www.e-referate.

ro

` Doctrina lui Platon despre adevăr

Republica

Platon a fost un filozof al Greciei antice, student al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel.
Împreună cu aceştia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost de
asemenea matematician, scriitor al dialogurilor filozofice şi fondatorul Academiei din Atena, prima
instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală.
El a creat specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt abordate prin discuţia
dintre mai mulţi interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal. Lewis Campbell a
fost primul cercetător care a demonstrat prin studiul stilometric că
dialogurile Philebos, Critias, Legile,Timaios şi Omul politic pot fi grupate şi sunt clar distinse
de Parmenides, Phaidros, Republica şi Theaitetos. Studiile recente demonstrează imposibilitatea
stabilirii ordinii cronologice a dialogurilor, care tradiţional sunt grupate după criterii tematice şi
încearcă să urmărească o evoluţie a gândirii lui Platon. Cronologia dialogurilor nu mai poate fi
stabilită astăzi decât în linii mari.

Platonismul este un termen folosit de savanţi pentru a se referi la consecinţele intelectuale ale
negării realităţii lumii materiale. În unele dialoguri, cel mai remarcabil,
în Republica, Socrate inversează intuiţia oamenilor despre ce se poate cunoaşte şi ce este realitate.
În timp ce toţi oamenii acceptă realitatea obiectelor, care sunt perceptibile simţurilor lor, Socrate are
o atitudine dispreţuitoare faţă de oamenii, care cred că pentru a deveni reale lucrurile trebuie să fie
palpabile.

Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice ce se regăseşte

în Phaidon, Republica (cărţile VI — VII), Banchetul şi Phaidros. Distincţia existenţa
sensibilă/existenţa inteligibilă este baza teoriei ideilor; planul existenţei sensibile este acela al
realităţii aparente, accesibilă cunoaşterii prin simţuri, lumea Peşterii care fundamentează opinii
(doxa); planul existenţei inteligibile este acela accesibil doar cunoaşterii de tip raţional, lumea din
afara Peşterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realităţii esenţiale.

Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă
participă („methexis”) la Idei ca prototipuri („paradigma”) ale lucrurilor.
Orice om cult crede a ști despre Republica două lucruri, amândouă regretabile : că Platon schițează
aici drept stat ideal unul autoritar la culme; în al doilea rand, că dă afară pe poeți din cetatea sa. Sub
aceste două scuze Platon a fost criticat, ironizat și uneori batjocorit, mai ales în veacul nostru,
dimpreună cu reflexiunea filosofică. Rămâne de văzut dacă regretabil textul Republicii sau dacă nu
cumva este felul nostrum de a-l citi.

Cu Platon, dealfel, s-au mai întâmplat de-a lungul veacurilor câteva deformări de interpretare, cea
mai gravă fiind aceea de a înțelege Ideea drept supra-instituită realului ca dublându-l pe acesta. Un
lucru ar trebui să fie recunoscut de către cititorul care va străbate întregul dialog: Platon nu-și
propune în el să ofere un tip ideal de stat, ci un tip ideal de om. Dialogul a fost scris pentru om, iar
nu pentru omul politic care, potrivit cu mitul platonician al unei reîntrupări posibile, și-ar alege într-
altă existență să trăiască într-un furnicar sau în buna rânduială a stupului de albine.

„Doctrina” unui gânditor este „nerostitul” din rostirea sa. Nerostitul din gândirea lui Platon cu
privire la adevăr- doctrina sa despre adevăr- pe care interpretarea este chemată să-l scoată la lumină
este „ o modificare în determinarea esenței adevărului”. În ce constă această „modificare”, această
„schimbare de direcție”?

