Beruflich Dokumente
Kultur Dokumente
AUTOR:
PROF. UNIV. DR. DOINA MÂRZA DĂNILĂ
3
TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI
MODUL
4
Modulul I. Mişcarea umană ca expresie a viului şi
evoluţiei
Scopul modulului
Înţelegerea conceptului de mişcare umană şi a modului în care organismul uman
funcţionează din punct de vedere al producerii mişcării.
Obiective operaţionale
Cunoaşterea formelor particulare de manifestare a mişcării, în general
Însuşirea modului de funcţionare a organismului uman privit ca sistem
Cunoaşterea conceptelor de motricitate şi motilitate şi înţelegerea diferenţelor între
acestea
Ierarhizarea noţiunilor act, acţiune, activitate motrică, ca şi noţiuni simple din cadrul
domeniului, de la care se poate porni în abordarea noţiunilor superioare.
5
Organismul uman trebuie privit ca un sistem, care - după Gaston Bachelard - poate fi
privit prin prisma a 3 (trei) aspecte:
- aspectul structural
- aspectul funcţional
- aspectul evolutiv
Aspectul structural
Anatomia funcţională ne permite să înţelegem modul în care sunt organizate diferitele
sisteme de organe, care joacă un rol specific în structura organismului asigurând funcţiile de
nutriţie, relaţie şi reproducere.
Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca
finalitate asigurarea unităţii funcţionale a întregului organism în relaţiile sale cu mediul.
Sistemul nervos central poate fi considerat ca o reţea de comunicare în care sunt incluşi
neuronii. Acest sistem este în legătură cu lumea exterioară prin intermediul organelor de simţ şi
al celorlalte sisteme funcţionale ale organismului sistemul de nutriţie şi de reproducere
(coordonate de sistemul nervos vegetativ) şi organele de execuţie (musculatura striată), de la care
primesc informaţii. Transmiterea informaţiilor se face prin intermediul sinapselor, deschise sau
închise de către neuromediatori. Înţelegerea modului de funcţionare a acestui sistem sinaptic este
esenţială pentru specialitatea noastră.
Funcţia motrică este asigurată de trei tipuri de muşchi: muşchiul cardiac, musculartura
netedă şi musculatura striată. Primele două grupe îndeplinesc funcţii de nutriţie şi activitatea lor
nu este sub controlul SNC, ansamblul musculaturii striate fiind însă în dependenţă directă de
SNC.
6
Sistemul senzorial, SNC şi musculatura striată reprezintă un modul funcţional care se
supune legilor sistemice, adică sunt o unitate organizată, alcătuită din elemente solidare, care nu
pot fi definite decât unele în legătură cu altele şi în funcţie de locul pe care îl ocupă în acest
întreg.
În ceea ce priveşte organele de relaţie (sistemul senzorial şi sistemul musculaturii striate),
dependenţa este de asemenea manieră încât întreruperea legăturilor cu SNC atrage
degenerescenţa lor.
Simplitatea aparentă a fibrei musculare striate ascunde capacitatea de a îndeplini atât
funcţii motrice (contracţia tonică, contracţia fazică), cât şi senzoriale. Fie direct prin contracţiile
sale, fie prin mişcările pe care le imprimă la nivelul articulaţiilor, muşchiul este un câmp
proprioceptiv complex (câmpul proprioceptiv al lui Sherrington).
Aspectul funcţional
Subsistemul nutritiv, răspunzător de homeostazie, asigură schimburile nutritive cu
mediul, condiţie indispensabilă a supravieţuirii. Celelalte interacţiuni individ-mediu, care permit
adaptarea sunt asigurate de organele de relaţie: musculatura striată - sistemul nervos, sistemul
endocrin şi organele de simţ.
Componenta tonică a mişcării este dependentă de sistemul nervos difuz care determină
tonusul de bază. Componenta fazică a mişcării, de care depind praxiile (adaptări ale mişcărilor
umane în vederea unui anumit scop), este organizată de sistemul nervos operativ. Există deci,
două substructuri în cadrul SNC, una care transportă energia şi alta care transportă informaţia, în
sens ascendent şi descendent. Sistemul energetic este reprezentat de formaţiunea reticulată, care
serveşte ca suport sistemului nervos specific. Ea este un adevărat acumulator de energie, care are
o activitate proprie, la care se adaugă în permanenţă suma aferenţelor senzoriale care provin din
întregul organism. Această funcţie energetică se exercită în două direcţii: spre muşchi, la nivelul
cărora determină producerea şi menţinerea unui tonus intrinsec (tonus de bază) şi spre cortexul
cerebral, la nivelul căruia determină menţinerea unui anumit activism permanent (de veghe).
Formaţiunea reticulată are deci o adevărată funcţie psihomotrică, în acelaşi timp corporală şi
mentală. Această funcţie este activată de către necesităţile organice a căror satisfacere depinde de
mediul înconjurător.
Sistemul operativ orientat spre exterior este reprezentat de sistemul de conducere
senzorială şi de sistemul motor cortico-spinal. Centrii de decizie sunt interpuşi între informaţiile
care urcă şi cele care coboară. Integrarea informaţiilor se poate face la trei nivele de decizie:
- reflex
- automat, care necesită învăţarea anterioară
- voluntar, care presupune o participare mai mare a funcţiilor cognitive.
Aspectul evolutiv
Organismul uman este alcătuit dintr-un ansamblu de structuri şi funcţii, a căror
ierarhizare se realizează treptat, începând din stadiul de ou fecundat sau zigot. Primul timp al
dezvoltării embrionare constă în formarea structurilor diferenţiate, care vor determina apariţia
diferitelor organizări funcţionale. Unele dintre aceste structuri au un timp de dezvoltare relativ
scurt, altele au nevoie de un timp mult mai lung pentru a ajunge la maturitate (SNC, de
exemplu).
Organismul ca sistem autonom nu se poate dezvolta decât în interacţiune activă cu
mediul înconjurător şi în contact cu o anumită educaţie. Condiţiile de dezvoltare sunt acţiunile în
mediul înconjurător şi adaptarea la realitatea ambientală, precedate de gândire.
În această perspectivă, mişcarea este motorul dezvoltării, în jurul ei clădindu-se unitatea
corporală şi mentală a persoanei. Nu este vorba deci de un element facultativ, care se
supraadaugă educaţiei intelectuale, deoarece autonomia gândirii trece prin autonomia motrică şi,
ruptă de legăturile sale corporale, gândirea riscă să se degradeze.
7
Mişcarea trebuie privită într-un sens larg, exprimând deplasarea voluntară sau involuntară
a întregului corp sau a unei părţi ale sale, dar şi ansamblul atitudinilor corporale ca mimica, care
nu se traduce neapărat prin deplasare.
Mişcarea voluntară nu se reduce doar la o succesiune de reflexe elementare. Până nu
demult, încercările de explicare a motricităţii umane se bazau pe experienţele de laborator făcute
pe animale, dar s-a ajuns la concluzia că acest mod de a proceda exclude aspectele cognitive,
lingvistice şi de conştientizare care caracterizează răspunsul motric la om.
Motricitatea voluntară a omului implică şi limbajul. În timpul realizării unei sarcini
motrice, cuvântul nu reprezintă doar o simplă activitate cognitivă care se suprapune activităţii
motrice şi perceptive, ci are rolul de a uşura realizarea sarcinii. Jensen (1963) a dovedit că
subiecţii cu un nivel intelectual mai ridicat reuşesc mai bine şi verbalizează mai mult în timpul
învăţării actelor motrice, decât subiecţii retardaţi.
Luria accentuează în lucrările sale, rolul celui de-al doilea sistem de semnalizare în
reglarea activităţii motrice, arătând că evoluţia activităţii motrice nu este subordonată progreselor
limbajului.
Posibilitatea conştientizării conferă specificitate motricităţii umane. Această
conştientizare este necesară pentru a asigura eficienţa actului motric şi excesul riscă, de multe
ori, să-l limiteze. Dar, acestă funcţie, care în zilele noastre s-a cam diminuat, permite o mai bună
adaptare a actului motric la intenţia iniţială şi face ca motricitatea umană să nu poată fi redusă la
comparaţia cu cea animală.
Tratând mişcarea ca un obiect supus legilor mecanicii, ea poate fi descompusă şi
identificată cu o succesiune de contracţii musculare având ca scop deplasarea pârghiilor osoase
susceptibile de a dezvolta o forţă în mediul exterior. Această posibilitate a făcut ca, în învăţarea
mişcărilor, să se aplice aceeaşi descompunere, ori s-a ajuns la concluzia că dacă "structura este
mai mult decât suma componentelor sale", nici mişcarea nu poate fi considerată ca întreg, prin
însumarea părţilor sale componente. În cazul abordării analitice a mişcării ca întreg, se elimină o
componentă fundamentală şi anume ritmicitatea, adică structura sa temporală; de aceea, în
metodologia de învăţare a mişcării se recomandă folosirea mişcărilor globale organizate în
vederea atingerii unui anumit scop.
Goldstein (Citat de Le Boulch, 1980) arată că "reacţiile organismului nu sunt succesiuni
de mişcări elementare, ci gesturi datorate unei unităţi interioare". Componenta voluntară care se
exprimă prin mişcare este deci, legată de semnificaţia pe care o are situaţia respectivă pentru
persoană. Clasificarea mişcărilor ar trebui făcută în funcţie de acest criteriu al semnificaţiei.
8
Adaptarea, în acest caz, implică activitatea funcţională a modulului vieţii de relaţie, reprezentat
de organele de simţ, SNC şi musculatura striată.
Interacţiunea dintre om şi mediu trece prin acţiune, deci prin corp şi mişcările sale,
existând o profundă unitate între experienţa umană şi mediu.
Dacă dorim să discernem mai clar semnificaţia mişcării în conduită, este important să se
facă distincţia a ceea ce se numeşte mişcări operative (pe care Buytendjik le numeşte
"tranzitive"), care au o finalitate exterioară pentru persoană şi o semnificaţie adaptativă. Din
acest punct de vedere ele pot fi numite "acţiuni motrice orientate spre controlul mediului sau
obiectelor materiale, sau spre confruntarea cu alte persoane".
Mişcările operative pot avea valoare de comunicare, atunci când sunt intenţionat folosite
pentru a adresa un mesaj sau pentru a exprima ceva faţă de altă persoană. Este vorba despre o
categorie de mişcări, ceva mai elementare decât mişcările operative, deoarece trimit la o
persoană şi nu la un obiectiv exterior ce trebuie atins şi constau în gesturi şi mimica de natură
expresivă care este traducerea trăirilor afective şi emoţionale şi depinde de variaţiile tonusului
sistemului muscular. Mişcările sau tensiunile musculare expresive traduc deci, o stare subiectivă.
Organismul este alcătuit din sisteme şi aparate a căror ansamblu coordonat asigură
homeostazia necesară menţinerii vieţii. Fiecare dintre aceste sisteme corespunde unui modul
funcţional, a cărui activitate se raportează la organismul ca întreg. Muşchii şi SNC reprezintă o
unitate funcţională nedisociabilă. Activitatea muşchiului striat nu poate fi o realitate în afara
relaţiei sale cu SN. Spre aceste două structuri converg mai multe tipuri de infirmaţii provenind
de la:
organele de simţ (câmp exteroceptiv)
sistemul muscular şi articular, labirintul (câmp proprioceptiv)
viscere (câmp interoceptiv)
alţi centri nervoşi
Acest ansamblu, care cuprinde musculatura striată, informaţiile provenite de la cele trei
câmpuri senzoriale şi de la SNC, reprezintă modulul psihomotor. El este un sistem orientat spre
organism, pe de o parte şi deschis spre exterior, pe de altă parte. El reglează deci, schimbul între
structura internă şi mediu. El primeşte informaţiile din mediul extern şi, pe baza lor - ţinând cont
de situaţia în care se află sistemul interior -, stabileşte răspunsul organismului. Modulul
psihomotor activează funcţii specifice, dar se pune de acord cu celelalte funcţii organice.
