Beruflich Dokumente
Kultur Dokumente
a) Caracterul patrimonial
Raporturile juridice de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică „sunt prin excelenţă raporturi patrimoniale care se stabilesc între
participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe”. Este de precizat că
drepturile privind anumite atribute de identificare ale participanţilor la aceste
raporturi, care în dreptul comun au caracter personal - nepatrimonial - când
aparţin unui subiect al raporturilor comerciale internaţionale dobândesc un
caracter patrimonial (de exemplu, forma numelui comercial, adică firma, emblema,
sediul comercial).
Prin reglementări exprese, încălcarea acestor drepturi este apărată printr-o
acţiune patrimonială, putând să îmbrace: 1. forma acţiunii în contrafacere de
concurenţă neloială sau 2. forma acţiunii în daune.
b) Caracterul comercial
Caracterul comercial defineşte raporturile care izvorăsc din fapte şi acte de
comerţ, aşa cum sunt definite de codul comercial.
Pentru a şti dacă un raport juridic are caracter comercial în relaţiile
internaţionale trebuie cercetate normele sistemului de drept naţional aplicabile - lex
causae, potrivit normelor de drept internaţional privat. Astfel, pentru caracterul
civil sau comercial al unui contract se va interoga lex contractus.
c) Caracterul internaţional
Acest caracter constă în existenţa unuia sau mai multor elemente de
extraneitate.
Convenţiile internaţionale stipulează pentru definirea caracterului
internaţional al raporturilor juridice care constituie obiectul dreptului comerţului
internaţional:
un criteriu subiectiv, adică părţile, persoane fizice sau juridice, să aibă domiciliul sau
sediul în state diferite;
un criteriu obiectiv, în sensul că marfa, lucrarea, serviciul, în general bunul care face
obiectul raportului juridic, să se afle în tranzit internaţional, ceea ce presupune că, în
procesul derulării raportului juridic, bunul trebuie să treacă cel puţin o frontieră.
În afara celor două criterii, Legea nr. 105 din 1992 stipulează reşedinţa
pentru persoanele fizice şi fondul de comerţ pentru persoanele juridice. În baza
acestor reglementări, un contract de vânzare-cumpărare poate fi socotit
internaţional şi în situaţia în care una din cele două societăţi comerciale îşi are
numai fondul de comerţ, nu şi sediul, într-un alt stat şi, în consecinţă, contractului îi
poate fi aplicată Legea statului pe teritoriul căruia se află fondul de comerţ.
De asemenea, se consideră întrunite cerinţele internaţionalităţii în situaţiile
în care: 1. încheierea, 2. modificarea, 3. executarea actului juridic are loc în
străinătate sau 4. dacă prestaţia caracteristică care face obiectul obligaţiei se
desfăşoară în străinătate.
Concurenţa neloială
Orice fapt sau act contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială
internaţională se constituie într-o concurenţă neloială.
Concurenţa neloială se caracterizează prin:
folosirea unor mijloace reprobabile în activitatea comercială;
săvârşirea unor acte discutabile în atragerea clientelei.
Constituie un act de concurenţă neloială, orice act de concurenţă „contrar
uzanţelor cinstite în materie industrială sau comercială”.
C. Principiul bunei-credinţe
Buna credinţă a fost şi este invocată, clamată cu insistenţă, subliniindu-se, de
regulă argumentat importanţa pe care o are pentru finalizarea schimburilor de mărfuri şi
servicii în condiţii reciproc avantajoase. „Convenţiile trebuie respectate cu bună-
credinţă” - se stipulează în mod expres în Codul civil român.
În tranzacţiile comerciale internaţionale concurenţa are un rol important în
obţinerea beneficiilor (profitului). După cum am văzut însă, „libertatea de concurenţă îşi
are limita în obiceiurile comerciale cinstite”, care presupun buna-credinţa. Aceasta
obligă partenerii schimburilor comerciale internaţionale să respecte un minimum de
moralitate.
Izvorul dreptului internaţional este forma prin care conţinutul perceptiv al normei
de drept devine regula de conduită, impunându-se ca model de urmat în relaţiile
comerciale internaţionale. Normele juridice, care în totalitatea lor alcătuiesc ansamblul ce
formează dreptul comerţului internaţional, aparţin în parte ordinii juridice internaţionale,
iar în parte celei naţionale a statelor membre ale Comunităţii de Naţiuni. De aici rezultă
necesitatea unei distincţii între izvoarele naţionale şi cele internaţionale.
Convenţiile bilaterale
Aceste convenţii îmbracă în cele mai multe cazuri forma tratatului sau a acordului
internaţional. Statele recurg la una din cele două forme în funcţie de drepturile şi
obligaţiile pe care vor să le stipuleze şi de clauzele pe care urmează să le convină:
a) Tratatul comercial
Aceste tratate se încheie de obicei în domenii de interes comercial reciproc între
cele două părţi cum sunt: transportul mărfurilor, tranzitul, regimul vamal etc. Printre
clauzele cele mai importante ale tratatului comercial se numără clauza naţiunii celei mai
favorizate şi clauza regimului naţional.
b) Acordul comercial
Aceste acorduri sunt numite „acorduri comerciale şi de plăţi” datorită faptului că
în mod obişnuit sunt stipulate nu numai schimburile de mărfuri, ci şi modalităţile de
plată. Acordul comercial cuprinde: categoriile de mărfuri ce fac obiectul schimburilor,
termenele şi modalităţile de contractare, nivelul preţurilor, reglementările vamale etc.
Prin acordurile comerciale încheiate pe perioade lungi se pot conveni condiţiile
aprovizionării cu materii prime, energie şi alte materiale necesare bunei funcţionări a
economiei naţionale.
c) Alte forme ale înţelegerilor
valabile este necesară aprobarea acestora de către organele competente ale celor
două ţări.
Înţelegerile bilaterale, indiferent de forma pe care o îmbracă reprezintă un mijloc
eficient pentru formarea şi dezvoltarea unor norme de drept ale comerţului internaţional
în exercitarea atributelor suverane ale statelor. În concluzie, convenţiile bilaterale, ca
izvoare ale dreptului comerţului internaţional acoperă o sferă întinsă a raporturilor
comerciale între state, cuprinzând diferite domenii cum sunt comerţul, navigaţia, relaţiile
financiare etc.
Convenţiile multilaterale
Convenţiile multilaterale sintetizează tendinţele şi orientările comerţului mondial,
urmăresc eliminarea suprapunerilor şi contradicţiilor din reglementările existente şi
promovează un drept substanţial sau material uniform.
Aceste convenţii pot avea caracter regional (de exemplu, Tratatul de la Maastricht
- 1992) sau caracter mondial (de exemplu Carta Naţiunilor Unite).
Convenţiile multilaterale, ca şi cele bilaterale constituie un izvor de drept al
comerţului internaţional în cazul în care reglementează raporturi comerciale
internaţionale. În practică, însă, asemenea reglementări se regăsesc şi în convenţii care
privesc relaţiile politice, culturale etc.
CAPITOLUL III
Comercialitatea
În termeni generali, comercialitatea desemnează calitatea unui raport juridic de a
fi comercial. În mod concret, comercialitatea se defineşte în dreptul intern al fiecărei ţări,
ea fiind determinată în raport de criteriile stabilite în acest sens de sistemul de drept
respectiv. Caracterul comercial defineşte raporturile care izvorăsc din fapte şi acte de
comerţ, aşa cum sunt definite de Codul comercial ca fiind „cumpărăturile de producte sau
mărfuri spre a se revinde”; vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri şi
vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit; cumpărările sau vânzările de
părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale; orice întreprindere de furnituri.
Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt
supuşi, în ceea ce priveşte acest act, legii comerciale. Pentru a şti dacă un raport juridic
are caracter comercial în relaţiile internaţionale, trebuie cercetate normele sistemului de
drept naţional aplicabile - lex causae, potrivit normelor de drept internaţional privat.
Internaţionalitatea
Raporturile comerciale care se nasc sub imperiul legilor naţionale şi îşi consumă,
existenţa juridică pe teritoriul naţional rămân indiferente pentru dreptul comerţului
internaţional. Pentru ca un raport comercial să dobândească aderenţe internaţionale
trebuie să aibă în conţinutul lui, pe lângă atributul comercialităţii, şi un element de
internaţionalitate care îi conferă atributul internaţionalităţii. În concluzie, caracterul
internaţional constă în existenţa unuia sau mai multor elemente de extraneitate.
Sunt unele raporturi comerciale care se nasc sub imperiul legilor naţionale,
consumându-şi viaţa juridică în interiorul ţării, cu toate că sunt în legătură cu comerţul
exterior. Este vorba de mărfurile care se produc în interiorul ţării cu scopul de a fi
exportate, deci să facă obiectul unei activităţi comerciale cu străinătatea. Ele au - sub
aspect juridic - un caracter intern, fiind reglementate de normele de drept naţional.
Sunt raporturi comerciale, cum este un act de vânzare-cumpărare intern, căruia i
se adaugă un element de extraneitate (de exemplu, un străin cumpără un obiect dintr-un
magazin sau închiriază un autoturism) care nu devine, prin acest element, o vânzare
internaţională.
Pentru definirea: caracterului internaţional al raporturilor juridice, convenţiile
internaţionale stipulează:
un criteriu subiectiv, în sensul că părţile să aibă domiciliul sau sediul în state diferite;
un criteriu obiectiv, în sensul că bunul care face obiectul raportului juridic să se afle în
tranzit internaţional, adică în procesul derulării raportului juridic, bunul să treacă cel
puţin o frontieră. Criteriul obiectiv este stipulat de regulă în convenţiile internaţionale din
domeniul transporturilor.
Aşadar, un raport juridic are caracter internaţional dacă, în momentul încheierii
contractului, părţile contractante îşi au sediul în state diferite; dacă o parte nu are sediu,
se va avea în vedere reşedinţa sa obişnuită. Naţionalitatea părţilor nu este luată în
considerare.
În afara celor două criterii. Legea nr.105/1992 stipulează ca un contract de
vânzare-cumpărare poate fi considerat internaţional şi în situaţia în care una din cele două
părţi îşi are numai fondul de comerţ, nu şi sediul într-un alt stat şi contractului îi poate fi
aplicată legea statului pe teritoriul căruia se află fondul de comerţ.
De asemenea se consideră întrunite cerinţele internaţionalităţii în situaţiile în care:
1. încheierea; 2. modificarea; 3. executarea actului juridic are loc în străinătate sau 4.
dacă prestaţia caracteristică, care face obiectul obligaţiei se desfăşoară în străinătate.
Definiţie
Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional poate fi definit ca fiind
ansamblul drepturilor dobândite de subiectul activ şi obligaţiilor asumate de subiectul
pasiv privind activitatea de comerţ internaţional pe care urmează să o desfăşoare. Aceste
drepturi şi obligaţii, între care există o corelaţie, trebuie să fie în concordanţă cu normele
de drept ale comerţului internaţional care guvernează materia ce face obiectul raportului
juridic respectiv.
Comerţul internaţional este exercitat de către persoane fizice şi juridice care sunt
comercianţi. În temeiul Codului comercial român „sunt comercianţi aceia care fac fapte
de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”. Statul,
judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comerciant. Orice persoană care face
accidental o operaţiune de comerţ nu este considerată comerciant.
În baza Codului comercial este considerat comerciant acea persoană, fizică sau
juridică:
care exercită acte obiective de comerţ;
care din executarea actelor şi-a făcut o profesie obişnuită;
care acţionează în nume propriu şi practică comerţul cu scopul de a obţine beneficii.
Atât comercianţii persoane fizice, cât şi comercianţii persoane juridice, exercitând
în temeiul legii acte de comerţ sunt subiecte ale raportului juridic comercial.
Statele, organizaţiile interguvernamentale nu au şi nu pot avea calitatea de
comerciant. Cu toate acestea atât statele, cât şi o parte din instituţiile interguvernamentale
participă la unele raporturi de comerţ internaţional.
Persoanele fizice şi juridice care nu sunt comercianţi pot executa acte de comerţ,
participând la raporturile juridice comerciale dacă au capacitate deplină de exerciţiu, dar
această participare, fiind accidentală, nu le conferă calitatea de comerciant.
În concluzie, la raporturile juridice comerciale participă şi alte persoane fizice sau
juridice care nu au calitatea de comerciant.
Comerţul internaţional este exercitat de către persoane fizice şi juridice care sunt
comercianţi.
În baza Codului comercial, este considerat comerciant acea persoană fizică sau
juridică care:
exercită acte obiective de comerţ prin natura sau forma lor;
din exercitarea actelor de comerţ şi-au făcut profesia lor obişnuită (cotidie et continue
exercere qui non quidem semel et raro, sed frequenter et saepius mercani consuevit);
deci, este vorba despre exercitarea continuă, sistematică, permanentă a actelor de
comerţ;
acţionează în numele său, asumându-şi toate riscurile implicate prin actele de comerţ pe
care le efectuează;
exerciţiul comerţului se face în scop de a obţine beneficii, de a câştiga.
Capacitatea de a fi comerciant
Reglementarea capacităţii de a fi comerciant nu are caracter unitar pe plan
internaţional. În baza principiului libertăţii comerţului „oricine ar putea exercita orice
comerţ”. Cu toate acestea, în toate ţările sunt stipulate condiţiile în care unei persoane i se
acordă posibilitatea de a exercita un comerţ. Aceste condiţii se referă la: a) protecţia
interesului general, b) a intereselor altor profesiuni şi c) a intereselor clienţilor.
Persoana fizică - pentru a fi comerciant - trebuie să aibă capacitate de folosinţă şi
de exerciţiu.
Firma comercială
În reglementările mai multor state, firma este definită drept „numele cu care
comerciantul semnează” şi sub care „îşi derulează afacerea”. Comerciantul are libertatea
să-şi aleagă denumirea firmei, având obligaţia să o înscrie în registru de comerţ, în cazul
în care denumirea aleasă diferă de numele său adevărat.
Comerciantul persoană fizică, este obligat să-şi înscrie numele şi prenumele - în
întregime sau prin prescurtare (de pildă, comerciantul se numeşte Virgil Nicorescu).
Firma individuală trebuie să cuprindă acest nume în întregime sau prescurtat, (de
exemplu, VN - import-export), dacă operaţiunile sunt de import - export. Deci, firma
trebuie să precizeze cine este comerciantul şi care este felul comerţului.
3. Societăţile comerciale
Societăţile transnaţionale
Noţiune. Trăsături distinctive
Societăţile transnaţionale sunt acele societăţi comerciale care: a) constituie pe
baza unor elemente fără caracter naţional - provenienţa capitalului; sedii principale în
state diferite; b) nu au o legătură juridică cu un stat anumit.
