografice sau au fost adoptate măsuri legislative,
economice şi sociale privind populaţia şi familia. Este adevărat că multe ţări nu dispun de o
politică a familiei propriu-zisă, pe motiv că asemenea politici ar afecta drepturile fiecărui
individ, ale fiecărei familii de a decide în mod liber asupra numărului de copii pe care să îi
aibă. Sunt şi situaţii în care formularea unei politici demografice este evitată pe considerente
istorice. De exemplu, în Germania, discuţiile referitoare la politica demografică sunt foarte
delicate, întrucât acest tip de intervenţie statală a fost compromis printr-o folosire denaturată
în perioada nazismului".7
Ţările dezvoltate se orientează spre politici pronataliste sau politici neutraliste.
Politicile neutraliste au ca obiectiv ameliorarea situaţiei familiale - creşterea nivelului de trai
ai membrilor familiei, oferirea de asistenţă familiei, dar lasă la latitudinea cuplurilor
hotărârea privind numărul de copii pe care şi-i doresc.
Politicile pronataliste urmăresc creşterea fertilităţii şi a dimensiunilor familiei. Acest
obiectiv este important pentru asigurarea înlocuirii generaţiilor. Scăderea numărului
populaţiei afectează forţa de muncă disponibilă şi - mai ales în cazurile în care pentru
suplinirea nevoilor de forţă de muncă se importă forţă de muncă - menţinerea trăsăturilor
naţionale specifice. O populaţie mai mare asigură menţinerea şi creşterea rolului internaţional
al unei societăţi. Desigur, în cazul în care este valoroasă şi din punct de vedere calitativ - are
o productivitate a muncii ridicată.
În ţările în curs de dezvoltare, datorită creşterii îngrijorătoare a populaţiei este nevoie
de implementarea unor politici, programe antinataliste, care să vizeze scăderea fertilităţii şi a
dimensiunilor familiei.
Asupra acestor aspecte se poate interveni prin măsuri legislative - reglementarea
accesului la mijloacele de control a fertilităţii, reglementarea legislativă a avorturilor,
divorţurilor, reglementări privind cuplurile consensuale, celibatul şi familiile fără copii - dar
şi prin măsuri economice şi sociale - asistenţa familiei, ameliorarea statutului femeii.
"În ţările cu o fertilitate foarte ridicată, îngrijorările demografice şi socioeconomice
justifică preocupările pentru o fertilitate scăzută ca mijloc de a realiza obiectivele de
dezvoltare naţională. Potrivit datelor furnizate de Divizia pentru Populaţie a O.N.U., mai
mult de jumătate dintre guvernele ţărilor în curs de dezvoltare (ţări care cuprind peste 60%
din populaţia globului) consideră ratele de creştere a populaţiei din ţările lor ca fiind prea
mari. Circa 40% dintre guvernele ţărilor în curs de dezvoltare întreprind măsuri exprese de
reducere a fertilităţii. Conferinţa Mondială a Populaţiei din Mexico din anul 1984 a insistat
asupra legăturilor dintre dezvoltarea socioeconomică şi politica populaţiei şi a adoptat o serie
de recomandări în acest domeniu:
a. formularea planurilor, programelor sau strategiilor de dezvoltare pe bază de
demersuri integrate care să ia în considerare interrelaţiile dintre populaţie, resurse, mediul
înconjurător şi dezvoltare;
b. formularea planurilor şi programelor de dezvoltare în concordanţă cu tendinţele
demografice încât să se poată asigura eradicarea foametei, creşterea nivelului de nutriţie şi
sănătate, eradicarea analfabetismului de masă, îmbunătăţirea statutului femeii, eliminarea
şomajului de masă şi inechităţii în relaţiile economice internaţionale;
7 Mihăilescu I., Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei, în „Politici sociale. România în context
european", Ed. Alternative, 1995, Bucureşti, p.101.
39
c. intensificarea cooperării internaţionale, creşterea exporturilor, încurajarea
investiţiilor, reducerea dobânzilor;
d. evitarea dezechilibrelor ecologice rezultate din creşterea populaţiei şi din trecerea
de la tehnologiile tradiţionale la tehnologiilor industriale moderne;
e. formularea politicilor populaţiei prin luarea atentă în considerare a nivelului
individual, familial şi comunitar, a factorilor macro-şi micro-sociali;
f. formularea politicilor populaţiei în consens cu valorile şi nevoile locale;
g. fundamentarea ştiinţifică a politicilor populaţiei, creşterea competenţei celor care
aplică aceste politici şi intensificarea cooperării internaţionale în acest domeniu (Report of
the Internaţional Conference on Population, 1984)"8
De-a lungul timpului, familia s-a modificat atât ca funcţii cât şi ca structură,
adaptându-se mereu noilor condiţii şi cerinţe ale mediului social.
Unele funcţii ale familiei tradiţionale (extinsă) au fost preluate de alte instituţii -
educarea copiilor, îngrijirea vârstnicilor - altele s-au menţinut ca funcţii ale familiei, dar au
suferit modificări importante la nivelul conţinutului.
Asigurarea continuităţii biologice şi culturale a fost şi continuă să fie o funcţie
proprie grupului familial. Însă modul cum îşi realizează familia modernă această funcţie
diferă de ceea ce a însemnat ea pentru familia tradiţională, şi mai mult diferă semnificativ
între familia nucleară şi tipurile post-moderne de familie.
Funcţia economică a familiei s-a orientat spre investirea în calitatea descendenţei şi
spre asigurarea unui standard de viaţă mai ridicat membrilor săi. Familia nucleară din ţările
dezvoltate este mai bogată decât familia tradiţională şi decât familia nucleară de acum câteva
decenii, în schimb produce mai puţini copii. Chiar dacă pe termen scurt acest fapt are efecte
(economice) pozitive - o societate mai bogată - pe termen lung situaţia ameninţă să se
răstoarne: scăderea ponderii populaţiei tinere în totalul populaţiei va duce la stagnare
economică, creşterea costurilor de producţie şi nu numai. Important liant în structura familiei
extinse, dependenţa economică faţă de familie (a soţiei în special) s-a redus, considerentele
economice constituind cu greu un argument, în favoarea stabilităţii familiei contemporane.
Satisfacerea nevoilor emoţionale, a trăirilor intime şi menţinerii personalităţii,
identităţii, a devenit principala preocupare a familiilor/cuplurilor moderne. Împărtăşirea de
valori, interese, preferinţe comune are pentru familia/cuplul modern o importanţă deosebită.
În ceea ce priveşte transmiterea de la ascendenţi la descendenţi a unei poziţii sociale,
a unor roluri şi statusuri, importanţa moştenirii (nume, avere, status) a scăzut; familia
modernă doreşte să asigure urmaşilor săi posibilitatea de a accede spre statusuri/roluri sociale
mai bune prin investiţii educaţionale şi afective cât mai ridicate.
8 Idem, p.102.
40
Socializarea este definită în "Dicţionarul de sociologie"9 ca "un proces psihosocial de
transmitere - asimilare a valorilor, atitudinilor, concepţiilor sau modelelor de comportare
specifice unui grup sau unei comunităţi, în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a
unei persoane; în acest sens socializarea este un proces interactiv de comunicare,
presupunând dubla considerare a dezvoltării individuale şi a influenţelor sociale, respectiv
modul de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi
conţinutului influenţelor sociale".
Conceptul de socializare defineşte procesele, mecanismele şi instituţiile prin care
societatea se reproduce în fizionomia personalităţii umane care îi este specifică, în anumite
structuri de comportament ce răspund aşteptărilor şi prescripţiilor sociale. Socializarea este
abordată şi ca proces fundamental prin care se transmite moştenirea culturală a unei societăţi
şi care asigură transferul de cultură de la o generaţie la alta.
Individul se naşte într-o anumită cultură pe care o preia, o interiorizează şi o
transmite următoarelor generaţii. Fără socializare societatea nu ar putea supravieţui, după
cum nici individul nu ar putea supravieţui în afara socializării.
În concepţia structural funcţionalistă parsoniană, procesul de socializare poate fi
definit, în ansamblul său, ca transmitere şi însuşire a unor modele cultural normative prin
intermediul cărora indivizii dobândesc conduite socialmente dezirabile şi îşi însuşesc
procedurile sau regulile necesare pentru a putea dezvolta acţiuni dezirabile, "normale",
predictibile, pentru aşteptările colectivităţii. În sistemul construit de Parsons 10, toate
presiunile normative exercitate de subsistemele sau instituţiile sociale sunt orientate în
direcţia realizării scopului distinct de conformare obligatorie a indivizilor la exigenţele
rolurilor sociale pe care sunt chemaţi să le îndeplinească în viaţa socială. Fiecare individ
conştientizează că exigenţa conformării la regulile şi simbolurile grupului din care face parte
este o tendinţă "normală", care trebuie evaluată în mod pozitiv, în timp ce încălcarea acestora
reprezintă o tendinţă "anormală", iraţională chiar, care trebuie sancţionată. Noţiunea
fundamentală care caracterizează scopul principal al socializării este cea de identitate, pe care
Parsons o preia de la Freud, supraeul, sinele şi eul, fiind toate produse ale socializării.
Conţinutul procesului de socializare are o triplă finalitate:
• psihică, implicând maturizarea copilului prin fixarea unor trăsături psihice persistente;
• socială, presupunând deprinderea cu exigenţele impuse de exercitarea corectă a
rolurilor sociale;
• culturală, cu referire la internalizarea "codurilor" culturale, a simbolurilor normative
şi evaluative.
Procesul de socializare a format obiectul a numeroase analize ştiinţifice, care au
urmărit să pună în evidenţă factorii determinanţi, agenţii de socializare, mecanismele prin
care aceasta se realizează. Complexitatea domeniului de studiu a condus la formularea unor
teorii diferite ale socializării, dintre care cele mai importante sunt teoriile învăţării şi teoriile
dezvoltării cognitive. Ambele pun în centrul analizelor comportamentul uman, supus unor
continue modificări şi devenirii, ca urmare a experienţelor trăite de individ.
Rezultanta procesului de socializare o constituie personalitatea socială 11, iar modelul
cultural pe care se sprijină formarea acestei personalităţi este aşa numitul sociotip
("personalitatea de bază" la A. Kardiner), definit ca o configuraţie psiho-socio-culturală,
comună membrilor unei anumite societăţi, care reprezintă un tip de personalitate exemplară
9Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord) — "Dicţionar de sociologie", Ed. Babel, Bucureşti, 1998, p.586.
10Parsons,T., The Social System, The Free Press, New York, 1951, p.247.
11 Rădulescu M. S., Homo Sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Casa de editură şi presă
"Şansa" SRL, Bucureşti, 1994, p.237.
41
şi în raport cu care indivizii pot manifesta variante particulare ale propriei lor personalităţi.
Socializarea are loc dea lungul a trei etape de viaţă, implicând astfel trei forme principale:
• socializarea primară (de bază) se desfăşoară în timpul copilăriei timpurii, în cursul
căreia copilul este supus influenţelor exercitate de părinţi şi pe care le internalizează
profund în structura personalităţii sale în formare. Învăţând să distingă între diferite
obiecte fizice şi relaţii familiale, copilul va ajunge ulterior să-şi dezvolte conştiinţa
stabilă a propriei identităţi personale.
• socializarea secundară are loc prin intermediul învăţării normelor care reglementează
relaţiile copilului cu egalii săi (fraţi, colegi, prieteni, etc.); pe de altă parte, această
formă intervine ca element instrumental, care îl obligă pe copil să ia în considerare
faptul că rolurile sociale, pe care este chemat să le îndeplinească, nu se desfăşoară
întotdeauna în contexte afective sau protective, şcoala şi relaţiile implicate de ea,
propunând un tip de socializare definit de instrumentalitate şi neutralitate afectivă,
spre deosebire de familie, care socializează copilul într-un climat predominant
afectiv;
• socializarea continuă (a adultului) în tot cursul desfăşurării vieţii adultului, pe măsură
ce acesta asimilează noi valori, dobândeşte noi deprinderi, aptitudini şi experienţă de
viaţă, se raliază la diferite opinii şi achiziţionează noi roluri sociale. Spre deosebire
de socializarea primară, orientată de elemente ideale, socializarea continuă se
concentrează pe elemente realiste.
Înainte de a exercita un anumit rol, individul parcurge o perioadă de pregătire în care
învaţă comportamentele pretinse de noul rol, drepturile şi îndatoririle acestuia. Acest proces
de pregătire pentru nou; rol este denumit socializare anticipativă. Aceasta se realizează prin
intermediul familiei, şcolii, prin cursuri de calificare sau recalificare, jocuri, etc.
Ciclul de viaţă, anumite elemente intervenite pe parcursul vieţii, determină individul
să înveţe roluri complet noi şi să le abandoneze pe cele vechi. Un student în primul an de
studiu va avea de învăţat un rol foarte diferit de cel de elev. Dacă va locui într-un campus
universitar, va trebui să se adapteze unui mediu de viaţă complet diferit de cel familial. Un
tânăr care se căsătoreşte începe să exercite un rol şi abandonează comportamentele asociate
rolului de celibatar. O persoană care iese la pensie îşi abandonează o mare parte din rolurile
anterioare şi intră într-un rol, cel de pensionar. În toate aceste situaţii, intervine
resocializarea, care constă într-un proces de învăţare a unor roluri noi şi de abandonare a
unor roluri anterioare.
Există situaţii în care unele persoane sunt constrânse la o resocializare radicală. Într-o
mănăstire, în timpul serviciului militar sau într-un penitenciar, condiţiile de viaţă sunt foarte
diferite de cele în care individul a trăit anterior. Aceste medii de viaţă, denumite de Erving
Goffman (1922 - 1982) instituţii totale,
sunt locuri în care oamenii sunt izolaţi de restul societăţii pentru o perioadă lungă de timp şi
în care comportamentele lor sunt strict reglementate.
Socializarea, deşi este un proces global, se realizează în cadrul unor grupuri, în medii
sociale diferenţiate. Grupurile şi mediile sociale se raportează în mod diferit la cultura
societăţii globale. Din acest motiv, socializarea poate avea o formă pozitivă conformă cu
valorile, normele şi aşteptările sociale dezirabile şi promovate de către societate, sau
negativă, contrară aşteptărilor, valorilor şi normelor sociale generale, dar conformă cu cele
ale unui grup sau ale unei subculturi. Distincţia dintre pozitiv şi negativ implică anumite
judecăţi de valoare, de raportări la anumite ierarhii de valori. Pentru a evita judecăţile de
valoare, unii sociologi propun o distincţie mai neutră, între socializare concordantă
(conformă cu valorile şi normele sociale generale) şi socializarea discordantă (neconformă cu
valorile şi normele sociale generale).
42
Utilizând aceste două perechi de tipuri, se poate face o clasificare mai precisă,
indentificând patru forme:
Socia izare
Concordantă Discordantă
Socializare Pozitivă I II
Negativă III IV
Sursa: I. Mihăilescu — "Sociologie generală", Ed. Universităţii, Bucureşti, 2000, p.101
12Rădulescu S. M., Banciu D., Introducere în sociologia delincventei juvenile, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990,
p.20, apud
Rădulescu S.M., Sociologia vârstelor, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti 1994, p.84.
43
contexte semnificative din punct de vedere emoţional; e) aceste contexte sunt modelate de
diferite grupuri
sociale13 .
Toate caracteristicile menţionate evidenţiază faptul că procesul de socializare se află
într-o legătură directă cu particularităţile biologice şi psihice ale dezvoltării umane ale
diferitelor perioade de vârstă:
• socializarea în copilărie implică dobândirea capacităţii de comunicare şi interacţiune,
competenţei de exercitare a rolurilor de copil, şcolar, prieten, conştiinţei datoriilor şi
responsabilităţilor cu privire la normativitatea vieţii sociale;
• are, în esenţa ei, rol anticipativ, pregătind tinerii pentru viitoarele roluri de adult G.
H. Mead a utilizat, pentru acest caracter anticipativ al procesului de socializare,
noţiunea de "preluarea rolului altuia"14 .Un rol important în acest proces îl are
"cultura" tinerilor şi raporturile între generaţii;
• este caracterizată, mai ales, de experienţele familiale, ocupaţionale şi culturale
dobândite în contexte particulare de viaţă (economic sau politic, de exemplu). În timp
ce socializarea copilului sau adolescentului are caracter general, socializarea
adultului posedă un caracter specific, determinat de participarea la diferite instituţii şi
activităţi sociale cu conţinut variabil. O.G. Brimm consideră că, spre deosebire de
socializarea copilului, socializarea adultului are următoarele trăsături : a. Presupune,
mai degrabă, sinteza "vechiului material" decât dobândirea unuia nou ; b. Implică
schimbarea de la un punct de vedere idealist la unul realist ; c. Are la bază învăţarea
capacităţii de confruntare cu cerinţe conflictuale ; d. Dezvoltă componenţa pentru
exercitarea unor roluri specifice15 .
• presupune "dezangajarea" faţă de rolurile sociale active şi familiarizarea cu alte roluri
participative (în familie, organizaţii cu caracter voluntar, în activităţi culturale şi
chiar productive). Într-o serie de societăţi, cum este cazul societăţii româneşti, lipsesc
mecanismele şi factorii care să asigure socializarea populaţiei vârstnice pentru
cerinţele rolului de "bătrân". Ca o consecinţă, o mare parte dintre bătrâni trăiesc
izolaţi de societate, fără nici un fel de "angajament social", situaţie care contribuie la
accelerarea procesului de îmbătrânire şi la accentuarea trăsăturilor determinate de
patologi bătrâneţii. O serie de sociologi apreciază că, în societăţile contemporane,
este legitimă chiar "o socializare pentru moarte" constând în
48
pregătirea bătrânilor pentru episodul final al vieţii lor . O asemenea formă de
socializare implică şi pe membrii familiei, pe toţi aceia aflaţi în relaţii apropiate
vârstnicilor.
Socializarea este realizată într-o multitudine de forme şi situaţii, de numeroşi agenţi,
dintre care, mai importanţi sunt familia, grupurile perechi, şcoala şi mijloacele de comunicare
în masă.
Grupurile vechi, formate din persoane care au aproximativ aceeaşi vârstă, se
manifestă ca agenţi puternici de socializare, mai ales în perioada copilăriei şi a adolescenţei.
Chiar de la o vârstă foarte mică copiii de aceeaşi vârstă interacţionează uşor. Deşi stăpânesc
mult mai puţin simboluri şi mijloace de comunicare, comparativ cu adulţii, ei comunică mai
uşor decât aceştia. Grupurile perechi oferă posibilitatea manifestării independente, în afara
controlului părinţilor, spontaneitatea limitată, cenzurată (de adulţi) sau autocenzurată în
13Frederik Elkin, Gerald Handel, The Child and Society. The Process of Sociali%ation, New York, Random House,
1984, p.34, apud Rădulescu S.M., op. cit. , p.84.
14Mead G.H., Mind, Self and Society, Chicago, University of Chicago, Press, 1934.
15Orville G. Brimm Jr. , Sociali%ation After Childhood; Two Essays, New York, Willey, 1996, p.25.
44
prezenţa adulţilor, manifestându-se liber. Se stabilesc în aceste condiţii relaţii pe orizontală,
de interacţiune între egali, ca parteneri de cooperare şi competiţie cu acelaşi statut. Grupurile
perechi socializează caracteristici, trăsături culturale sau subculturale care nu sunt avute în
vedere de părinţi sau sunt neconforme cu valorile şi normele acestora, imprimă o subcultură
juvenilă, frecvent ignorată de adulţi.
Şcoala este un agent socializator complex, care oferă atât informaţii, calificări, cât şi
un întreg climat valoric şi normativ, formal şi informal. Fiecare şcoală ajunge să dobândească
trăsăturile şi elementele culturale specifice, astfel încât elevii unei şcoli se vor deosebi de alţii
de aceeaşi vârstă, dar de la o altă şcoală.
Cercetările efectuate de Jesse Pitts şi Michel Crozie în Franţa, arată că şcoala
dezvoltă un raport de complexitate între copii, pe care îl numesc "comunitate delincventă",
manifestată ca o complicitate între elevi pentru a se proteja de autoritatea profesorului, ceea
ce nu exclude competiţia între elevi, pentru a se identifica cu acesta. Şcolile din România au
caracteristici similare celor franceze, cu unele încercări de implementare a modelelor
pedagogice noi.
Mijloacele de comunicare în masă tind să devină, în societăţile dezvoltate, unul din
principalii agenţi de socializare. Mass-media desemnează ansamblul organizaţiilor care
vehiculează către un număr mare de oameni, efecte socializatoare ale acestora fiind obiectul a
numeroase analize, de cele mai multe ori contradictorii. O concluzie comună a acestor
cercetări este că mijloacele de comunicare în masă au atât efecte pozitive, cât şi efecte
negative, dependente de conţinutul mesajului.
Familia constituie, în orice societate, "factorul primordial al formării şi socializării
copilului, reprezentând cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale
psihologice şi sociale şi împlinite etapele întregului său ciclu de creştere şi dezvoltare" 16.
Familia este cadrul principal în interiorul căruia, prin intermediul procesului de socializare,
indivizii îşi însuşesc primele noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicţie,
marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conştiinţei morale şi juridice; de asemenea,
în cadrul familiei se realizează sociabilitatea, premisa deprinderii normelor dezirabile, a
modelelor de conduită aşteptate, individul stabilind primele contacte în înţelegerea noţiunilor
de responsabilitate şi raţionalitate, primele confruntări cu situaţii supuse prescripţiilor,
interdicţiilor, evaluărilor normelor şi idealurilor grupului social larg.