9
Activitatea de mişcare a omului se compune din mişcări reflexe voluntare şi automate, care
în ultimă instanţă sunt acte reflexe. Actele voluntare sunt micări complexe compuse din
mişcări elementare care se asociază în timp şi spaţiu. La originea oricărei mişcări voluntare
stă reprezentarea mintală a mişcării. Această reprezentare este determinată de starea tuturor
legăturilor temporare existente în scoarţă, de bagajul motric, de întreaga experienţă a omului,
de conştiinţă şi de informaţiile provenite din mediul intern şi extern.
Ca şi actele voluntare, mişcările automate sunt mişcări complexe care se realizează prin
repetarea mişcărilor noi şi apar pe măsură ce se fixează elementele componente. Mişcările
automate depind foarte mult de bagajul de deprinderi motrice şi de plasticitatea scoarţei.
Procesul de automatizare se realizează în timp, având la bază fixarea puternică a legăturilor
temporare. Formele de exprimare a mişcărilor voluntare sunt deprinderile motrice, iar ale
mişcărilor automate – stereotipul dinamic.
Mişcarea este inevitabilă datorită permanentelor modificări ale specificului vieţii omului,
care sunt în strânsă interacţiune cu mediul înconjurător, ale cărui condiţii, la rândul lor sunt
dinamice, în permanentă schimbare.
Mişcarea este un fenomen complex, care este influenţat de o serie de factori:
- factorii performanţei fizice, care stau la baza oricărei mişcări şi care mai sunt
caracterizaţi ca fiind "expresii calitative ce determină caracteristicile
individuale ale deprinderilor motrice (viteză, rezistenţă, forţă, îndemânare
etc.) şi care, în fiziologia exerciţiilor fizice, sunt definiţi ca "indici calitativi ai
activităţii motrice”;
- factorii psihologici, care afectează comportamentul, influenţând în ultimă
instanţă mişcarea în bună măsură (atenţia, interesul, iniţiativa, spiritul de
echipă etc.).
În societatea contemporană, la nivelul şi ritmul vieţii actuale, activităţile de mişcare în
general, au dobândit o importanţă din ce în ce mai mare, deoarece dezvoltarea normală şi
sănătatea omului nu pot fi concepute fără mişcare, iar de sănătate este legată nemijlocit
capacitatea de muncă, punerea în valoare a calităţilor fizice, intelectuale şi morale ale
omului. În această conjunctură, pentru omul societăţii noastre, devine o necesitate atingerea
unui grad cât mai înalt al posibilităţilor fizice, precum şi menţinerea acestora, deoarece, la
aceleaşi eforturi, omul înzestrat cu o pregătire ridicată din punct de vedere fizic, oboseşte mai
greu şi mai puţin, fiind capabil să suporte sarcini mai mari, îşi reface mai rapid şi mai
complet forţele, dispune de rezerve mai mari pentru pregătirea sa neîntreruptă şi pentru
desfăşurarea une activităţi sociale multilaterale. De asemenea, omul integrat activităţii de
mişcare este bolnav mai rar, datorită creşterii (pe plan general) posibilităţilor de reglare,
adică a acelei funcţii de manipulare sensibilă a impulsurilor în sensul activării, relaxării şi
compensării. Aceasta reprezintă, de fapt, un stadiu perfecţionat de coordonare şi adaptare a
tuturor funcţiilor organismului.
Autoevaluare
1. Care sunt principalele forme de mişcare?
2. Care sunt componentele conduitei în cadrul căreia se poate vorbi despre actul motor ?
3. Care sunt aspectele prin prisma cărora organismul uman poate fi privit ca sistem?
4. Detaliaţi aspectul structural al organismului uman.
5. Detaliaţi aspectul funcţional al organismului uman.
6. Detaliaţi aspectul evolutiv al organismului uman.
7. Explicaţi legătura dintre mişcare şi procesele de adaptare.
8. Care este rolul SNC în activitatea organismului uman?
9. Care sunt componentele activităţii de mişcare a omului?
10. Care sunt categoriile de factori care influenţează mişcarea?
10
Unitatea de studiu I.2. Motricitatea umană ca expresie calitativă a
mişcării
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte motricitatea ca şi capacitatea
activităţii nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitaţie la altul, de la un
anumit stereotip dinamic la altul, iar Îndrumătorul terminologic pentru studenţii secţiilor de
Kinetoterapie defineşte motricitatea umană ca însuşire a fiinţei umane, înnăscută sau
dobândită, de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi şi interni, sub
forma unei mişcări, la baza sa stând o serie de factori neuro-endocrino-metabolici şi musculari
care condiţionează deplasarea în spaţiu a corpului omenesc sau a segmentelor sale.
Din aceste definiţii reiese clar că motricitatea este o capacitate, o însuşire, înnăscută sau
dobândită (deci, educabilă într-o oarecare măsură), care caracterizează, în funcţie de nivelul său
de manifestare, unele tipuri de mişcări (în cazul mişcărilor pasive, de exemplu, nu poate fi vorba
despre motricitate).
Frecvent, se pune semnul egal între motricitate şi motilitate, care este definită ca fiind
proprietatea unor organe cu musculatură netedă de a efectua mişcări de contracţie şi relaxare.
Deci, motilitatea ar fi o proprietate care defineşte mişcările necontrolabile conştient şi voluntar
(aflate sub controlul sistemului nervos vegetativ), care au loc la nivelul musculaturii netede a
organelor interne şi nicidecum la nivelul musculaturii scheletice, aşa cum arată definiţiile date
motricităţii.
Despre act, acţiune, activitate motrică; trecerea spre dezvoltare fizică, capacitate
motrică, pregătire fizică şi condiţie fizică
În capitolele care tratează motricitatea (considerată, de multe ori ca similară cu mişcarea),
se vorbeşte despre act motric, acţiune motrică şi activitate motrică. Să analizăm definiţiile
acestora:
Actul motric, se prezintă ca un simplu fapt de comportare realizat de muşchii scheletici
care pun în mişcare un întreg ansamblu de elemente articulare sub controlul dispecerului
central - sistemul nervos central - în vederea obţinerii unui efect elementar de adaptare sau de
constituire a unei acţiuni motrice. Actul motric, care de regulă se consideră ca fiind un act
voluntar, se foloseşte în practică în interrelaţii care definesc o anumită acţiune sau activitate
motrică. El este, totodată, un element component folosit în analiza acţiunii sau activităţii motrice.
Termenul de act motric poate să indice şi actele reflexe, instinctuale, automatizate.
Acţiunea motrică reprezintă un ansamblu de acte motrice astfel structurate încât
realizează un tot unitar în scopul rezolvării unor sarcini imediate care pot fi izolate sau
înglobate în cadrul unei activităţi motrice.
Activitatea motrică este un ansamblu de acţiuni motrice, încadrate într-un sistem de
idei, reguli şi forme de organizare, în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a
organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia. Activitatea motrică se încadrează, în
general, într-un concept privind organizarea, conţinutul şi finalitatea domeniului. Ea este folosită
şi ca o expresie care concretizează numai acele exerciţii fizice care se găsesc într-o anumită
interrelaţie sau structură şi care se aplică după anumite reguli şi cu un anumit scop.
Din aceste definiţii rezultă că noţiunile de act, acţiune, activitate definesc doar sfera
voluntară a mişcării (deprinderile motrice şi stereotipurile dinamice ca expresie a automatizării
deprinderilor motrice). Ori, aceasta înseamnă că noţiunile respective pot fi considerate ca
modalităţi de exprimare a unor tipuri de mişcări, care pot fi definite prin indici diferiţi de
motricitate (fiind excluse mişcările involuntare şi cele pasive).
De la acest nivel se poate vorbi despre alte noţiuni importante, reprezentative pentru
domeniu, cum ar fi dezvoltarea fizică şi capacitatea motrică, ca nivele calitative ale dezvoltării
11
umane, condiţionate mai mult ereditar, dar în care influenţa factorilor de mediu şi sociali are o
importanţă mare, pe fondul cărora se grefează pregătirea fizică şi condiţia fizică, ca nivele
calitative superioare ale dezvoltării posibilităţilor motrice ale omului asupra cărora influenţa
factorilor de mediu şi socio-educaţionali deţine o pondere mai mare.
Autoevaluare
1. Ierarhizaţi, de la simplu la complex, noţiunile simple care se folosesc în legătură cu
mişcarea şi motricitatea.
2. Definiţi actul motric. Exemplificaţi.
3. Definiţi acţiunea motrică. Exemplificaţi.
4. Definiţi activitatea motrică. Exemplificaţi.
5. Care sunt noţiunile superioare care se folosesc în legătură cu mişcarea şi motricitatea?
2.Din punct de vedere al mişcării umane, sistemul nervos central îndeplineşte funcţiile de:
a. integrare
b. excitaţie
c. inhibiţie
d. coordonare
12
4. Raportată la personalitate, conduita umană (în cadrul căreia se integrează actul motor)
este alcătuită din:
a. relaţii sociale
b. reacţii fiziologice
c. activităţi profesionale
d. comportament extern (cuvinte, mişcări)
e. răspunsuri mintale (conceptualizări)
f. produse ale conduitei
7. Adaptările mişcărilor umane în vederea unui anumit scop (praxiile) sunt realizate de:
a. sistemul nervos autonom
b. sistemul nervos difuz
c. sistemul nervos operativ
8. Specificitatea motricităţii umane (în comparaţie cu cea animală) este dată de:
a. posibilitatea de realizare a unor mişcări voluntare
b. posibilitatea conştientizării actelor motrice efectuate
c. posibilitatea de a realiza o mai bună adaptare a actului motric la intenţia iniţială
13
14
Modulul II. Locul Kinetoterapiei în cadrul Ştiinţei
activităţilor corporale
Scopul modulului
Înţelegerea ariei de cuprindere a domeniului şi a locului pe care Kinetoterapia îl ocupă în
cadrul acestuia
Obiective operaţionale
Cunoaşterea unor noţiuni operaţionale generale şi specifice cu care se operează în cadrul
domeniului
Cunoaşterea componentelor domeniului
Cunoaşterea ariei de cuperindere a domeniului mişcării umane şi al omului în mişcare
Cunoaşterea locului Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul
15
Motilitate; 21) Metodă; 22) Metodologie; 23) Sanogeneză; 24) Sănătate; 25) Sport; 26) Ştiinţă;
27) Teorie.
b) noţiuni operaţionale specifice: 1) Accident; 2) Boală; 3) Adaptare; 4) Adaptare funcţională;
5) Cinetic; 6) Compensare; 7) Corectare; 8) Creştere fizică; 9) Cură; 10) Dezvoltare fizică; 11)
Diagnostic; 12) Diformitate; 13) Deficienţă; 14) Disfuncţie; 15) Handicap; 16) Impotenţă; 17)
Incapacitate; 18) Infirmitate; 19) Insuficienţă; 20) Invaliditate; 21) Kinetologie (Kineziologie);
22) Kinetoterapie (Kineziterapie); 23) Profilaxie; 24) Reabilitare; 25) Readaptare; 26)
Recuperare; 27) Reeducare; 28) Terapeutic.
Asupra tuturor acestor noţiuni se va reveni pe parcursul anilor de studii, dar obligaţia
studenţilor este de a-şi însuşi şi de a-şi clarifica, încă de la început, definiţiile - pentru a facilita
înţelegerea lor.
Activitatea corporală
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte activitatea corporală ca ansamblu de
acte fizice făcute în scopul obţinerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forţelor proprii
într-un anumit domeniu, participare activă şi conştientă la ceva: muncă, ocupaţie, îndeletnicire,
lucru. Conform definiţiei, aria de cuprindere a termenului de "activităţi corporale" se cere extinsă
(ţinându-se cont de definiţiile date mişcării, motricităţii, actului, acţiunii şi activităţii motrice) la
întreaga sferă a activităţilor motrice umane.