Principalele trăsături distinctive sunt:
capitalul lor este naţional sau multinaţional;
au o structură internaţională distinctă, care le deosebeşte de vechile monopoluri;
îşi extind activităţile de producţie şi comercializare pe mai multe pieţe, printr-o strategie
globală, bazată pe studii aprofundate aduse la zi în mod permanent;
nu se află sub incidenţa unor anumite legi naţionale, datorită structurării şi funcţionării
concomitente în mai multe ţări;
litigiile ce pot să apară nu sunt în competenţa.
Regim juridic
Companiile transnaţionale se constituie şi funcţionează sustrăgându-se regimului
juridic naţional al statelor, instituindu-şi principii şi norme acceptate de părţile
contractante, aplicabile în derularea tranzacţiilor lor comerciale.PA BM
Introducere
Falimentul ca justiţie juridică complexă, presupune abordări diferite atât din
planul naţional al reglementării, cât şi din cel internaţional. Prin prisma comerţului
internaţional, se pot constata aspectele comune ale falimentului şi se pot propune măsuri
de armonizare a reglementărilor. În acest scop este necesar a stabili domeniul dreptului
comerţului internaţional, situaţia actuală a României în contextul european şi
reglementarea internaţională a falimentului.
b) Obiectul Convenţiei
Convenţia a stabilit în art. 1 paragraf 2 următoarele obiective:
exercitarea în alte state, de către judecătorul sindic, a puterilor sale în ceea ce priveşte
administrarea patrimoniului debitorului;
deschiderea de falimente secundare în alte ţări membre ale Convenţiei;
informarea creditorilor rezidenţi în alte state şi prezentarea creanţelor lor.
c) Noţiunea de sindic
Termenul de sindic este definit de art. 1 paragraf 3, precizându-se că acesta nu
poate fi decât o persoană fizică sau un organism numit de o instanţă judiciară sau altă
autoritate competentă, a cărui funcţie este de a administra sau de a lichida bunurile
falimentului ori de a salva averea debitorului, inclusiv realizarea unei reglementări
judiciare, a unui concordat preventiv, a unui sechestru sau a unei soluţii amiabile.
Numele specifice în fiecare ţară pentru sindic sunt enumerate în Anexa B la
Convenţie.
În acelaşi paragraf este definit şi termenul de „desesizare”, ca însemnând
transferul puterilor debitorului către un sindic privitor la patrimoniul său, cu excluderea
altor persoane.
Sindicul trebuie să-şi demonstreze calitatea potrivit art. 2, în procedurile deschise
în alte ţări membre la Convenţie, prin prezentarea unei copii certificate de pe decizia de
numire. Certificatul nu este supus legalizării ori formalităţilor prevăzute de Convenţia de
la Haga din 5 octombrie 1961.
Calitatea de sindic şi puterile acestuia sunt recunoscute de plin drept atâta timp cât
nu există o contestare (art. 12).
g) Falimentul secundar
Falimentul secundar - reglementat în capitolul III este o procedură întemeiată pe
un faliment principal, declanşat într-o ţară membră la Convenţie, contra aceluiaşi debitor,
fără a mai fi necesară dovada insolvabilităţii (art. 16).
Falimentul secundar este supus regulilor legislaţiei în vigoare din ţara unde se află
bunurile, dar el este condiţionat de existenţa unui faliment principal. Pe cale de
consecinţă sunt supuse legii forului, cu titlu de exemplu, următoarele aspecte dacă acea
lege le reglementează:
competenţa locală a tribunalului, formalităţile şi procedura;
efectele falimentului asupra debitorului şi a averii sale;
cheltuielile, privilegiile şi datoriile alimentare ale falitului;
prezentarea creanţelor, verificarea şi admiterea lor;
continuarea activităţii.
Dreptul de a cere deschiderea unui faliment secundar revine sindicului
falimentului principal care urmăreşte aducerea la masa falimentului principal a
rezultatului lichidării din falimentul secundar. Acest drept mai aparţine persoanelor şi
organelor autorizate în baza legii naţionale asupra falimentului.
Actele şi faptele de comerţ se pot defini ca fiind acele acte şi fapte juridice care
conţin elemente de extraneitate, prin care se realizează o interpunere în circulaţie a
bunurilor şi serviciilor cu intenţia de a obţine un profit.
2. Elemente definitorii
3. Criteriul comercialităţii
Pentru a defini actele şi faptele săvârşite drept comerciale este esenţial ca ele să
întrunească criteriul comercialităţii.
a) Realizarea profitului - scop direct
Realizarea profitului caracterizează actele comerciale, inclusiv cele din domeniul
comerţului internaţional, Operaţiunile comerciale, schimburile din comerţul internaţional
se efectuează în scopul direct al obţinerii de beneficii, de profit.
Contractul de comerţ internaţional este acordul de voinţă realizat de doi sau mai
mulţi subiecţi participanţi la comerţul internaţional din state diferite în scopul de a crea,
modifica sau stinge un raport juridic de comerţ internaţional şi are ca trăsături specifice
comercialitatea şi internaţionalitatea.
2. Caractere specifice
în principiu contractul trebuie încheiat în scris dar unele acte normative şi Convenţia de la
Viena consideră că e suficientă şi forma orală;
forma este consensuală;
potrivit legii române, contractul de comerţ internaţional este valabil dacă a fost respectată
legea fondului (lex voluntatis) sau legea de la locul încheierii contractului. În cazul în
care contractul a fost încheiat prin corespondenţă, între absenţi acesta este valabil
dacă a fost respectată legea unuia dintre statele unde îşi află sediul una din părţi;
limba contractului: părţile contractante stabilesc, prin consens, dacă contractul este
redactat în două limbi diferite având acelaşi conţinut. De obicei se alege o limbă de
circulaţie internaţională.
capacitatea: - este generată de legea naţională a persoanei fizice (lex patrie); pentru
persoana juridică - legea este legea sediului social real (art. 40 din Legea 52);
consimţământul: - să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte, să fie exteriorizat şi să
provină de la o persoană cu discernământ. Acesta nu trebuie să fie viciat de eroare,
dol, violenţă, leziune;
obiectul contractului - este reprezentat de conduita sau prestaţia părţilor;
cauza - trebuie să fie licită şi morală.
Negocierea
Negocierea contractului este un proces organizat de comunicare între doi sau mai
mulţi parteneri, aflaţi în state diferite ce urmăresc adoptarea progresivă şi apoi alinierea
poziţiilor acestora pentru realizarea unei înţelegeri şi încheierea unui contract ce
materializează voinţa acestora.
Negocierea nu este o etapă absolut necesară pentru formarea unui contract
comercial. Ea poate lipsi uneori, cu desăvârşire, iar alteori să fie obligatorie şi de lungă
durată.
Iniţiativa dialogului contractual poate aparţine atât exportatorului, cât şi
importatorului. Iniţiativa exportatorului se poate materializa de regulă, sub forma unei
oferte publicitare la care importatorul poate răspunde printr-o scrisoare de intenţie ce ia
forma unei cereri de ofertă. Aceasta exclude orice angajament juridic al importatorului.
Iniţiativa importatorului pentru un dialog contractual constă într-o cerere de ofertă
adresată exportatorului dintr-o ţară străină.
Atât oferta publicitară, cât şi cererea de ofertă au rolul de a pregăti terenul pentru
negocieri, au un caracter facultativ şi sunt fără consecinţe juridice.
Stabilirea legăturilor cu partenerii externi se poate face în mai multe moduri,
adică contracte directe prin intermediar sau prin corespondenţă.