Funcţia de socializare a familiei se realizează în patru situaţii specifice:
• situaţiile de educaţie morală, având la bază relaţiile de autoritate prin intermediul
cărora i se furnizează copilului regulile morale;
• situaţiile de învăţare cognitivă, prin care copilul învaţă sistemul de cunoştinţe,
aptitudini, deprinderi necesare convieţuirii în societate;
• situaţiile de comunicare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specific umană, cu
un rol deosebit de important în echilibrul moral şi psihologic al individului;
• situaţiile angajând imaginaţia, prin intermediul cărora se dezvoltă capacităţile
creatoare şi gândirea participativă.
Fiind grupul cel mai coeziv şi factorul care exercită influenţele cele mai persistente
asupra personalităţii, familia educă spiritul de comunicare şi cooperare, facilitează
transmiterea obiceiurilor şi valorilor de la părinţi la copii, ghidează din punct de vedere moral
conduitele acestora. În cadrul familiei are loc modelarea personalităţii copilului, trecerea de
la un comportament normal, bazat pe autoreglare şi autonomie morală
"Mediul familial - afirmă Andre Berge - îl satisface pe copil în măsura în care
răspunde trebuinţelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv şi
16Hill R., Teoria modernă a sistemelor şi familia, 1973, apud Voinea M. , op. cit. , p.62.
45
protector, dublă condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe
sine, să se situeze în raport cu ceilalţi, să se polarizeze din punct de vedere sexual, efectuând
fără pericol, primele sale experienţe sociale şi sentimentale"17 .
Socializarea primară este etapa procesului de socializare care orientează evoluţia
copilului 6-7 ani de viaţă. Socializarea primară, sau de bază, permite deprinderea regulilor de
comportare, a normelor şi valorilor ce pot fi asimilate la vârste mici şi care constituie bagajul
informaţional şi afectiv al oricărui individ în această etapă el se consolidează în cadrul
relaţiilor de comportament cu persoanele întâlnite zilnic, cu modul lor de a explica, de a
comunica, de a exprima sentimente, preocupări.
Plecând de la ideea că familia reprezintă primul grup cu care copiii au contact
continuu şi primul context în care se manifestă modelele socializării, se apreciază că, din
acest punct de vedere, familia nu poate fi concurată cu nici o altă instanţă. Prin naştere
copilul este plasat în societate potrivit statutului social al familiei sale. Acest statut va
influenţa modul de relaţionare cu ceilalţi, va influenţa cariera de adult, ascensiune
profesională şi socială, fiind un mediator al culturii care există în societatea mai largă.
Fiecare familie participă direct la un număr limitat de subculturi şi reţele (versiunile societăţii
largi) care ajung la copil prin învăţare, prin activitatea zilnică, familia având un rol activ de
filtrare a elementelor subculturilor existente. Familia este pentru copil cadrul în care se
asigură primele tipuri de relaţii sociale, de experienţe şi exigenţe specifice, este grupul
referenţial ale cărui valori, norme şi practici copilul le adoptă şi le raportează la ele în
evaluarea comportamentului. Pentru a înţelege problemele complexe ale familiei, unii autori
pun în relaţie directă vârsta copiilor cu etapele ciclului familiei:
• familii cu copii preşcolari;
• familii cu copii de vârstă şcolară;
• familii cu adolescenţi.
Potrivit studiului "Pentru o societate centrată pe copil" (Ed. Alternative, Bucureşti,
1997), coordonat de Zamfir C., acest proces are următoarele direcţii:
• 0 - 3 ani - până la această vârstă copilul nu beneficiază de un sistem instituţionalizat
de educaţie în afara familiei. Educaţia primită este realizată exclusiv de către familie,
care trebuie să-şi permită supravegherea şi educaţia copiilor, să aibă timp liber
disponibil şi resursele materiale necesare.
• 3 - 6/7 ani - copilul intră în sistemul instituţionalizat de învăţământ (grădiniţă). Este
esenţială dezvoltarea unei relaţii de cooperare între familie şi grădiniţă sau şcoală.
Este necesară o educaţie a familiei pentru dezvoltarea capacităţii familiei de a oferi o
îngrijire de calitate copiilor.
• 7 - 15 ani - educaţie formală, învăţământ general obligatoriu.
• 15 - 18 ani - adolescenţii caută repere: un sistem de valori, exemple concrete, modele,
sfaturi care să le asigure succesul în societate. Ei au nevoie de sprijin pentru a realiza
trecerea de la adolescenţă la maturitate.
Un accent deosebit trebuie pus pe discuţii privind întemeierea unei familii, privind
alcoolismul, drogurile, riscurile acestora, educaţia sexuală.
46
Este îndreptăţită aprecierea după care "familia reprezintă factorul primordial al
socializării morale şi integrării sociale a adolescentului constituind cadrul fundamental în
interiorul căruia sunt satisfăcute trebuinţele sale psihologice şi sociale. În calitatea sa de
mediu natural şi de grup primar, ea este primul intermediar în relaţiile cu societatea şi
constituie matricea care-i imprimă adolescentului cele mai importante şi mai durabile
trăsături caracteriale şi morale".51
Dacă familia este saturată de privaţiuni şi ostilităţi, de condiţii care privează copilul
de afecţiune şi de satisfacerea adecvată a dorinţelor şi aspiraţiilor lui fireşti, tânărul poate
ajunge la un conflict de adaptare. Din această perspectivă se poate aprecia că orice carenţă a
grupului familial, slăbirea unităţii şi coeziunii familiale perturbă viaţa copilului, antrenează o
serie de perturbări de comportament. Asupra relaţiilor părinţi-copii ca nucleu al socializării
familiale sau formulat o serie de observaţii şi deziderate. Herbert Gans sugerează trei tipuri
principale de interacţiuni familiale (cu referire la S.U.A.).
Familii centrate pe adulţi (în care familia este condusă de către adulţi, pentru adulţi,
prin includerea unor comportamente conforme cu modelul parental dezirabil; părinţii din
această categorie nu au preocupări exprese pentru dezvoltarea şi orientarea copiilor lor.
Familiile centrate pe copii, în care părinţii îşi subordonează plăcerile, satisfacerii
dorinţelor copiilor. Aceşti părinţi doresc pentru copiii lor o situaţie mai reuşită decât au avut-
o ei.
Familii conduse de adulţi, specifice vârfurilor din clasa mijlocie. Părinţii au de regulă
studii superioare şi pot aprecia mai bine viitorul adolescenţilor lor. Copiii sunt învăţaţi să
lupte pentru dezvoltarea lor în conformitate cu propria individualitate, să obţină note bune la
şcoală.
În familii se construiesc modele pentru toate relaţiile umane fundamentale, cum ar fi
relaţiile de supra - sau subordonare, de complementaritate, de reciprocitate, se descoperă
comportamente sociale elementare orientate spre apărarea drepturilor proprii şi respectarea
drepturilor altora. Un rol foarte important în procesul de socializare îl are structura şi
funcţionalitatea familiei. Relaţia părinţi copii poate fi distorsionată de o serie de excese ale
părinţilor, dintre care unele se pot datora lipsei de afecţiune şi interes sau, dimpotrivă, unui
interes şi control exacerbat.
Rădulescu S., Banciu D. , Adolescenţii şi familia, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.46.
125
47
CARENŢE ÎN SOCIALIZAREA
______________ COPIILOR
______________
egoism
nesinceritate
superficialitate
insuccese şcolare şi profesionale
comportamente refractare
comportamente deviante________________________
Sursa: Maria Voinea, "Sociologia familiei", Ed. Universităţii Bucureşti, 1993, p.68
48
49
50
51
În societatea modernă această funcţie a fost preluată de alte instituţii, specializate.
Procesul de educaţie din societatea modernă, instituţionalizat şi standardizat, are implicaţii
majore asupra evoluţiei societăţii. Societatea cunoaşte în mod inevitabil diverse sisteme de
EXCESELE PĂRINŢILOR
Suprasolicitări educative
control excesiv
Atitudine liberă
pasivitate indolenţă indiferenţă indulgenţă
sancţiuni negative în cazul
nesupraveghere________ unor eşecuri şcolare
exigenţe profesionale mari
program rigid de învăţătură
Educaţia fetelor
În unele ţări în curs de dezvoltare familia modelul familiei tradiţionale este încă
puternic, socializarea şi educaţia tind să fie reduse - mai ales pentru segmentele cele mai
sărace din populaţie - la sfera familiei. Acest fapt are consecinţe grave asupra economiei,
care nu poate valorifica eficient resursele mari - dar slabe calitativ - de forţă de muncă.
52
5
Accesul inegal la educaţie aduce femeile lumii a treia un standard de viaţă scăzut şi
mulţi copii. Femeile se confruntă cu mari dezavantaje educaţionale în multe părţi din Asia şi
Africa, cu toate că piedicile formale au fost înlăturate în multe aceste ţări. Analfabetismul
este astfel o mare problemă, femeile reprezintă 2/3 din adulţii analfabeţi din aceste ţări.
Această situaţie este rezultatul convingerii că nu are rost să educi o fată, când ea poate să
lucreze în piaţă sau pe câmp -
37
băieţii sunt în mai mică măsură afectaţi de aceste convingeri.
Persistenţa rolurilor definite pe criterii de sex, care rezervă femeii doar sarcinile
casnice, munca în gospodărie şi pe câmp, naşterea şi creşterea copiilor, au efecte negative
atât la nivel individual, cât şi social. La nivel individual generează frustrare, iar la nivel
societal pierderea prin nefolosire eficientă a unui important capital uman.
Site-ul UNICEF oferă informaţii cu privire la cauzele ce împiedică participarea
fetelor la programele educaţionale la care au formal acces şi strategiile UNICEF de depăşire
a acestor bariere în calea dezvoltării acestor copii.
Avantajele investirii în educaţia fetelor sunt multiple şi privesc atât familia fetei, cât
şi societatea:
• cresc ratele de participare a forţei de muncă feminină şi câştigurile
• creşte productivitatea muncii femeilor în sectorul non-formal
• creşterea câştigurilor şi a productivităţii sunt benefice atât pentru comunitate,
cât şi pentru societate
• scade rata fertilităţii - studii din Thailanda arată că cu cât numărul de
copii/familie scade, cu atât cresc ratele de participare şcolară
• scad ratele de mortalitate infantilă şi a copiilor
• scad ratele de mortalitate maternă
• creează beneficii educaţionale intergeneraţionale
• aduce beneficii semnificative relaţiei cu mediul de viaţă.
Printre factorii principali care limitează oportunităţile educaţionale ale fetelor se
numără:
• Sărăcia. Gospodăriile se confruntă cu două tipuri de costuri când îşi trimit fetele la
şcoală: directe - costuri de şcolarizare, rechizite, uniforme, transport, şi alte diverse
costuri şi indirecte - ieşirea fetei din activităţile casnice şi agricultură, curăţenie,
pregătitul mâncării, îngrijirea fraţilor mai mici, a bătrânilor şi a celor bolnavi. Familia
va trebui să găsească alte persoane pentru aceste treburi, deci va trebui să plătească.
Studii în mai multe ţări au indicat că imposibilitatea familiei de a acoperi aceste
cheltuieli este principala cauză pentru care fetele nu merg la şcoală.
37
Internet www.unicef.org/
• Calitatea slabă a educaţiei şi slaba ei relevanţă (importanţa în evoluţia ulterioară).
• Accesul limitat şi infrastructura slabă. Părinţii nu-şi vor trimite fetele la şcoală dacă
ele trebuie să parcurgă distanţe prea lungi până la acestea. Existenţa unor centre -
satelit şcoli mai mici în apropierea localităţilor a dus la creşterea înscrierii şi
frecventării şcolii de către fete. În unele culturi este nevoie să se asigure şcoli
separate pentru fete. Lipsa wc-urilor şi a apei sunt alte motive pentru care fetele nu
frecventează şcoala.
53
• Posibilităţile limitate de generare de venituri. Aşteptările parentale, dar şi ale elevilor
cu privire la beneficiile investiţiei în educaţie influenţează de asemenea participarea
fetelor la procesul de educaţie. Obiceiurile sociale, condiţiile pieţei, legislaţia muncii,
atitudinea angajatorilor influenţează angajarea femeilor în muncă. În ariile rurale
sărace este foarte greu pentru o femeie să găsească de lucru şi de obicei femeile
trebuie să plece din aceste zone pentru a găsi de lucru.
• Factorii socio-culturali. În unele ţări normele socio-culturale nu acceptă educaţia
fetelor. Riturile de iniţiere, căsătoria la vârste fragede şi practicile "seclusionare" se
opun şcolii.
Strategii pentru înlăturarea barierelor din calea educaţiei fetelor - programele de
obicei conţin o combinaţie între următoarele strategii: reducerea costurilor directe şi
conjuncturale: burse, programe pentru grădiniţă şi educaţie preşcolară, programe privind
sănătatea şi nutriţia în şcolile primare, manuale gratuite sau subvenţionate, renunţarea la
uniforme, subvenţionarea transportului etc. multe din aceste programe au dus la rezultate
promiţătoare; îmbunătăţirea calităţii şi utilităţii educaţiei - îmbunătăţirea cursurilor,
manualele şi materiale adecvate, îmbunătăţirea pregătirii profesorilor şi a metodelor de
predare; îmbunătăţirea manualelor pentru a înlătura specificaţiile eronate legate de
implicaţiile apartenenţei la un sex sau la altul, creşterea numărului de profesoare,
administratoare; creşterea accesului la şcoli care beneficiază de infrastructura minimă
necesară; educarea părinţilor cu privire la beneficiile implicate de educarea fetelor pentru
armonizarea acesteia cu credinţele socio-culturale (ex. Fetele nu trebuie să mai continue
şcoala după ritualurile de iniţiere, fetele vor pierde valorile tradiţionale în şcoală, practicarea
căsătoriei la vârste fragede). Creşterea implicării comunităţii în conducerea şcolii s-a dovedit
foarte eficientă în schimbarea opiniei privind educarea fetelor.
În familiile tradiţionale individul se integra prin naştere într-un sistem clar definit de
roluri şi statusuri, iar mobilitatea socio-profesională era foarte redusă. Astfel, încă de la
naştere era prescris social - în funcţie de averea, numele familiei, dar şi de sexul individului -
ce traiectorie profesională, maritală va avea fiecare. În consecinţă, datorită prescrierii sociale
a rolurilor şi statusului fiecărui individ, familia (prin caracteristicile sale) realiza automat
integrarea socială a membrilor săi; cantitatea de incertitudine fiind foarte mică, criza
identitară practic nu exista - pentru cei ce făceau parte dintr-o familie. Asigurarea securităţii
tuturor membrilor săi - îngrijirea copiilor, infirmilor, bolnavilor şi bătrânilor, asigurarea
securităţii economice - este o funcţie esenţială a familiei tradiţionale.
5 5 5 5
54
conştientizat de membrii familiei. Acest mit familial orientează şi determină în mare măsură
toate deciziile personale, atitudinea faţă de viaţă. El nu poate fi schimbat decât odată cu
intrarea într-o nouă familie, într-un nou mit, într-o altă ordine.
Această potenţă a familiei de a genera ordine şi sens este subliniată şi de M.
Larionescu: " una din temele cele mai incitante ale sociologiei familiale din ţara noastră
priveşte credo-ul colectiv sau puterea normală a comunităţii familiale ca posibilă alternativă
la criza de solidaritate, la atomizarea societăţii contemporane.
A reieşit că familia îşi poate asuma rolul de moderator moral al societăţilor
turbulente, anomice, întrucât îndeplineşte câteva cerinţe esenţiale:
a. ea fixează sentimentul public acceptat de conştiinţa socială, facilitând astfel unirea
oamenilor prin ataşarea lor la valori şi credinţe comune.
b. familia poate întreţine o viaţă colectivă de intensitate suficientă pentru a simula
acţiunea protectoare a membrilor săi în faţa deviaţiei, dezintegrării vieţii sociale;
c. când familia este integrată, coerentă, vie, între membri săi există un schimb
continuu de idei, sentimente, un soi de "asistenţă mutuală" care antrenează
~ ~ 5
pe membrii săi în calitate de participanţi la "energia colectivă" care întăreşte energia lor
individuală mai ales atunci când este nevoie (Emile Durkhein "Despre sinucidere", Iaşi,
Institutul European, 1993, p.165)
d. familia poate oferi un fundament omului social din noi "care formează omul
civilizat şi-i dă preţul existenţei" (ibidem p.167)
e. se impune o revizuire a rolului femeii ca agent socializator în cadrul grupului
familial".18
Perioadele de criză traversate de o societate evidenţiază puterea familiei de a-şi
îndeplini, în continuare, funcţia de generare a unui mediu de definire identitară, de securitate
emoţională şi de mediere a relaţiilor individului cu un mediu exterior perceput ca
ostil:"familia are o valoare deosebită ca instituţie prin care membrii societăţii se pot adapta
crizei. Familia rămâne un câmp de cercetare
în perioadele de schimbare socială sau dezorganizare socială".
55
devenit tot mai ambiguu, tinzând să acopere realităţi semnificativ diferite de cele
caracteristice generaţiilor precedente.
Această situaţie se datorează în mare măsură fenomenelor şi proceselor sociale
obiective care au antrenat o serie de modificări la nivelul structurii şi funcţiilor familiei.
Cele mai semnificative dintre aceste sunt:
• angajarea femeilor în activităţi extrafamiliale şi efectele asupra nivelului fertilităţii,
asupra dimensiunilor economice şi socializatoare ale familiei, creşterea divorţialităţii.
• procesul de mobilitate teritorială care a diversificat modelele de viaţă familială,
lărgirea ariei de selecţie a partenerului conjugal şi realizarea unor frecvente căsătorii
exogame geografic.
• urbanizarea şi modernizarea care au contribuit la interferarea modelelor familiale
urbane şi rurale tradiţionale şi au generat apariţia unor noi tipuri de asociere între
sexe: uniuni consexuale, hetero şi homosexuale, căsătorii de probă ş.a.
Creşterea gradului de şcolarizare a populaţiei, ridicarea nivelului de instrucţie al
femeilor au antrenat o serie de modificări în vârsta la căsătorie (în sensul creşterii acesteia),
în distribuţia rolurilor şi autorităţii, în atitudinea faţă de căsătorie, natalitate, planning
familial.
Conceptul clasic de "structură a familiei" teoretizat şi operaţionalizat în literatura de
specialitate [...] I se asociază tot mai mult astăzi cel de "restructurare a familiei". Acesta se
referă la noile tipuri de familii, la modelele alternative tot mai frecvente în ultimii ani, la
particularităţile şi disfuncţiile acestora.
Restructurarea familiei include: cuplurile consensuale, cuplurile fără descendenţi,
familii monoparentale (materne sau paterne), persoane divorţate (cu sau fără descendenţi),
persoane celibatare, mame-fete (mame celibatare).
Familia nucleară se dezintegrează din diferite cauze:
ABANDON
SEPARARE
DECES
DIVORŢ
5
MODELE ALTERNATIVE
CONCUBINAJ
Uniuni hetero
Uniuni homo
Familii
monoparentale
Materne
56
Noile forme de familie prezintă particularităţi faţă de tipul clasic complet de familie,
cu referire în special la perturbările de rol, la restructurarea, diminuarea sau potenţarea unora
din funcţii.
Uneori aceste forme sunt mai puţin eficiente economic (în special în cazul familiilor
monoparentale materne, în care mama este foarte tânără) - insuficienţa veniturilor,
capacitatea scăzută de acoperire a unor tipuri de nevoi, orientarea unidirecţională a
consumului. În plan biologic, aceste familii se confruntă cu probleme de sexualitate, de
restrângerea descendenţei. Lipsa partenerului, a dragostei conjugale este o altă consecinţă
negativă a "descompletării" structurii familiei nucleare. Dificultăţile şi perturbările
intrafamiliale specifice acestor modele se regăsesc în plan extrafamilial în ce priveşte
integrarea socioprofesională a adultului, comportamentul şcolar şi social al minorului,
relaţiile cu instituţiile şi comunitatea.
57
Theodore Caplow stabileşte câteva reguli ale valorilor afective care apar în relaţiile
de rudenie:
• relaţia conjugală are cea mai mare valoare afectivă dintre toate relaţiile existente, atât
pentru soţ, cât şi pentru soţie, dar soţul poate să-i confere o mai mare valoare decât
soţia;
• relaţia părinte-copil are o mai mică valoare decât relaţia conjugală, dar o valoare mult
mai mare decât orice altă relaţie;
• partenerul unei rude apropiate are aceeaşi valoare ca şi ruda însăşi;
• părinţii care au mai mulţi copii trebuie să le atribuie o valoare egală fiecăruia dintre ei
pe tot parcursul vieţii;
• copiii ai căror părinţi sunt căsătoriţi a doua oară pot primi aceeaşi valoare din partea
fiecăruia dintre părinţi;
• un copil trebuie să confere valori egale fraţilor sau surorilor, dar nu mai mare decât
unuia dintre părinţi;
• prietenii de ambele sexe pot avea aceeaşi valoare ca fraţii sau ca surorile, dar mult
mai mică decât valoarea pe care o au partenerul de viaţă, părinţii sau copiii;
• rudele îndepărtate pot avea aceeaşi valoare ca fraţii sau surorile, dar mult mai mică
decât valoarea atribuită partenerului de viaţă, părinţilor sau copiilor.
Coexistenţa legăturilor între soţi, pe de o parte şi între părinţi şi copii, pe de altă parte
diminuează efectele destabilizatoare ale dragostei în familia modernă.
Căsătoria nu mai este o instituţie care să marcheze debutul vieţii în comun. Viaţa
conjugală este instabilă sau, mai bine spus, fragilitatea sa şi-a schimbat sensul în raport cu
alte epoci.