Kineziologia (Kinetologia) este definită de către Dally în 1857, ca fiind ştiinţa care se
ocupă cu studiul mişcării organismelor vii şi al structurilor care participă la aceste mişcări. Din
aceasta se desprinde, ca ştiinţă de sine stătătoare, Kinetologia umană care se ocupă cu studiul
mişcării umane şi al structurilor care participă la aceste mişcări (D. Moţet, D. Mârza, 1995).
În momentul de faţă se mai fac încă confuzii, termenul fiind folosit şi în sensul de
Kinetoterapie, fiindu-i atribuite obiectul de studiu, obiectivele, metodele şi mijloacele acesteia
din urmă.
16
Sportul
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte sportul ca şi complex de exerciţii fizice
şi de jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întări şi de a educa voinţa,
curajul, iniţiativa şi disciplina: fiecare dintre formele particulare, reglementate ale acestei
activităţi. Analizând definiţiile şi apropiindu-le de definiţiile şi obiectul de studiu al tuturor
conceptelor luate în discuţie, rezultă că Kinetologia umană este cea care se ocupă cu studiul
mişcării umane şi a omului în mişcare (incluzând toate tipurile de mişcare şi caracteristicile lor
calitative exprimate prin termeni de motricitate şi motilitate - cu respectarea definiţiilor), restul
subdisciplinelor ştiinţifice, ocupându-se cu studiul motricităţii umane.
Autoevaluare
1. Definiţi Activitatea corporală.
2. Definiţi Educaţia fizică.
3. Definiţi Kinetoterapia.
4. Definiţi Kinetologia.
5. Definiţi Sportul.
6. Definiţi Kinetologia umană.
17
- AG - activităţile corporale gimnice (lat. gymnas) sunt orientate spre autoperfecţionare,
efectuate de regulă benevol şi cuprinse în: gimnastica de bază, gimnastica aerobică, jogging, cu
funcţii de autodezvoltare şi sanogenetice.
- AA - activităţile corporale agonistice (lat. agon) continuă cu mijloace mult mai variate,
caracteristica de întrecere a unor jocuri. Sunt o trecere de la joc la sport şi, în acelaşi timp, la
întrecerea cu sine pe care o realizează activităţile gimnice cu orientare spre autodezvoltarea
armonioasă şi autoperfecţionare.
- AR - activităţile corporale recreative (lat. recreatio), efectuate în timpul liber, deţin mai mult
decât celelalte (poate în egală măsură cu cele ludice) funcţiile de divertisment, destindere, odihnă
activă, recreere, refacere psihică şi formare.
- AC - activităţile corporale compensatorii (lat. compensatio) au funcţie de recuperare a
capacităţii fizice şi motrice a celor care manifestă diferite disfuncţii provenite din accidentări, din
disfuncţii profesionale sau din fond genetic.
AL
AA SPORT AG
AR
AL AL
AA EDUCAŢIE AG AC KINETO- AG
FIZICĂ TERAPIE
AR AR
18
Prin teoriile ştiinţifice bine puse la punct ca urmare a cercetării avansate, activităţile s-au
constituit deja în discipline ştiinţifice (Educaţia Fizică, Sportul, Kinetoterapia) şi formează un
corp de cunoştinţe ştiinţifice care împreună formează Ştiinţa activităţilor corporale şi îi dau
caracter de sistem.
Domeniul Kinetologiei umane se află în studiul Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale.
Eforturile tuturor componentelor Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale sunt reunite în
vederea unei echifinalităţi, constând în extragerea din mişcarea umană a potenţialităţilor maxime
care să asigure o cât mai eficientă conservare, adaptare şi integrare a omului în/la mediul său.
Ştiinţa activităţilor corporale îşi abordează obiectul de studiu intra-, inter-, pluri- şi
transdisciplinar, analizând, prelucrând şi controlând toate informaţiile care provin din teoriile şi
practicile proprii şi ale altor domenii.
Astfel privite legăturile, informaţiile provenite din afara sistemului propriu se constituie în
subdiscipline care deservesc Ştiinţa activităţilor corporale, ca: Fiziologia sportului, Psihologia
sportului, Filosofia sportului; Sociologia sportului; Educaţia fizică adaptată (pentru persoane cu
disfuncţii); Fiziologia efortului; Dezvoltare motrică; Învăţare motrică; Biomecanica sportului;
Istoria sportului; Managementul sportului; Medicina sportului; Pedagogia sportului; Informatica
sportului; Politica sportului; Legislaţia sportului; Facilităţile şi echipamentul sportiv; Economia
sportului (Haag şi col. -1992-, Coetze-1994, citaţi de M. Epuran, 1994).
Practica
MIŞCARE
CONSERVARE
TRANS-, PLURI-,
INTEGRARE
Teoria Sportului
ADAPTARE
Sportului
Teoria Practica
Kinetoterapiei Kinetoterapiei
Subdiscipline care
TEORIA- Bloc servesc sistemul PRACTICA-
de comandă Bloc de eexecuţie
ACTIVITĂŢI CORPORALE
19
KINETOLOGIE
Studiul mişcării organismelor vii
KINETOLOGIE UMANĂ
Studiul mişcării umane
- - voluntară
motricitate - involuntară
- motilitate
- act
- acţiune - conştientă
- activitate - automatizată
KINETOTERAPIE
Autoevaluare
1. Descrieţi aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi al omului în mişcare.
2. Definiţi activităţile corporale ludice (exemplificaţi).
3. Definiţi activităţile corporale gimnice (exemplificaţi).
4. Definiţi activităţile corporale agonistice (exemplificaţi).
5. Definiţi activităţile corporale recreative (exemplificaţi).
6. Definiţi activităţile corporale compensatorii (exemplificaţi).
7. Descrieţi structura Sistemului Ştiinţei Activităţilor Corporale (SSAC)
8. Descrieţi încadrarea Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul
Kinetologiei.
21
3. Enunţaţi definiţia Kinetologiei umane.
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
22
MODULUL III. Fundamentarea ştiinţifică a
practicării exerciţiului fizic
Scopul modulului
Însuşirea noţiunilor de bază pentru fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic
Obiective operaţionale
Înţelegerea conceptului de exerciţiu fizic şi stabilirea diferenţelor între acesta şi cel de
mişcare în general
Însuşirea unor elemente de bază referitoare la efortul fizic şi dozarea sa
Cunoaşterea dinamicii efortului în cadrul şedinţei de exercitare din kinetoterapie şi a
modalităţilor de evaluare a acesteia
23
Caracteristici
Exerciţiile fizice sunt construite pe baza unor principii şi reguli, care asigură orientarea
precisă a influenţelor în direcţia stabilită pentru:
dezvoltarea corectă sau corectarea unor deficienţe/abateri în structura şi funcţiile
organismului;
însuşirea unui sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice;
dezvoltarea calităţilor motrice;
dezvoltarea trăsăturilor/caracteristicilor psihice.
Structura motrică, volumul, intensitatea, complexitatea, ritmul, încordarea/ relaxarea
musculară solicitate de efectuarea exerciţiilor fizice, se cer şi pot fi dozate cu exactitate, servind
cât mai fidel obiectivelor propuse.
Făcând parte din categoria acţiunilor voluntare, solicitând eforturi de voinţă şi având
capacitatea de a mobiliza atenţia, gândirea, imaginaţia, etc, legătura care se realizează între
motricitate şi psihism, cu implicaţii multiple de intercondiţionare reciprocă, poartă numele de
psihomotricitate.
Indiferent de modalitatea de definire a exerciţiului fizic, acesta prezintă unele
caracteristici bine conturate:
are la bază o intenţie deliberat concepută;
este un gest motric cu structură proprie;
pentru obţinerea efectelor scontate, exerciţiul fizic trebuie repetat sistematic, după
reguli metodice precise;
influenţele exerciţiului fizic se răsfrâng atât asupra sferei biologice, cât şi asupra celei
spirituale a omului care-l practică;
efectuarea exerciţiului fizic presupune întotdeauna depunerea unui efort fizic şi psihic
25
- de legăturile ce se stabilesc între acestea de-a lungul efectuării acţiunii motrice
respective;
- relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care îl compun.
Pentru aprecierea formei se iau în consideraţie următoarele elemente:
- poziţia corpului (iniţială şi finală; faţă de aparat; raportată la obiect/aparat);
- direcţia de efectuare a mişcărilor;
- amplitudinea mişcărilor (la nivelul întregului corp sau al segmentelor sale);
- relaţia reciprocă dintre segmentele antrenate în efectuarea mişcărilor (ex.: relaţia între
mişcările segmentelor corpului în timpul alergării);
- tempoul şi ritmul de executare a mişcărilor;
- raportul dintre participanţi (ex.: în Educaţie Fizică şi Sport - raportul între coechipieri,
între aceştia şi adversari, etc.; în Kinetoterapie - raportul între pacient şi kinetoterapeut);
aceste raporturi condiţionează conţinutul, forma şi finalitatea mişcării.
După Martin, citat de A. Dragnea, forma exerciţiului fizic are o structură cinematică şi
o structură dinamică.
Structura cinemarică reuneşte aspectele de articulare spaţio-temporală a mişcării şi
anume:
repartizarea pe faze a mişcării
caracteristicile de viteză
reperele temporale ale fazelor mişcării
lungimile şi traiectoriile mişcării
Structura dinamică se referă la forţele interne şi cele externe ale mişcării:
relaţia dintre puseele de forţă şi frânare
coordonarea impulsurilor parţiale care permit însumarea forţelor.
Autoevaluare
1. Subliniaţi elementele care diferenţiază definiţiile exerciţiului fizic exemplificate în curs.
2. Care sunt principalele direcţii de influenţă ale exerciţiului fizic?
3. Care sunt caracteristicile exerciţiului fizic ? Explicaţi.
4. Care sunt principalele criterii folosite în clasificarea exerciţiilor fizice ?
5. Enumeraţi categoriile de exerciţii fizice clasificate în funcţie de fiecare criteriu.
6. Definiţi conţinutul exerciţiului fizic şi elementele sale componente. Exemplificaţi.
7. Definiţi forma exerciţiului fizic şi enumeraţi elementele sale componente. Exemplificaţi.
8. La ce se referă structura cinematică a exerciţiului fizic ?
9. La ce se referă structura dinamică a mişcării ?
26
Unitatea de studiu III.2. Elemente de bază referitoare la efortul fizic şi
dozarea sa
27
Curba efortului trebuie să urmeze un sens ascendent începând din partea pregătitoare şi
continuând cu partea fundamentală, unde va interveni un platou (se încearcă menţinerea efortului
la acelaşi nivel), după care ea trebuie să înregistreze un sens descendent, pentru ca la încheierea
şedinţei de exercitare, organismul să se găsească cu indicii marilor funcţiuni apropiaţi de valorile
înregistrate la începere.
28
Rezumatul unităţii de studiu
Pentru a putea opera cu exerciţiul fizic şi pentru a-i putea stabili corect dozarea, trebuie
cunoscute elementele de bază ale efortului fizic (parametrii de bază). Înţelegerea acestora, îi dă
posibilitatea kinetoterapeutului să cunoască şi să stăpânească modul de dirijare a efortului, luând
în considerare, pe lângă programarea volumului, a intensităţii şi a complexităţii efortului şi
posibilitatea măririi şi alegerii naturii pauzelor dintre repetări.
În această unitate de studiu mai sunt prezentate şi câteva procedee de apreciere a gradului
de acomodare a organismului la efort, care pot fi folosite de kinetoterapeuţi pentru a preveni
supra- sau subsolicitarea subiecţilor.