În cazul contractelor directe prin intermediar părţile sunt prezente faţă în faţă şi
negociază gradat clauzele contractuale. Ele pot discuta deschis şi detaliat făcându-şi
cunoscute unul altuia dorinţele, preferinţele sau pretenţiile referitoare la conţinutul şi
executarea contractului.
În procesul de negocieri un rol important îl deţine disponibilitatea partenerilor la
concesii şi compromisuri.
Concesia este renunţarea unilaterală făcută de una din părţi cu privire la o anumită
poziţie susţinută în cursul tratativelor, în scopul de a ajunge la înţelegere.
Compromisul este acordarea de concesii reciproce de către parteneri pentru a
debloca şi uşura asigurarea la o înţelegere. În timpul negocierilor se poate conveni un
acord de negocieri sau un acord de principiu.
Acordul de principiu este un contract ce obligă părţile în a negocia cu seriozitate
viitorul contract, care cu toate că nu obligă partenerii în a ajunge la un acord poate atrage
răspunderea contractuală datorită neseriozităţii şi comportamentului necorespunzător al
uneia dintre părţi.
Obligaţia de a negocia nu se confundă cu obligaţia de a încheia contractul.
În timpul tratativelor, părţile au următoarele obligaţii;
obligaţia de a se informa pe el însuşi cu privire la toate aspectele ce trebuie cunoscute,
dată fiind calitatea de profesionist;
obligaţia de a-1 informa pe partener cu privire la toate elementele pertinente ale
contractului şi a furniza toate informaţiile pe care le posedă şi care pot fi determinante în
hotărârea de încheiere a contractului;
obligaţia de a sfătui partenerul, de a-1 consilia în alegerea produsului sau serviciului cel
mai adecvat nevoilor sale particulare;
obligaţia de loialitate faţă de partener;
să nu uzeze în scop personal de informaţiile primite de la partener şi să nu le divulge
concurenţei acestuia;
să nu păstreze tăcerea asupra unor informaţii care ar putea fi determinante pentru
parteneri în adoptarea unei hotărâri (dol prin reticenţă).
În cadrul negocierilor, părţile schimbă între ele diverse documente pregătitoare
ale contractului ce poartă denumirea generică de scrisori de intenţie sau
memorandumuri.
Rezultatul negocierilor, în general, se concretizează într-un contract definitiv care
se semnează de către părţi.
Uneori rezultatul negocierii este un acord de principiu sau negociere ce obligă
părţile doar a negocia şi nu de a încheia contractul.
Alteori, rezultatul negocierii poate fi o promisiune unilaterală sau bilaterală de
contract, adică o convenţie prin care promitentul o angajează faţă de beneficiar, să
încheie în termenul stabilit un contract ale cărui elemente (obiect şi preţ) sunt stabilite
prin acest acord.
Promisiunea de contract se mai numeşte şi antecontract.
Promisiunea unilaterală de a contracta nu conduce la transmiterea dreptului de
proprietate, astfel încât dacă promitentul înstrăinează bunul unui terţ de bună credinţă
vânzarea este valabilă şi beneficiarul are drept la despăgubire. Numai dacă terţul-
cumpărător este de rea credinţă, beneficiarul va putea cere anularea vânzării pentru
fraudă.
Teorii
Teoria emisiunii acceptării - contractul se consideră încheiat când destinatarul
ofertei a semnat acceptarea (Japonia, Brazilia);
Teoria expedierii acceptării - contractul se consideră încheiat când acceptarea este
expediată - data poştei (Marea Britanie, SUA, Franţa);
Teoria recepţiei - contractul se consideră încheiat din momentul receptării,
acceptării de către ofertant, adică la momentul în care acceptarea soseşte la sediul
ofertantului (Germania, Belgia);
Teoria informării - consideră contractul încheiat în momentul în care ofertantul ia
efectiv cunoştinţă de acceptare. Această teorie este consacrată în Codul comercial
român, art. 35.
În practică, se aplică o teorie amestecată şi se prezumă că acceptarea a ajuns la
cunoştinţa ofertantului în momentul recepţionării ei.
Există situaţia când acceptarea nu este explicită şi executarea contractului ţine loc
de acceptare. O asemenea acceptare poate avea loc numai în prezenţa a trei condiţii
cumulative:
ofertantul să fi cerut executarea imediată a contractului;
ofertantul să nu fi impus un răspuns de acceptare prealabil;
răspunsul prealabil de acceptare să nu fi fost necesar nici după natura contractului.
Oferta este o propunere adresată uneia sau mai multor persoane de a încheia un
contract în anumite condiţii.
Condiţiile ofertei:
să fie fermă (simpla acceptare să ducă la încheierea contractului);
să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate;
să fie precisă şi completă;
să nu fie ambiguă.
Oferta poate să provină de la exportator, dar şi de la importator, însă în acest caz
poartă numele de comandă. Ea poate fi revocată până în momentul când aceasta ajunge la
destinatar.
Acceptarea ofertei este o manifestare unilaterală de voinţă prin care destinatarul
ofertei îşi declară adeziunea deplină şi necondiţionată la termenii ofertei.
Condiţiile acceptării:
să fie necondiţionată. Acceptarea condiţionată sau limitată constituie, conform art. 39 din
C. com. un refuz al primei oferte şi are valoare de contraofertă;
să fie neîndoielnică, adică să rezulte din manifestarea de voinţă expresă exteriorizată;
să fie realizată în termenul de valabilitate precizat în ofertă. Dacă acesta nu este precizat
se ia în considerare un termen rezonabil.
Acceptarea poate fi retrasă până la momentul când aceasta ajunge la ofertant.
Acceptarea tardivă nu conduce la încheierea contractului. Totuşi, ofertantul poate primi
acceptarea tardiv (să o considere valabilă) cu condiţia să-1 anunţe pe acceptant de
aceasta.
Clauze necesare
Contractul trebuie să cuprindă următoarele clauze referitoare la:
identificarea părţilor şi a reprezentanţilor lor;
obiectul contractului;
cantitatea şi calitatea mărfii;
garanţiile privind calitatea, condiţii de ambalare, marcare, transport;
durata contractului;
termenele şi locul de executare a obligaţiilor;
modul de recepţie şi rezolvare a reclamaţiilor pentru lipsuri cantitative sau calitative;
modalităţi şi instrumente de plată;
asigurarea mărfii.
Identificarea şi determinarea mărfii se face prin:
denumirea exactă şi completă pentru a înlătura orice fel de confuzie;
cantitatea mărfurilor se identifică prin folosirea unităţilor de măsură în funcţie de uzanţele
cu privire la măsurile şi greutăţile de pe piaţa clientului importator.
În contract trebuie să se prevadă locul unde va fi determinată cantitatea şi
documentul constatator al cantităţii expediate. Determinarea cantităţii se face, de obicei,
la locul de expediere al mărfii, dar se poate conveni ca determinarea acesteia să se facă la
locul de deschidere. De asemenea se poate conveni să se facă o dublă determinare, la
locul de expediere şi la locul de destinaţie.
Dacă nu se poate stabili cu exactitate cantitatea mărfii, atunci în contract se înscrie
cu o anumită aproximare indicându-se toleranţa admisă (în procente sau unităţi de
măsură):
calitatea mărfii se determină printr-o clauză expresă în contract prin mai multe metode;
descrierea detaliată a caracteristicilor tehnice;
mostre, modele, eşantioane, etaloane (au funcţia de a informa clientul asupra calităţii
mărfii, iar la livrarea acesteia joacă rolul de probe pentru verificarea îndeplinirii
obligaţiilor contractuale cu privire la calitate);
tipuri şi denumiri uzuale (STAS, ISO 9001, ISO 9002);
mărci de fabrică, comerţ sau serviciu;
determinarea cantităţii pe baza vizionării: „văzut şi plăcut”, după degustare;
determinarea calităţii prin utilizarea unei formule sau cauze consacrate: „TQL”.