Perioada contemporană este caracterizată de o mai mare stăpânire a destinului
personal şi familial, din două motive:
• un sistem de valori care aprobă această autonomie, devalorizând moştenirea materială
şi simbolică;
• condiţii obiective care fac posibilă această stăpânire a propriului destin (ca de
exemplu, tehnicile moderne de control asupra naşterii).
4.4.2.1. Celibatul
Celibatul sau nonmariajul reprezintă un model de menaj în care individualitatea se
afirmă în deplină libertate. În general, cauzele extinderii fenomenului de celibat sunt de
natură obiectivă cât şi subiectivă. Cele de natură obiectivă pot fi grupate în câteva categorii:
• cauze de ordin sexual: impotenţă sexuală, dificultăţi de adaptare sexuală;
• cauze de ordin psihorelaţional: lipsa unor atitudini pentru parteneriat, stări
depresive, complexe de inferioritate;
•cauze de ordin material: constrângeri economice, lipsa locuinţei etc. Cauzele
de natură subiectivă pot fi:
• existenţa unor imagini deformate asupra familiei şi asupra sarcinilor ei;
• lipsa de curaj în asumarea responsabilităţilor familiale şi parentale;
• psihotraume, cauzate de conflictele conjugale grave din familia de origine.
58
Din analiza acestor cauze nu trebuie să se înţeleagă că celibatul înseamnă neapărat
frustraţie şi neîmplinire, cel puţin pentru persoanele care îl acceptă deliberat şi care nu au
trăit niciodată vreun mariaj. Celibatul induce o serie de avantaje celor care îl adoptă:
independenţa economică şi libertatea personală, varietatea şi schimbarea, accentul pus pe
realizarea profesională.
Totodată, celibatul se confruntă cu o serie de probleme de ordin psihologic şi social,
cum ar fi: sentimentul de frustrare în raport cu colegii, cunoscuţii sau rudele care îşi au
familiile lor; sentimentul de culpabilitate faţă de sine şi faţă de societate; sentimental izolării,
şi abandonului, sentimental egoismului şi individualismului. Mai mult, cu cât persoana
celibatară înaintează în vârstă, cu atât ea se confruntă cu mai multe probleme, iar sentimental
abandonului se accentuează, la care se adaugă sentimental de insecurizare socială. Totuşi, nu
înseamnă că celibatul induce astfel de stări pentru că există oameni care, deşi căsătoriţi, se
simt singuri, izolaţi faţă de societate aşa cum există celibatari care sunt perfect integraţi
psihosocial.
Consecinţele celibatului sunt multiple şi complexe în plan social. În primul rând, se
diminuează nupţialitatea şi natalitatea, ceea ce poate antrena dezechilibre demografice pe
termen lung. De asemenea, sunt maximalizate funcţiile economică şi sexuală.
Refuzul mariajului - celibatul, duce, în unele situaţii, la traiul restrâns al individului.
Ca şi alte comportamente familiale considerate în trecut deviante, celibatul a câştigat o largă
acceptare socială, mai ales dacă ne gândim că în trecut era nu numai sancţionat formal - taxa
de celibat - ci şi dezaprobat de normele informale în vigoare. Chiar dacă este în prezent
acceptat de societate, celibatul continuă să aibă o serie de consecinţe negative pentru indivizi:
sentimente de frustrare, insatisfacţii pentru cei care din motive obiective nu s-au căsătorit, dar
şi pentru societate - scăderea nupţialităţii, scăderea natalităţii, dezechilibre demografice.
59
noastre: şomaj, lipsa unei slujbe stabile, venituri foarte mici. Tinerii se gândesc că un copil
crescut în astfel de condiţii ar fi cel mai nefericit şi ajung la concluzia că este mai bine fără
copil.
La cuplurile fără descendenţi, funcţia de reproducere nu există, din aceasta rezultând
şi absenţa funcţiei de socializare. În schimb, familiile fără copii maximizează funcţia
economică şi cea sexuală. Astfel, cuplurile fără copii îşi duc existenţa între o viaţă economică
sigură şi una lipsită de freamătul existenţei urmaşilor. Atâta timp cât ea reuşeşte să treacă
peste insatisfacţiile generate de lipsa copiilor, raţiunea ei de a fi este motivată şi justificată.
60
situaţie aparte o reprezintă cazul părinţilor adolescenţi, tot mai frecventă în ultimele decenii,
cu consecinţe grave atât pentru părinte cât şi pentru copil. Problematica indusă de
monoparentalitate este complexă, greutăţile fiind cu atât mai mari, cu cât vârsta părinţilor
este mai mică, însă familia monoparentală rămâne, dincolo de efecte o opţiune, o alternativă,
o realitate socială ce capătă consistenţă prin însăşi proliferarea ei.
61
să-şi definească propriul loc şi rol, mai ales dacă recăsătoria sau concubinajul va pune la un
loc copiii din două căsătorii anterioare, care acum, vor trebui să crească sub acelaşi acoperiş.
Familia recompusă în urma decesului partenerului de viaţă ridică anumite probleme
speciale, deoarece decesul soţului sau al soţiei lasă un loc vacant, iar alegerea unui nou
partener poate să fie determinată doar de dorinţa de a găsi un substitut al celui care nu mai
este.
În cazul recompunerii familiale ca urmare a unui divorţ, noul partener va avea un alt
statut pentru copil, deoarece mama sau tatăl lui cu care nu mai locuieşte continuă să existe. în
această situaţie, problemele care apar sunt legate de:
- dificultatea de a relaţiona şi de a-şi forma noi modele în afara celor văzute până la
momentul divorţului părinţilor săi;
- imposibilitatea admiterii că locul tatălui/mamei a fost luat de altcineva;
- nevoia de a avea un prieten căruia să îi facă confidenţe, care să îi fie complice şi
găsirea acestuia în părintele vitreg;
- acceptarea autorităţii tatălui vitreg;
- menţinerea unei relaţii cu tatăl sau cu mama sa, în grija cărora nu se mai
află.
Familia recompusă face să crească, probabilitatea ca încă de la naştere un copil să
aibă o soră sau un frate vitreg.
În cadrul familiei recompuse se accentuează foarte mult funcţia de solidaritate, în
timp ce latura economică, este foarte mult afectată. În ceea ce priveşte socializarea, se
consideră că nu se deosebeşte foarte mult de cazul familiei monoparentale, în sensul că
fiecare părinte tinde să-i acorde mai multă atenţie propriului copil, însă există şi alte influenţe
socializatoare, unele indirecte şi inconştiente.
62
persistă totuşi în condiţiile societăţii contemporane. Căsătoriile de convenienţă se menţin
pentru problema locuinţei, a investiţiilor materiale comune şi pentru prezenţa copiilor.
Uniunile homosexuale iau amploare în ciuda prejudecăţilor. Fie că rezultă din
complexe inconştiente, din educaţia deficientă sau din decepţii, homosexualitatea este tratată
diferit atunci când se pune problema existenţei copilului. Devenind părinţi prin diverse
modalităţi: adopţie, însămânţare artificială, contact sexual în timpul unei căsătorii sau relaţii
heterosexuală doar în scop procreativ, cuplurile homosexuale îşi susţin dreptul la creşterea şi
educarea copiilor, încurajaţi şi de numeroasele cercetări care s-au soldat cu eşec în
demonstrarea incompetenţei mamelor lesbiene de a-şi creşte copiii.
Grupul comunitar. După anii '60 - '70, ca o replică şi o formulă de protest la dresa
"restricţiile între fidelitate şi ipocrizie din familia strict monogamă, tinerii furioşi ai
sfârşitului de secol îşi caută o nouă mistică - cea a comunităţii sexuale în grup" (G.
Tordjman, 1973 apud Mitrofan I., Ciupercă C. - "Incursiune în psihologia şi psihosexologia
familiei", Edit Pres "Mihaela" SRL, Bucureşti 1998, p.89), adepţii acestor grupuri îşi conferă
astfel iluzia unei pretinse libertăţi individuale, omiţând gradul de degradare a raporturilor
dintre bărbaţi şi femei.
Swingers desemnează un schimb voluntar şi temporar între perechi, în scop sexual.
Aceştia diferă de adulterini pentru că acordul este stabilit între membrii perechi, dar şi între
perechi, fiind consideraţi de cele mai multe ori "variaţie" de la normele sociale, ca posesori ai
unui înalt şi neobişnuit interes sexual.
Controversate sau nu, familia restructurată şi simulacrele familiale se impun în
atenţia specialiştilor şi nu numai, dând un nou sens comportamentelor interpersonale. Pe
măsură ce "realitatea familială" se diversifică, termenul de familie devine tot mai ambiguu.
În studiul "Schimbări în modelele familiale" I. Mihăilescu urmăreşte schimbările intervenite
în modelele familiale, atât la nivelul relaţiei familie - societate, cât şi la nivelul
comportamentelor tinerilor necăsătoriţi, al comportamentelor nupţiale şi al celor familiale.
Dinamica modelelor familiale se datorează unor complexe de factori economici,
sociali, ideologici, însă aceste schimbări nu semnifică nicidecum prăbuşirea familiei ca
instituţie socială. "Indiferent de complexitate şi profunzimea schimbărilor care au avut loc, în
toate societăţile europene se manifestă o atitudine favorabilă faţă de familie şi se practică
comportamente dezirabile din punct de vedere social".
63
• Definiţia însăşi, obiect al controverselor, ridică întrebări referitoare la unitatea de
referinţă - menajul, care poate cuprinde şi alte persoane sau, în mod strict, unitatea
părinte - copil, la tipul de copil avut în vedere, definit în funcţie de vârstă sau în
funcţie de statutul marital.
• Utilizarea conceptului, deşi ar trebui să fie neutră, tinde să se înregistreze modului de
a privi lucrurile specific pedagogilor şi psihiatrilor (care atribuie aproape toate
tulburările apărute în dezvoltarea copilului pe seama structurilor familiale
"disimetrice") şi câmpului intervenţiei sociale (aflat în permanentă căutare de
populaţie "în dificultate", care trebuie asistate/3;
• Monoparentalitatea nu este "staţionară": ea poate aluneca într-o coabitare sau într-o
căsătorie, aşa cum, după consumarea unor experienţe de acest gen, poate fi regăsit
caracterul predominant transversal al cercetărilor nu permite, însă, o concluzie certă
în ceea ce priveşte caracterul său tranzitoriu sau durabil19;
• Atributul „monoparentală" instaurează o discriminare între cei doi parteneri din punct
de vedere al raportului între relaţia conjugală şi cea parentală: ultima este
independentă de prima în cazul partenerului căruia îi este încredinţat copilul şi care
poate fi părinte (unic) fără a (mai) fi soţ(ie), dar tot ultima este dependentă de relaţia
conjugală pentru celălalt partener, pentru care încetarea calităţii de soţ(ie)
echivalează cu încetarea calităţii de părinte. Monoparentalitatea efectivă nu coincide
cu cea statistică. L.D. Scanzani şi J. Scanzani (1998) vorbesc despre „sistemul
familial binuclear", iar C. Guillot şi G. Eyrand (1993) preferă folosirea termenului de
„familie bifocală", specifică situaţiei copiilor care au doi părinţi şi, deci, cel puţin
potenţial, două cămine.
Introdusă sub influenţa feminismului, în vederea schimbării modalităţii de abordare a
maternităţii din afara familiei şi a disociaţiei familiei, noţiunea de „familie monoparentală",
în ciuda limitelor sale, este preferată celor de „familie dezorganizată", „familie
dezmembrată", „familie incompletă" sau „disimetrică". E. Stănciulescu consideră că
„termenul de «familie parentală» ar fi, poate, mai
adecvat: el afirmă normalitatea sociologică a unităţii constituite dintr-un adult şi
21
copiii săi, respectiv a existenţei relaţiei parentale independent de cea conjugală" .
Din punct de vedere sociologic, familie monoparentală poate fi definită ca un grup
social constituit pe baza relaţiilor de rudenie, între unul dintre părinţi (cel singur) şi copilul
sau copiii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspiraţii şi valori comune. Într-o astfel de
abordare, familia monoparentală este un grup primar, iar membrii săi întreţin relaţii directe,
informale.
Din perspectivă juridică, familia monoparentală apare ca „un grup de persoane între
care s-au stabilit drepturi şi obligaţii, reglementate prin norme legale". Faţă de accepţiunea
juridică a familiei nucleare, clasice, familia monoparentală tinde să constituie o abatere, în
sensul producerii efectelor juridice nu în urma încheierii unor contracte, cum ar fi cazul în
căsătoria legală ci „preponderent ca urmare a unor relaţii de descendenţă sau adopţie".
În legea cea mai recentă care reglementează suportul social al statului pentru aceste
familii, sunt definite ca « familiile formate din persoana singură şi copiii în vârstă de până la
18 ani aflaţi în întreţinere şi care locuiesc împreună cu aceasta ».
Familia monoparentală poate rezulta ca urmare a unor experienţe diferite:
• divorţ;
19Kaumon, J.C., Famille etpauvretee en Europe, Rapport â la Commission des Communaute Europeennes,
1990.
64
• decesul unuia dintre parteneri;
• cupluri cu copii, necăsătoriţi;
• naşterea precoce a unui copil fără a se căsători cu tatăl copilului (fertilitate precoce,
mame adolescente);
• decizia unor femei (trecute de 30 de ani, de regulă) de a avea un copil în afara unei
căsătorii legale, etc.
Cercetările sociologice privind familia monoparentală sunt centrate pe trei teme
principale:
• Condiţii de viaţă şi vulnerabilitate socio-economică, studii asupra nivelului de trai;
• Eficacitatea politicilor familiale, a acţiunilor sociale şi a transferului social;
• Efectele „disociaţiei familiale".
Din punct de vedere sociologic, analiza acestui tip de familie vizează mai multe
puncte de discuţie:
• Familia monoparentală antrenează riscul fragilităţii sociale, în sensul că, puţine sunt
rupturile între soţi care se petrec în linişte, fără să existe conflicte majore între cei
doi;
• Creşterea numărului familiilor monoparentale este însoţită, la nivel social, de
pierderea reperelor atât pentru părinţii separaţi, dar mai ales pentru copiii care cresc
într-o astfel de familie;
• Despărţirea de soţ/soţie duce la scăderea nivelului de trai, dar şi la creşterea riscului
de excluziune sau de dependenţă socială faţă de sistemule de asigurări sociale, mai
ales în cazul mamelor fără studii sau care nu au avut un loc de muncă înainte de
separare.
În aceste situaţii reţeaua socială (familia de origine, prietenii etc.) este importantă
pentru limitarea fragilităţii sociale, dar este inegală de la un mediu la altul. Evoluţia reţelei de
relaţii sociale depinde într-o oarecare măsură şi de nivelul de studii al părintelui care rămâne
singur, datorită situaţiei financiare sau lipsei de timp liber;
Chiar dacă fiecare dintre cei doi soţi vor încerca să reintre într-o nouă relaţie, va
exista o perioadă, mai lungă sau mai scurtă de timp de „monoparentalitate";
De cele mai multe ori copilul va rămâne în grija mamei, dar şi tatăl trebuie să îşi
asume, în continuare, responsabilităţile legate de educaţia propriului copil.
De asemenea, apar mai multe tipuri de probleme, determinate de separarea
partenerilor care, până nu demult, constituiau un cuplu sau o familie:
• singurătatea;
• probleme de sănătate, depresia;
• dificultăţi financiare;
• probleme legate de viaţa cotidiană;
• suferinţa provocată de despărţirea de propriii copii;
• suferinţa copiilor de a fi despărţiţi de părinţi;
• suferinţa provocată de faptul că părintele va trebui să îşi crească singur copilul,
apărând probleme de autoritate, de educaţie, de responsabilitate, de sănătate;
• suferinţa provocată de conflictele pe care le poate avea cu propriii copii;
• găsirea unei linii de mijloc între viaţa profesională şi cea familială.
65
Cercetările asupra familiei monoparentale au în ţările occidentale o istorie de aproape
30 de ani, în timpul cărora s-au impus câteva puncte de referinţă pentru acest domeniu, prin
lucrările cercetărilor care au studiat această problematică.
Realizarea unei tipologii a familiilor monoparentale este dificilă din cauza
multiplelor aspecte ce trebuie luate în considerare.
Menajele formate dintr-un singur părinte şi copiii acestuia pot apărea în urma
divorţului, abandonului familial, decesului unuia dintre părinţi, a adopţiei realizate de o
persoană singură sau a creşterii copiilor în afara căsătoriei.
66
În ambele tipuri de structuri familiale este posibil să luăm în consideraţie că părintele
în discuţie este sau nu implicat psihologic şi interacţional în familie.
31
Apud Preda M., Grupuri sociale ignorate sau excluse de politicile sociale, în C. Zamfir (coordonator) -
"Politicile sociale în România", Ed. Expert, Bucureşti, 1999, p.318
67
TIPOLOGIA FAMILIILOR MONO ŞI BI-PARENTALE
DOI
PĂRINŢI ?
Interactional ?
Psihologic Prezentă Absentă
Prezentă
?
STRUCTURAL
PĂRINTE SINGUR
Interactional ?
Psihologic Prezentă Absentă
C G
Prezentă
?
B E F
Absen
tă ?
A B
Absen
tă ?
D H
menţionează posibilitatea fenomenului invers. În lucrarea "Copiii din familii despărţite: între
traumă şi speranţă. Un studiu psihanalitic" a psiho-pedagogului austriac Helmuth Figdor se
menţionează apariţia fenomenului de opozabilitate în dezvoltarea copilului. Esre vorba despre
copiii la care se dezvoltă însuşiri opuse celor ale părinţilor, fenomen ce pare mai ales atunci
când părinţii şi-au pierdut din prestigiu în faţa propriilor copii. În sistemul relaţiilor părinţi-
copii, modelele de rol conjugal şi parental exercitate de primii pot fi negate de către ultimii,
care încearcă să manifeste ulterior, compensator, conduite familiale opuse (interiorizare
negativă a modelelor de rol familial) sau să-şi creeze disponibilităţi şi modalităţi proprii,
originale de exercitare a rolului familial (distanţare de modelele de rol din familia de
apartenenţă sau depăşirea lor creatoare). Există, astfel, şi situaţii când apar paramodele în raport
cu modelele oferite de părinţi, prin deformări ale trăsăturilor unuia sau altuia dintre aceştia.
Copiii sunt cei care fructifică experienţa relaţională a părinţilor, ca reper fundamental,
pozitiv sau negativ, al viitoarelor lor relaţii de cuplu. În conduita lor viitoare, în funcţie de
aşteptările lor, proiecţia proprie asupra familiei, de traumele la care au fost supuşi trăind alături
de un singur părinte, de nivelul lor de educaţie, de statutul socio-profesional, ei vor reproduce
multe dintre comportamentele părinţilor lor sau le vor evita, considerându-le nepozitive.
În plan ideologic, controversele pe această temă sunt legate de acelea, mai generale,
între susţinătorii normalităţii/legitimităţii unui model familial unic - cel al familiei conjugal-
parentale - şi cei care revendică dreptul individului de a alege o alternativă de viaţă familială
dintre mai multe posibile. Aceste controverse corespund, în planul teoriei sociologice, opoziţiei
dintre perspectivele macro- sociologice (funcţionaliste, structuraliste, sistemice "clasice") şi
cele microsociologice (constructiviste). Ideologia care face din familia conjugal- parentală un
model universal asociază în mod necesar acestui tip de organizare familială o funcţie educativă;
modificarea structurii conduce, în opinia susţinătorilor acestui punct de vedere, la o diminuare
sau chiar la o pierdere a funcţiei. Merton (1949) a observat posibilitatea "substitutelor"
funcţionale, elemente nespecializate care preiau funcţia altor elemente dispărute: este cazul
mamei (sau al tatălui) care preia funcţia paternă (maternă), fără a putea, totuşi, evita
suprasolicitarea şi conflictul de rol rezultat de aici.
Pe de altă parte, concepţia privind carenţele educative ale familiei (mono) parentale este
marcată atât în limite logice, cât şi de limite metodologice. Ea se bazează pe postulatul conform
căruia structurile familiale biparentale reprezintă nu numai mediul care poate asigura nivelurile
cele mai înalte de dezvoltare psiho- afectivă şi integrare socială ale copilului, ci singurul care
permite o dezvoltare normală; rezultă că orice alt mediu împiedică această dezvoltare; o
concluzie categorică este inferată pornind de la o premisă care ar trebui formulată mai curând
în termeni ipotetici. În plus, această concluzie este rezultat al unei inducţii incomplete (singura
pe care orice anchetă empirică o permite) în care cazurile investigate sunt selecţionate în
funcţie de criteriu eşecului educativ: eşantioanele sunt alcătuite din copii cu eşec şcolar sau din
copii delincvenţi, iar dacă, într-un astfel de eşantion, cei mai mulţi copii provin din familii
parentale, se trage o concluzie - a cărei validitate este discutabilă - că există în mod necesar o
carenţă educativă a acestui tip de familie.
Cercetările recente pun în evidenţă faptul că efectele (mono) parentalităţii sunt relative
şi se exercită prin ceea ce sociologii numesc un efect de compunere a mai multor variabile
intermediare. Teza dificultăţilor de investire personală a mamei singure, dominată de propriile
probleme emoţionale, profesionale, relaţionale, de sănătate ş.a.m.d., în educaţia copiilor este,
dacă acordăm credit cercetătorilor europeni şi americani, adevărată. Totuşi, acesta nu înseamnă
că toate mamele fac faţă în aceeaşi manieră situaţiei. Resursele (venituri, locuinţă, timp
disponibil, statut socio-profesional, nivel de instruire, stil de viaţă, reţele de sociabilitate,
raporturi cu fostul partener şi cu trecutul său familial, trăsături de personalitate) de care ele
dispun sunt diferite, iar gradul în care acestea sunt mobilizate este, de asemenea, diferit.