Autoevaluare
1. Explicaţi curba lui Folbort.
2. Care sunt parametrii de bază ai efortului fizic ?
3. Definiţi volumul efortului fizic. Exemplificaţi.
4. Definiţi intensitatea efortului fizic. Exemplificaţi.
5. Definiţi complexitatea efortului fizic. Exemplificaţi.
6. Care trebuie să fie aspectul curbei efortului în cadrul şedinţei de exercitare?
7. Cum se apreciază, cel mai simplu, nivelul efortului?
8. Care sunt căile prin care se poate realiza dirijarea efortului ?
9. Enumeraţi şi descrieţi câteva procedee de apreciere a gradului de acomodare a
organsimului la efort.
29
4. Completaţi definiţia următoare: Conţinutul exerciţiului fizic este dat de …………………
………………………….care îl compun şi îi determină ……………………………………… asupra
organismului.
30
MODULUL IV. Componentele procesului instructiv-
educativ-recuperator în kinetoterapie, preluate şi
adaptate din educaţie fizică şi sport
Scopul modulului
Cunoaşterea componentelor procesului instructiv-educativ-recuperator din kinetoterapie
şi a modalităţilor în care kinetoterapeutul poate opera cu acestea
Obiective operaţionale
Înţelegerea concepului de componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator şi a
sensului pe care acesta îl ia în kinetoterapie
Înţelegerea modului în care se realizează învăţarea motrică
Însuşirea noţiunilor teoretice şi metodice referitoare la cunoştinţele de specialitate în
kinetoterapie
Însuşirea noţiunilor teoretice şi metodice referitoare la deprinderile şi priceperile motrice
în kinetoterapie
Însuşirea noţiunilor teoretice şi metodice referitoare la calităţile motrice în kinetoterapie
31
Ca şi în Educaţie fizică şi Sport, şi în Kinetoterapie, componentele procesului recuperator
de specialitate sunt aceleaşi şi ele pot fi definite ca elemente de bază care alcătuiesc structura
procesului instructiv-educativ-recuperator (cu caracteristicile sale profilactice, terapeutice şi
corectiv-recuperatorii), asigurând în acelaşi timp şi unitatea structurală a acestuia. Aceste
componente nu sunt altceva decât instrumentele cu care operează cadrele de specialitate
(profesor, antrenor, kinetoterapeut) în relaţia lor cu beneficiarii (elev, sportiv, pacient), nivelul
lor oferind imaginea exactă a calităţii muncii specialistului.
32
- Învăţarea senzori-motrică (denumită şi perceptiv-motrică), constă în modificarea
comportamentului ca ajustare sau adaptare a unei forme de răspuns preformat la
condiţiile perceptive noi.
- Învăţarea motrică, se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de
componentele senzoriale de origine kinestezică sau proprioceptivă (cântatul la pian,
înotul, patinajul, etc.). Cratty a denumit acest tip învăţare cognitiv-motrică pornind de la
considerentul că majoritatea acţiunilor sunt conduse nu numai pe baza informaţiei
senzorial-perceptive exteroceptive sau proprioceptive, ci şi pe baza prelucrării inteligente.
- Învăţarea verbală, constă în învăţarea limbajului, a semnificaţiei cuvintelor şi a
utilizării acestora în comunicarea cu semenii.
- Învăţarea “inteligentă”, constă în descoperirea unui “concept” sau “principiu”, în
condiţii de prezentare variată şi deosebită; a mai fost denumită şi “învăţare prin
descoperire”.
Între tipurile de învăţare, atât învăţarea senzori-motrică (perceptiv-motrică), cât şi
învăţarea motrică propriu-zisă ocupă locuri însemnate datorită faptului că stau la baza unui şir
întreg de acte de comportament, întâlnite în viaţa cotidiană. Învăţarea motrică începe încă din
stadiul iniţial al dezvoltării copilului, continuă pe măsura creşterii, maturizării şi dobândirii
experienţei de viaţă a individului, reprezentând baza vieţii de relaţie. Învăţarea mişcărilor este
necesară atât în actele utilitare, adaptative (în dialogul cu natura, cu semenii), cât şi în joc, în
dialogul cu sine, cu obiectele, cu alţii. Motricitatea răspunde în egală măsură nevoilor de
dezvoltare şi de integrare socială, învăţarea diferitelor structuri de mişcări fiind legic determinată
de cerinţele vieţii.
Cunoştinţele de specialitate
Cunoştinţele de specialitate (teoretice şi practice) se formează ca rezultat al înţelegerii şi
memorării datelor şi informaţiilor privind activitatea desfăşurată, care conturează şi perspectiva
acestuia. Ele se însumează şi se îmbogăţesc pe parcursul activităţii creind noi structuri şi relaţii,
pe baza tuturor acestora realizându-se elementele de generalizare, sub forma principiilor,
regulilor, noţiunilor, etc. Cunoştinţele de specialitate constau în reflectarea în conştiinţa
practicanţilor
Important pentru cunoştinţele de specialitate este efectul în conştientizarea practicii, cu
toate elementele componente caracteristice. Prin natura şi bogăţia cunoştinţelor, prin conţinutul
lor, ele au o contribuţie importantă în formarea, educarea, reeducarea, consolidarea, menţinerea
şi dezvoltarea priceperilor, deprinderilor, calităţilor motrice, ca şi în îmbunătăţirea indicilor
dezvoltării fizice. Iată dar că vorbind despre cunoştinţe, vorbim, de fapt, despre însumarea
tuturor componentelor procesului instructiv-educativ-recuperator.
În ceea ce priveşte metodica formării cunoştinţelor, se impune să precizăm că acestea se
realizează în cadrul exercitării (practicării exerciţiilor fizice) şi concomitent cu exersarea
acţiunilor motrice, precedându-le, însoţindu-le sau încheind această activitate.
Raportat la aria de cuprindere a domeniului nostru, cunoştinţele de specialitate se referă
la următoarele aspecte mai importante :
- reacţia organismului la efort şi la mişcare ;
- cerinţele igieno-fiziologice de practicare a exerciţiilor fizice;
- învăţarea motrică, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, formarea obişnuinţei
de practicare a exerciţiilor fizice;
- recuperarea, menţinerea, dezvoltarea calităţilor motrice;
- optimizarea indicilor dezvoltării fizice;
- noţiuni de etiologie, semiologie, patologie.
În raport cu natura, dificultatea şi rolul acţiunii motrice, informaţiile vor fi mai ample sau
mai concise, referindu-se la :
- rolul acţiunii respective
- condiţiile în care îşi are aplicabilitatea
33
- mecanismul care stă la baza efectuării ei
- datele metodologice utile valorificării acţiunii motrice în activitatea independentă
- regulile şi normele de conduită ce trebuie să fie respectate pe timpul desfăşurării
Metodologia formării cunoştinţelor trebuie să ţină seama şi de particularităţile de vârstă
ale subiectului, de nivelul de pregătire, de experienţa motrică anterioară, de capacitatea de
percepere şi înţelegere a componentelor şi a acţiunii în totalitatea ei.
O importanţă de loc neglijabilă o are explicarea şi reliefarea (evidenţierea) valorii
exerciţiilor folosite, a acţiunilor motrice, cu precizarea sensului şi eficienţei, a momentelor
« cheie » (este vorba de precizarea amplitudinii şi a localizării mişcării sau exerciţiului).
Însoţirea demonstraţiei cu explicaţia lărgeşte capacitatea fondului perceptiv al subiectului, creind
premise favorabile unei însuşiri corecte, a realizării unei engrame motorii exacte, care să aibă
stabilitate şi eficienţă.
În Kinetoterapie, cunoştinţele de specialitate constau în reflectarea în conştiinţa
participanţilor la procesul instructiv-educativ-recuperator a fenomenelor proprii mijloacelor
folosite şi a idealurilor şi scopurilor urmărite, cu scopul conştientizării lor.
Se impune, pentru realizarea unor cunoştinţe exacte, ca întreaga activitate de exercitare
să fie condusă şi supravegheată de kinetoterapeut, intervenindu-se cu indicaţii, corectări,
recomandări, aprecieri (laudative sau critice) asupra execuţiilor, etc.
Preocuparea specialistului trebuie să fie îndreptată şi spre evidenţierea valorii fiecărui
exerciţiu, ca şi a locului pe care îl ocupă în sistemul general al programului de instruire-educare-
recuperare, folosind motivările ştiinţifice privind influenţele şi eficienţa exerciţiilor utilizate. Se
impune, de asemeni, şi folosirea datelor necesare înţelegerii şi însuşirii metodologiei în dozarea
şi autodozarea corectă a efortului.
Cunoştinţele au deci un rol împortant în realizarea obiectivelor şi a scopului propus,
deoarece prin acestea se formează convingerile şi motivaţia privind utilitatea şi eficienţa
activităţii.
34
Autoevaluare
1. Definiţi componentele procesului instructiv-educativ-recuperator.
2. Explicaţi conceptul de componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator.
3. Care sunt componentele procesului instructiv-educativ-recuperator în Kinetoterapie.
4. Definiţi din punct de vedere pedagogic, psihologic şi psiho-pedagogic procesul de
învăţare.
5. Care sunt tipurile de învăţare (după Montpellier)? Definiţi fiecare tip şi exemplificaţi.
6. Care este cadrul general pentru formarea cunoştinţelor de specialitate?
7. Prin ce modalităţi se asigură foemarea cunoştinţelor de specialitate ?
8. Raportat la aria de cuprindere a domeniului nostru, la ce se referă cunoştinţele de
specialitate ?
9. Raportat la o anumită acţiune motrică, la ce se referă cunoştinţele de specialitate în
Kinetoterapie ?
10. Enumeraţi câteva repere metodologice care trebuie urmate pentru formarea cunoştinţelor
de specialitate în Kinetoterapie.
35
Deprinderile motrice sunt considerate componente automatizate ale activităţii voluntare
pe linia motricităţii, ele putând fi definite ca lanţuri de reflexe condiţionate complexe care se
bazează pe legături multiple între zonele corticale, vestibulare, ale vorbirii, ale vederii şi ale
celorlalţi analizatori, pe de o parte, şi centrii motori interesaţi în coordonarea acestei activităţi,
pe de altă parte; ele sunt sisteme de legături temporare (stereotipuri dinamice motorii),
elaborate şi consolidate prin exerciţii. Deprinderile motrice reprezintă formele de activitate
motrică concretă în cadrul cărora se manifestă valoarea calităţilor motrice.
Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată, bazată pe
interacţiunea dintre diferitele excitaţii (Kinestezice, vizuale, auditive, etc.), transmise scoarţei în
aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate. Reflexele astfel dobândite unifică componentele acţiunii,
stabilind un lanţ de conectări multiple şi complexe între analizatori, zonele senzitive şi motorii
din scoarţă, sistematic organizate prin intermediul celui de-al doilea sistem de semnalizare
(cuvântul - "semnal al semnalelor" - specific omului).
Repetarea multiplă a mişcărilor care compun acţiunea, duce cu timpul la întărirea
legăturilor temporare la nivelul scoarţei cerebrale şi a formaţiunilor subcorticale, permiţând
totodată eliberarea structurilor corticale de activitatea de coordonare şi dirijare a acţiunii şi
transmiterea acesteia la nivelul centrilor subcorticali.
36
d) Automatizarea "eliberează", total sau parţial, scoarţa cerebrală, asigurând participarea
ei la alte acţiuni şi contribuind, de asemenea, la economisirea energiei nervoase;
e) Se perfecţionează treptat şi neuniform;
f) Deşi sunt mişcări automatizate, ele se pot perfecţiona în continuare;
g) Sunt ireversibile, mişcările componente înlănţuindu-se într-un singur sens şi în
aceeaşi succesiune.
Autoevaluare
1. Enumeraţi categoriile de deprinderi cunoscute.
2. Definiţi deprinderile motrice.
3. Pe ce se bazează formarea deprinderilor motrice ca activitate reflexă condiţionată ?
4. Care este principala modalitate prin care se poate ajunge la automatizarea unei
deprinderi ? Avantaje şi dezavantaje ale automatizării deprinderilor.