În ceea ce priveşte răspunderea vânzătorului cu privire la respectarea condiţiilor
de calitate şi cantitate a mărfii se consideră că el nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală
în următoarele situaţii:
a emis o cantitate mai mare sau mai mică decât cea prevăzută în contract;
a livrat o altă marfa, o altă specie decât cea prevăzută în contract;
marfa nu posedă calităţile necesare pentru utilizare comercială;
în acest caz, cumpărătorul trebuie să anunţe pe vânzător în cel mai scurt timp şi să-1
invite la faţa locului pentru a constata starea mărfii. Cumpărătorul poate cere repararea
deficienţelor cu clauzele contractului, penalizări de întârziere, să ceară rezoluţiunea
contractului cu restituirea prestaţiilor sau numai reducerea preţului proporţional cu
deficienţele constatate.
BAIA MARE
Ambalarea şi marcarea
Trebuie menţionat expres felul acesteia şi dacă aceasta trece sau nu în proprietatea
cumpărătorului, dacă rămâne în proprietatea vânzătorului, termenul de returnare şi cine
suportă cheltuielile operaţiunii.
Retur la preţul ambalajului, în contract se menţionează una din următoarele
clauze:
„NETO” - costul ambalajului este inclus în preţul mărfii:
„NETO + ambalajul” - costul ambalajului este calculat separat de cel al mărfii;
„BRUTO NETO” - ambalajul va fi calculat la preţul unitar al mărfii.
Marcarea va preciza conţinutul, limba şi codul marcajului. Marcajul poate fi
special pentru mărfurile care solicită o manifestare atentă, poate fi original pentru marfa
care rămâne în ambalajul producătorului sau neutru pentru mărfurile al căror ambalaj nu
poartă nici un semn distinctiv care să ateste ţara de origine a mărfii.
Clauze generale
Clauza referitoare la legea aplicabilă;
Clauza compromisorie;
Clauza referitoare la răspunderea contractanţilor şi interpretarea raportului juridic
obligaţional (clauze suspensive, clauza rezolutorie, clauza penală, clauze limitative,
clauze de forţă majoră).
1. Clauza referitoare la legea aplicabilă. Conform cu principiul „lex voluntatis”
părţile sunt libere să stipuleze în contractul lor o clauză prin care să desemneze sistemul
de drept aplicabil contractelor privind aspectele de fond şi efectele acestuia.
Facultatea părţilor de a face o alegere a dreptului decurge din principiul libertăţii
convenţiei.
2. Clauza compromisorie (clauza de arbitraj) este stipulată frecvent în contractele
de comerţ internaţional şi exprimă voinţa comună a părţilor ca în cazul unui eventual
litigiu ce ar apărea între ele, cu referire la diferite aspecte ale raportului juridic
obligaţional pe calea arbitrajului.
Uneori părţile stabilesc în prealabil o clauză de conciliere amiabilă.
Desigur, nici clauza de arbitraj nici cea de conciliere nu sunt strict necesare în
conţinutul contractului, dar prezenţa lor constituie un element benefic.
3. Clauza referitoare la răspunderea contractanţilor şi interpretarea raportului
juridic obligaţional
Clauzele suspensive amână executarea contractului până la îndeplinirea unor
cerinţe convenite de către părţi, ca de exemplu: plata rambursului, deschiderea creditului,
avalizarea cambiei, obţinerea licenţelor de import sau export, alte autorizaţii.
Clauza rezolutorie permite desfiinţarea retroactivă a contractelor şi repunerea
părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum).
Clauza penală orice clauză contractuală potrivit căreia debitorul este ţinut să
plătească cu titlu de pedeapsă o sumă de bani ori să îndeplinească el o prestaţie dacă nu
execută sau execută necorespunzător sau întârzie obligaţiile ce îi revin. Clauzele penale
sunt utilizate în contractul de vânzare, prestări servicii, de împrumut, de transport.
Clauze limitative de răspundere. Potrivit principiului libertăţii contractuale, părţile
pot să includă, în contractul pe care îl încheie, stipulaţii prin care să degreveze parţial
răspunderea debitorului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţilor asumate. Se utilizează
în contractul de vânzare-cumpărare, transport, leasing, de împrumut etc.
Clauza de forţă majoră. În cazul în care un eveniment imprevizibil şi
insurmontabil (calamităţi naturale, evenimente social-politice, războaie, greve) intervine
în derularea unui contract, acestea de obicei se suspendă, urmând ca el să continue după
perioada de suspendare în noile condiţii care vor fi negociate între timp.
Dacă părţile nu se învoiesc cu privire la reluarea raporturilor contractuale ele sunt
eliberate, dezlegate de obligaţiile contractuale.
În situaţia apariţiei evenimentului de forţă majoră, partea afectată trebuie să
notifice de urgenţă partenerului intervenţia acestei împrejurări.
Notificarea este necesară pentru ca partenerul să poată lua măsuri în scopul
diminuării prejudiciului pe care îl suferă în lipsa notificării de urgenţă a forţei majore se
datorează despăgubiri în funcţie de paguba suferită.
Caracteristici
Contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri are următoarele
caracteristici juridice comune: a) un contract sinalagmatic, bilateral; b) un contract, cu
titlu oneros; c) un contract comutativ.
Dar contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri are caracteristici
juridice specifice cum sunt caracterul comercial şi caracterul internaţional.
Forma contractului
Convenţia de la Viena stipulează reguli exprese cu privire la forma contractului,
precizând că acesta nu trebuie să fie încheiat nici constatat în scris şi „nu este supus nici
unei alte condiţii de forme”
În baza articolului 29 din Convenţie, un contract „poate fi modificat sau reziliat
prin acordul părţilor”.
Un contract scris care conţine o dispoziţie ce stipulează că orice modificare sau
reziliere amiabilă trebuie făcută în scris „nu poate fi modificat sau reziliat în mod amiabil
într-o altă formă”.
Proba contractului
Potrivit articolului 11 din Convenţie, contractul „poate fi probat prin orice
mijloace, inclusiv prin martori”.
Încheierea contractului
Momentul încheierii contractului este acela „în care acceptarea unei oferte
produce efecte”.
Convenţia stipulează momentele în care acceptarea îşi produce efectele: a) cel al
recepţiei, când acceptarea parvine ofertantului; b) cel al realizării acordului de voinţă
între părţi; c) cel în care actul de acceptare tacită a fost îndeplinit.
I. Efectele contractului:
a) Obligaţiile vânzătorului
Obligaţiile vânzătorului sunt 1. predarea mărfii; 2. transmiterea proprietăţii asupra
acesteia şi 3. remiterea documentelor referitoare la marfa.
Predarea mărfii. Obligaţia vânzătorului de predare constă în:
remiterea mărfurilor primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului;
în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului;
în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în locul în care părţile ştiau că se
găseau sau trebuiau fabricate ori produse sau în locul în care vânzătorul avea sediul
în momentul încheierii contractului.
Termenul predării mărfii
Vânzătorul este obligat să predea mărfurile la data fixată prin contract, dacă în
contract s-a stabilit o asemenea dată sau data este determinată prin referire la contract.