Unele studii arată că legătura dintre eşecul şcolar al copiilor şi monoparentalitate este
dependentă, între altele, de situaţia economică a familiei, ea însăşi dependentă de statutul
socio-profesional al mamei, care se depreciază sensibil în urma divorţului; corelaţia menţionată
(între monoparentalitate şi eşec şcolar) este prezentă în cazurile în care (mono) parentalitatea se
asociază cu un nivel scăzut al veniturilor şi cu o situaţie economică precară, instabilă (Baca
Zinn, 1990; Neyrand şi Guillot, 1988).
Reuşita şcolară mai slabă, se asociază, de asemenea, unui nivel cultural scăzut al
familiei (Martin, 1992), respectiv unui nivel scăzut al studiilor mamei.
Un alt factor important este reprezentat de condiţiile în care se instalează (mono)
parentalitatea; cei mai afectaţi sunt copiii familiilor divorţate, iar dintre aceştia cei ai căror
părinţi se separă într-o atmosferă puternic conflictuală.
Reţelele de sociabilitate pot stimula conflictele între foştii parteneri şi pot, de
asemenea, construi un statut aparte al copilului, printr-un lanţ de "etichetări".
Reţelele de sociabilitate, în special reţelele de rudenie, pot stimula sau inhiba
exercitarea rolurilor educative de către părinţi sau pot funcţiona în calitate de "canale de
transfer" a acestor roluri, pe durata crizei sau pe termen mai lung către familia de origine a
adultului sau către alte persoane. Potrivit opiniei lui A. Pitrou, susţinută cu trimiteri la un
număr mai mare de anchete empirice, teza carenţelor educative care survin în mod fatal odată
cu separarea de unul dintre părinţi este inconsistentă: în astfel de cazuri, bunicii se consideră
adesea puternic implicaţi în dezvoltarea nepoţilor, până la exercitarea rolului de suplinire
educativă, iar diferiţi membrii ai reţelelor (în special surori ale mamei sau ale tatălui)
contribuie la restabilirea echilibrului familial, acordând ajutor moral şi material, cu precădere
în perioada de criză a separării. Solidaritatea reţelelor se manifestă frecvent în mediile
defavorizate, dar ea devine efectivă şi eficientă în cazul mamelor active profesional; pentru
femeile fără calificare şi fără proiect familial, sprijinul rămâne de multe ori ineficace ori este
chiar absent, datorită precarităţii economice a reţelelor.
Un studiu din 1974 al lui Wallerstei şi Kelly - citat de Saxton, 1990 - arată că modul
angajării foştilor soţi în relaţia parentală dup influenţează situaţia copiilor. Copiii care, la
cinci ani după divorţ, au depăşit în mare măsură şocul iniţial sunt beneficiarii unei atitudini de
angajare din partea ambilor părinţi, împreună sau separat (contactele cu tatăl sunt frecvente, iar
relaţiile cu ambii părinţi sunt descrise ca bune). Dimpotrivă, situaţia celor care "eşuează"
reflectă un "eşec al divorţului": copiii sunt utilizaţi frecvent ca "paratrăsnet" al conflictelor care
nu încetează între părinţi; în consecinţă, atât relaţiile cu mama, cât şi cele cu tatăl se
deteriorează după divorţ.
Aproximativ un sfert dintre părinţii divorţaţi pot fi încadraţi în categoria "asociaţii
furioşi" (angry associates): este vorba de foştii parteneri care păstrează resentimente cu privire
la mariajul desfăcut, la procesul însuşi de divorţ (partajul bunurilor, custodia copilului, plata
pensiei alimentare şi administrarea ei, dreptul de vizită). Furia reprimată reprezintă aspectul
caracteristic al relaţiilor lor, iar întâlnirile - rare - prilejuite de evenimente din viaţa copilului
devin ocazii de stres care impun negocieri delicate. Un al doilea tip de relaţie parentală poate fi
numit "inamici înfocaţi" (fiery foes): custodia copilului rămâne - ca, de altfel, tot ce ţine de
separare - o sursă continuă de conflict; nici unul nu este dispus să accepte calităţile parentale
ale celuilalt, problemele copilului sunt puse pe seama greşelilor sau dezinteresului acestuia,
evenimentele cu prilejul cărora se întâlnesc se transformă în "teatru de război". Totuşi, dacă
jumătate din cuplurile desfăcute se află într-un conflict continuu în legătură cu exercitarea
drepturilor şi obligaţiilor parentale şi mai ales cu plata pensiei alimentare, cealaltă jumătate
întreţine raporturi cordiale. Aproape % dintre părinţii care rămân în relaţii bune după divorţ pot
fi numiţi "colegi care cooperează" (cooperative colleagues): ei împărtăşesc toate grijile şi
bucuriile legate de copil, participă împreună la viaţa acestuia şi se străduiesc să-i asigure
bunăstarea, fără ca relaţia lor să depăşească, însă, limitele îndatoririlor parentale, de multe ori
formulate explicit de instanţa judecătorească. Ceilalţi sunt "prieteni la cataramă" (perfect pals):
ei pun interesul copilului mai presus de orice, au încredere unul în celălalt, se consideră
reciproc părinţi responsabili şi grijulii, iar modul în care îşi exercită rolurile parentale este
foarte apropiat de cel din perioada căsătoriei, continuând să trăiască împreună cu bucurie şi
plăcere problemele şi evenimentele din viaţa copilului; atunci când este cazul, se ajută unul pe
celălalt şi în alte privinţe.
Separarea soţilor nu conduce automat la o ruptură cu modul de angajare parentală şi
familială înainte de divorţ. Experienţele trăite în familiile de origine, distribuţia rolurilor
domestice şi educative în familia conjugal-parentală, natura raporturilor conjugale şi a relaţiilor
copilului cu fiecare dintre părinţi modelează implicarea educativă a acestora din urmă.
Rezultă că, dacă copiii aparţinând unor familii parentale sunt mai frecvent înregistraţi
printre cei care eşuează şcolar sau manifestă comportamente asociate, nu (mono) parentalitatea
în sine trebuie pusă în discuţie, ci situaţia socială particulară a familiilor respective,
caracterizată printr-un cumul de factori "de risc": studiile (sintezele realizate de Baca Zinn şi
Eitzen, 1990; Bawin - Legros, 1988; Saxton, 1990; Segalen, 1981 şi 1996) dezvăluie faptul că
cele mai multe dintre femeile care divorţează au un statut socio-profesional, un nivel al
veniturilor şi un nivel educaţional scăzute, preferă divorţul din culpă care implică importante
costuri psihologice şi sociale, aparţin unui mediu cultural tradiţional - care, deşi oferă suport,
incriminează conduita de rupere a căsătoriei, culpabilizează adultul şi victimizează copilul,
întreţinând un climat conflictual - sunt obligate să-şi schimbe repetat domiciliul, schimbând,
prin acesta, frecvent anturajul şcolar şi social al copilului care ar avea, dimpotrivă nevoie de
stabilitate.
Această concluzie are o importanţă crucială pentru orientarea intervenţiei sociale: ea
arată că pentru a asigura copiilor şanse maxime de dezvoltare, ţinta intervenţiilor trebuie să fie
în primul rând situaţia socială a părintelui care primeşte custodia copilului, respectiv
fenomene cum sunt vulnerabilitatea statutului socio-profesional al femeilor, veniturile scăzute,
nivelul scăzut de cultură, costurile materiale, psihologice şi simbolice ale divorţului şi
maternităţii solitare şi nu familia conjugală (în sensul "salvării"/impunerii ei ca model unic).
5.5.3. Familia monoparentală şi integrarea socială a copiilor
determină minorilor sentimente de insecuritate. Absenţele îndelungate din cămin ale unuia din
părinţi separarea, abandonul, divorţul, decesul reduc considerabil sentimentul securităţii
afective, privează minorul de posibilităţile identificării lui cu părinţii.
Un cuplu armonios, o familie unită, un climat moral afectiv adecvat, ca şi
responsabilităţile împărţite echitabil între părinţi constituie premise obligatorii ale desfăşurării,
în bune condiţii a socializării şi educării morale a copilului.
3. Familiile deficitare în privinţa sarcinilor socializării copilului promovează un stil
educativ carenţat definit, fie prin indiferenţă, fie prin răsfăţ excesiv.
Familiile dezorganizate perturbând procesul normal al dezvoltării personalităţii tinerilor
creează grave carenţe în conduita acestora. La rândul lor, adolescenţii utilizează următoarele
reacţii de apărare faţă de deficienţele
5 5 X 5 5
6.3. Divorţul
Din punct de vedere social şi individual divorţul este un fenomen ambivalent: el rezolvă
o serie de dificultăţi (înlăturarea tensiunilor şi conflictelor familiale, atenuează traumatizarea
copiilor ca urmare a disputelor dintre părinţi) dar creează şi altele noi (stres psihic, dificultăţi
economice).
Divorţul ridică probleme serioase pentru parteneri, afectând stabilitatea căsătoriei şi
antrenând după sine multiple efecte demografice şi sociale negative.
De regulă, divorţul este precedat de o lungă acumulare de insatisfacţii ale cuplului şi
grupului familial în ansamblu, de alterarea progresivă a funcţiilor sale, de apariţia unor stări de
tensiune şi instabilitate afectivă între soţi, de diminuarea sentimentelor de dragoste şi fidelitate,
neîndeplinirea obligaţiilor morale şi legale asumate reciproc etc Uneori el este urmat de
recăsătorirea părintelui restant, cu tot alaiul de evenimente care o reînsoţesc: apariţia unor alţi
copii din căsătoria anterioară a noului soţ, apariţia unor copii din actuala căsnicie, schimbarea
configuraţiei şi relaţiilor familiale. Dezorganizarea familiei nu se reduce la divorţ. Disocierea ei
prin decesul unuia dintre parteneri sau prin crizele de mai mare sau mai mică intensitate care o
perturbă - spitalizarea, privarea de libertate a unuia din părinţi, alcoolismul, pierderea unui
copil, abandonul familial, absenţa afecţiunii, confruntarea cu probleme economice insolubile,
conflictele între soţi - exercită şi ele, în grade diferite, influenţe negative asupra copilului..
Reacţiile copiilor în faţa unor astfel de situaţii îmbracă o multitudine de faţete: afective
(anxietate, depresie, obsesii, fobii, insecuritate), caracteriologice (agresivitate, detaşare,
suprasensibilitate), cognitive (eşecuri ale performanţei şcolare), psihosociale (conflict cu
familia, revoltă contra părinţilor, încercările de a slăbi legăturile de dependenţă faţă de aceştia).
Numai unul din patru copii provenind din familii divorţate îşi vede tatăl sau mama o dată pe
săptămână. Şi aproape jumătate nu au deloc sau au prea puţin contacte de orice fel cu taţii lor
după divorţ. Contactul bărbaţilor cu copii lor provenind din căsătorii anterioare este redus
atunci când se recăsătoresc şi au copii cu noua soţie.
Familiile alcătuite dintr-un singur părinte reprezintă 16% în unele statistici. În unele
cazuri copilul este îngrijit exclusiv de tată. Acesta preia toate sarcinile de îngrijire şi educare a
copilului. Acest tipar familial este destul de rar în ţara noastră şi chiar dacă tatăl are oficial
întreaga responsabilitate, el este ajutat de obicei de către alţi membri ai familiei, de obicei
bunicii. Situaţia în care mama rămasă singură creşte copii familiei este mult mai frecventă. Ea
face eforturi majore pentru a câştiga bani, şi drept urmare are puţin timp pentru a se îngriji de
copii. Multe din mamele aflate în această situaţie devin hiperprotectoare, copilul unic fiind
singura relaţie psihologică pe care şi-o pot permite.
Divorţul are un puternic impact asupra copiilor, care sunt marcaţi de numeroase
probleme psihologice şi relaţionale. Reacţia lor este diferită în funcţie de vârstă, sex, timpul
trecut de la ruptura intervenită între părinţi, calitatea relaţiei trecute şi prezente cu fiecare dintre
aceştia etc.
Pe termen scurt, cel mai afectaţi sunt copiii de vârstă mică (sub 6 ani), care devin mai
neascultători, mai agresivi, mai puţin afectuoşi. Copiii de vârste mai mari sunt marcaţi de
tristeţe, sentimente de frustrare, confuzie, anxietate, de conflicte de loialitate, mulţi dintre ei
căutând contactul cu părintele absent.
Nici în adolescenţă experienţa divorţului nu este suportată fără probleme: furia,
sentimentul de nelinişte în legătură cu viitorul, decepţia, indignarea morală, chiar dispreţul.
Reacţiile se manifestă cu cea mai mare parte în primul an după separarea părinţilor, cu timpul
ele atenuându-se, dar nu în toate cazurile (după cinci ani aproximativ o treime continuă să
manifeste insatisfacţie, depresie, solitudine, întârzieri în dezvoltare).
O anchetă realizată în 1986 în SUA a pus în evidenţă faptul că un sfert din părinţii
divorţaţi au resentimente cu privire la procesul de divorţ (partajul bunurilor, custodia copilului,
plata pensiei, dreptul de vizită) iar întâlnirile cu fosta familie constituie situaţii de stres.
Aproape jumătate continuă să rămână în relaţii bune după divorţ. Dintre aceştia trei sferturi
împărtăşesc toate grijile şi bucuriile legate de copil, participă împreună la viaţa acestuia, fără ca
relaţia lor să depăşească însă limitele drepturilor şi îndatoririlor parentale. Restul celor aflaţi
într-o astfel de situaţie pun interesul copilului mai presus de orice, au încredere unul în celălalt
iar modul în care îşi exercită rolurile parentale este foarte apropiat de cel din perioada
căsătoriei.
Despre costurile psihologice şi sociale masculine ale divorţului se vorbeşte foarte puţin.
Opinia comună consideră bărbatul dacă nu cel mai adesea vinovat de stresul separării, măcar
mai puţin vulnerabil şi capabil de nu privi în urmă şi a se consola repede într-o nouă relaţie.
Studiile întreprinse evidenţiază însă o mare varietate a situaţiilor. La 10 ani după divorţ
jumătate din bărbaţii care aveau peste 40 de ani sunt necăsătoriţi; mai puţin de jumătate din cei
care s-au recăsătorit au un mariaj reuşit, restul divorţând pentru a doua oară; mulţi dintre ei nu
au altă viaţă socială în afara celei profesionale şi trăiesc un sentiment acut de singurătate.
O contribuţie importantă la schimbările aduse în atitudinea paternă revine normelor
instituţionale adoptate în unele legislaţii începând cu anii '80. Acestea încearcă să prezerve
cuplul parental şi după disoluţia cuplului conjugal, introducând concepte precum „custodie
partajată'1 sau „autoritate parentală" Acest sistem oferă avantajul continuităţii legăturii copilului
cu ambii părinţi şi permite implicarea egală a acestora în dezvoltarea sa. în practica judiciară
însă, în 9 cazuri din 10 copilul este încredinţat mamei, considerându-se că aceasta răspunde mai
bine nevoilor copilului, indiferent de resursele personale şi sociale ale celor doi părinţi.
Indiferent de numărul copiilor rămaşi în grija unui singur părinte, şocul şi efectele
divorţului sunt aceleaşi.
"Cred că atunci când părinţii divorţează amândoi au responsabilităţi deosebite faţă de
copiii lor. Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă părinţii este să-şi ajute copiii să
înţeleagă de ce divorţează. Ar trebui să-i lase să se gândească la divorţ cât de mult vor şi să-i
lase să pună atâtea întrebări câte vor". (Lulu, Pavi). Aceasta este mărturisirea făcută de un copil
trecut printr-un proces de
37
divorţ şi surprinsă în lucrarea "Separarea, divorţul şi familia" de Lisa Parkinson. Pentru adulţi
este adesea foarte dificil să-i ajute pe copii să facă faţă durerii provocate de divorţ, pe lângă
faptul că ei înşişi resimt durerea mult timp.
Walezak şi Burna (1984), citaţi de L. Parkinson, au intervievat 100 de copii, tineri şi
adulţi, în vârstă de la 6 la 57 de ani, care s-au oferit voluntar să vorbească despre experienţa
divorţului parental. 17% au spus că le-a adus o oarecare uşurare, 26% simţeam că divorţul i-a
afectat foarte tare, iar 32% spuneau că au suportat consecinţe amestecate. Cea mai rea
consecinţă a fost că, "se simţeau frământaţi de proasta comunicare". Mitchell (1985) a constatat
că două treimi din părinţii din eşantionul utilizat nu au explicat nimic copiilor pentru că
"motivele pentru separare erau evidente".
Fiind un proces ce antrenează multiple coordonate, divorţul şi efectele sale asupra
copiilor sunt greu de estimat, influenţa unor factori precum: existenţa unui conflict între părinţi
înaintea separării, vârsta copiilor în acel moment, existenţa fraţilor şi a surorilor,
disponibilitatea bunicilor şi a altor rude, relaţiile copiilor cu fiecare părinte şi frecvenţa
întâlnirilor cu ambii părinţi (A. Giddens, opera citată, p.170), aducând un plus de complexitate
cercetărilor pe această temă.
J. Wallerstein şi J. B. Kelly (1980) au studiat copiii a 60 de cupluri separate,
contactându-i pe aceştia în momentul în care divorţul era pe rol la tribunal, un an şi jumătate
mai târziu şi după alţi cinci ani. Conform afirmaţiilor autoarelor, aproape toţi cei 131 de copii
suferiseră puternice tulburări emoţionale în perioada divorţului părinţilor.
Copiii de vârstă preşcolară erau confuzi şi speriaţi şi aveau tendinţa de a se învinui
pentru separarea părinţilor. În legătură cu aceasta, L. Parkinson
38
menţionează prezenţa unor "strategii ale reunirii" , ce se referă la simptomele fizice şi
tulburările comportamentale legate de stres, care, pot reflecta încercările, conştiente sau nu, ale
copiilor de a-şi reuni părinţii, chiar dacă asta ar fi însemnat ca ei înşişi să sufere în acest proces
mai multă durere sau mai multe pedepse. Un copil bolnav poate deturna atenţia părinţilor de la
problemele căsniciei, unindu-i în grija faţă de copil, dar conflictul marital poate să reapară
odată ce copilul redevine sănătos. Alteori, copilul se oferă inconştient (iar uneori conştient)
drept ţap ispăşitor care atrage asupra sa mânia părinţilor ca un mod de a reduce ostilitatea dintre
ei. Saposnek (1983) descrie cum delicvenţa copiilor, lipsa de la şcoală sau comportamentul
agresiv pot provoca certuri între părinţi, menţinându-i implicaţi emoţional cu copilul şi între ei.
Comportamentele deviante sau tulburările de comportament pot avea o funcţie pozitivă în
menţinerea relaţiilor în familie, iar unul sau mai mulţi membrii ai familiei vor menţine
asemenea comportamente până când ating scopuri mai profunde.
J. Wallerstein, continuându-şi studiul, a descoperit că după 10 - 15 ani, aceiaşi subiecţi
simţeau că suferiseră într-un fel sau altul de pe urma greşelilor părinţilor lor.
Creşterea ratei divorţurilor a condus şi la o creştere a numărului recăsătoririlor.
Cercetări realizate în SUA au stabilit că 80% din cei care divorţează sub 30 de ani se
recăsătoresc în următorii cinci ani. Termenul de familie compusă desemnează un grup rezultat
dintr-o recăsătorire, în care cel puţin unul din parteneri are în îngrijire copii dintr-o căsătorie
anterioară. Familia compusă poate fi simplu compusă (doar unul din parteneri a fost căsătorit şi
are copii), dublu compusă (ambii parteneri se află în aceeaşi situaţie) şi complexă (cuplul are în
plus şi copii născuţi din relaţia respectivă). Familia compusă reprezintă o subclasă a familiei
reconstituite. Studiile americane arată că 15% dintre părinţi şi 31% dintre copii nu îi consideră
pe copiii şi, respectiv, pe părinţii vitregi cu care coabitează membrii ai familiilor lor. În general
recăsătoririle sunt mai puţin stabile decât prima căsătorie.
Nu toate căsniciile nefericite se finalizează prin divorţ. Există mai mulţi factori care
împiedică un cuplu să se despartă, chiar şi în condiţiile unei insatisfacţii ridicate. Dintre aceştia,
menţionăm: convingerile religioase, presiunea din partea familiei sau prietenilor pentru a
rămâne împreună, lipsa unei alternative atractive la căsnicie.
În prezent divorţul nu mai este considerat o devianţă, ci se înscrie în noua logică a
mariajului. Un argument în acest sens îl constituie rata înaltă a recăsătoririlor. Pentru unii autori
prima căsătorie este de probă iar cea de a doua facilitează o mai mare adaptare maritală a
partenerilor. Noua relaţia beneficiază de achiziţia şi experienţa căsătoriei anterioare. Din
această perspectivă divorţul constituie soluţia ieşirii dintr-un eşec, o eventualitate normală în
proiectul matrimonial. Concluzionând, divorţul nu poate fi şi nici nu trebuie tratat ca un act
incriminatoriu.
Violenţa domestică are efecte negative importante asupra femeii, îi afectează sănătatea
fizică, îi periclitează sănătatea mintală, îi scade încrederea în sine şi în ceilalţi.