5. Enumeraţi criteriile de clasificare a deprinderilor motrice şi realizaţi clasificarea
deprinderilor motrice în funcţie de aceste criterii. Exemplificaţi.
6. Care sunt caracteristicile deprinderilor motrice? Explicaţi fiecare caracteristică.
7. Ce este stereotipul dinamic?
37
c) nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice solicitate în realizarea acţiunii;
d) nivelul de dezvoltare al capacităţii de coordonare (generală);
e) interesele, motivaţia subiecţilor privind acţiunea motrică respectivă, care poate
determina participarea activă şi conştientă, creşterea concentrării atenţiei,
mobilizarea, etc., susţinute prin efortul de voinţă.
38
intervenţiei celui de-al doilea sistem de semnalizare pentru conştientizarea execuţiei corecte din
programul deprinderii motrice.
Ca urmare a plasticităţii corticale foarte mari, copiii şi adolescenţii trec mai repede prin
etapele iniţiale ale formării deprinderilor motrice, făcând un salt spectaculos de la prima la cea
de a treia etapă.
A TREIA ETAPĂ, denumită şi de diferenţiere fină, corespunde elaborării propriu-zise a
deprinderii motrice, care devine un bun câştigat.
Din punct de vedere fiziologic, această etapă se caracterizează prin concentrarea
proceselor nervoase fundamentale asupra zonelor şi teritoriilor corticale interesate în dirijarea şi
controlul mişcării; se obţine, prin aceasta, un focar cortical activ, cu rol bine determinat în
programarea, dirijarea, controlul şi supravegherea deprinderii motrice, din care - treptat - au fost
excluse zonele corticale suplimentare, intrate acum în stare de inhibiţie.
În această etapă, întregul edificiu (aferent, central şi eferent) este altfel dimensionat,
astfel încât la corecta realizare a reacţiei motrice participă numai structurile centrale şi periferice
implicate în mişcare. Diferenţierea fină obţinută la nivel cortical se răsfrânge şi la periferie,
musculatura antagonistă fiind relaxată. Componentele ce alcătuiesc deprinderea motrică devin
eficiente, armonioase, suple, capătă contur estetic.
Se recomandă ca toate deprinderile, ajunse în acestă etapă a diferenţierilor fine, să fie
repetate cu o frecvenţă mai mare, deoarece acum nu mai apare iminenţa instalării oboselii
neuropsihice sau, în orice caz, aceasta este foarte redusă. Acum trebuie acordată o atenţie
deosebită eliminării eventualelor incorectitudini. Consolisarea şi finisarea deprinderilor motrice,
în acestă etapă, sunt condiţionate de complexitatea deprinderii, de nivelul dezvoltării calităţilor
motrice, de particularităţile psihice şi de plasticitatea corticală a subiectului (la care trebuie
adăugate, în cazul deficienţilor, starea şi gradul de gravitate a bolii/afecţiunii).
A PATRA ETAPĂ, este etapa de automatizare a deprinderii motrice. Prin automatizarea
actelor/acţiunilor motrice, se înţelege desfăşurarea diferitelor mişcări/gesturi/deprinderi
motrice fără oglindirea lor în conştiinţă. La om, ca şi la animale, un mare număr de acte
motrice simple (mai rar cele complexe) se efectuează în mod involuntar, fără perceperea lor
conştientă, fiind denumite automatisme primare; ele sunt legate de diferite reacţii reflex
condiţionate care supraveghează, controlează şi reglează unele funcţii motrice şi vegetative de
bază care constituie suportul general al menţinerii homeostaziei organismului, deci care sunt
solicitate în orice moment (reflexele care reglează la nivel elementar funcţiile sistemului cardio-
vascular, endocrin, aparatelor respirator, digestiv, renal ş.a.); solicitarea permanentă a acestor
reacţii de bază a făcut ca ele să se integreze (întipărească) în comportamentul indivizilor,
transmiţându-se pe cale ereditară (de exemplu, creşterea tensiunii arteriale în faţa unui efort fizic
sau intelectual).
Al doilea tip de reacţii de ajustare şi adaptare a comportamentului general, îl constituie
automatismele secundare, în care pot fi cuprinse şi deprinderile motrice care pornesc de la
realizarea conştientă, iar în urma multiplelor repetări ajung să se efectueze fără oglindirea în
conştiinţă (automatizare).
Considerând deprinderile motrice drept reflexe condiţionate motorii, şcoala pavloviană
demonstrează că dirijarea şi supravegherea lor se poate desfăşura şi în lipsa oglindirii lor în
conştiinţă, cu condiţia ca în urma nenumăratelor repetări ele să fie întipărite foarte bine în
structurile nervoase subcorticale.
Expresie a automatizării deprinderilor motrice - stereotipul dinamic este bazat pe
înlănţuirea unui număr variabil de reflexe condiţionate şi necondiţionate, repetate de zeci, sute,
mii de ori, în condiţii aproape identice şi, ca atare, reprezintă un circuit închis, mecanic,
invariabil, chiar dacă condiţiile în care se execută la un moment dat sunt schimbate faţă de cele
în care a fost învăţat.
Din punct de vedere metodic, faza de automatizare reprezintă măiestria în execuţie, în
care mecanisme suplimentare de coordonare permit execuţia corectă a deprinderii în mod repetat,
deteriorarea acesteia producându-se doar în condiţii interne sau externe neobişnuite. Rezolvarea
39
situaţiilor depinde de plasticitatea scoarţei cerebrale care, în anumite limite, poate să realizeze
corecţiile necesare.
Lucrările de specialitate clasifică etapele de formare a deprinderilor motrice şi din punct
de vedere psihologic, pedagogic, metodic, etc., pentru noi însă punctul de vedere psihofiziologic
fiind cel mai convenabil.
Succesul metodologiei formării, educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi
dezvoltării (FERCMD) deprinderilor motrice este condiţionat de următoarele condiţii de bază:
40
e. Aplicarea deprinderilor în condiţii variate şi concrete, conforme cu activităţi practice diverse,
contribuie la întărirea deprinderilor. Pentru aceasta este necesar ca, în perioada de consolidare a
deprinderilor, subiecţii să fie supuşi executării acţiunilor în condiţii mereu schimbătoare, în
condiţii de efectuare a unor activităţi practice de muncă, joc sau orice altă activitate practică,
utilă; se impune ca modificarea condiţiilor să nu modifice structura de bază a mişcării, ordinea
componentelor.
41
- Ameliorarea înregistrată în învăţarea unei sarcini, datorată învăţării sarcinii
anterioare, se numeşte transfer;
- Când activitatea este influenţată negativ de cea precedentă, transferul este negativ şi se
numeşte interferenţă.
Autoevaluare
1. Enumeraţi categoriile de deprinderi cunoscute.
2. Definiţi deprinderile motrice.
3. Pe ce se bazează formarea deprinderilor motrice ca activitate reflexă condiţionată ?
4. Care este principala modalitate prin care se poate ajunge la automatizarea unei
deprinderi ? Avantaje şi dezavantaje ale automatizării deprinderilor.
5. Enumeraţi criteriile de clasificare a deprinderilor motrice şi realizaţi clasificarea
deprinderilor motrice în funcţie de aceste criterii. Exemplificaţi.
6. Care sunt caracteristicile deprinderilor motrice? Explicaţi fiecare caracteristică.
7. Ce este stereotipul dinamic?
8. Care sunt principalele mecanisme şi procese implicate în formarea şi consolidarea
deprinderilor motrice?
9. Care sunt factorii de care depinde durata elaborării stereotipului dinamic? Justificaţi.
10. Caracterizaţi prima etapă de formare a deprinderilor motrice.
11. Caracterizaţi a doua etapă de formare a deprinderilor motrice.
12. Caracterizaţi a treia etapă de formare a deprinderilor motrice.
13. Caracterizaţi a patra etapă de formare a deprinderilor motrice.
14. Enumeraţi şi detaliaţi candiţiile de bază care trebuie respectate în metodologia FERCMD
deprinderilor motrice.
15. Definiţi termenii de transfer şi interferenţă.
16. Enumeraţi şi explicaţi tipurile de transfer cunoscute.
42
- aria de manifestare este direct proporţională cu nivelul de dezvoltare a priceperilor;
- sunt dependente de experienţa motrică anterioară (de deprinderile motrice stăpânite);
- fac parte din sfera măiestriei şi înarmează subiecţii cu posibilităţi şi instrumente
necesare pentru a acţiona adecvat în funcţie de cerinţele concrete impuse de activitatea
practică (exprimă măiestria motrică în situaţii variabile);
- principala cale folosită în formarea priceperilor este aplicarea repetată a cunoştinţelor
teoretice şi practice în condiţii mereu schimbătoare;
- se consolidează prin folosirea metodologiei active de instruire, mai ales prin
problematizare;
- exercită influenţe însemnate asupra proceselor de cunoaştere, favorizând reprezentările,
memoria, imaginaţia, gândirea creatoare.
Pricepere Exersare
Deprinderi şi
elementară Priceperi de tip
cunoştinţe de Bariere:
(repetare) superior
specialitate situaţii
(creativitate)
noi
Proces instructiv-
Aplicare la Aplicare
educativ sau de
situaţii noi raţională
tratament
43
exprimă, în cea mai mare măsură, componenta genetic determinată a parametrilor funcţiei
motrice, în timp ce efortul fizic corect dirijat, sistematic şi continuu - prin intermediul procesului
biologic general de adaptare faţă de cerinţele efortului - duc la îmbunătăţirea factorilor
dimensionali şi a capacităţilor funcţionale ale diferitelor organe, aparate şi sisteme ale
organismului în întregime, ceea ce exprimă de fapt dezvoltarea calităţilor motrice.
Calităţile motrice se definesc ca aptitudini ale individului de a executa mişcări exprimate
în indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, mobilitate (indici care dau valoarea calitativă a
calităţilor motrice).
44
acţionare pentru influenţarea calităţilor motrice, realizată prin exercitarea deprinderilor şi
priceperilor motrice, influenţează perfecţionarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor
motrice respective. Orice influenţare asupra unei calităţi motrice, are atingeri indirecte şi asupra
celorlalte calităţi motrice.
Autoevaluare
1. Definiţi priceperile elementare. Exemplificaţi.
2. Definiţi priceperile superioare. Exemplificaţi.
3. Care sunt caracteristicile priceperilor motrice? Explicaţi fiecare caracteristică.
4. Care este relaţia dintre priceperi şi deprinderi?
5. Definiţi calităţile motrice şi prezentaţi câteva repere generale care le caracterizează.
6. Prezentaţi aspectele generale ale clasificării calităţilor motrice.
7. Care este relaţia dintre calităţile motrice şi restabilirea organismului după eforturile
specifice ?
8. Care este relaţia dintre calităţile, deprinderile şi priceperile motrice ?
45
Unitatea de studiu IV.5. Bazele teoretico-metodice ale calităţilor
motrice viteza şi forţa
Viteza
Generalităţi
Definiţiile date acestei calităţi motrice, deşi formulate diferit, au acelaşi conţinut, viteza
fiind prezentată ca expresie a rapidităţii cu care se efectuează o mişcare (vezi formula generală a
vitezei = spaţiul parcurs în unitate de timp). Execuţia actelor motrice poate fi exprimată în
termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent = tempou) şi calitativi (care se referă la
durată= scurtă, foarte scurtă, medie). Viteza poate fi uniformă sau neuniformă, modificarea
vitezei în timpul execuţiilor fiind specifică efectuării mişcărilor corpului omenesc (creşterea
vitezei poartă numele de acceleraţie, iar scăderea ei, e deceleraţie).
Cursivitatea execuţiei conferă exerciţiului corectitudine, trecerile de la un moment la altul
al mişcării trebuind să fie line; urmărind acest parametru ne putem da seama de nivelul atins în
însuşirea unei mişcări, deoarece o mişcare în curs de învăţare nu păstrează ritmul, se execută "cu
bruscheţe", nu are continuitate.