Vânzătorul este obligat să predea mărfurile în orice moment în cursul perioadei de
timp fixată prin contract sau determinabilă prin referire la contract în afara cazului în care
din împrejurări nu rezultă că alegerea datei nu revine cumpărătorului.
În toate celelalte cazuri, vânzătorul este obligat să predea mărfurile „într-un
termen rezonabil, calculat de la încheierea contractului”.
Termenul predării mărfurilor poate fi determinat (cert) sau determinabil
(indicativ), riguros, ferm, sau simplu. Predarea mărfii - după felul termenului - poate fi
promptă; la termen; imediat ce este gata sau este posibil să fie predată.
Conformitatea mărfii. Vânzătorul este obligat să predea mărfuri a căror cantitate,
calitate şi tip corespund celor prevăzute în contract.
Vânzătorul nu este răspunzător de o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o
cunoştea sau nu se putea să nu o cunoască în momentul încheierii contractului.
Răspunderea vânzătorului pentru lipsa de conformitate
Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care există în
momentul transmiterilor riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare
decât ulterior.
În baza Convenţiei, vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate
care apare după momentul transmiterii riscurilor către cumpărător cu condiţia ca acestea
să fie imputabile neexecutării oricărei obligaţii ce îi revine.
În cazul predării anticipate a mărfii, vânzătorul are dreptul - până la data
prevăzută în contract - să livreze partea sau cantitatea lipsă ori să predea mărfuri noi, care
să înlocuiască mărfurile neconforme cu contractul fie să repare orice lipsă de
conformitate a mărfurilor cu condiţia ca exercitarea acestui drept să nu cauzeze
cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile. În acest caz,
cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune - interese, în temeiul prevederilor
Convenţiei.
Obligaţia vânzătorului de a preda mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a
unui terţ. Vânzătorul are obligaţia să predea mărfurile de orice drept sau pretenţie a unui
terţ, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiţii.
În cazul în care dreptul invocat de terţ este întemeiat pe un drept de proprietate,
este admisă posibilitatea cumpărătorului de a prelua mărfurile, dacă ambele părţi au
încheiat contractul în cunoştinţă de cauza.
Vânzătorul nu este ţinut de această obligaţie dacă:
în momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoştea sau nu putea să ignore
existenţa dreptului sau a pretenţiei:
dreptul sau pretenţia rezultă din faptul vânzătorului de a se fi conformat planurilor
tehnice, desenelor, formulelor sau altor specificaţii analoge furnizate de cumpărător.
Emiterea documentelor referitoare la marfă.
Dacă vânzătorul este obligat să remită documentele referitoare la mărfuri, el este
ţinut să execute această obligaţie la momentul, la locul şi în forma prevăzută în contract.
În cazul în care în contract nu s-a stabilit felul documentaţiei pe care vânzătorul
urma să o predea cumpărătorului şi nici modalitatea şi termenul de predare a acesteia,
vânzătorul are îndatorirea să predea cumpărătorului documentaţia tehnică potrivit
practicii existente în ţara vânzătorului, aşa încât să se asigure folosirea normală a
maşinilor şi utilajelor care au făcut obiectul tranzacţiei comerciale.
b) Obligaţiile cumpărătorului
În contractele de vânzare internaţionale de mărfuri, cumpărătorul are două
obligaţii principale:
să plătească preţul;
să preia mărfurile predate.
Totodată, cumpărătorul are obligaţia de a specifica forma, măsura sau alte
caracteristici ale mărfii, precum şi obligaţia de a conserva mărfurile.
Dacă vânzătorul este obligat să predea marfa în cantitatea şi calitatea stipulate în
contract şi la termenul stabilit, cumpărătorul are drept obligaţie principală „să plătească
preţul convenit”.
Determinarea preţului
Preţul mărfurilor vândute trebuie determinat în contract - în mod expres sau
implicit - sau printr-o dispoziţie care permite să fie determinat.
Părţile au în vedere preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii
contractului, în ramura comercială respectivă, pentru aceleaşi mărfuri vândute în
împrejurări comparabile.
În cazul în care preţul este stabilit în raport cu greutatea mărfurilor, greutatea netă
este cea care în caz de îndoială, determină preţul.
Locul plăţii preţului
Dacă cumpărătorul nu este ţinut să plătească preţul într-un loc stabilit el urmează
a fi plătit vânzătorului la sediul acestuia, iar - în cazul în care plata trebuie să se efectueze
contra remiterii mărfurilor sau a documentelor - la locul acestor remiteri.
În cazul în care vânzătorul îşi schimbă domiciliul după încheierea contractului, el
are obligaţia să suporte cheltuielile accesorii plăţii rezultate din această schimbare.
Momentul efectuării plăţii
Dacă cumpărătorul nu este ţinut să plătească preţul într-un alt moment
determinant, el are obligaţia să plătească în momentul în care vânzătorul îi pune la
dispoziţie mărfurile ori documentele pertinente cu privire la mărfuri.
Preluarea mărfii
Preluarea mărfii este o altă obligaţie la executarea căruia este ţinut cumpărătorul.
Această obligaţie include, pe de o parte, predarea mărfurilor şi, pe de altă parte,
preluarea acestora.
c) Riscurile contractului
Riscurile contractului se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul
predării mărfii.
Pierderea sau deteriorarea mărfurilor survenite după transferul riscurilor către
cumpărător, nu-1 eliberează pe acesta de obligaţia de plată a preţului, afară de cazul în
care acestea sunt imputabile vânzătorului.
În cazul în care contractul de vânzare implică un transport al mărfurilor - iar
vânzătorul nu este ţinut să le remită într-un loc determinat - riscurile sunt transferate
cumpărătorului în conformitate cu contractul de vânzare.
Dacă vânzătorul este ţinut să remită mărfurile transportatorului într-un loc
determinat, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului până în momentul în care
mărfurile nu au fost remise transportatorului în locul respectiv.
Riscurile sunt transferate cumpărătorului din momentul în care mărfurile sunt
puse la dispoziţia sa, iar el săvârşeşte o contravenţie la contract prin nepreluarea lor.
În cazul în care lipseşte o stipulaţie contractuală, problema riscurilor contractuale
este guvernată de legea care reglementează contractul (lex contractus), aşa cum
reglementează orice alt efect al acestuia.
Daunele - interese
Daunele - interese cuprind atât pierderea suferită damnum emergens, cât şi lipsa
de câştig - lucrum cessans, pe care a suferit-o cealaltă parte.
La dezdăunări poate fi obligat atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul, în raport de
încălcarea săvârşită.
Dacă partea care cere daune-interese a declarat contractul rezolvit - după ce a
intrat în posesia mărfurilor este aplicabil preţul curent din momentul intrării în posesie şi
nu preţul curent din motivul declarării rezolvirii. Convenţia precizează că preţul curent
este cel al locului unde ar trebui făcută predarea mărfurilor sau - în lipsă de preţ curent în
acel loc - preţul curent practicat într-un alt loc, care în mod rezonabil, poate fi considerat
drept loc de referinţă, avându-se în vedere diferenţele la cheltuielile de transport ale
mărfurilor.
Convenţia precizează că, în toate cazurile, partea care invocă încălcarea
contractului trebuie să ia măsurile rezonabile - având în vedere împrejurările date - pentru
a limita pierderea, inclusiv câştigul nerealizat, rezultat al contravenţiei la contract. În
cazul în care partea care invocă contravenţia la contract neglijează să ia măsuri pentru a
limita pierderea, partea în culpă este îndrituită să ceară o reducere a daunelor-interese
egală cu mărimea pierderii care ar fi trebuit evitată prin măsurile respective.