Femeia victimă prezintă trăsături de personalitate ce sunt urmarea mecanismelor
defensive puse în funcţiune pentru a face faţă situaţiilor. Acestea sunt cu atât mai persistente cu
cât durata relaţiei violente a fost mai mare şi fragilitatea ei psihică este mai accentuată, stresul
ridicat şi anxietatea permanentă pe care le trăieşte îi vor crea sau agrava boli cronice. Adesea ea
va începe să consume alcool, medicamente psihotrope, substanţe care să-i aducă o stare de
îndepărtare psihică de realitatea pe care o trăieşte. Poate avea tentative de suicid orientându-şi
agresivitatea asupra ei însăşi sau poate dezvolta comportamente de deplasare a furiei asupra
copiilor devenind o mamă violentă. Din punct de vedere al expertizei capacităţii de muncă
violenţa familială cronică (verbală şi fizică) în registrul cvasipermanent este o sursă importantă
de alimentare a tulburărilor psihogene, iar după un număr mare de ani creează fundalul cauzal
al clacării.
Extrem de afectaţi sunt şi copiii cuplului care asistă la actele de violenţă sau, devin la
rândul lor victime.
Copiii care cresc în familii violente prezintă probleme fizice, boli inexplicabile, sunt
victime ale unor accidente domestice (dar şi în afara casei) au o creştere mai lentă, dezvoltă
neîncredere în sine, depresie, mai ales că au tendinţa de a observa viaţa colegilor mai fericiţi.
Ei au diferite probleme de comportament de tipul agresivităţii sau al pasivităţii la
agresivitatea celor din jur, au probleme cu somnul, tulburări de control sfincterian, se bat cu alţi
copii, uneori au tendinţa de a se automutila, au comportamente defensive de tipul minciunii şi
fugii de acasă. Totodată, marea lor majoritate au frecvente probleme cu şcoala datorită
instabilităţii şi incapacităţii de a se concentra.
Ca adolescenţi, consumă alcool, droguri, au relaţii sexuale precoce şi sarcini la vârste
mici şi o rată crescută a tentativelor de suicid.
Ca orice fenomen de mare amploare, violenţa domestică implică nişte costuri
importante pentru societate:
- costuri directe: valoarea serviciilor destinate tratării victimelor violenţelor (concediile
medicale, spitalizările repetate, consilierea, cheltuielile de judecată, cheltuielile implicate în
aplicarea unor sentinţe, cheltuieli pentru plasarea victimelor sau a copiilor proveniţi din astfel
de familii în centre de ocrotire, cheltuieli suplimentare date de distrugerea unor bunuri private
sau publice).
- costuri sociale: creşterea mortalităţii, scăderea nivelului de sănătate, căderea calităţii
vieţii.
- costuri economice: scăderea productivităţii muncii, scăderea numărului adulţilor
activi pe piaţa muncii, creşterea numărului concediilor medicale, costuri pentru realizarea unor
programe de prevenire şi intervenţie în condiţiile escaladării violenţei.
26Cercetarea naţională privind violenţa în familie şi la locul de muncă, România 2003, Centrul
Parteneriat pentru
Egalitate.
27Idem.
violenţă în familie, pondere care în cazul victimelor femei scade la 29%. Cu precădere femeile
raportează forme multiple de violenţă - 8 din 100 de femei din România (spre deosebire de 2
din 100 de bărbaţi) au suferit de-a lungul vieţii mai mult de 3 tipuri de violenţă, violenţa psihică
fiind combinată cu cea fizică şi cu violenţa sexuală, socială sau economică."
Cel mai răspândit tip de violenţă în familie este violenţa psihologică, care în aproape
toate cazurile acompaniază celelalte tipuri de violenţă practicate în familie. Violenţa fizică şi
cea socială reprezintă doar o jumătate din cazurile totale de violenţă în familie. Violenţa
economică este mai rară, reprezentând doar 1/3 din totalul cazurilor, iar violenţa sexuală este
cea mai rară, fiind localizată la nivelul populaţiei de femei.
Tipurile de violenţă definite de victimele autodeclarate ca fiind cele mai grave sunt:
- violenţa psihologică: 79% dintre victimele bărbaţi şi 46% dintre victimele femei
declară victima psihologică drept experienţa „care m-a rănit cel mai mult";
- violenţa fizică: 43% dintre victimele femei, spre deosebire de doar 11% dintre
victimele bărbaţi susţin că, dintre toate formele de violenţă pe care le-au suportat, aceasta a fost
cea mai gravă;
- violenţa socială este considerată drept cea mai gravă de către 13 din 100 de persoane,
victime ale violenţei în familie, femei şi bărbaţi fără diferenţe statistic semnificative. Aceştia
sunt cu precădere tineri, studenţi şi elevi, mai ales din
52
oraşele mari şi capitală."
Idem
În concluzie fenomenul violenţei în familie în România, deşi nu pare să aibă o incidenţă
mult mai mare decât în ţările membre ale U.E., are altă natură. Violenţa în familie în România
are drept factori determinanţi semnificativi alcoolismul, sărăcia, socializarea într-un mediu
marcat de violenţă şi modelul patriarhal de organizare al familiei. Prin urmare, dacă dorim să
tratăm un efect - violenţa în familie - trebuie să tratăm în primul rând cauzele acestuia.
Nu ajunge însă să tratăm alcoolismul sau sărăcia, atâta timp cât societatea românească
este caracterizată încă de o mentalitate care tratează cu înţelegere comportamentul violent în
familie.
La nivelul mentalităţilor suntem încă departe de obiectivul „toleranţa zero faţă de
violenţa domestică" promovat de Uniunea Europeană şi susţinut de Guvernul României. Înainte
de toate este evidentă necesitatea unei campanii susţinute de conştientizare a problemei şi de
reducere a toleranţei populaţiei în această privinţă.
Din punct de vedere al stării infracţionale, Inspectoratul General al Politiei Române,
prin Institutul pentru Cercetarea si Prevenirea Criminalităţii a analizat şi monitorizat violenţa în
familie, începând cu anul 1996, de când au fost realizate studii care au evidenţiat dimensiunea
fenomenului, cauzele ce determină sau favorizează manifestarea acestuia, rezultatele obţinute
fiind valorificate pentru fundamentarea strategiilor şi programelor de prevenire în domeniu, dar
şi pentru orientarea actului managerial în aceasta direcţie. În acest context s-a constatat că
violenţa intrafamilială se datorează în mare măsură unor cauze obiective, fiind şi consecinţa
recesiunii, a crizei pe care o traversează societatea româneasca, a şomajului şi inflaţiei, care
determină, toate la un loc, inegalităţi economice frapante, sentimente de nesiguranţă si
frustrare, iar în ultima instanţă existenţa unor medii de subcultura si de viata
necorespunzătoare, completează tabloul determinărilor violentei în familie. Sărăcia, numărul
mare de copii, existenţa unor copii nedoriţi, cuplate cu un consum exagerat de alcool, conduc la
escaladarea conflictelor în cadrul familiei, ale căror victime sunt, în primul rând, femeile si
copiii.
Întrucât cifra reală a violenţelor comise în familie nu se cunoaşte, aspect subliniat în
studiile care analizează fenomenul şi în alte state, cauzele ţinând atât de aspecte sociale
(rolurile şi autoritatea tradiţionale în cuplu, lipsa unor alternative materiale pentru victime,
teama de oprobiul public) cât si individuale (în special ataşamentul demonstrat faţă de agresor),
cercetările în domeniu nu au putut reflecta decât în mică măsură amploarea fenomenului, aşa
cum se manifestă ea în prezent în ţara noastră.
Studiile realizate de Institutul pentru Prevenirea şi Cercetarea Criminalităţii au
evidenţiat un trend ascendent al violenţei în familie, pe fondul creşterii, de la an la an, a
infracţiunilor comise cu violenţă. Astfel, fenomenul analizat este reflectat mai aproape de
realitate de datele statistice referitoare la infracţiunile de omor, lovituri cauzatoare de moarte,
vătămare corporală:
Trebuie menţionat faptul că din totalul autorilor infracţiunilor comise cu violenţă în
cadrul familiei, 70% sunt bărbaţi, aflaţi în diverse tipuri de relaţii cu victimele (soţi, concubini,
copii, părinţi, fraţi tec.).
În ceea ce priveşte victimele violenţei intrafamiliale, acestea reprezintă (în semestrul I /
2003) aproximativ 10% din totalul victimelor infracţiunilor cu violenţă (respectiv 545 de
victime din totalul de 5892).
Distribuţia acestora în funcţie de anumite criterii socio-demografice este următoarea:
Victime pe categorii de infracţiuni
- omor 66 (12%)
- tentativa de omor 47 (8,6%)
- lovire sau alte violente 156 (28,6%)
- vătămare corporala 127 (23,3%)
- vătămare corporală gravă 33 (6%)
Victime femei: 266 (aproximativ 50%). Cele mai multe victime femei sunt înregistrate la
infracţiunea de lovire sau alte violenţe - 102 din totalul de 156 (65%).
Victime pe principalele categorii de vârstă:
- 40- 59 ani:183 (33,5%)
- peste 60 ani: 131 (24%)
Victime în funcţie de mediul de producere a infracţiunii
- în mediul urban 209 (38,3%)
- în mediul rural 416 (61,7%). La infracţiunea de omor, în acest mediu s-au
produs de 2,6 ori mai multe omoruri decât în mediul urban.
Principalul factor favorizant al comiterii infracţiunilor cu violenţă în mediul familial
este consumul de alcool, 70 dintre victimele din familie (13%) au consumat alcool în momentul
victimizării. La unele dintre infracţiuni, procentul acestora este mult mai mare:
- 23,4% din victimele infracţiunii de tentativa de omor;
- 40% din victimele infracţiunii de lovitura cauzatoare de moarte;
- 41% din victimele infracţiunii de omor.
Sfârşitul secolului al XX-lea pare să fie pentru familie momentul cristalizării unor
mutaţii profunde în relaţia dintre sexe, în raporturile şi responsabilităţile parentale în
opţiunea oamenilor pentru viaţa lor personală.
Familia românească s-a dovedit a fi o structură socială deschisă la comunicare şi
coezivă în raporturile sociale cu exteriorul.
Consensualitatea sa cu structurile de apartenenţă a fost de natură să-i compenseze
sentimentul acut de insecuritate social-politică şi frustraţiile economice şi spirituale pe care
în special anii de dictatură comunistă le-au accentuat dincolo de suportabil. Această situaţie
s-a reflectat în raporturile intergeneraţionale şi intersexe, producând unele alterări şi
intoleranţe care nu ţin de specificul psihologic al poporului român.
Schimbările radicale deteminate de evenimentele din decembrie 1989 în ţara noastră
în toate sferele vieţii economice, sociale, politice, morale, lansează noi provocări în sfera
familiei, a structurii şi funcţiilor ei, cât şi în ceea ce priveşte implicarea statului în asigurarea
protecţiei familiei. Familiile au fost puternic afectate de scăderea veniturilor de creşterea
şomajului, de agravarea sărăciei. Din această perspectivă se consideră că familia românească
se află sub influenţa şocului creat de dificultăţile tranziţiei.
Datorită acestor dificultăţi au apărut o serie de simptome ale disfuncţionalităţii
familiale, relevante pentru starea de criză familială. Dintre acestea, cele mai importante sunt
conflictul conjugal, violenţa familială, abandonul copilului, divorţul emoţional corelat cu
infidelitatea uni sau bilaterală, apariţia unor mari deficienţe în raporturile părinţi-copii, prin
defectuoasa exercitare a rolurilor parentale, creşterea riscului de fragilizare în dezvoltarea
psihocomportamentală a copiilor, ca urmare a confruntărilor cu părinţi multipli sau prin
abandon, nesupraveghere etc.
În perioada dictaturii, ca urmare a unei legislaţii abuzive vizând problematica
divorţului, a interzicerii avortului, concomitent cu absenţa şi interzicerea utilizării măsurilor
contraceptive, ca şi pe fondul unei progresive deteriorări a nivelului de viaţă şi a condiţiilor
materiale, familia românească a fost supusă unui stres de dezvoltare, unor restricţii, care i-au
crescut anxietatea şi i-au zdruncinat stabilitatea emoţională. În consecinţă au apărut „reacţii
nevrotic e familiale şi comportamente aberante de tip familial" (Iolanda Mitrofan şi Nicolae
Mitrofan - „Dialogul familial", în vol. „Cabinet de psihologie", Bucureşti, 1992), ale căror
consecinţe se menţin şi se amplifică în perioada de tranziţie la economia de piaţă.
Ca urmare a unui fenomen social specific în perioada regimului comunist -
urbanizarea cvasiforţată a unei importante părţi a populaţiei rurale absorbită ca forţă de
muncă într-un proces forţat de industrializare - s-au produs dislocări cu consecinţe
psihosociale nefaste în relaţiile şi în structura familiei. Absenţa prelungită a tatălui, în
special, dar şi a mamei, ca urmare a locurilor de muncă îndepărtate de rezidenţa familială,
angajaţi frecvent în navetism obositor, a avut drept consecinţă slăbirea raporturilor de
comunicare şi intimitate în numeroase familii, favorizând mai întâi divorţul emoţional, apoi
şi cel de facto, chiar dacă acesta nu a fost întotdeauna oficializat.
Pe de altă parte, procesul de adaptare la modul de viaţă urban al familiilor de
provenienţă rurală a produs adesea „fracturi spiritual-morale (I. Mitrofan, N. Mitrofan -
„Familia în perioada de tranziţie", în „Psihologia", nr. special, 1994) şi preluarea unor
modele de comportament improprii, ce au generat confuzia şi mutilarea raporturilor
interpersonale familiale, în special ale soţilor şi de aici şi ale părinţilor cu copii.
O altă problemă care a contribuit la scăderea funcţiei educative a familiei şi la
diminuarea suportului său afectiv-moral, a fost aterizarea forţată prin întregul sistem de
influenţe instrucţionale şi mass-media, care a condus la o culpabilizare şi o reprimare a
sentimentelor şi convingerilor religioase, precum şi la conduite sociale duplicitare, cu
profunde implicaţii psihologice şi morale. Generaţiile tinere, în special, au fost lipsite chiar
în propriile lor familii de o hrană spiritual- religioasă pe măsura aspiraţiilor şi nevoilor lor,
ceea ce s-a adăugat ca o frustraţie importantă în cadrul crizelor lor de identitate şi de
dezvoltare. Aşa se poate explica întoarcerea explozivă a tineretului actual către valorile
spiritual-religioase şi cultural-umaniste, tendinţă care corespunde unui proces de normalizare
psihologică a poporului nostru, de purificare şi însănătoşire morală.
În cei cincisprezece ani de tranziţie, familia românească, deşi şi-a păstrat caracterul
de instituţie tradiţională care tinde să-şi păstreze structurile, nu a putut evita transformările în
societate în domeniul economic, politic, spiritual, legislaţiile, care au produs efecte imediate
sau pe termen lung la nivelul acesteia.
Situaţiei materiale precare a unei părţi semnificative a populaţiei i se adaugă lipsa
unor modalităţi viabile de protecţie socială a familiilor defavorizate socio-economic, ceea ce
contribuie la perpetuarea stării de marginalizare în care se află, precum şi devalorizarea
familiei, căsătoriei legitime, descendenţei.
Creşterea costului vieţii, inflaţia, şomajul, incertitudinile şi dezechilibrele au antrenat
schimbări în comportamentul marital, în atitudinile şi mentalităţile indivizilor. Revenirea la
autentica spiritualitate a familiei româneşti este însoţită de convulsii şi confuzii care se
reflectă în criza relaţiilor intergeneraţionale.
Schimbările cele mai semnificative în societatea românească postrevoluţionară au
antrenat apariţia unor sentimente contradictorii şi fenomene care nu pot fi ignorate şi care nu
pot decât să îngrijoreze previziunile ulterioare:
• Sentimentul acut al insecurităţii economico-sociale, cu creşterea anxietăţii de relaţie,
a suspiciunii şi conflictualităţii familiale, a diminuării autocontrolului vieţii
instinctuale. În directă legătură cu acestea, fenomenul violului şi al abuzului sexual al
copilului au început să se manifeste ca o tristă realitate în etapa actuală. O influenţă
nefastă o exercită şi impactul cu sursele de informaţie pornografică pătrunse haotic şi
adesea fără discernământ pe piaţa liberă.
• Proliferarea fenomenului „copiii străzii" - victime ale abandonului şi dezorganizării
familiale, sărăcirii şi prăbuşirii morale, expuşi nu numai vagabondajului, ci şi
toxicomaniilor cu aurolac.
• Existenţa unei rezistenţe psihologice a femeilor de peste 30 ani şi a cuplurilor în
general, ca urmare a unor carenţe educaţionale şi inerţii psihologice, faţă de
utilizarea mijloacelor contraceptive, practicându-se abuziv şi îngrijorător avorturile.
• Neînţelegeri familiale, tensiuni şi disfuncţii ale cuplului tânăr a cărui durată de viaţă
comună este în scădere.
• Preferarea de către tot mai numeroase cupluri tinere (în special studenţi sau după
absolvirea liceului) a formelor de convieţuire nelegiferate - uniuni libere - în cadrul
cărora nivelul comunicării afectiv-sexuale liber consimţită este crescut, dar cu o
respingere de plano a funcţiei de procreare, în actuala etapă copiii nefiind doriţi de
către cei mai mulţi.
• Cuplurile de vârstă medie, de obicei familii cu 1-3 copii, prezintă o tendinţă de
responsabilizare a grijii faţă de vârstnici (familiile de origine), raporturile cu aceştia
fiind resimţite tot mai frecvent ca împovărătoare şi tensiune.
• Actualele modificări legislative cu privire la proprietatea privată şi drepturile de
moştenire au conferit, pe lângă speranţa şi mobilizarea benefică a persoanelor, şi o
creştere a tensiunilor şi conflictelor părinţi- copii şi în special a celor fraterne la
adulţi.
• Abandonul bătrânilor şi dificultăţile materiale şi emoţionale deosebite ale familiei
vârstnice în actuala etapă, constituie o problemă ce suscită asistenţa socială şi de tip
familial deosebită. Pe de altă parte, vârstnicii încă în putere exercită presiuni
psihosociale şi barează sau condiţionează evoluţia liberă a familiei tinere, conflictele
intergeneraţionale repercutându- se din sfera socială în sfera familială. În consecinţă,
distanţa psihologică între generaţii are o tendinţă de creştere prin accentuarea
raporturilor emoţionale de opoziţie şi de negare reciprocă, uneori chiar de intoleranţă.
Fenomenul este propriu şi raporturilor dintre tânăra generaţie şi generaţia de mijloc,
fără a fi însă un fenomen general.
O problemă specială şi delicată, prin consecinţele viitoare, pare să o ridice raporturile
părinţilor cu adolescenţii. Conform unei mentalităţi educaţionale specifice poporului român ,
părinţii îşi orientează, susţin şi fac eforturi materiale deosebite pentru un nivel de şcolarizare
şi culturalizare înalt, aspiraţia către o pregătire universitară fiind unanim exprimată şi
resimţită ca un factor de autorealizare deplină. Acestei mentalităţi tradiţionale i se opune
actualmente o atitudine pragmatică a adolescenţilor, adaptată noilor condiţii economice şi
spectrului şomajului, care devalorizează pregătirea cultural-informaţională, aceştia trăind
iluzia posibilităţii unei reuşite materiale facile, prin învăţarea doar a unor strategii de
orientare socială, inteligenţă speculativă, cu efort propriu productiv minim şi cu efect
material maxim. Această concepţie a tinerilor, nutrită de eşecul material al eforturilor de
pregătire culturală susţinute, are drept consecinţe fie o superficială pregătire şi o prăbuşire a
aspiraţiilor profesionale şi familiale, ceea ce într-o primă etapă, corelat şi cu absenţa locurilor
de muncă, îi face dependenţi de familie, fie - în cazuri limită - îi conduce la abandonarea
timpurie a studiilor şi antrenarea în activităţi confuze, nu de puţine ori cu impact antisocial.
• . /
În satele româneşti, tinerii proaspăt căsătoriţi îşi continuă o bună perioadă
V w * 1 * * / V w / V ' . / V / V w 1
viaţa împreună cu părinţii unuia din ei, până îşi strâng împreună resursele financiare pentru o
casă separată a tânărului cuplu familial.
În rândul implicaţiilor nocive ale şomajului este şi aceea că el începe să afecteze
orizontul şcolar sau dorinţa de a învăţa a viitoarelor generaţii. Unii părinţi şi copii gândesc
după modelul „Dacă învăţând o şcoală sau o facultate, tot şomer ajung, atunci la ce bun să o
mai urmez", aceasta neavând alt efect decât scăderea aspiraţiei pentru care şi şcoală, având
ca premisă drumurile lungi şi fără nici un succes pe care le bat tinerii absolvenţi la oficiile de
distribuire a forţei de muncă.
Negestionându-se eficient piaţa muncii, în lipsa unui management al resurselor
umane, s-a pierdut o valoare fără de preţ: încrederea în şcoală, în carte şi s-a dobândit
deziluzia în ele, credinţa că „merge şi aşa", când abia se terminase cu ea.
La fel de păgubitoare pentru interesele naţionale este decizia tinerilor de „aşi lua
lumea în cap" sau „de a pleca peste graniţă", de a emigra pentru a se realiza uman şi
profesional. Lipsa unor strategii pe termen lung privind planul de învăţământ, resursele de
muncă şi utilizarea lor eficientă netezeşte drumul unui simplu „brain-drain", cu implicaţii
profunde în ceea ce priveşte ritmul şi dimensiunile dezvoltării viitoare a ţării.