De asemeni, este important de reţinut că cea care dă valoare mişcării este viteza optimă
de execuţie (şi nu cea maximă).
S-a demonstrat că viteza este condiţionată genetic, depinzând în cea mai mare măsură de
zestrea ereditară a subiectului. Aceasta nu înseamnă că această calitate nu poate fi influenţată
prin exercitare, chiar dacă destul de puţin. Ambii termeni de exprimare a vitezei - cantitativi şi
calitativi - pot fi influenţaţi şi indirect, prin dezvoltarea altor calităţi care să favorizeze
manifestarea vitezei.
Caracteristica vitezei este determinată de aprecierea spaţio-temporală a mişcărilor, de
care se leagă tempoul şi ritmul. Tempoul reprezintă densitatea (numărul) mişcărilor pe unitate
de timp, care ne permite să calculăm intensitatea efortului şi gradul de solicitare a organismului
de către un anumit exerciţiu. Ritmul reprezintă efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi
raportul dintre aceste două mărimi. El este legat însă şi de alte calităţi şi manifestări ale
organismului uman, fiind rezultantă a nivelului de coordonare, dar este legat şi de precizie,
abilitate, îndemânare, etc. Astfel, efectuarea unui exerciţiu într-un ritm adecvat şi cu o viteză
optimă, determină cursivitatea şi eficienţa exerciţiului respectiv.
46
mai bogate în compuşi macroenergetici (de tipul creatin fosfat şi acid adenozintrifosforic),
precum şi în glicogen, posedând şi enzimele necesare producerii energiei anaerobe. Fibrele roşii
conţin mioglobină, glicogen şi enzime. Fibrele rapide (albe) şi cele lente (roşii) se deosebesc nu
numai structural ci şi din punct de vedere al miozinATP-azei, care este în cantitate cu atât mai
mare cu cât contracţia durează mai puţin.
În ceea ce priveşte lungimea segmentelor şi înălţimea, acestea au o influenţă decisivă de
care trebuie să se ţină seama (segmentele mai scurte favorizează o viteză mai mare), iar în
funcţie de dimensiunile corporale, bărbaţii au o mai bună viteză faţă de femei.
47
- pauzele trebuie să fie suficient de lungi, pentru a asigura refacerea fiziologică şi
biochimică a organismului; pauzele nu trebuie să fie nici prea lungi, deoarece se produce
o estompare a excitaţiei de pe scoarţă, scăzând capacitatea de efectuare în bune condiţii a
repetărilor următoare.
Dintre metodele folosite de specialişti pentru dezvoltarea vitezei, am selecţionat pe cele
cu aplicabilitate în domeniul nostru, astfel:
Există şi alte indicaţii şi metodologii privind influenţarea vitezei, dintre care am selectat
câteva, structurate pentru fiecare formă de manifestare a vitezei, astfel:
Pentru viteza de reacţie se folosesc exerciţii care presupun reacţii prompte la diferite
semnale (vizuale, auditive) dinainte stabilite, date spontan, prin surprindere. Exerciţiile selectate
trebuie programate adecvat, urmărind cu prioritate dezvoltarea vitezei de reacţie. Deşi, aparent,
exerciţiile sunt puţine, variantele şi îmbinarea lor crează o multitudine de tehnologii de acţionare,
de la cele mai simple, la unele cu grad sporit de complexitate.
Forţa
Generalităţi
Forţa se defineşte ca fiind capacitatea organismului uman de a realiza eforturi de
învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin contracţia
uneia sau mai multor grupe musculare. Forţa mai poate fi definită şi ca fiind capacitatea
48
organismului de a învinge o rezistenţă prin efort muscular, sau posibilitatea motrică de a ridica,
transporta, împinge sau trage unele greutăţi, pe baza contracţiei musculare.
Forţa se apreciază în Kgf (kilograme forţă) şi se măsoară cu ajutorul dinamometrului sau
al greutăţilor marcate. Valoarea ei (a lucrului mecanic efectuat) depinde de energia eliberată în
unitate de timp şi se situează, în medie, la o putere mecanică de 1,5 Kg./m/s.
FORŢA
generală
specifică statică dinamică mixtă
- forţa întregului
sistem muscular, - forţa anumitor - manifestată - manifestată -
fără a fi vorba de o grupe musculare în timpul în timpul combinată
anumită speciali- solicitate de speci- con-tracţiilor con-tracţiilor sau auxo-
zare; ficul ramurilor izo-metrice. izo-tonice. tonică.
- se caracterizează sportive, cores-
prin gama largă de punzătoare struc- alte forme
factori care o turii mişcărilor
condiţionează şi proprii acestora. de învingere de cedare
prin dezvoltarea
multila-terală a - în regim de viteză
(detentă sau forţă
musculaturii. - forţă necesară - forţa care
explozivă);
pentru acţionează în
- în regim de
învingerea unei sensul mişcării -
rezistenţă
sarcini ex-terne foţă de amor-
maximă relativă - în regim de îndemâ-
(împingere, tizare (prinderea
nare.
tracţiune, etc.). mingii,
aterizările din
- sau absolută = - raportul dintre gimnastică,
cantitatea de forţă forţa absolută şi etc.).
dezvoltată de un greutatea pro-
individ într-o con- priului corp.
tracţie generală.
49
- numărul de exerciţii şi repetări se vor stabili în raport cu particularităţile subiectului
(deficienţă, vârstă, sex, nivelul dezvoltării calităţilor motrice, etc.);
- pentru dezvoltarea forţei anumitor grupe musculare deficitare, se vor selecţiona exerciţii
a căror influenţă poate fi precis determinată şi care pot fi executate corect de către
subiect;
- la stabilirea duratei pauzei de odihnă între repetări se va avea în vedere cantitatea şi
calitatea efortului depus (volum şi intensitate);
- încărcăturile şi creşterea lor se vor fixa raţional, în raport cu particularităţile subiectului;
numărul de repetări va fi invers proporţional cu încărcătura;
- trebuie avut în vedere şi raportul dintre masa musculară activă şi surplusul de ţesut
adipos care creează unele dificultăţi în efectuarea exerciţiilor de forţă.
Forţa şi viteza se găsesc într-un raport invers proporţional şi, ca urmare, în dezvoltarea
forţei pure se acţionează pe baza formulei:
F (forţa) = M.max. (masa maximă) x a (acceleraţia),
iar în cazul calităţii combinate forţă-viteză, dezvoltarea forţei se realizează pe baza
formulei:
F (forţa) = M (masa) x a.max. (acceleraţia maximă)
Pentru a putea influenţa favorabil forţa, ritmul de execuţie trebuie folosit trebuie să fie
mediu sau chiar mic. Ritmul rapid impune folosirea unor încărcături uşoare şi este indicat pentru
dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţii combinate viteză-forţă. Folosirea unei mase
mari impune ritm mai mic.
Creşterea forţei, efect ce apare la scurt timp de la începerea activităţii, nu este însoţită şi
de creşterea masei musculare, care se manifestă mult mai târziu.
Dintre metodele folosite pentru dezvoltarea forţei, le amintim pe cele care se pot aplica în
activitatea noastră:
- Metoda eforturilor repetate; - Metoda eforturilor dinamice; - Metoda
eforturilor maxime; - Metoda eforturilor statice.
50
Autoevaluare
1. Definiţi calitatea motrică viteza şi enunţaţi principalele aspecte care o caracterizează.
2. Definiţi termenii de ritm şi tempo. Exemplificaţi.
3. Care sunt factorii care condiţionează viteza? Explicaţi.
4. Care sunt formele de manifestare ale vitezei? Definiţi-le şi exemplificaţi.
5. Care sunt condiţiile care trebuie să fie îndeplinite de deprinderile şi priceperile motrice
folosite în scopul educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării vitezei?
6. Exemplificaţi câteva metode folosite în educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi
dezvoltării vitezei.
7. Definiţi calitatea motrică forţa şi enunţaţi principalele aspecte care o caracterizează.
8. Care sunt factorii care condiţionează forţa? Explicaţi.
9. Care sunt formele de manifestare ale forţei? Definiţi-le şi exemplificaţi.
10. Care sunt cerinţele care trebuie respectate în metodologia educării, reeducării,
consolidării, menţinerii şi dezvoltării forţei?
11. Exemplificaţi câteva metode folosite în educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi
dezvoltării forţei.
Rezistenţa
Generalităţi
Rezistenţa poate fi definită ca fiind capacitatea organismului de a efectua timp
îndelungat o activitate, fără a scădea eficacitatea ei. Rezistenţa poate fi fizică, psihică,
infelectuală, la stările de stress.
Manifestarea rezistenţei este determinată de posibilităţile sistemelor cardio-vascular,
respirator şi ale celorlalte sisteme şi funcţii care susţin efortul, precum şi de nivelul de dezvoltare
a unor calităţi morale şi de voinţă.
Rezistenţa se evidenţiază în acţiunile motrice cele mai diferite, combinându-se cu toate
celelalte calităţi şi având o zonă specifică de manifestare în eforturile de durată, în mod deosebit,
în cele de tip anaerob. Dar şi acţiunile motrice care reclamă eforturi maximale şi frecvenţă mare
în repetarea lor, precum şi cele care cer eforturi submaximale efectuate prin contractarea unei
mari datorii de oxigen, necesită menţinerea unei durate de lucru ridicată, deci rezistenţă în regim
de viteză.
51
Formele de manifestare a rezistenţei
REZISTENŢA
generală aerobă
specifică anaerobă
- sau de bază, - specifică pentru
reflectă posibilităţile - reprezintă aspectele - sau alactacidă, este eforturile care
organismului de a particulare ale rezis- specifică eforturilor depăşesc 8' (de
efectua eforturi de o tenţei, necesare într- cuprinse între 45'' şi lungă durată);
intensitate moderată, o anumită activitate regională 2', intensitatea efor- rezistenţă lungă
într-un timp mai (ramură de sport, tului fiind de 95- (A. Dragnea).
îndelungat; muncă, etc.) unde, 100%; rezistenţă
pentru susţinerea scurtă (A. Dragnea).
- este un efort locală
predominant aerob, unor eforturi, rezis-
organismul lucrând tenţa se combină în
în condiţii de forme extrem de
complexe cu viteza alte forme
echilibru în privinţa
cheltuielilor ener- sau forţa.
getice şi a apro- - în regim de viteză;
vizionării cu oxigen; - în regim de ăndemânare;
- în regim de forţă.
52
- Metoda eforturilor variabile (foloseşte eforturi cu variaţii de ritm şi tempou);
- Metoda antrenamentului cu intervale sau fracţionat.
Îndemânarea
Generalităţi
Dacă ar fi să facem o însumare a tot ceea ce s-a încercat ca definire a îndemânării, am
defini-o triplu dimensional:
- ca o calitate motrică complexă (Epuran, Ludu, Şiclovan);
- ca o aptitudine a individului de a învăţa rapid o mişcare nouă (Mateev, Novicov şi
colab., Mathews);
- ca o capacitate de a restructura rapid mişcările în condiţii variate, în funcţie de
cerinţele concrete de efectuare a acestora.
Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, ceea ce diferă fiind tipul de
îndemânare şi specificitatea ei în timpul executării unei/unor mişcări. Ca aptitudine complexă,
îndemânarea este destul de des definită ca abilitate sau, cu alte cuvinte, ca o aptitudine care
poate realiza o coordonare fină a mişcărilor (vechi şi noi), cu precizie şi indici superiori de
viteză şi forţă, fără ca acestea să fi fost executate anterior.
ÎNDEMÂNARE
generală alte forme
specifică
- capacitatea de a acţiona - în regim de viteză;
şi rezolva situaţii variate. - în regim de rezistenţă;
- este caracteristică condiţiilor de - în regim de forţă.
rezolvare a diverselor situaţii, pentru
obţinerea unor performanţe deo-
sebite.