Dacă o parte nu plăteşte preţul sau orice altă sumă datorată, cealaltă parte are
dreptul la dobânzi asupra acestei sume, fără a prejudicia asupra daunelor-interese pe care
este îndreptăţită să le solicite în temeiul prevederilor Convenţiei.
Exonerarea
Efectul exonerator de răspundere în cazul forţei majore se întinde numai pe
„timpul duratei împiedicării”. Obligaţia părţii care nu a executat este de a avertiza
cealaltă parte despre piedica şi efectele acesteia asupra capacităţii sale de executare.
În baza Convenţiei, exonerarea de răspundere a uneia dintre părţi nu împiedică
cealaltă parte „să-şi exercite toate drepturile sale, altele decât cel de a obţine daune-
interese”.
Conservarea mărfurilor
Îndatorirea de a conserva mărfurile este, în principiu, comună ambelor părţi.
Potrivit Convenţiei, partea care este ţinută să ia măsuri pentru conservarea
mărfurilor poate să le depoziteze în magaziile unui terţ pe cheltuiala celeilalte părţi cu
condiţia ca aceste cheltuieli ce ar rezulta din depozitare „să nu fie nerezonabilă”.
Bursele de mărfuri
Bursele de mărfuri sunt cunoscute şi sub denumirea de burse de comerţ
constituind un barometru al evoluţiei preţurilor mondiale ale mărfurilor în diferite etape.
Operaţiunile efectuate la bursele de mărfuri sunt reale sau speculative, făcându-se
întotdeauna la termen.
Mandatul şi mandatarul
Raporturile dintre mandant (comitent) şi mandatar, drepturile şi obligaţiile
fiecăruia, puterile şi răspunderile pe care le au ţin de substanţa (conţinutul) contractului
de mandat comercial.
Mandatarul acţionează pe baza instrucţiunilor primite de la mandant. În cazul în
care mandatarul “nu se conformă instrucţiunilor primite de la mandant răspunde de
daune-interese”.
De asemenea este răspunzător de stricăciunile lucrurilor ce-i sunt încredinţate spre
păstrare, afară de cele „provenite din caz fortuit, forţă, majoră, din viciu sau chiar natura
lor”.
Potrivit legii, mandantul este dator să procure mandatarului mijloacele necesare
pentru îndeplinirea mandatului - afară numai dacă nu există convenţie contrarie. Pentru
tot ce i se datorează din executarea mandatului său şi chiar pentru retribuţia sa:
mandatarul „are un privilegiu special”, care se exercită asupra lucrurilor mandatului „pe
care mandatarul le deţine pentru executarea mandatului” sau care se găsesc la dispoziţia
sa, în magazinele sale sau în depozitele publice, sau pentru care el poate proba prin
posesie legitimă a poliţei de încărcare sau a scrisorii de cărat ce „i s-au expediat”.
Dacă executarea mandatului este întreruptă prin moartea mandantului sau a
mandatarului „retribuirea acestuia din urmă se va determina după ceea ce s-a executat, în
proporţie cu ceea ce s-ar fi datorat pentru completa executare a mandatului”.
Revocarea mandatului
Revocarea mandatului comercial poate avea loc numai pentru motive întemeiate.
În cazul mandatului comercial, partea care a cerut rezilierea contractului are
obligaţia să probeze (să facă dovada) motivelor serioase, care l-ar putea exonera de
răspunderea contractuală.
Comitentul şi comisionarul
Legea comercială precizează că „între comitent şi comisionar există aceleaşi
drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar”.
Comisionarul „este direct obligat, către persoana cu care a contractat”, ca şi cum
„afacerea ar fi fost a sa proprie”. Comitentul nu are acţiune „în contra persoanelor cu care
a contractat comisionarul” şi nici acestea „nu au vreo acţiune în contra comitentului”.
Obligaţia comisionarului este să ţină lucrările diferiţilor comitenţi. Totodată, el
trebuie să aibă în registrele sale „partidă deosebită pentru fiecare acţiune”.
Toate operaţiunile pe care le-a efectuat comisionarul „cu violarea mandatului sau
peste limitele sale rămân în sarcina sa”.
În cazul în care comisionarul - fără autorizaţia comitentului - face înaintări de
bani, vânzări sau alte operaţiuni pe credit, „îşi ia asupra şi orice răspundere”, iar
comitentul „îi poate cere plată întârziată a creditelor făcute cerându-i interesele şi
foloasele ce ar rezulta din această”.
Comisionarul care vinde pe datorie „este dator să arate comitentului, în scrisoarea
de aviz, persoana cumpărătorului şi termenul acordat”.
Legea comercială precizează că pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de către
persoanele cu care a contractat „comisionarul nu este răspunzător”, în afara cazului în
care există o convenţie contrarie.
3. Contractul de agency
Principalul şi agentul
Principalul sau patronul este cel care realizează intermedierea, stabilind termenii
şi modalităţile încheierii şi derulării tranzacţiilor comerciale.
Agentul este o persoană care îndeplineşte acte juridice sau prestaţii comerciale sub
controlul principalului. Obligaţia agentului este să acţioneze cu bună credinţă potrivit
promisiunii făcute.
Principalul (patronul), este obligat să furnizeze agentului toate informaţiile
necesare pentru ca tranzacţia să se deruleze cu succes. Principalul este dator, totodată, să
acorde agentului retribuţia ce i se cuvine pentru serviciile prestate. Întreaga activitate a
agentului se desfăşoară în conformitate cu împuternicirea dată de principal, care îi
stabileşte coordonatele mandatului şi limitele sale.
2. Contractul de franchising
Efectele contractului
Prin contractul de franchising, o parte, producătorul sau prestatorul de servicii, se
obligă să concesioneze unei alte persoane marca sa de fabrică sau de serviciu.
Franchisor-ul cedează concesionarului un proces de fabricaţie şi de distribuţie a
unei mărfi (a unui produs) sau a unui serviciu. Acesta este efectul juridic principal al
contractului, care face chiar obiectul acestui tip de contract.
Franchisor-ul este obligat, totodată, să asigure rentabilitatea investiţiilor şi să
supravegheze activitatea comercială a concesionarului.
Franchisee-ul are obligaţia să plătească concendentului o taxă de intrare pentru
admiterea în afacere şi o redevenţă, calculată în procente sau într-o cotă fixă, luându-se în
considerare desfacerile realizate.
Ca efect al concesiunii, franchisee-ul acţionează în numele mărcii ori în baza unei
formule de proprietate a franchisor-ului.
Franchisee-ul este obligat să întreprindă măsurile necesare pentru a asigura
derularea în bune condiţiuni a operaţiunii comerciale. El este obligat, în acelaşi timp, să
finanţeze investiţiile care sunt necesare pentru a garanta eficienţa tranzacţiei.
1. Contractul de licenţă
Efectele contractului
Licenţiatorul are obligaţia să asigure beneficiarului valorificarea în cele mai bune
condiţii a invenţiei care face obiectul acestuia.
Folosirea invenţiei trebuie să fie în conformitate cu condiţiile stipulate în contract.
Licenţiatul este obligat să respecte aceste condiţii, bucurându-se de cooperarea
licenţiatorului.
Licenţiatul trebuie să plătească preţul convenit în contract pentru folosirea licenţei.
Modalităţile de plată sunt diferite: printr-o sumă globală iniţială; printr-un procent sau
prin sume suplimentare prin care să se compenseze diferenţele.