7.2.2. Efecte pozitive ale tranziţiei asupra familiei
Perioada de tranziţie se caracterizează însă şi printr-o serie de trăsături cu efecte
benefice asupra familiei şi expresiei ei în societate.
În primul rând a impus modelul exprimării sincere, deschise, în familie, a tuturor
problemelor sociale spinoase sau controversate, renunţându-se la comportamentul duplicitar
potrivit căruia în casă vorbeşte liber, iar „în afara ei" codificat sau extrem de prudent.
Libertatea dobândită a descătuşat comunicarea intrafamilială şi extrafamilială, unificându-le
spre beneficiul tuturor membrilor ei.
Tranziţia a dus şi la democratizarea crescândă a relaţiilor dintre părinţi şi copii, dintre
profesori şi elevi. Trecerea de la autoritatea absolută a părinţilor şi profesorilor, la fluidizarea
relaţiilor şi la relativizarea lor, este una din trăsăturile de fond specifice nu numai tranziţiei
din ţara noastră, dar marii tranziţii a societăţii umane spre o societate globală.
Trecerea la o societate deschisă şi democratică a deschis drumul larg informării,
cunoaşterii, accesului la informaţii tinerilor, astfel încât nivelul lor de cunoaştere depăşeşte la
cote fără precedent pe cel al predecesorilor lor la aceeaşi vârstă. Cu pătrunderea mijloacelor
electronice de comunicare umană, cu extinderea televiziunii prin cablu, antenă satelitară,
pământul devine realmente „un mic sat" (D. MacLuhan), iar tinerii sunt primii beneficiari ai
progresului tehnic asimilat. Muzica, sportul, ca şi matematica şi informatica, ştiinţa în
general, formează mediul cultural transnaţional al tinerilor.
În această nouă lume, părinţii sunt cei care trebuie să înveţe de la tineri, să-i asculte
şi să îi înţeleagă, pentru a se stabili un dialog între generaţii. Adolescenţii şi tinerii de azi
ascultă mai puţin de proprii lor părinţi şi profesori şi se ascultă mai mult pe ei înşişi. Au
scăzut influenţele educative pe verticală în favoarea celor pe orizontală. Influenţa crescândă
şi nevoia de autonomie a tinerei generaţii, ruptura ei de valorile, credinţele şi convingerile
generaţiei adulte, fac să se adâncească criza de comunicare, de dialog dintre ele, se constituie
totodată în tot atâţia factori care dezarticulează vechile metode şi tehnici educative.
Şcoala, familia, prin reprezentanţii ei - profesori, părinţi - nu au fost pregătiţi să
răspundă noilor nevoi ale tinerilor. Comunitatea educativă formată din instituţiile culturale,
presa, TV, radioul, înregistrează prăbuşirea valorică şi a reperelor societăţii, dar acţionează
slab şi în general ineficient pentru coeziunea valorică a generaţiilor.
Un model cultural familial generat de perioada de tranziţie este iniţiativa, spiritul
întreprinzător. Societăţile familiale cu răspunderi limitate răspund nevoii de câştig, dar şi de
realizare umană, de servire a semenilor, de ridicare a calităţii vieţii.
Ele refac unitatea nucleară a familiei destrămate în perioade de dezvoltare industrială,
asigură buna gestionare a bunurilor, a materiilor prime, materialelor şi produselor finite
generează o nouă etică a muncii bazată pe responsabilitate, eficienţă, raţionalitate.
Totodată, ele angajează simultan generaţia adultă şi cea tânără în realizarea
obiectivelor propuse, asigurând transmisia de modele culturale comportamentale de la o
generaţie la alta, de la tineri la vârstnici în probleme tehnice noi, de la vârstnici la tineri în
cele tradiţionale.
În rândul tinerilor, pare să se răspândească modelul occidental preponderent
consumatorist, bazat pe nevoia de „a avea" în detrimentul lui „a fi". Dorinţa de a avea, de a
se îmbogăţi peste noapte, rămâne un miraj pentru unii tineri, chiar dacă în ţara noastră
condiţiile sunt mai puţin propice. Totuşi se conturează şi un alt model cultural ideal şi anume
acela „de a avea pentru a fi".
Idealul de „a fi" un VIP (very important person) începe să se răspândească în rândul
familiilor şi al tinerilor, singura cale reală rămânând însă munca, învăţătura şi studiul -
mijloace lăudabile şi demne de tot respectul.
Perioada de tranziţie a facilitat modele culturale, de modernizare a vieţii de familie în
stilul de viaţă, vestimentaţia, dar şi modele de sărăcire a ei, prin procesele economice de
inflaţie, de şomaj. În ultima vreme se resimte limitarea comunicării interumane în sensul
restrângerii vizitelor reciproce, a convorbirilor la telefon, a utilizării serviciilor de poştă şi
telecomunicaţii, datorită costurilor mari. În acelaşi timp, familia şi-a restrâns şansa trăirii în
colectiv a evenimentelor legate de momentele fundamentale ale vieţii: naşterea, căsătoria,
botezul, înmormântarea sau alte ritualuri religioase, ca şi aceea a refacerii capacităţii de
muncă prin odihnă, recreare, vacanţe, concedii, datorită aceluiaşi factor economic, resursele
limitate de câştig.
Posibilitatea redresării producţiei poate avea loc în creşterea spiritului întreprinzător
şi a iniţiativelor de angajare în activităţi aducătoare de profit, atât în familiile din oraş, cât şi
de la sat.
O problemă cu care se confruntă societatea civilă se referă la analizarea cu atenţie a
sistemului de aşteptări, aspiraţii de muncă, de viaţă a tinerei generaţii. Transnaţionalizarea
unor fenomene culturale de divertisment sunt elemente ale înscrierii familiei româneşti prin
produşii ei, tinerii, în fluxul fenomenelor mai mult sau mai puţin pozitive, ce caracterizează
lumea contemporană modernă. Tinereţea are nevoi comune, dovadă că orice tânăr se poate
înţelege cu orice alt tânăr de pe mapamond, uneori mai bine decât cu proprii săi părinţi.
Ieşirea din actuala stare de criză în care se află România, redresarea tuturor
sectoarelor economiei naţionale şi ale vieţii sociale, rezolvarea problemelor sociale severe cu
care se confruntă familia, în general nu sunt posibile în afara triadei muncă, învăţătură,
cercetare.
~ 5 ~
50403020100-
1992 2004
11,5
III
2,8
1992 2004
La 1 ianuarie 2005 populaţia necăsătorita era de 8479,1 mii persoane, în scădere faţă
de anul anterior cu 49,7 mii la bărbaţi şi cu 53,8 mii la femei.
Persoanele necăsătorite predominau atât la bărbaţi, cât şi la femei, până la vârsta de
24 ani, după care scad semnificativ la grupele de vârstă imediat următoare. În cadrul grupelor
de vârstă de peste 40 de ani la femei şi de peste 50 de ani la bărbaţi, procentul persoanelor
necăsătorite scade sub 10%.
După 1989 s-a înregistrat o scădere dramatică a ratei natalităţii. În anul 2003, rata
natalităţii a fost de 9,8 născuţi-vii la 1000, locuitori faţă de 13,6%o în
7 7
~ 5 5 ~ 5
anul 1990. Indicatorul conjunctural al fertilităţii a scăzut de la 1,83 la 1,27 copii pe femeie.
Indicatorul conjunctural al 1,83 1,52 1,41 1,30 1,32 1,31 1,23 1,25 1,27
fertilităţii
Sursa: INS, 2004
Femeile nasc tot mai puţini copii şi la vârste tot mai înaintate. Vârsta medie a
mamelor la prima naştere a crescut faţă de 1990 aproape 2 ani. Şi vârsta medie la naştere
urmează aceeaşi tendinţă.
www.psihologiaonline.ro141
Evoluţia vârstei medii la prima naştere şi a vârstei medii la naştere
26,0
27
25,0 25,3 25,5 25,8
26,2
26
24,5 24,4 24,3 24,4 24,6 24,8 24,9 25,1
25
--- --- ________» 24,3
24
24,2
, 23,9
23
23,1 23,5 23,7
23,3
22 22,4
22,2 22,3 22,4 22,5 22,7 22,9
21
20
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
Deşi copiii născuţi în cadrul căsătoriei deţin în continuare ponderea cea mai importantă,
ponderea copiilor născuţi în afara căsătoriei este în creştere. Din 2000, fiecare al patrulea nou
născut a avut ca mamă o femeie necăsătorită.
10
0-j
80-
60-
40-
20-
0
%
85,0
83,0 81 7 79 3
, 81,7
803 ZT 77,8 77,0 75,9 74,5 73,3
73,3 71,8
Sursa: INS, 2004
28,2
142
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
1990 1992 1994 1996 1998 2000 2001 2002 2003 2004
8,3 7,7 6,8 6,7 6,5 6,1 5,8 5,9 6,2 6,6
Rata nupţialităţii (la
1000 locuitori)
Vârsta medie la 25,0 25,2 25,6 26,0 26,4 26,9 27,2 27,3 27,7 28,3
prima căsătorie (ani)
22,0 22,1 22,4 22,8 23,2 23,6 23,9 24,1 24,4 25,0
- masculin
- feminin
143
7.3.3.Divorţialitatea
5
În România divorţialitatea a cunoscut evoluţii oscilante. Astfel, dacă în anii '30 divorţialitatea era
deosebit de scăzută (sub 0,75 divorţuri la 1000 de locuitori) în perioada 1050-1966 aceasta a crescut
semnificativ (în anul 1965 s-a înregistrat un maxim de 1,94 divorţuri la 1000 de locuitori). În perioada
1968-1974 divorţialitatea a înregistrat o nouă scădere, numărul divorţurilor la 1000 de locuitori scăzând
sub 0,70, fiind urmată de o perioadă de creştere şi descreştare însă menţinându-se rate ridicate ale
acesteia (între 1,19 şi 1,68 divorţuri la 1000 de locuitori).
În intervalul 1990 - 2004, alături de evoluţiile oscilante ale acesteia se remarcă înregistrarea în
anul 1998 a unei rate de 1,78 divorţuri la 1000 de locuitori, cea mai mare valoare a indicatorului in
ultimii 30 de ani.
Dacă în anul 1990, profundele transformări sociale şi politice au determinat o creştere aşteptată a
divorţialităţii, valorile ridicate ale acesteia înregistrate în perioada 1994-1998 ar putea fi rezultatul crizei
economice prelungite (şi, mai ales, a efectelor acesteia asupra vieţii de familie: şomaj, venituri reduse
etc.) cu care s-a confruntat România în anii '90. Un rol important în explicarea evoluţiei ratei
divorţialităţii revine şi legislaţiei privind desfacerea căsătoriei; odată cu simplificarea procedurilor de
desfacere a căsătoriei, în prima jumătate a anului 1994, numărul de divorţuri a crescut brusc.
După 1998 rata divorţialităţii a scăzut până la valoarea de 1,39 divorţuri la 1000 de locuitori,
pentru ca în ultimii trei ani să înregistreze o creştere semnificativă, ajungând la 1,63.
Analiza divorţialităţii după durata căsătoriei şi grupa de vârstă a soţilor arată că în perioada 1990
- 1999, s-au înregistrat mai multe divorţuri în primii doi ani de la căsătorie, pentru femeile de 20 - 24 de
ani şi după 3 - 4 ani, pentru bărbaţii de 25 - 29 de ani.
Există o excepţie în acest interval - anul 1997 - când la femei numărul maxim de divorţuri s-a
înregistrat la grupa de 25 - 29 ani după o durată a căsătoriei de 6 ani. Se remarcă, de asemenea, creşterea
ponderii divorţurilor în primii 5 ani de căsătorie, în 1994, ajungând la 41,9% cu 8,9% mai mult în
comparaţie cu perioada anterioară anului 1990 (Anexa 1).
144
Un aspect important se referă la numărul de minori rămaşi prin desfacerea căsătoriei, deci
numărul familiilor monoparentale la un moment dat.
199
9 □ Cu 5 copii
□ Cu 4 copii
199 □ Cu 3 copii
8 □ Cu 2 copii
□ Cu 1 copil
199 □ Fără copii
7
199
6
199
5
199 Datele sunt edificatoare în acest caz. Familiile cu un copil i-au decizia de a se
destrăma
4 aproape la fel de uşor ca şi cele fără copii, în timp ce, pe măsură ce numărul
copiilor creşte, scade numărul divorţurilor, aceasta fiind determinată şi de durata mai lungă a
căsniciei. 0 5000 10000 15000 20000
145
7.3.4. Recăsătorirea
În România, în perioada de tranziţie, fenomenul recăsătoriri a înregistrat câteva modificări
însemnate. Analiza datelor statistice pentru perioada 1990-2004 relevă creşterea constantă a procentului
recăsătoririlor persoanelor divorţate în totalul căsătoriilor înregistrate (de la 9,3% în 1990 la 13,1 % în
1999 pentru femei şi de la 8,3% în 1990 la 11,6% in 1999 pentru bărbaţi), proces urmat concomitent de
scăderea atât a căsătoriilor între persoanele necăsătorite, cât şi a recăsătorim văduvelor.
Dacă până în anul 1992, recăsătorirea bărbaţilor divorţaţi (soţilor) se realiza preponderent tot cu
femei divorţate (circa 46% din loialul recăsătoririlor bărbaţilor divorţaţi), după aceasta dată recăsătoririle
s-au realizat mai mult cu femei necăsătorite.
Majoritatea femeilor divorţate se recăsătoresc tot cu bărbaţi divorţaţi (peste 50% din totalul
recăsătoririlor femeilor divorţate) însă, în intervalul 1990-2004, se observă o uşoară scădere a ponderii
acestui tip de căsătorii în totalul căsătoriilor femeilor divorţate, înregistrându-se concomitent o creştere a
recăsătoririlor femeilor divorţate cu bărbaţi necăsătoriţi.
5 5 5
Recăsătoriile între bărbaţi sau femei divorţate şi persoane văduve sunt reduse şi în scădere în
perioada 1990-2004.
Majoritatea recăsătoririlor persoanelor văduve se realizează cu persoane divorţate sau văduve,
existând diferenţe în funcţie de sex. Bărbaţii văduvi se recăsătoresc în majoritate tot cu femei văduve, în
timp ce femeile văduve se recăsătoresc în majoritate cu bărbaţi divorţaţi.
•J 5 55
146
familiei nucleare (soţ, soţie şi copii). O pondere importantă a populaţiei este regăsită şi în modelul
concubinajului.
Familiile fără copii reprezintă o formă a restructurării familiei, cu o pondere importantă în ţara
noastră (20%) şi totodată un model spre care se orientează o parte semnificativă a populaţiei tinere. În
România, procentul cel mai important este întâlnit la cuplurile urbane şi la cele în care soţia urmează o
carieră profesională.
În România familiile monoparentale sunt destul de răspândite. Acestea reprezintă 12,9% din
totalul gospodăriilor alcătuite dintr-un singur nucleu familial. Mai mult de două treimi (68,3%) au în
componenţă un singur copil şi o cincime (22,9%) - 2 copii.
După metodologia CASPIS de măsurare a sărăciei, aproximativ o cincime dintre gospodăriile
monoparentale sunt sărace. Rata nu foarte ridicată se datorează în special celor cu 1 copil, întrucât cel
de-al doilea copil şi următorii cresc dramatic riscul sărăciei. Familiile monoparentale cu 3 şi mai mulţi
copii au o rată a sărăciei de aproape 60% (CASPIS, 2003)
Marea majoritate a gospodăriilor monoparentale (86,4%) sunt conduse de femei, fapt care
sporeşte vulnerabilitatea acestor familii (veniturile femeilor sunt în medie mai mici decât cele ale
bărbaţilor). Totuşi, ratele sărăciei nu diferă semnificativ (familiile monoparentale conduse de bărbaţi au
o rată de 19,3%, comparativ cu 19,6% a celor conduse de femei).
Deşi mai mult de două treimi (66,5%) din familiile monoparentale se află în urban, proporţia
celor sărace este mult mai mare în rural. Acest fapt vine să confirme distribuţia sărăciei în general care
este mult mai ridicată în mediul rural, unde peste o treime dintre familiile monoparentale sunt sărace).
Restructurarea familiei vizează deci o restrângere a dimensiunilor şi funcţiilor familiei. În
societatea românească, aflată în tranziţie spre economia de piaţă, întâlnim un alt tip de familie care
vizează mai degrabă lărgirea componenţei grupului. Este vorba de familiile reconstituite (Stal, H., 1968)
sau familii comasate (Voinea, 1994). Aceste modele reprezintă cupluri în care partenerii au mai fost
căsătoriţi şi au descendenţi din mariaje anterioare. Cuplul actual reuneşte copiii din mai multe uniuni
familiale şi realizează propria descendenţă. Problemele pe care le ridică aceste cupluri sunt complexe şi
dificile, vizând latura economică a vie ţ ii de familie, relaţiile intrafamiliale, solidaritatea şi unitatea
cuplului, îngrijirea şi educarea copiilor naturali şi vitregi.
147
Studiile de sociologia familiei au insistat mai puţin asupra corelării ei cu schimbările sociale. Sau
dezvoltat în schimb cercetări care investighează familia mai ales din perspectiva dinamicii sale interne.
Noi am considerat că analiza modernizării comportamentelor familiale şi specificul tranziţiei
sale la economia de piaţă ar putea evidenţia deopotrivă relaţiile din cadrul familiei cât şi cele existente
între familie şi societate. Se înţelege că problematica politicilor legate de sfera familiei nu poate fi ruptă
de contextul larg al politicilor sociale.
Conceptul de politică socială se referă la o sferă largă de activităţi ale statului care au ca obiectiv
modificarea într-un sens specificat a caracteristicilor vieţii sociale ale unei colectivităţi.
Statul dezvoltă o serie de activităţi în variate sfere: economică, culturală, educaţională, de
sănătate, a populaţiei şi familiei, a copilului, a handicapaţilor, a sexelor, a mediului înconjurător etc.
Toate în scopul creării unor mecanisme proprii capabile să asigure egalizarea oportunităţilor pentru
membrii unei colectivităţi. În acest mod se încearcă rezolvarea unor probleme sociale, încercându-se
asigurarea unor condiţii de dezvoltare a indivizilor la nivel decent de viaţă.
Politica socială reprezintă intervenţia statului în configuraţia proceselor sociale caracteristice
unei anumite colectivităţi, în scopul modificării lor într-o direcţie considerată de către actorii politici a fi
dezirabilă. Se încearcă astfel, prin mecanisme proprii de distribuire şi redistribuire a resurselor existente
în comunitate la un moment dat, realizarea unei bunăstări colective.
Desigur, conceptul de politică socială are o sferă mult mai largă, el incluzând programele,
activităţile organizaţiilor non-guvernamentale, voluntare şi private care au însă un scop similar:
modificarea într-un anumit sens a realităţii sociale pe linia dezirabilităţii colective.
Din sistemul social se constituie ca obiectiv al politicilor sociale doar acele puncte considerate
de actorii politici ca fiind necesare de modificat.
În funcţie de organizarea societăţii, de ideologia actorilor politici, politica socială poate cuprinde
o arie mai mare sau mai redusă de obiective sociale.
Politicile sociale se definesc prin mai multe obiective:
• Promovarea unor bunuri publice: apărare, securitate, infrastructură urbanistică, sănătate,
educaţie, cultură, ştiinţă.
• Protecţia sau securitatea socială a segmentelor populaţiei care, dintr-un motiv sau altul, sunt
în dificultate. Aceasta are două componente distincte: sistemul asigurărilor sociale şi sistemul asistenţei
sociale.
• Dezvoltarea socială prin care se formulează obiective de asigurare a unor condiţii sociale,
considerate a fi importante pentru colectivitate în procesul de dezvoltare a ştiinţei şi culturii, a sistemului
de educaţie, de promovare a familiei şi a îngrijirii copilului, de creştere a solidarităţii sociale etc..
148
Sistemele politice contemporane se referă la familie subliniind importanţa ajutorului dat de stat
dezvoltării acesteia, elaborării si promovării unei politici referitoare !a familie. Toate acestea în strânsă
legătură cu tendinţa de modificare a structurii si modelelor familiei, cu creşterea independenţei
economice a femeii şi cu modificările survenite în funcţiile familiei.
Structura şi modelele familiale prezintă numeroase tendinţe de modificare:
• se accentuează procesele de disoluţie a familiilor,
• numărul familiilor monoparentale şi a altor tipuri de uniuni conjugale decât
cuplul legitimat oficial este în creştere;
• creşte numărul copiilor afectaţi de divorţ şi separări;
• creşterea numărului de menaje non-familiale şi a ponderii lor în totalul
menajelor.
A apărut o adevărată subcultură "single", cu locuri de întâlniri specifice, vacanţe-tip etc. Aceasta
dovedeşte importanţa acordată autonomiei (femeii, printre alţii) de care societatea contemporană
(individualizarea societăţii).
De asemenea căsătoria, cuplul, încep să fie bazate din ce în ce mai mult pe parteneriat (in
domeniile consumului, organizării timpului liber, al educaţiei copilului, mai puţin al treburilor
menajere). Parteneriatul în cadrul familiei are consecinţe şi asupra organizării pieţii muncii, ducând la
răspândirea unor forme ca: orar flexibil, timp de muncă parţial.
Alături de modificările modelelor familiale adăugăm şi o altă caracteristică ce influenţează
familia: creşterea independenţei economice a femeii. Drept urmare au apărut prestaţii şi servicii acordate
familiei pentru creşterea şi educaţia copiilor, astfel, socializarea copiilor a fost, parţial, transferată altor
instituţii specializate în educaţie, asistenţă socială, asistenţă medicală.