53
Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării îndemânării
În metodologia influenţării îndemânării se va avea în vedere o acţiune îndreptată către
dezvoltarea coordonării, îmbăgăţirea bagajului de deprinderi motrice; volumul de lucru va fi mic,
pauzele vor trebui să asigure timpul de odihnă. Cel mai bine se poate acţiona asupra îndemânării
în perioada dintre copilărie şi adolescenţă, în cazul pacienţilor maturi trebuind să se lucreze mai
intens, timp mai îndelungat şi cu tehnologii mai stimulative.
Dintre principiile după care trebuie alese procedeele folosite pentru ERCMD
îndemânării, amintim:
- folosirea unor poziţii de plecare pentru exerciţiile alese, diferite de cele obişnuite;
- schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie;
- limitarea spaţiului în care se desfăşoară exerciţiul;
- impunerea unor restricţii în efectuarea tehnologiilor de acţionare;
- schimbarea frecventă a tehnologiilor de acţionare;
- creşterea complexităţii exerciţiilor;
- efectuarea exerciţiilor în condiţii variate (de mediu, de îngreuiere, cu obiecte sau aparate
portative, etc.).
În metodologia ERCMD îndemânării, distingem trei etape (după Farfel):
Prima etapă se caracterizează prin precizia în spaţiu a coordonării mişcărilor, viteza mişcărilor
nefiind luată în consideraţie; în această etapă, accentul cade pe numărul de repetări.
A doua etapă este caracterizată de creşterea preciziei mişcărilor în spaţiu şi scurtarea timpului de
execuţie; în această etapă apare diferenţierea îmbinării perceperii spaţiului cu timpul în
efectuarea exerciţiului.
A treia etapă este caracterizată prin posibilitatea de a se manifesta în condiţii variate şi chiar
neobişnuite.
Mobilitatea
Generalităţi
Mobilitatea este condiţionată de structura şi tipul articulaţiilor, ca şi de calitatea
ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor. Elasticitatea musculară este importantă deoarece, în
exerciţii, contracţia agoniştilor începe înainte de întinderea antagoniştilor. Ea se poate modifica,
în mare măsură, prin influenţa proceselor neuropsihice de relaxare şi prin exerciţii de stretching.
Pentru noi, este important de ştiut că reducerea elasticităţii antagoniştilor în mişcările cu
amplitudine este determinată de acţiunea reflexă de apărare, de reducere a întinderii prin
contracţia aceluiaşi muşchi, care se opune mişcării. Gradul de mobilitate creşte concomitent cu
elasticitatea musculară.
54
- predispoziţii genetice (unii se nasc cu laxitate articulară şi este nevoie de fortificarea
musculaturii pentru a proteja articulaţia şi a fixa mobilitatea în limite anatomice şi
fiziologice).
MOBILITATEA
activă pasivă
55
- contracţie statică (izometrică);
- relaxare relativ totală;
- întindere lentă.
Muşchiul sau grupa de muşchi exercitate trebuie menţinute în stare de întindere o
perioadă de timp corespunzătoare posibilităţilor subiectului, dar nu mai puţin de 5'' la începutul
programului, după care se creşte treptat până se ajunge la solicitări apropiate de normal (10-80'').
Timpul de menţinere a întinderii creşte treptat în funcţie de evaluare.
Exerciţiile pentru mobilitate se adresează articulaţiilor şi muşchilor, tendoanelor şi, din
acest punct de vedere, în cazul deficienţilor dar şi al normalilor, lucrul pasiv este, de multe ori,
mai indicat decât cel activ.
Autoevaluare
1. Definiţi calitatea motrică rezistenţa şi enunţaţi principalele aspecte care o caracterizează.
2. Care sunt factorii care condiţionează rezistenţa? Explicaţi.
3. Care sunt formele de manifestare ale rezistenţei? Definiţi-le şi exemplificaţi.
4. Care este principiul de bază care trebuie respectate în metodologia educării, reeducării,
consolidării, menţinerii şi dezvoltării rezistenţei? Detaliaţi.
5. Care sunt cerinţele care trebuie să se respecte în metodologia educării, reeducării,
consolidării, menţinerii şi dezvoltării rezistenţei?
6. Exemplificaţi câteva metode folosite în educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi
dezvoltării rezistenţei.
7. Definiţi calitatea motrică îndemânarea şi enunţaţi principalele aspecte care o
caracterizează.
8. Care sunt factorii care condiţionează îndemânarea? Explicaţi.
9. Care sunt formele de manifestare ale îndemânării? Definiţi-le şi exemplificaţi.
10. Care sunt principiile după care trebuie alese procedeele pentru educării, reeducării,
consolidării, menţinerii şi dezvoltării îndemânării? Exemplificaţi.
11. Care sunt etapele după care se desfăşoară educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi
dezvoltării îndemânării?
12. Definiţi calitatea motrică mobilitatea şi enunţaţi principalele aspecte care o
caracterizează.
13. Care sunt factorii care condiţionează mobilitatea? Explicaţi.
56
14. Care sunt formele de manifestare ale mobilităţii? Definiţi-le şi exemplificaţi.
15. Enunţaţi principalele repere pentru educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi
dezvoltării mobilităţii.
57
e. fac parte din sfera măiestriei
f. sunt mişcări automatizate
g. se perfecţionează treptat şi neuniform
58
12. Selectaţi, dintre noţiunile de mai jos, pe acelea care pot fi incluse în definiţia calităţilor
motrice:
a. modalităţi de acţiune
b. aptitudini
c. comportamente de tip inteligent
d. tehnici de execuţie
e. indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, mobilitate
59
18. Printre factorii care condiţionează forţa se numără:
a. ritmul optim de alternare a contracţiilor şi relaxărilor grupelor musculare angrenate
b. nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice implicate în acţiune
c. grosimea muşchiului
d. lungimea segmentelor, mobilitatea articulară, elsticitatea musculară
e. avantajul mecanic oferit de pârghiile utilizate şi de direcţiile în care acţionează grupele
musculare
60
25. Pentru dezvoltarea îndemânării se recomandă:
a. număr mare de repetări, fără pauze de odihnă
b. folosirea Metodei circuitelor
c. schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie
d. folosirea unor poziţii de plecare, pentru exerciţiile alese, diferite de cele obişnuite
e. creşterea complexităţii exerciţiilor
f. dezvoltarea sa în copilărie
g. efectuarea exerciţiilor în condiţii variate
61
62
MODULUL V. Criterii şi metode de apreciere a
creşterii şi dezvoltării
Scopul modulului
Înţelegerea noţiunilor de bază referitoare la creştere şi dezvoltare şi a modalităţilor prin
care aceasta poate fi evaluată
Obiective operaţionale
Cunoaşterea diferenţelor dintre noţiunea de creştere şi cea de dezvoltare
Cunoaşterea factorilor care condiţionează creşterea şi dezvoltarea
Însuşirea legilor creşterii şi dezvoltării
Însuşirea modalităţilor de operare cu criteriile şi metodele de apreciere a creşterii şi
dezvoltării
Cunoaşterea deficienţelor de creştere şi dezvoltare
63
a aparatelor şi sistemelor, prin evoluţia complexă şi integrarea coordonată a lor într-un tot unitar.
Dacă procesul de creştere poate fi măsurat şi controlat cu uşurinţă, dezvoltarea - ca ansamblu de
modificări funcţionale, de îmbunătăţiri calitative - se cercetează şi se apreciază cu mai multă
dificultate.
Sistemul nervos
Factorii Factorii de
ereditari Metabolismul Exerciţiul fizic mediu extern
Sistemul endocrin
64
Creşterea somatică se desfăşoară pe două direcţii:
- creştere somatică globală, realizată prin sporirea masei;
- creştere somatică diferenţiată, realizată prin modificarea formei şi funcţiilor ţesuturilor
şi organelor.
Creşterea în greutate este precedată şi urmată de o creştere activă în înălţime. Această
alternanţă corespunde activităţii ritmice şi echilibrate a două constelaţii hormonale: una
anabolică, dominată de vag, care stimulează creşterea ponderală şi alta catabolică, dominată de
acţiunea simpaticului.
65
Legile creşterii şi dezvoltării
L
- De la naştere şi până la maturitate, creşterea ţesuturilor
E
şi organelor este inegală (de exemplu, creierul creşte de
G patru ori, ficatul de nouă ori, splina de treisprezece ori,
I Legea creşterii inegale
inima de douăzeci de ori, intestinul de treizeci de ori);
L şi asimetrice a deci, ţesuturile şi organele cresc mai repede sau mai lent,
E ţesuturilor şi unele se dezvoltă continuu, altele cunosc perioade de
organelor stagnare sau chiar de involuţie.
C
R
E
Ş - Cele mai multe elemente somatice urmează ritmul de
T creştere al taliei şi al greutăţii corpului, doar organele
Legea ritmului diferit păstrând un ritm propriu de creştere, diferenţiare
E
structurală şi perfecţionare funcţională; astfel,
R de creştere şi importante variaţii de ritm se înregistrează la creşterea
I dezvoltare diferitelor părţi ale regiunii corpului (de exemplu, capul
I creşte de două ori, trunchiul de trei ori, membrele
superioare de patru ori, iar cele inferioare de cinci ori).
ŞI
C
O - Legea se referă la alternanţa, în timp, între creştere şi
R Legea marilor dezvoltare, între creşterea în înălţime şi cea în greutate,
P alternanţe în între bust şi membrele inferioare, între creşterea activă a
U creştere şi dimensiunilor corpului şi dezvoltarea organelor, ş.a.m.d.
L dezvoltare
U
I
- La fete, pubertatea începe şi se termină mai devreme
decât la băieţi; în această perioadă ele depăşesc (pentru
Legea creşterii şi scurt timp) creşterea băieţilor (concomitent cu
dezvoltării dezvoltarea sexuală, are loc şi o dezvoltare osoasă,
diferenţiate pe sexe musculară, viscerală şi psihică mai mare).
- La băieţi, domină creşterea centurii scapulare, iar la
fete, creşterea bazinului şi centurii pelvine.
66
Rezumatul unităţii de studiu
Prin creştere şi dezvoltare se înţelege complexul dinamic de procese şi fenomene
biologice, prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa, de la naştere şi până la maturitate.
Aceste noţiuni, deşi au o bază comună şi apar ca aspecte ale aceleiaşi evoluţii morfo-
funcţionale, prin conţinutul lor sunt diferite. Astfel, în timp ce creşterea se desfăşoară, mai ales,
sub aspect cantitativ, pe baza înmulţirii celulelor, ţesuturilor, fibrelor musculare, etc. şi poate fi
urmărită prin măsurători repetate a înălţimii, greutăţii, diametrelor, perimetrelor, capacităţii
vitale, ş.a., dezvoltarea reprezintă aspectul calitativ, dat de raportul dintre vârstă şi procesele de
creştere şi funcţionalitate a organismului omenesc. Dezvoltarea se apreciază prin diferenţierile
caracterelor morfologice şi funcţionale ale ţesuturilor, prin perfecţionarea şi adaptarea progresivă
a aparatelor şi sistemelor, prin evoluţia complexă şi integrarea coordonată a lor într-un tot unitar.
Creşterea şi dezvoltarea corpului sunt condiţionate de factori endogeni (interni) şi
exogeni (externi), care se exercită pe toată durata vieţii, având o intensitate sporită în copilărie şi
tinereţe.
Cele 5 legi ale creşterii şi dezvoltării ghidează kinetoterapeutul în procesul de apreciere a
creşterii şi dezvoltării copiilor şi îl ajută să stabilească un diagnostic funcţional corect.
Autoevaluare
1. Care sunt principalele perioade care caracterizează viaţa umană?
2. Definiţi creşterea şi dezvoltarea şi subliniaţi aspectele care le diferenţiază.
3. Care sunt factorii interni care condiţionează creşterea şi dezvoltarea şi cum acţionează
aceştia?