Heidegger își propune să răspundă la intrebare nu străbătând toate dialogurile lui Platon, ci oprindu-
se asupra unui loc privilegiat din opera sa, în care modificarea aceasta este cel mai lesne sesizabilă:
faimoasa alegorie a peșterii din cartea a VII-a a Republicii. Aici, în această alegorie, poate fi
surprinsă coexistența a două concepții despre adevăr, una care este în curs de a fi părăsită și
cealaltă care va deveni dominantă în istoria metafizicii occidentale. Este bine să spunem din capul
locului în ce constă această schimbare de proporții care se operează în esența adevărului odată cu
gândirea lui Platon: potrivit lui Heidegger, opera lui Platon marchează tranziția de la înțelegerea
adevărului ca „stare-de-neascundere” la înțelegerea lui ca „rectitudine” și „corectitudine”.

Dar unde poate fi văzută această tranziție în alegoria amintită? Întrebare cu atât mai legitimă cu cât
Platon însuși afirmă că în mitul peșterii nu este vorba decât de a da o imagine a paideiei, a
„educației”, a „formării”. Dar cum determină Platon esența paideiei? Ca o „reorientare a întregului
om în esența sa”. Această „reorientare” presupune o deplasare, un itinerariu pe care îl desfășoară
prin descrierea a patru etape distincte. Cele patru etape care descriu esența paideiei ca trecere de la
„lipsa de formare” la „formare”, ca depășire în trepte a ignoranței, marchează totodată cucerirea
succesivă a unor gradații urcătoare în sfera „neascunsului”, a lui alethés, cu alte cuvinte în sfera
conceptului grec al adevărului.

În prima etapă, locuitorii peșterii sunt legați cu spatele la sursa luminii artificiale (focul) și la
obiectele care își proiectează umbra pe perete. Ei nu văd decât umbrele obiectelor (și nu aspectul
lor real) și, în această etapă, „neascunsul”, alethés, se confundă pentru ei cu umbrele înseși. În
etapa a doua, când, eliberați de legături, se pot mișca în voie prin peșteră, ei descoperă la lumina
focului, obiectele care proiectau acele umbre. În contact cu aspectul obiectelor, ei ajung „cu mult
mai aproape de ființare” și ating „un grad sporit al neascunsului”. În a treia etapă, peștera este
părăsită, și lucrurile sunt văzute în aspectul lor real, în lumina naturală a soarelui. De la „mai
neascuns” propriu obiectelor din peșteră se ajunge acum la „supremul neascuns” al lucrurilor care
își livrează „aspectul” în spațiul liber solar.

Așadar, conchide Heidegger, esența „formării” , a paideiei, nu se poate realiza decât „în sfera și pe
temeiul neascunsului celui mai neascuns, adică a ceea ce este mai adevărat, adică al adevărului
propriu-zis. Esența formării își află temeiul în esența adevărului”. Heidegger a demonstrate până
acum că istoria paideiei relatată de mitul peșterii se confundă cu o desfășurare a gradelor
adjectivului „neascuns”, care caracterizează progresul în clarificarea „aspectului” și deci, al
adevărului (alethéia ca stare-de-neascundere) în sens elin: - aspectul la nivelul umbrelor- alethés
(gradul pozitiv); -aspectul la nivelul lucrurilor din peșteră – alethésteron (gradul comparativ : „mai
neascuns”) ; - aspectul la nivelul lucrurilor din afara peșterii – alethéstaton – (gradul superlative –
„neascunsul suprem”).

Însă mitul amintit mai are și o a patra etapă : aceea în care cel eliberat la lumina soarelui și care a
cunoscut neascunsul supreme – aspectul „solar” al lucrurilor – coboară în peșteră pentru a-I
convinge pe cei de acolo că ceea ce ei consideră drept neascuns nu este decât neascunsul inferior al
unei ascunderi persistente. În această etapă se dă o luptă pe viață și pe moarte între „adevărul
speologic” – cel care dă măsura în peșteră (adevărul ca neascuns inferior al umbrei) - și „adevărul
heliologic” – cel care dă măsură în lumea solară (adevărul suprem neascuns al „aspectului” însuși –
idéa, eidos). În această etapă, adevărul elin desemnat ca a-letheia, ca „stare de ne-ascundere”, își
vădește semnificația supremă la nivelul acestui „ne-” privativ : „Adevăr înseamnă, la origini, ceea
ce a fost smuls prin luptă dintr-o stare-de-ascundere”¹. Esența paideiei, care se împlinește în faptul
că neascunsul suprem trebuie anume dobândit dintr-o stare-de-ascundere prealabilă sau dintr-un
neascuns inferior. Privațiunea de ascundere ca esență a adevărului elin este temeiul pe care se
desfășoară istoria „formării”, a paideiei, povestită în mit.

