Beruflich Dokumente
Kultur Dokumente
ro
Metode de integrare
Formula de integrare prin pãrþi. Fie I ⊂ Z interval ºi f , g : I → Z funcþii
derivabile cu derivatele continue. Atunci funcþiile f ′Eg ºi f Eg′ admit primitive ºi
∫ f ( x ) ⋅ g ′( x ) dx = f ( x ) ⋅ g ( x ) − ∫ f ′( x ) ⋅ g ( x ) dx .
Teorema de schimbare de variabilã. Fie I, J _ Z intervale, ϕ : I → J ºi f : J → Z
funcþii cu proprietãþile:
1) f admite primitiva F pe J ; 2) ϕ este derivabilã pe I.
Atunci funcþia ( f o ϕ) ⋅ ϕ′ admite pe I primitiva F o ϕ .
Putem scrie .
1
7. ∫ sin 2
x
dx = −ctgx + C 8. ∫ tg x dx = − ln|cos x | +C
1
9. ∫ ctg x dx = ln | sin x | +C 10. ∫x 2
+1
dx = arctg x + C
1
∫ dx = arcsin x + C ∫e dx = e x + C
x
11. 12.
1− x 2
63
A
2) f ( x ) = , A , a ∈ Z , n ∈ q*
( x − a)n
Ax + B
3) f ( x ) = 2 , A , B , a , b ∈ Z, ∆ = a2 − 4 b < 0, n ∈ q*
( x + ax + b)n
Orice funcþie raþionalã se poate descompune, în mod unic, în sumã de funcþii
raþionale simple.
Integrale definite
Fie F : I → Z o primitivã a funcþiei continue f : I → Z, unde I = [a; b]. Se numeºte
integralã definitã (sau integralã Riemann) a funcþiei f de la a la b numãrul real notat
ºi definit prin relaþia:
b
∫a
f ( x ) dx = F (b) − F (a ) (formula Leibniz-Newton).
b
∫
b b
Formula se mai scrie: f ( x )dx = F ( x ) a , unde s-a notat F (b) − F (a) = F ( x ) a (citim
a
F(x) luat de la a la b).
k =1
⋅
n n n∈q*
converge la ∫a
f ( x ) dx .
64
Fie f :[a ; b] → Z continuã pe porþiuni ºi fie c1, c2, ..., cp punctele de discontinuitate
p +1
b ci
(c1 T c2 T ... T cp). Integrala (Riemann) funcþiei f este ∫ f ( x ) dx = ∑ ∫ f i ( x ) dx ,
a ci −1
i =1
unde c0 = a ºi cp+1 = b, iar f i : [ci −1 ; ci ] → Z , i ∈{1, ..., p} este funcþia obþinutã prin
prelungirea prin continuitate a lui f la intervalul [ci1; ci].
{
Fie f : [a, b] « Z o funcþie continuã. Mulþimea C = ( x , y , z ) ∈ Z 3 | y 2 + z 2 T f ( x ) }
se numeºte corpul de rotaþie determinat de funcþia f prin rotirea în jurul axei Ox. Volumul
b
corpului de rotaþie C este π ∫ f 2 ( x ) dx .
a
{
Mulþimea S = ( x , y , z ) ∈ Z 3 | y 2 + z 2 = f ( x ), x ∈ [a , b] se numeºte suprafaþa de }
rotaþie determinatã de funcþia f (sau suprafaþa obþinutã prin rotirea graficului funcþiei f în
b
jurul axei Ox). Aria suprafeþei de rotaþie S este 2π ∫ f ( x ) 1 + ( f ′( x )) 2 dx .
a
65
Lungimea graficului
Dacã f :[a, b] → Z este o funcþie oarecare, spunem cã graficul lui f are lungime
dacã existã ºi este finitã limita l ( f ) = lim l ( f , ∆ ) unde ∆ este o diviziune a intervalului
∆ →0
[a; b], iar l( f; ∆) este lungimea liniei poligonale determinatã de ∆ pe graficul lui f.
Aceastã limitã se numeºte lungimea graficului funcþiei f.
Lungimea graficului unei funcþii f : [a, b] → Z derivabilã cu derivatã continuã
b
este l = ∫ 1 + ( f ′( x )) 2 dx .
a
Centrul de greutate
Dacã avem în plan un sistem finit de puncte materiale Mi(xi, yi) în care sunt concen-
trate masele mi, i = 1, n , atunci centrul de greutate al acestui sistem de puncte materiale
n n
∑
i =1
mi xi ∑m y
i =1
i i
este punctul G(xG, yG), unde: xG = n
, yG = n
iar în centrul de greutate G
∑m
i =1
i ∑m
i =1
i
n
este concentratã masa m = ∑ m . Considerãm cazul unei plãci plane omogene (adicã de
i =1
i
punctul G de coordonate xG = a b
∫ x ( g ( x ) − f ( x )) dx
, yG = 2 b
∫ (g ( x) − f (x))dx
a ∫ (g(x) − f (x))dx a
Ecuaþii diferenþiale
Înþelegem prin ecuaþie diferenþialã o ecuaþie având drept necunoscutã o funcþie y ºi în
care apare cel puþin una din derivatele acestei funcþii. De obicei funcþia necunoscutã o
notãm cu y, iar argumentul acesteia cu x. Dacã derivata de ordin maxim care apare în
ecuaþie este y(n), spunem cã ecuaþia diferenþialã are ordinul n. O ecuaþie diferenþialã de
ordinul n se poate scrie sub forma: ϕ(x, y, y′, y′′, ..., y(n)) = 0, unde ϕ este o funcþie de n + 2
variabile, iar funcþiile y, y′, y′′, ..., y(n) sunt funcþii de o singurã variabilã x definite pe un
interval I ⊆ Z .
Uneori, mai ales în mecanicã ºi în fizicã, argumentul se noteazã cu t (timp)iar funcþia
necunoscutã cu x, derivatele fiind marcate prin puncte adicã x& , && x etc.
Fiind datã o ecuaþie diferenþialã, numim soluþie particularã a acesteia oricare dintre
funcþiile y care o verificã ºi numim soluþie generalã a ecuaþiei mulþimea tuturor soluþiilor
particulare.
Prin rezolvarea unei ecuaþii diferenþiale înþelegem determinarea soluþiei generale a
acesteia.
66
Uneori, relativ la o ecuaþie diferenþialã de ordinul n se cere determinarea unei
soluþii particulare ce verificã anumite condiþii iniþiale, adicã funcþia necunoscutã
ºi primele sale n 1 derivate iau valori date într-un punct dat; o astfel de cerinþã se
numeºte problemã Cauchy.