4. Care sunt factorii externi care condiţionează creşterea şi dezvoltarea şi cum acţionează
aceştia?
5. Care sunt legile creşterii şi dezvoltării? Explicaţi fiecare lege. Exemplificaţi.
I. Se examinează, mai întâi, caracterele individuale globale, care vor fi orientate spre observarea:
I.a. Înălţimii şi greutăţii, armoniei între întreg şi părţi, atitudinii şi comportamentului
motric;
I.b. Aspectelor morfologice ale tegumentelor şi fanerelor, ale ţesuturilor subtegumentare,
muşchilor, oaselor, articulaţiilor - la nivelul întregului corp;
I.c. Organelor şi funcţiilor acestora, prin observarea formei şi volumului cavităţilor în
care sunt cuprinse şi a manifestărilor motrice exterioare.
67
II. Se cercetează apoi caracterele morfologice şi funcţionale parţiale, pe regiunile şi segmentele
corpului, astfel:
- examinarea părţii anterioare a subiectului, apoi a celei posterioare, apoi din profil, de
sus în jos, observând la fiecare regiune şi segment abaterile de la normal în ceea ce priveşte:
mărimea, forma, simetria, aspecte patologice (malformaţii, sechele, etc.), tulburări funcţionale
decelabile pe baza unor manifestări exterioare, proporţionalitatea în raport cu alte regiuni; la
fiecare regiune, se observă mai întâi global regiunea respectivă şi, apoi, pe segmente;
III. Se poate completa cu probe dinamice simple, adresate întregului corp, unor regiuni sau
segmente şi cu o serie de investigaţii funcţionale ale principalelor aparate şi sisteme ale
organismului.
Examenul antropometric
Examenul antropometric completează examenul somatoscopic cu date care dau informaţii
în legătură cu creşterea şi dezvoltarea celor investigaţi, pe baza cărora se pot calcula indicii de
proporţionalitate. Aşadar, aceste două modalităţi de examinare se interpătrund, completându-se
reciproc şi formând aşa numitul examen somato-antropometric sau antropo-somatoscopic.
Pentru examenul antropometric se folosesc:
- cadrul somato-antropometric;
- trusa antropometrică, care conţine:
- panglică centimetrică (bandă metrică), pentru măsurarea perimetrelor şi a
lungimii segmentelor;
- compase, pentru măsurarea diametrelor (biacromial, bitrohanterian);
- taliometru, pentru măsurarea înălţimilor (corp, bust);
- cântar, pentru măsurarea greutăţii;
- dinamometre, pentru măsurarea forţei;
- spirometru, pentru măsurarea capacităţii vitale, etc.
Rezultatele obţinute prin măsurători se prelucrează statistic şi se compară cu "cifrele
medii", calculate pe vârste şi sexe, sau cu "valorile standard" ale creşterii şi dezvoltării,
cunoscute din literatura de specialitate, subiecţii putând fi încadraţi în trei categorii:
- sub cifrele medii sau valorile standard - hipo- sau subdezvoltaţi;
- în jurul cifrelor medii sau a valorilor standard - normal dezvoltaţi;
- peste cifrele medii sau valorile standard - hiper- sai supradezvoltaţi.
După efectuarea măsurătorilor, aprecierea se face atât global, la nivelul întregului corp,
cât şi pe fiecare regiune şi segment în parte.
68
- între 300-390/400 -> corpolenţă scăzută;
- sub 300 -> nutriţie nesatisfăcătoare.
Indicele "de proporţionalitate-Adrian Ionescu" rezultă din scăderea jumătăţii taliei din
înălţimea bustului (B-T/2); la bărbatul adult valoarea medie a indicelui este de 5-6 cm., iar la
femei de 3-4 cm. indicele de proporţionalitate prezintă variaţii în funcţie de vârstă, astfel:
- la trei ani: - aprox. 9 cm., la băieţi;
- aprox. 8 cm., la fete;
- la pubertate: - aprox. 3 cm., la băieţi;
- aprox. 4 cm., la fete;
- în jur de 19 ani: - aprox. 4 cm., la băieţi;
- aprox. 6 cm., la fete;
Acest indice este mult folosit în auxologie şi în pediatrie, pentru cercetarea creşterii
normale şi depistarea cazurilor patologice, iar în ortopedie şi în controlul medical al sportivilor,
pentru aprecierea proporţionalităţii corpului.
69
Aprecierea creşterii segmentare a corpului
Creşterea globală a înălţimii şi greutăţii corpului este rezultatul creşterii segmentelor care
îl compun: cap, gât, trunchi, membre superioare şi membre inferioare.
Ritmul inegal al creşterii acestor segmente determină schimbări continue în proporţiile
corpului. Cele mai spectaculoase faze ale evoluţiei au loc în viaţa intrauterină şi în primii ani de
după naştere. A doua perioadă de mari schimbări este pubertatea, în timpul căreia se produce
maturizarea sexuală.
În studiul creşterii segmentare, se cercetează mai întâi capul şi gâtul, apoi trunchiul şi
membrelor superioare şi la sfârşit membrele inferioare.
Vârsta copilăriei
Copilăria se împarte în trei părţi: copilăria mică, mijlocie şi mare.
a. Copilăria mică sau prima copilărie, se împarte în:
- perioada de nou-născut
- perioada de sugar
- perioada de copil mic
70
Noul născut este considerat copilul în primele patru săptămâni de viaţă. Viaţa noului
născut este dominată de procesele vegetative.
Sugar este socotit copilul în primul său an de viaţă.
În această perioadă, creşterea şi dezvoltarea corpului se desfăşoară într-un ritm care scade
treptat, dar care rămâne totuşi cel mai rapid din întreaga perioadă de viaţă extrauterină.
Copilul mic (1-3 ani) creşte mai încet decât sugarul, din punct de vedere somatic, dar se
dezvoltă intens organic şi psihic.
b. Copilăria mijlocie (3-6/7 ani)
În această perioadă corpul copilului continuă să crească în înălţime şi greutate, realizând
valori medii aproape egale la ambele sexe.
c. Copilăria mare, începe la 6/7 ani şi se încheie la 10/11 ani.
Vârsta adolescenţei
Adolescenţa începe în perioada prepubertară, se manifestă din plin în perioada pubertară
şi continuă în perioada postpubertară. Durata şi ritmul schimbărilor ce caracterizează perioada
adolescenţei variază destul de mult la cele două sexe; evoluţia este mai scurtă şi ritmul mai
accelerat la fete decât la băieţi.
a. Perioada prepubertară începe, la ambele sexe, în jurul vârstei de 10/11 ani şi durează, la fete
în medie doi ani, până la 12/13 ani, iar la băieţi patru ani, până la 14/15 ani.
b. Perioada pubertară ocupă un interval de timp cuprins între 12/13 şi 15/16 ani la fete şi între
14/15 şi 17/18 ani la băieţi. Poate fi însă mai lungă sau mai scurtă, după durata proceselor şi
fenomenelor complexe, care transformă copilul în adolescent.
c. Perioada postpubertară (15/16 - 18/20 ani fete; 17/18-20-22 ani băieţi).
Vârsta tinereţii
Este etapa de încheiere a creşterii şi dezvoltării generale a corpului, precum şi a pregătirii
pentru viaţa adultă.
Autoevaluare
1. Care sunt criteriile şi metodele de apreciere a creşterii şi dezvoltării?
2. Definiţi examenul somatoscopic şi explicaţi conţinutul său.
3. Definiţi examenul antropometric şi enumeraţi instrumentele folosite pentru atingerea
scopurilor urmărite.
4. Cum se folosesc valorile obţinute prin efectuarea examenului antropometric pentru a
încadra persoanele examinate în anumite categorii?
5. Ce sunt indicii antropometrici şi fiziologici? Enumeraţi-i pe cei amintiţi în curs şi arătaţi
în ce scop sunt folosiţi.
71
6. Prin măsurarea căror parametri se apreciază creşterea globală a corpului? Caracterizaţi
fiecare parametru.
7. Prin măsurarea căror parametri se apreciază creşterea segmentară a corpului?
8. La ce se referă creşterea şi dezvoltarea elementelor somatice, a aparatelor şi sistemelor
organice? Detaliaţi creşterea şi dezvoltarea corpului pe vârste şi sexe.
73
provin (puerilism, infantilism - când se defineşte o rămânere în urmă globală -, sau caractere
puerile, infantile - când acestea apar la vârsta adolescenţei sau tinereţii).
Accelerarea excesivă duce la dezvoltarea precoce a unui organ sau a unei funcţii, sau
chiar la evoluţia prematură a organismului întreg (dezvoltarea prematură a caracterelor secundare
sexuale, pubertate precoce, maturizare precoce globală sau parţială şi chiar îmbătrânire precoce).
Devierile de la normal în evoluţia organismului pot să provoace modificări în sensul
feminizării băieţilor şi a masculinizării fetelor (trecătoare, de obicei).
Autoevaluare
1. Definiţi deficienţele de creştere şi dezvoltare şi explicaţi modul în care se realizează
încadrarea persoanelor în categorii după rezultatele examinărilor efectuate.
2. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin insuficienţa creşterii în înălţime a corpului.
3. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin creştere ponderală insuficientă.
4. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin exces sau precocitate în creşterea staturii.
5. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin creştere ponderală excesivă.
6. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin creştere neproporţională a staturii.
7. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele dezvoltării morfofuncţionale globale.
2. Selectaţi, din enumerarea de mai jos, termenii care definesc procesul de dezvoltare:
a. aspect cantitativ
b. înmulţirea celulelor, ţesuturilor, fibrelor musculare, etc.
c. măsurători repetate a unor indici antropometrici
d. aspect calitativ
e. raportul dintre vârstă ,i procesele de cre,tere ,i funcţionalitate ale organismului
omenesc
74
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
75
Tema de control nr. 3:
Efectuaţi măsurătorile necesare pe un membru al familiei dvs., calculaţi indicele de
corpolenţă, indicele toracic şi indicele de proporţionalitate şi încadraţi persoana testată în una din
categoriile prezentate în curs. Comentaţi rezultatele. Elaboraţi o fişă conţinând această temă.
76
Bibliografie
a) Obligatorie:
1. DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv. Teorie şi metodică, Bucureşti, Edit. Didactică şi
Pedagogică, R.A., 1995.
2. MOŢET, D. (coord.), Îndrumător terminologic pentru studenţii secţiilor de Kinetoterapie,
Bacău 1997
3. MOŢET, D., MÂRZA, D., Bazele teoretico-metodice ale exerciţiului fizic în Kinetoterapie
(Activităţi motrice), Note de curs, Bacău 1995
4. MÂRZA, D., Bazele teoretico-metodice ale exerciţiului fizic, Note de curs, Bacău, 2007
5. SBENGHE, T., Kinesiologie – ştiinţa mişcării, Bucureşti, Edit. Medicală, 2002
b) Suplimentară, facultativă:
1. COOPER JOHN M., ADRIAN MARLENE, GLASSOW RUTH B., Kinesiology, St.
Louis, C.V. Mosby Company, 1982.
2. IFRIM M., Antropologia motrică, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
3. LIGHT SIDNEY, History, în Therapeutic Exercise (sub red. Basmajian j.v.), The Williams
and Wilkins Comp., Baltimore 1984
4. MÂRZA, D., Kinetologie, Kinantropologie, Ştiinţa activităţilor corporale: concepte şi
interrelaţii, Referat doctorat, noiembrie 1998.
5. Revistele: Revue d'EPS, International Journal of Physical Education, Macolin, Science et
Sport, S.T.A.P.S.
6. WAGHEMACKER, R., Historique, Encyclopedie Medico-Chirurgicale, fasc. 26030 A10 şi
fasc. 26035 A10, Paris.
77
Cuprins
79