Dar dacă așa stau lucrurile unde, atunci, în mitul acesta se face simțit zvonul unei alte esențe a
adevărului?

Înainte de a fi întemeiat și lămurit esența stării-de-neascundere ca esență a adevărului, gândirea

occidentală a abandonat-o în favoarea esenței adevărului „conceput drept corectitudine a
reprezentării ființării”. Această modificare, această „schimbare de direcție” survenită odată cu
gândirea lui Platon a devenit insăși istoria metafizicii occidentale.

De când această doctrină a lui Platon a luat naștere „omul gândește în funcție de idei și apreciază
tot ce este real în funcție de valori. Lucrul cel mai important și singurul hotărâtor nu este care idei
și care valori anume sunt instituite, ci faptul că în genere, lumea e cântărită în funcție de valori”. De
aceea, dacă gândirea vrea să redescopere esența originară a adevărului – aceea pe care doctrina lui
Platon despre adevăr a ocultat-o, atunci ea va trebui să scoată starea-de-neascundere din relația ei
cu perceperea, gândirea și cunoașterea, pentru a regăsi în ea acea „trăsătură fundamentală a ființei
înseși”.

Însă în a doua ediție a faimoasei sale monografii consecrate lui Platon, apărută în anul 1954, paul
Friedländer a introdus un nou capitol intitulat: Aletheia. O confruntare a autorului cu sine însuși și
cu Martin Heidegger. Acest capitol este în întregime dedicate discutării tezei centrale din studiul
heideggerian „Doctrina lui Platon despre adevăr”. Critica lui Friedländer este critica filologului care
supune unei examinări atente îndreptățirea de a repartiza utilizarea celor două semnificații ale lui
alethéia în perioade complet distincte. Se poate vorbi de o linie de demarcație între sensul pre
platonician al lui alethéia ca „stare-de-neascundere” și altul care se întrevede abia la Platon, sensul
de „corectitudine”?

Cercetând locurile în care acest cuvânt apare la Homer și Hesiod, Friedländer stabilește că cele
două semnificații ale lui alethéia, pe care Heidegger le distribuie pe două perioade istorice distincte
foarte îndepărtate, au coexistat deja dintr-o perioadă timpurie. De asemena la Homer, faptul că
alethés, este folosit în mod current ca obiect al unor verba dicendi dovedește aceeași utilizare a
cuvântului în direcția corectitudinii enunțului. În felul acesta, teza că Platon ar fi primul care
„alterează” esența adevărului prin raportarea lui la gândire și enunț se dovedește a fi neîntemeiată
istoric.

În conferința Das Ende der Philosophie und die Aufgabe des Denkes/ Sfârșitul filozofiei și sarcina
gândirii, ținută la Paris în 1964, Heidegger recunoaște în mod implicit îndreptățirea criticii lui
Friedländer.

În consecință, pentru Heidegger, adevărul rămâne să desemneze corectitudinea enunțului, iar

alethéia (care nu mai poate fi tradus ca „adevăr”) rămâne elementul în care adevărul poate apărea,
mai degrabă ca formă de ascundere a stării-de-neascundere.

Eu consider că teoria lui Platon nu a fost una greșită ci dintr-o perspectivă mai mult sau mai puțin
filosofică și politică. Dialogul Republica este exemplar in ceea ce privește teoria lui Platon despre
stat și despre ideea de dreptate. Republica sau Politeia nu înseamnă, la Platon, stat, ci formă de
guvernare iar forma sa de adevăr este redată prin prisma convingerilor sale.

Bibliografie:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon

Platon – Opere VI, Editura Științifică și Enciclopedică București,1989

Al. Posescu , Platon filosofia dialogurilor, Editura Științifică București,1971

Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Editura Politică București, 1988