O altă caracteristică a familiei actuale este dată de modificarea funcţiilor familiei. Familia şi-a
pierdut treptat funcţia economică, nemaifiind, în principal, o unitate de producţie, devenind
predominantă funcţia sa de consum. Deşi funcţia economică a familiei contemporane numai este, în
general, cea de producţie, există totuşi o economie familială şi domestică ce cuprinde: bugetul familial,
costul copilului (direct sau indirect), responsabilităţile domestice, amploarea muncii casnice (sarcini
menajere, educative), stăpânirea diferitelor situaţii de risc de către familie.
Astfel copilul, cu un sport economic nul, are un cost din ce în ce mai mare în societatea
contemporană, cost exprimat atât în cheltuieli directe (hrană, îmbrăcăminte) cât şi indirecte (locuinţă,
întreruperea activităţii lucrative a mamei pentru îngrijirea şi educarea lui).
Se afirmă tot mai mult că avantajul de a avea copii este mai degrabă emoţional şi afectiv decât o
"asigurare materială de bătrâneţe". Dificultăţile materiale şi sociale ale celor ce dau naştere , la copii
trebuie compensat de către societate (mai ales în probabilitatea îmbătrânirii demografice). Drept urmare,
statul trebuie să acorde o atenţie sporită faţă de situaţia social-economică a părinţilor şi copiilor.
Dacă în familia tradiţională copii erau consideraţi o forţă de muncă, sporirea numărului lor
crescând puterea economică a familiei, în familia nucleară modernă copii devin o sarcină suplimentară
prin costul întreţinerii şi educării lor. Alături de copii, şi alţi membrii ai familiei incapabili de muncă -
bolnavi, vârstnici - beneficiază în societatea modernă de sprijinul asistenţei sociale sau al sistemelor de
asigurări sociale.
149
Din aceste caracteristici derivă şi tendinţa de îmbătrânire a populaţiei precum şi scăderea
solidarităţii familiale între generaţii, familiile de vârstnici fiind din ce în ce mai numeroase. Studiile
demografice au arătat că, cel puţin pe continentul nostru, populaţia activă scade iar cea non-activă creşte.
Printre cauze amintim: fertilitatea redusă, mărirea speranţei de viaţă, îmbătrânirea populaţiei,
prelungirea perioadei de studii de formare şi reorientare profesională. Prognozele pentru anul 2040 arată
creşterea acestei ponderi de la 20,8% la 28,2% (medie europeană). Creşte, de asemeni, numărul celor de
peste 80 de ani.
Consecinţele acestei situaţii sunt: mărirea sarcinilor populaţiei active şi mărirea nevoilor de
îngrijire şi asistenţă (medicală, socială). E posibil ca viitorii pensionari să aibă un nivel de trai şi de
cultură mai mare ca astăzi şi să rămână mai mult timp "tineri" (din punct de vedere social sau biologic)
dar bătrâneţea e asociată totuşi cu reducerea nivelului de trai şi cu izolarea socială la care se adaugă
degenerarea fizică care duce la pierderea independenţei.
În concluzie, dacă în trecut membrii familiei erau protejaţi de solidaritatea colectivă (a clanului,
familiei lărgite, comunităţii rurale) procesele de industrializare şi urbanizare au dus la necesitatea
acoperirii riscurilor standard de către societate, în condiţiile în care majoritatea populaţiei a devenit
dependenţa de un salariu controlat de forţele impersonale ale pieţii.
Continuând seria influenţelor exercitate de planul socio-economic asupra familiei menţionam
faptul că restructurarea economică şi socială pot determina carenţe de adaptare a familiei: creşterea
şomajului, scăderea veniturilor, criza de locuinţă etc. O astfel de situaţie o reprezintă şi tranziţia ţărilor
foste comuniste către economia de piaţă.
De aceea, politica familială interferează cu multe politici sectoriale: politica demografică,
politica locuirii, politica sanitară, politica în domeniul tineretului etc. Spre deosebire de aceste politici
sectoriale, politica familială realizează o sinteză globală şi chiar o coordonare a influenţei tuturor acestor
măsurii sociale la nivelul grupului familial.
Pornind de aici, problematica politicilor din sfera familiei presupune luarea în considerare a
următoarelor aspecte:
• funcţiile de procreare, de creştere şi educaţie a copiilor în cadrul familiei sunt tratate în relaţie
cu fenomene precum: nupţialitatea; divorţialitatea, celibatul, uniunile informale, disoluţia familiei etc.;
• influenţele marilor domenii economice şi sociale (învăţământul, sănătatea, condiţiile de locuit,
serviciile sociale asupra familiei;
• relaţiile familiale (constituirea cuplului conjugal, stuctură de autoritate, relaţia soţ-soţie,
părinţi-copii; o mare o au pentru societate consecinţele interacţiunii inadecvate copil-părinte) exercită
influenţe asupra societăţii întrucât interacţiunile inadecvate dintre părinţi şi copii conduc la abandon,
comportament deviant, etc..
Aşa cum am mai arătat, în societatea contemporană există o tendinţă de scădere a dimensiunii
familiei, atât prin trecerea de la familia lărgită la cea nucleară , cât şi prin reducerea numărului de copii.
Aceasta a dus la schimbări în:
• relaţiile părinţi-copii;
• valoarea socială a muncii casnice şi a maternităţii;
• reducerea perioadei de creştere şi îngrijire a copiilor;
• prelungirea fazei post parentale;
150
• identificarea pragului de intervenţie a statului la nivelul grupului familial.
În stabilirea obiectivelor privind politicile sociale în sfera familiei trebuie să pornească de la
diagnoza situaţiei existente, urmărind în principal:
• ce structuri familiale există, ce pondere au aceste structuri?
• în ce măsură sunt familiile capabile să depăşească situaţiile de criză, în ce condiţii ele nu-şi mai
pot asuma acest rol?
• care sunt situaţiile şi fazele ciclului familial cele mai critice din punct de vedere social şi
economic şi cum pot fi ele controlate?
• ce prestaţii de întrajutorare există între membrii familiei?
• care este situaţia femeii în societate?
• ce politică socială există şi cu ce efecte?
Influenţa obiectivelor asupra demersului de politică familială este vizibilă în toate cele patru
domenii principale ale problematicii politicii familiale.
Se vorbeşte de existenţa mai multor tipuri de politici familiale: implicite şi explicite.
Cele explicate sunt cele care cuprind măsuri luate expres pentru familie şi recunoscute astfel
în mod oficial.
Cele implicite cuprind politicile şi măsurile guvernamentale care nu vizează în mod direct
familia, dar care o influenţează. O asemenea politică, care este implicită pentru familie, poate să fie
explicită pentru alte sectoare sau grupuri sociale.
În stabilirea unei politici familiale se folosesc două modele principale, şi anume: modelul
instituţional şi cel rezidual.
Modelul instituţional (redistributiv) vede politica familială ca pe un domeniu social major,
îndeplinind servicii universale, în afara regulilor pieţii, după principiul nevoilor. Acest model este bazat
pe principiul egalităţii sociale şi tinde să se extindă asupra tuturor aspectelor vieţii civile, pieţii, după
principiul nevoilor. Acest model este bazat pe principiul egalităţii sociale şi tinde să se extindă asupra
tuturor aspectelor vieţii civile, având ca scop redistribuirea resurselor.
Modelul rezidual presupune existenţa unor căi "naturale" prin care nevoile individuale sunt
îndeplinite (piaţă liberă şi familia). Numai atunci când acestea nu funcţionează sau sunt distruse intervin
instituţiile sociale şi statul. Protecţia socială
5 5 y 5
vizează familiile marginale sau cele aflate în mare nevoie.
În evaluarea diferitelor politici sociale şi situarea lor mai aproape de un model sau altul, se au în
vedere următoarele criterii:
a) Raportul dintre universalism şi selectivitate;
b) Sistemul de prestaţii familiale, avându-se în vedere:
• sfera de cuprindere;
• distribuţia pe categorii de familii;
• procent în produsul naţional;
• cheltuieli/locuitor;
151
• structură.
c) Reţelele locale ale asigurării resurselor politicii familiale, unde vor fi analizate:
• ponderea contribuţiilor publice;
• ponderea contribuţiei persoanelor protejate;
• ponderea contribuţiei patronilor;
• ponderea contribuţiei organismelor non-guvernamentale;
• procentul cheltuielilor totale de securitate socială în P.I.B.
d) Modul în care este realizată egalitatea dintre bărbaţi şi femei mai ales în ceea ce priveşte
activitatea profesională.
e) Modul de calcul a impozitelor.
f) Serviciile sociale familiale cu accent pe:
• diversitate;
• cost (gratuităţi, reduceri, cost integral);
• ponderea sectorului de stat şi a celui privat în acest domeniu;
• sfera de cuprindere, categorii de beneficiari; procentul cheltuielilor alocate în acest domeniu
din P.I.B.
g) Raportul dintre administrarea centrală şi locală a politicii familiale, dintre sectorul public şi
cel privat.
h) Asigurarea alegerii modului de viaţă familială dorit si a numărului de
copii.
152
la o ţară la alta în privinţa: criteriilor de eligibilitate, beneficiilor, cuantumurilor, administrării şi surselor
de finanţare.
Sistemul fiscal, ca instrument al redistribuirii.
Sistemul de asistenţă socială (prevederile referitoare la asistenţa familiilor situate în condiţii de
riscuri diferite).
Serviciile sociale în favoarea familiei.
Politica financiară, care cuprinde subvenţii şi credite acordate familiilor.
153
• servicii orientate spre dezvoltarea timpului liber al copilului;
• terapia de familie;
• consiliere în probleme familiale;
• servicii de îndrumare a adulţilor în relaţiile cu copiii;
• servicii pentru bătrâni.
• asistenţa socială este slab dezvoltată, hipercentralizată, subfinanţată şi bazată excesiv pe
sprijinul în bani.
Fără a avea un sistem de alocaţii familiale diversificat şi consistent, transferurile de asistenta
socială acoperă doar anumite cazuri-limită şi au un cuantum foarte redus.
Tot în domeniul serviciilor sociale s-au făcut primii paşi spre privatizare. Serviciile sociale
private au şi consecinţe negative, restrângând accesul unor categorii largi ale populaţiei (care nu au
venituri suficiente pentru a accede la aceste servicii).
Alocaţiile de stat pentru copii au cunoscut o serie de transformări. Faptul că în România familia
este predominant nucleară şi veniturile sunt puţin diferenţiate duce la situaţia practică în care familiile
cele mai numeroase sunt cele mai sărace. Numărul aducătorilor de venituri în familie rămânând fix (1-
2), indiferent de dimensiunea familiei, iar aceste venituri nedepăşind, în general, o sumă modică, în
cazul familiilor numeroase rezultatul este că, practic, mai mulţi oameni trebuie să trăiască din
aproximativ aceleaşi venituri ca şi în familiile mai puţin numeroase.
Principalele neajunsuri ale sistemului actual al alocaţiilor pentru copii pot fi sintetizate astfel:
• ignorarea vârstei copilului ca şi criteriu de diferenţiere;
• lipsa diferenţierii în raport cu veniturile susţinătorului legal şi rangul copilului;
• desfiinţarea plafonului maxim de venit a împiedicat focalizarea fondurilor asupra copiilor care
aveau efectiv nevoie de sprijin;
• necorelarea corespunzătoare a creşterii alocaţiilor cu dinamica preţurilor a dus la scăderea a
puterii de cumpărare a acestor prestaţii;
• alocaţiile au crescut mai lent decât celelalte venituri ale populaţiei;
• cuantumul prea mic în raport cu cheltuielile necesare întreţinerii unui
copil.
Reducerea de impozit este un mijloc de compensare a cheltuielilor legat de creşterea şi educaţia
copiilor.
Indexarea periodică a veniturilor familiei, care a înlocuit practica compensaţiilor fixe, este un
instrument mai adecvat inflaţiei rapide. Din păcate, prăbuşirea producţiei nu a dus la acoperirea
completa a creşterii preţurilor.
Politica financiară. Creditele sunt cu totuşi insuficiente şi au condiţii deosebit de restrictive de
acordare. Subvenţiile sunt treptat înlăturate datorită austerităţii fiscale.
5
Rezumând, putem aprecia că politica familială în România are câteva realizări, dar şi lipsuri
importante.
Printre realizări se număra:
• legiferarea egalităţii dintre bărbat şi femeie;
154
• unele reglementări ce echilibrează obligaţiile familiale cu cele profesionale;
• existenţa unui sistem de alocaţie familială;
• învăţământul şi asistenţa medicală gratuite.
La capitolul lipsuri se pot aminti:
• organizarea şi funcţionarea necorespunzătoare a serviciilor sociale pentru familii; insuficienta
lor diversificare;
• declinul cheltuielilor reale ale guvernului în domeniul sănătăţii, educaţiei, asistenţei sociale, al
cheltuielilor sociale în general;
• reducerea utilizării creşelor şi grădiniţelor;
• excesiva centralizare a sistemului de asigurări sociale;
• monetizarea excesivă a prestaţiilor, ceea ce duce, în condiţiile inflaţiei, la erodarea valorii
reale;
• neimplicarea sistemului fiscal în susţinerea familiilor cu sarcini familiale sporite;
• insuficienţa utilizării creditelor şi restrictivitatea excesivă a condiţiilor for de acordare.
În concluzie, între politicile legate de problematica familiei si cele cu caracter social există
raporturi de interdependenţă.
Se afirmă tot mai des ideea potrivit căreia politicilor familiale le revin tot mai mult o sarcina de
integrare, de sinteza globală şi reconstrucţie a tuturor influenţelor sociale exercitate la nivelul familiei.
Aceasta întrucât familia şi calitatea vieţii de familie se află în strânsă interconexiune cu toate aspectele
vieţii economice, sociale, culturale. Diferitele programe sociale care vizează piaţa muncii, educaţia,
sănătatea ş.a. nu pot fi eficiente dacă nu prezintă o coerenţă a intervenţiilor la nivel familial.
Conştientizarea importantei familiei pentru dezvoltarea şi echilibrul social a determinat
guvernele să ajungă la un relativ consens în proclamarea ataşamentului faţă de familie. Diferă însă
modul de concretizare a acestui ataşament.
Calitatea vieţii familiilor, susţinerea constituirii şi stabilităţii familiei, egalitatea de şanse,
drepturile femeii, asigurarea, în general, a funcţiilor familiei - sunt obiective des întâlnite în documentele
programatice ale guvernelor.
Până în prezent, statul a făcut prea puţin pentru a uşura povara tranziţiei suportate de familii, iar
efectele acestei politici sunt vizibile prin deteriorarea continuă a nivelului economic al familiilor, prin
deficienţele în starea de sănătate şi nutriţie a populaţiei, prin scăderea utilizării serviciilor sociale, prin
creşterea fenomenelor de devianţă socială.
7.6. Concluzii
Procesul de tranziţie desfăşurat în România şi reformele asociate acestuia are atât efecte directe,
cât şi efecte indirecte asupra familiei, cauzând modificări ale structurii şi funcţiilor acesteia. Deşi
majoritatea persoanelor nu conştientizează aceste mulaţii, existenţa lor este de necontestat.
Dintre funcţiile familiei cea mai afectată este funcţia economică, lipsa resurselor financiare şi
materiale fiind principala problemă identificată de majoritatea persoanelor. Slăbirea situaţiei financiare a
familiei are ample repercusiuni atât asupra structurii, cât şi asupra celorlalte funcţii ale familiei: funcţiile
biologice şi sanitare (reproducere, sexualitate, asigurarea necesităţilor biologico-sanitare), funcţiile de
solidaritate familială (sentimente de dragoste şi respect), funcţiile pedagogico-educative (socializarea
155
copiilor). Adesea, multe dintre aceste funcţii suni afectate de lipsa timpului liber al partenerilor ca
urmare a orarelor de muncă prelungite determinate de nevoia unor venituri suplimentare. Ca urmare,
majoritatea familiilor se află în imposibilitatea de a-şi satisface suficient necesităţile.
Instaurarea unui climat impropriu desfăşurării normale a vieţii de familie afectează grav unitatea
cuplurilor, crescând probabilitatea disoluţiei acestora.
Cel mai important efect direct al slăbirii unităţii cuplului este divorţul, urmat fie de constituirea unei
familii monoparentale, fie de recăsătorii sau apariţia unor cupluri consensuale.
Deşi văzute ca soluţie a unora dintre problemele vieţii de familie, divorţurile determină
constituirea unor familii mononucleare, compuse predominant din mamă şi copiii ei minori. Aceste
familii sunt caracterizate de o situaţie economică deosebit de precară, fapt ce determină apariţia unor noi
probleme. Acestea sunt resimţite direct şi indirect atât de către mamă, cât şi de către copii săi.
Nici formarea unui alt cuplu (pe baze consensuale sau prin recăsătorire) nu reprezintă o soluţie
deoarece, deşi se îmbunătăţeşte într-o anumită măsură situaţia economico-financiară a persoanelor
divorţate, traumele cauzate de divorţ şi noua structură a familiei, cresc riscul disoluţiei noului cuplu.
Tranziţia şi efectele acesteia au determinat creşterea numărului modelelor familiale alternative
(cupluri consensuale, familii monoparentale, recăsătorii). Schimbările înregistrate de societatea
românească in ultimul deceniu au făcut ca familia contemporană să aibă o nouă înfăţişare, mult
schimbată comparativ cu imaginea tradiţională.
De asemenea, schimbările concepţiile indivizilor în ceea ce priveşte viaţa familială, structura şi
funcţiile acesteia sunt un alt efect direct al modificărilor produse în societatea românească în perioada
de tranziţie. Astfel, majoritatea studiilor efectuate în România relevă desprinderea persoanelor tinere de
tradiţionalism şi acceptarea modernismului (atitudinea este mult mai puternică pentru persoanele tinere,
cu un nivel educaţional ridicat, care locuiesc în oraşele mari). La polul opus se află persoanele vârstnice,
caracterizate de păstrarea unor mentalităţi tradiţionale (acestea sunt mai pronunţate în cazul persoanelor
vârstnice cu un nivel educaţional scăzut, care locuiesc în mediul rural). Ca urmare, o dată cu schimbarea
generaţiilor actuale, imaginea societăţii româneşti va fi una substanţial diferită, mult mai modernă.
Este greu să apreciem efectele schimbărilor cauzate de tranziţie asupra structurii şi funcţiilor
familiei în viitor, cum va fi şi cum va arăta noua societate, însă ş tim cu certitudine că ne confruntăm cu
fenomene noi, de o amploare nemaiîntâlnită până acum, trebuind să găsim modalităţile de înţelegere şi
adaptare la noile realităţi.
BIBLIOGRAFIE:
1. Alland, A., An Introduction to CulturalAnthropology, John Wiley & Sons Inc, 1981
2. Bawin-Legros, B., Sociologie de la familie, De Boeck Universite, Bruxelles, 1996
3. Batâr Dumitru, Familia în dinamica societăţii, Editura Universităţii „Lucian Blaga", Sibiu, 2004
4. Băran-Pescaru Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis, Bucureşti, 2004
5. Beker, G.S., A Treatise on the Family, Cambridge, Harvard University Press, 1981
6. Bonte Pierre, Izard Michel, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999
7. Boudon Raymond (coordonator), Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996
8. Burgess, E.W., Locke, H.J., Thomes, M.M., The Family from Institution to
156
Companionship, New York, American Book Company, 1993
9. Cârţână C., Tone T., Tendinţe în evoluţia familiei în România, în Sociologie românească, Editura
Academiei Române, Bucureşti, nr. 5/1994
10. Ciupercă, C., Cuplul modern - între emancipare şi disoluţie, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2000
11. Ciupercă, C., Modificarea rolurilor în cuplul contemporan în "Sociologie românească", nr. 4/1999
12. Ciofu Carmen, Interacţiunea _părinţi-copii, Editura Medicală Almateea, Bucureşti, 1998
13. Codul Familiei (actualizat la 01.02.2005), Editura All Beck, Bucureşti, 2005
157
38. Mărginean, I., Tineretul deceniului unu. Provocările anilor '90, Bucureşti, Editura Expert, 1996
39. Mihăilescu Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura Polirom, Iaşi,
2003
40. Mihăilescu Ioan, De la familie la familii, în „Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a
familiei în România", UNICEF, Bucureşti, 2000
41. Mihăilescu Ioan, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti, 1999
42. Mihăilescu Ioan, Schimbări în modelele familiale din România şi implicaţiile asupra politicii în domeniul
familiei, în „Sociologie românească", nr. 3-4/1990
158
66. Voinea Maria, Aspecte psihosociale ale modelelor familiale de tranziţie, în România: accelerarea tranziţiei
(coord. Chelcea S., Bratu D.), Editura I.N.I., Bucureşti, 1998
67. Voinea Maria, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, 1996
68. Voinea Maria, Restructurarea familiei: modele alternative de viaţă, în „Sociologie românească",
nr.5/1994
69. Voinea Maria, Sociologia familiei, T.U.B., Bucureşti, 1993
70. Voinea Maria, Banciu Dan, Sociologie juridică, Universitatea Româno - Americană, Bucureşti,
1993
71. Voinea Maria, Familia şi evoluţia sa istorică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978
72. Zamfir Cătălin (coord.), Politici sociale în România: 1990-1998, Bucureşti, Editura Expert, 1999
73. Zamfir Cătălin, Politica socială în România în tranziţie, în Revista de cercetări sociale, Nr. 11/1994,
Bucureşti, Editura IMAS
74. Zamfir Cătălin (coord.), Dimensiuni ale sărăciei, Bucureşti, Editura Expert, 1995
75. Zamfir Cătălin, Zamfir Elena (editori) - Politici sociale. România în context european, Bucureşti,
Editura Alternative, 1995
76. Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr (coordonatori), Dicţionar de sociologie, Editura Babel,
Bucureşti, 1993
77. Zamfir Elena, Zamfir Cătălin, Situaţia femeii în România, Editura Expert, Bucureşti, 2000
159
Căsătorie
Modalitate acceptată la nivel social prin care două sau mai multe persoane constituie o
familie. C. poate comporta un aspect juridic (sancţionare formală de către o instituţie
legitimă a uniunii maritale) şi un aspect religios (sancţionare formală, prin sacralizare,
de către o instituţia religioasă legitimă a uniunii maritale). C. civilă (sancţionarea
juridică) este de dată relativ recentă. Mult timp, unirea maritală era sancţionată doar
religios, în prezent, c. religioasă este facultativă şi nu poate fi făcută decît după
sancţionarea juridică. În ambele tipuri de sancţionare, esenţială este recunoaşterea
socială a uniunii maritale. În mod tradiţional, aceasta se realizează printr-o ceremonie
publică, organizată la nivel comunitar (nunta). C. împreună cu filiaţia reprezintă
mecanismele sociale de transmitere a moştenirii, a bunurilor materiale şi imateriale
(de tip religios, spiritual, cultural). Căsătoria are ca funcţie principală să lege între ele
două neamuri între care, în mod obişnuit, nu există legături de consangvinitate. În
majoritatea societăţilor, legătura este realizată prin femeie.
160
♦ Căsătoria poate avea mai multe forme: a. monogamie (c. unui soţ cu o singură
soţie); b. poligamia (c. unui soţ cu două sau mai multe soţii); c. poliandria (c. a doi sau
mai multor bărbaţi cu o singură soţie); d. c. de grup (c. a doi sau mai multor soţi cu
două sau mai multe soţii). Monogamia este forma cea mai răspîndită la nivel mondial
(din punct de vedere statistic, al numărului de persoane care trăiesc în această formă
de familie), fiind practicată în toate societăţile, pe cînd celelalte forme sînt practicate
doar în anumite societăţi. În ţările europene sau de cultură europeană, se consideră la
nivelul simţului comun că monogamia este o formă civilizată de c., celelalte fiind
considerate barbare. Poligamia a fost o formă de c. răspîndită în multe societăţi
tradiţionale (în 83% din cele 862 de societăţi analizate de Murdock, 1967), deşi, în
cadrul unei societăţi, este practicată îndeosebi de bărbaţi cu status economic ridicat şi
în cazurile în care femeile au o contribuţie importantă la subzistenţă. Poliandria este o
formă de c. relativ rară. În mod obişnuit, ea îmbracă forma dreptului fratelui mai mic
de a întreţine relaţii sexuale cu soţia fratelui mai mare (în cazul în care nu se pot
asigura soţii pentru toţi fraţii, se asigură soţie doar fratelui mai mare), în ce priveşte c.
de grup, nu au putut fi aduse dovezi că aceasta ar fi fost practicată ca normă socială.
Majoritatea specialiştilor o consideră ca un mod de c. marginal, alături de celelalte
tipuri. În unele societăţi sînt admise şi c. între persoane de acelaşi sex, îndeosebi sub
forma dreptului soţului de a avea pe lîngă o soţie-femeie şi o soţie-băiat (cazurile unor
grupuri etnice de amerindieni din America de Nord, Sudan). Cazurile de c. a femeilor
între ele sînt mult mai rare.
161
de majoritatea persoanelor drept perversiuni. Satisfacţia sexuală a femeii, chiar în
interiorul cuplului familial, este o idee relativ recent acceptată la nivel social.
Continuă să fie încă destul de larg răspîndită distincţia dintre dragostea spirituală
(agape) şi dragostea erotică. Prima este considerată „bună", iar a doua „rea" întrucît
produce rupturi în structura socială prin izolarea amanţilor de rudeniile lor. În
majoritatea societăţilor, c. continuă să fie percepută ca un aranjament economic şi
social între grupurile de rudenie, deşi rolul părinţilor a scăzut foarte mult în alegerea
partenerului şi în c. A doua luare de poziţie consideră că aceste atitudini tradiţionale
faţă de sexualitate, dragoste şi c. sînt pe cale de a suferi transformări de amploare.
Creşterea ponderii cuplurilor consensuale este un argument puternic în această
privinţă. Se consideră că, deşi noile modele atitudinale şi comportamentale maritale
au o pondere statistică încă redusă, ele sînt semnificative din punct de vedere social
întrucît ar exista suficiente argumente pentru a prevedea o generalizare rapidă a lor.
Ambele tipuri de argumentări sînt puternic încărcate cu judecăţi de valoare
extraştiinţifice (de natură politică, ideologică, religioasă, morală). O analiză riguros
ştiinţifică nu permite emiterea de afirmaţii categorice privind viitoarea dinamică a
modelelor maritale, întrucît c. este un domeniu foarte complex în care acţionează
numeroşi factori impredictibili şi în care judecăţile de valoare pot fi cu greu ocolite.
I.Mih.
Endogamie
Căsătorie realizată în interiorul unui grup familial sau local. Acest tip de reglementare
a căsătoriei este caracteristic societăţilor şi comunităţilor tradiţionale, Alegerea
partenerului este supusă controlului părinţilor şi grupului de rudenie care pretind să
cunoască familia cu care se prevede stabilirea unei alianţe. În raport cu sistemul de
comunicaţii de care dispune o comunitate, universul endogamic poate fi mai restrîns
sau mai larg. Pentru comunităţile ţărăneşti tradiţionale, universul endogamic se reduce
la satul de reşedinţă şi la satele învecinate. Pentru comunităţile urbane universul
endogamic este foarte larg. Pentru a arăta că o populaţie se căsătoreşte într-o arie
geografică delimitată, demografii utilizează termenul de „izolat". I.Mih.
Homogamie
162
a ponderii căsătoriilor homogame şi o creştere a ponderii căsătoriilor heterogame.
Această nouă tendinţă nu a anulat principiul h.; majoritatea căsătoriilor continuă să se
stabilească între persoane care locuiesc în aceeaşi regiune şi între persoane care provin
din acelaşi mediu social sau aparţin aceleiaşi categorii socio-profesionale. Cercetările
de sociologia familiei au pus în evidenţă o mai mare stabilitate a căsătoriilor
homogame comparativ cu cele heterogame. l.Mih.
Exogamie
Căsătorie realizată în afara unui grup familial sau local. Este forma cea mai răspîndită
de căsătorie în societăţile contemporane în care, din punct de vedere teoretic, o
persoană îşi poate alege partenerul din orice zonă geografică. Dezvoltarea mijloacelor
de comunicaţii şi intensificarea mobilităţii au condus la extinderea ariilor de alegere a
partenerului şi scăderea ponderii căsătoriilor endogame. Cu toate acestea, cercetările
de sociologia familiei au pus în evidenţă că proximitatea geografică continuă să
acţioneze ca un factor important în căsătorire. Universul exogamic (zona geografică
extralocală din care membrii unei comunităţi îşi aleg partenerii de căsătorie) este
dependent de mărimea comunităţii, intensitatea raporturilor economice şi culturale ale
comunităţii cu lumea exterioară, intensitatea mobilităţii geografice şi profesionale,
nivelul de compatibilitate dintre normele şi valorile locale şi cele specifice altor
comunităţi, nivelul de compatibilitate dintre modelele familiale locale şi cele
extralocale. I.Mih.
Bigamie
Formă de căsătorie în care bărbatul trăieşte cu două femei, sau o femeie are doi soţi în
acelaşi timp. Istoria familiei a consemnat două situaţii tipice, a. Bărbatul trăieşte cu
două surori (instituţia sororatului); cu o femeie şi cu fiica acesteia căreia nu-i este tată;
cu două femei neînrudite între ele. Adesea, vîrsta înaintată a soţiei determină soţul să
se căsătorească cu cea de a doua femeie. De cele mai multe ori, bărbatul este
determinat să procedeze în acest fel de factori sociali, de statutul de şef, de dorinţa de
a acumula bogăţii sau de a-şi ridica prestigiul social. Există o formă de b. care este
legată de instituţia de levirat, care obligă bărbatul, chiar căsătorit, să ia de soţie pe
soţia fratelui decedat, b. Femeia trăieşte cu doi fraţi (această variantă de b. se
întîlneşte în societăţile poliandrice, unde organizarea familiei este legată de intenţia de
a menţine nedivizată proprietatea familială a fraţilor); cu doi bărbaţi neînrudiţi între ei
(aceasta formă se întîlneşte în anumite societăţi de vînători şi culegători, unde
poliandria ocazională este determinată de influenţa economică a anumitor femei).
163
Dacă în societăţile arhaice b. era aprobată şi instituţionalizată, în societatea modernă
se asociază cu o încălcare a normelor morale şi juridice şi este sancţionată ca atare.
M.Vn.
Monogamie
Căsătorie a unui soţ cu o singură soţie. Este forma cu frecvenţa cea mai mare în toate
societăţile. Creştinismul o consideră o formă naturală şi binecuvîntată de Dumnezeu,
interzicînd celelalte forme de căsătorie. Societăţile europene sau de cultură europeană
sînt exclusiv monogame; codurile civile recunosc doar această formă de uniune
maritală. M. modernă se bazează pe drepturile sexuale exclusive ale soţilor, pe
rezidenţa comună şi pe independenţa economică a cuplului în raport cu familiile de
origine ale soţilor şi în raport cu rudele. Ca urmare a creşterii ponderii cuplurilor în
care unul sau ambii parteneri întreţin relaţii sexuale extraconjugale şi ca urmare a
creşterii toleranţei sociale faţă de aceste comportamente, regula drepturilor sexuale
exclusive alesoţilor nu mai reprezintă un criteriu suficient de discriminator în
definirea m. La fel, rezidenţa comună este un criteriu care nu se mai aplică într-un
număr relativ mare de cazuri. Aspectul definitoriu principal rămîne cel de drept
(reglementarea faptului că o căsătorie nu se poate încheia în acelaşi timp decît între
două persoane de sex opus). I.Mih.
Poliandrie
Căsătorie a doi sau mai mulţi bărbaţi cu o singură soţie. Formă puţin răspîndită,
cercetările antropologice rezumîndu-se la citarea doar a două societăţi poliandre
(Nayar şi Toda din India) şi a unor grupuri din Nepal. Pahari din Nepal practică o p.
fraternă: o femeie se căsătoreşte cu fratele cel mai vîrstnic, iar fraţii mai mici pot avea
relaţii sexuale cu ea. Ea consideră toţi fraţii ca fiindu-i soţi şi nici unul nu poate
revendica drepturi exclusive asupra ei. Copiii recunosc toţi fraţii ca fiindu-le taţi şi
moştenesc în comun proprietatea deja comună a taţilor lor. Dacă familia se divizează,
copiii sînt împărţiţi între fraţii-taţi, prin tragere la sorţi, sau în funcţie de rangul
164
naşterii, sau cum decide mama. Etnologii şi antropologii consideră p. drept un mijloc
de a suprima partajul dintre fraţi, de a restrînge numărul moştenitorilor şi de a suprima
certurile ivite cu ocazia partajului sau un mijloc de a suplini absenţa bărbaţilor (în
societăţile în care bărbaţii petrec o bună parte din viaţă în grupuri militare izolate de
femei sau participă la lungi procese de transhumantă). I.Mih.
Poliginie
Căsătorirea unui bărbat cu două sau mai multe soţii. Această formă de căsătorie este
considerată foarte atractivă, dar este practicată numai în unele societăţi. În ţările de
religie creştină este condamnată de Biserică, fiind considerată o formă de păgînism.
Islamul permite căsătoria cu maximum patru femei. P. este considerată, de către cei
care o practică, o formă de prestigiu şi de profit, dar numai bărbaţii bogaţi îşi permit
căsătoriile multiple, întrucît este necesar să se achite un preţ al logodnicei. Din acest
motiv, chiar în societăţile în care p. se bucură de un prestigiu ridicat, un număr mare
de familii, îndeosebi din categoriile sărace, sînt monogame. I.Mih.
Matrilinear
Transmisie a rudeniei numai prin femei. În acest sistem, fiica rămîne împreună cu
mama sa şi cu fratele său. Ea îşi păstrează clanul, numele şi bunurile pe care le
transmite copiilor ei. Fratele este considerat drept tată al copiilor care vor avea acelaşi
nume ca mama şi unchiul lor. Încă din secolul trecut, în antropologie există o dispută
cu privire la evoluţia sistemelor familiale. Teoria care a dominat multă vreme afirmă
că a avut loc o trecere de la un sistem originar de filiaţie indistinctă spre un sistem
matrilinear care a devenit mai tîrziu patrilinear. Această teorie evoluţionistă nu a fost
confirmată cu date certe. I.Mih.
Patrilinear
Transmisie a rudeniei numai prin tată. În acest sistem familial soţia locuieşte
împreună cu soţul ei; copiii rămîn împreună cu tatăl lor care le transmite bunurile şi
numele. Acest sistem are o variantă patrilocală (copiii stau cu tatăl lor, iar acesta îşi
are reşedinţa împreună cu părinţii lui sau în apropierea acestora) şi o variantă matrilo-
cală (copiii stau cu tatăl lor, iar acesta îşi are reşedinţa împreună cu părinţii soţiei sau
în apropierea acestora). În colectivităţile tradiţionale din România, sistemul familial
cu răspîndirea cea mai mare era cel p. şi patrilocal. În societăţile contemporane,
importanţa reglementării p. s-a redus, transmisia rudeniei operînd atît pe cale paternă
165
cît şi maternă. Regula p. continuă însă să fie mai importantă decît cea matrilineară
(aspect reglementat şi în codurile civile). I. Mih.
Matrilocal
Patrilocal
Nelocal
Caracteristică a unui cuplu familial care îşi stabileşte domiciliul în alte localităţi decît
cele în care locuiesc familiile de origine ale soţilor. În societăţile în care au avut loc
procese rapide de urbanizare şi mişcări migratorii puternice, foarte multe familii rurale
şi majoritatea familiilor urbane au un caracter n. Căsătoriile n. conduc la o slăbire a
166
legăturilor de rudenie şi pot genera probleme de adaptare a cuplurilor la noile
reşedinţe.
FAMILIE
1. În sens larg: grup social ai cărui membri sînt legaţi prin raporturi
de vîrstă, căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc împreună,
cooperează sub raport economic şi au grijă de copii (Murdock,
1949).
167
rolul de soţ sau soţie. Antropologii (George Peter Murdock, Social
Structures, 1949) au argumentat multă vreme că f. nucleară este
universală. Ea permite realizarea a patru funcţii fundamentale
pentru viaţa socială umană: sexuală, economică, reproductivă şi
educaţională. Fără realizarea primei şi a celei de a treia funcţii,
societatea s-ar stinge, fără a doua viaţa ar înceta, iar fără a patra
cultura s-ar sfîrşi.
168
familial relativ rar. În societăţile europene sau de cultură europeană
este foarte răspîndit sistemul egalitar, puterea şi autoritatea fiind
relativ egal distribuite între soţ şi soţie.
169
trebuie să realizeze o bună parte din activităţile ce le exercitau în
mod tradiţional. Dobîndirea independenţei economice poate
conduce la confllote de roluri în cadrul f. O situaţie extremă o
prezintă f. în care urmărirea unor cariere profesionale de către soţi
poate să conducă la separarea soţilor (in condiţiile în care soţii nu
pot găsi în aceeaşi localitate locuri de muncă care să corespundă
aşteptărilor lor). Se constituie astfel f. migrantă: soţii locuiesc în
localităţi diferite şi se vizitează periodic. Această formă de f. este
mai răspîndită în S.U.A. (peste 700 000 familii în 1989) şi în unele
ţări din Europa Occidentală. Consecinţele ocupării femeilor în
activităţi extrafamiliale nu sînt unilineare. Ele depind atît de factori
interni f. (raporturile dintre soţi, diviziunea rolurilor în cadrul f.,
gradul de satisfacţie al femeii în activităţile extrafamiliale), cît şi de
factori externi f. (gradul de extindere a serviciilor sociale pentru f.,
calitatea acestor servicii).
170
specialişti (consilieri familiali) care ajută partenerii să înveţe să-şi
definească problemele şi să identifice ceea ce îi împiedică să le
rezolve. Consilieratul familiar are ca obiective ameliorarea
comunicării intrafamiliale, menţinerea integrităţii f.. creşterea
capacităţii partenerilor de rezolvare a problemelor şi facilitarea
manifestării individualităţii. În situaţiile în care partenerii apreciază
că tensiunile şi conflictele sînt insurmontabile, cuplul familial se
dizolvă prin abandon sauprin divorţ.
171
alta. Principalele roluri sînt: îngrijirea gospodăriei, aprovizionarea,
partenariatul sexual, îngrijirea şi socializarea copiilor, organizarea
timpului liber, menţinerea relaţiilor de rudenie, funcţionarea ca
prieten terapeut şi acordarea de sprijin. Rolurile sînt definite şi
reajustate în permanenţă prin comunicarea dintre parteneri.
172
de acest stil de viaţă a crescut în toate societăţile, în unele ţări
constituindu-se adevărate subculturi ale celibatarilor.
173
copiilor fiind apreciată drept un obstacol în realizarea acestui
obiectiv. Ponderea cea mai ridicată a f. fără copii este întîlnită la
cuplurile urbane în care soţia urmează o carieră profesională.
174
empirice. Dimpotrivă, Le Play s-a sprijinit în principal pe anchete
extensive şi pe monografii de f. (Les ouvriers europeens, 1855;
L'Organisation de la familie suivant le vrai modele signale par
l'histoire de toutes les races et de tous les temps, 1871). Tehnicile
sale de studiu s-au bucurat de o largă apreciere şi s-au răspîndit
rapid în Europa şi pe alte continente. Pe baza analizelor
monografice, Le Play distinge trei tipuri de f.: a. patriarhală (toţi fiii
se căsătoresc şi se stabilesc în gospodăria paternă); b. instabilă
(copiii părăsesc f. parentală imediat ce devin independenţi); c.
tulpină (în care un singur copil rămîne cu părinţii, se căsătoreşte şi
coabitează cu părinţii şi proprii săi copii). Preocupările lui Le Play au
fost continuare de numeroase generaţii de cercetători, el fiind
fondatorul uneia dintre cele mai longevive şcoli sociologice. O
contribuţie interesantă, mai ales din punct de vedere metodologic,
la dezvoltarea s.f. este adusă de Emile Durkheim (cursul
Introducere în sociologia familiei şi lucrarea La familie conjugale).
Analizele sale vizează îndeosebi formele arhaice de f., în care el
pretinde că se originează toate formele moderne. S.f. dezvoltată de
Durkheim a exercitat o influenţă indirectă asupra antropologiei
sociale engleze şi a sociologiei americane. Radcliffe-Brown şi Talcott
Parsons se consideră continuatorii tradiţiei durkheimiste. Claude
Levy-Strauss este continuatorul lui Durkheim mai ales din punct de
vedere al metodei.
175
societate; b) o orientare comportamentală centrată pe interacţiunile
din cadrul f.; c) o orientare situaţională preocupată de acţiunile f. În
situaţii date. După 1960, dimensiunea istorică este tot mai frecvent
integrată în analizele de s.f. Neil Smelser (Social Change in the
Industrial Revolution, 1959) şi William Goode (World Revolution and
Family Patterns, 1963) îşi fundamentează analizele pe un bogat
material istoric şi etnologic. Cercetările contemporane se axează cu
precădere pe problemele sociale ale f. cărora li se caută răspunsuri.
176
♦ Ca şi în celelalte domenii ale cercetării sociologice, şi în s.f. se
confruntă trei perspective sociologice majore:
177
despre ei înşişi, despre viaţa lor cotidiană, despre experienţa lor
trecută şi despre viitor. Raporturile cu rudele, prietenii şi colegii sînt
redefinite în consens cu aşteptările partenerului. Apar noi concepţii
asupra realităţii, astfel că fiecare îşi modelează acţiunile în raport cu
celălalt. Ca rezultat, cuplul construieşte o biografie comună, cu o
memorie coordonată în comun. Naşterea copiilor impune o nouă
remodelare a relaţiilor dintre parteneri.
178
a stat şi Biserică. Aceasta este o organizaţie structurat şi disciplinat
(principiul de autoritate), care acceptă societate, deoarece este în
mod incontestabil, un important (principiul de inegalitate între fraţi),
în timp de lucru pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă socială.
Familia-tulpina de tip pune accent pe valorile colective, uneori, în
detrimentul persoanelor fizice, precum şi organizarea planificate de
achiziţii publice pentru a promova spiritul antreprenorial, de
investiţii şi de economii. Acest tip familial înalţă diferenţa sale,
etnocentrism şi angajamentul său de a legăturilor de sânge. De
alfabetizare de masă în Europa, răspândit prin contagiune de la
regiuni dominate de familie etnice, astfel de familie a fost într-
adevăr un potenţial cultural deosebit de ridicat (a se vedea de
alfabetizare timpurie a Japoniei). Religiile în conflict cu Biserica
romano-catolică găsit un teren fertil în cadrul familiei-tulpina de tip
şi zonele de alfabetizare de masă timpuriu. În Reformei, omul poate
asigura mântuirea, fără ajutorul lui Dumnezeu (principiul de
autoritate), acesta neagă va gratuit. Dar toţi oamenii nu vor fi
salvate (principiul de inegalitate). Protestantismul, Catarii, Biserica
Waldensian şi de iudaism, în special, joacă un rol crucial în
dezvoltarea economică şi culturală a anumitor zone pentru familii
etnice.
179