Dacă obligaţiile contractuale nu sunt respectate, partea care a fost prejudiciată
poate cere daune-interese sau chiar anularea contractului.
Contractul încetează la expirarea duratei stipulate de părţi sau la intrarea licenţei
în circuitul liberei concurenţe.
2. Contractul de know-how
Efectele contractului
Prin contract, furnizorul sau transmiţătorul trebuie să transmită anumite
cunoştinţe tehnice. El este, totodată, obligat să acorde beneficiarului:
asistenţă tehnică;
dreptul de a utiliza marca sa de fabrică;
dreptul de folosinţă exclusivă a procedeului tehnic respectiv sau a cunoştinţelor care fac
obiectul transferului;
garanţii că prin aplicarea procedeului sau cunoştinţelor transferate se vor obţine
rezultatele scontate.
Prin contract, beneficiarul sau dobânditorul este obligat:
să plătească preţul;
să respecte angajamentul privind confidenţialitatea;
să menţină calitatea produselor obţinute.
Know-how-ul poate fi plătit în bani, în produse sau în cunoştinţe tehnice.
Cele două părţi pot conveni să se informeze cu privire la modificările aduse
obiectului contractului.
La expirarea termenului stipulat în contract, procedeul tehnologic - care a făcut
obiectul transferului - intră în domeniul public. Ca urmare, fiecare parte are dreptul
neexclusiv de a continua să folosească liber şi gratuit: 1. cunoştinţele; 2. informaţiile; 3.
Documentaţiile pe care părţile le-au transmis pe durata contractului.
În unele contracte de know-how, părţile convin şi stipulează clauze în baza cărora
- la expirarea termenului contractului - beneficiarul nu mai are dreptul să folosească
procedeul tehnologic, cunoştinţele, informaţiile sau documentaţia care au făcut obiectul
transferului.
Părţile pot conveni, de asemenea, clauze şi cu privire la interdicţia de transmitere
de către beneficiar a secretului de fabricaţie încredinţat prin contract. Cu toate că know-
how-ul nu beneficiază de statutul juridic al brevetelor, se bucură de protecţie juridică,
partea vătămată putând recurge la acţiune în concurenţă neloială sau la alte mijloace
legale, puse la dispoziţia sa.
CAPITOLUL VIII
1. Definiţie
Titlurile de credit sunt acele înscrisuri sau documente care dau dreptul titularului
să exercite, la scadenţă, dreptul menţionat în cuprinsul său.
Caracterul constructiv
Documentul care dă expresie titlului de credit are un caracter constitutiv, în
sensul că „dreptul pe care îl exprimă este încorporat în titlu”.
Dreptul nu poate fi exercitat, modificat, transmis sau realizat independent de
documentul constatator, care reprezintă chiar actul constitutiv al dreptului conferit.
Caracterul literal
Titlul de credit are un caracter literal, în sensul că întinderea - volumul şi natura -
dreptului pe care îl specifică, precum şi a obligaţiei corelative „sunt determinate în mod
exclusiv prin menţiunile din document”.
Conţinutul titlului nu poate fi modificat, interpretat sau combătut prin alte
mijloace de dovadă, ceea ce conferă un drept cert posesorului titlului de credit.
Caracterul autonom
Dreptul înscris în titlu de credit are un caracter autonom, în sensul că posesorul
legitim al acestuia „deţine calitatea invulnerabilă de a beneficia de dreptul respectiv”.
Emitentul titlului este obligat exclusiv în virtutea semnării titlului.
Caracterul negociabil
Titlurile de credit au un caracter negociabil, în sensul că ele sunt transmisibile şi,
deci, circulă din punct de vedere juridic.
Transmiterea titlurilor se poate face prin simpla predare materială a documentului
de către posesorul legitim altei persoane, fie prin gir, fie prin cesiune.
Caracterul complex
Titlurile de credit au un caracter complex, în sensul că această noţiune cuprinde
trei mari categorii de documente: titlu reprezentativ al mărfii, efecte de comerţ, valori
mobiliare.
Ca titlu de credit, titlul reprezentativ al mărfii conferă titularului „un drept de
proprietate sau de gaj asupra unui bun corporal”, depozitat în magazii specializate.
Efectele de comerţ, ca titluri de credit constată o creanţă pe termen scurt
asigurând plata ei „la scadenţă” de către debitor. Primirea plăţii este un drept care
decurge exclusiv din posesia titlului.
Valorile mobiliare, titlurile de credit constată o creanţă pe termen lung care este
rambursabilă eşalonat, aducând un venit periodic titularului, până la rezilierea completă a
drepturilor sale.
2. Cambia
Definiţia cambiei
Cambia este un titlu de credit prin care o persoană, numită trăgător, dă dispoziţie
altei persoane, numită tras, să plătească o sumă de bani la scadenţă, unei a treia persoane,
numită beneficiar, sau la ordinul acesteia din urmă.
Cambia implică participarea a trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul.
Funcţiile cambiei
Cambia îndeplineşte funcţia de instrument de plată, în sensul că persoana care are
mai multe cambii plătibile într-o localitate determinată poate efectua plăţi în loc de
numerar.
Cambia îndeplineşte, în acelaşi timp, funcţia de instrument de credit, deoarece ea
nu este plătibilă imediat. Condiţiile necesare pentru valabilitatea cambiei sunt:
denumirea de cambie;
ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată;
numele aceluia care trebuie să plătească (trasul);
arătarea scadenţei;
arătarea locului unde plata trebuie făcută;
numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută;
arătarea datei şi a locului emiterii;
semnătura autografa şi manuscrisă a celui care emite cambia (trăgătorul). Cine semnează
pe cambie, ca reprezentant al unei persoane pentru care nu avea împuternicirea de a lucra,
este ţinut personal, în temeiul cambiei şi, dacă a plătit are aceleaşi drepturi pe care „le-ar
fi
avut pretinsul reprezentant”.
Legea acceptă ca o cambie să fie emisă fără a cuprinde unele din menţiunile
enunţate. În literatura de specialitate aceasta este denumită „cambie în alb”.
Acceptarea cambiei
Acceptarea cambiei poate fi definită ca fiind manifestarea de voinţă prin care
trasul devine obligatul principal, aducând cambiei garanţia unei noi obligaţii libere şi
necondiţionate.
Acceptarea este ordinară şi extraordinară. Ea trebuie să îndeplinească câteva
condiţii de fond şi de formă:
acceptarea este menţionată pe titlu de către tras;
simpla semnătură a trasului „pusă pe faţa cambiei este considerată acceptare”;
acceptarea trebuie să poarte data zilei când este făcută în cazul în care cambia este
plătibilă la un anumit timp de la vedere, sau când ea trebuie prezentată spre acceptare
„într-un termen stabilit printr-o clauză specială”;
posesorul poate cere ca acceptarea să poarte data prezentării.
Efectele acceptării
În momentul în care a acceptat ordinul de plată emis de trăgător, trasul devine
debitor cambial. Prin acceptare, trasul este obligat în mod direct şi solidar cu trăgătorul,
giranţii şi avaliştii. Obligaţia pe care şi-o asumă trasul prin acceptare este:
literală:
autonomă;
abstractă.
Trăgătorul, giranţii şi avaliştii îşi asumă o obligaţie „de a face să se plătească”, iar
trasul „se obligă să efectueze plata”.
Ceilalţi sunt ţinuţi la plată numai în cazul în care trasul refuză să efectueze plata.
În urma acceptării, trasul este obligat cambial şi faţă de trăgător. Trasul care a acceptat
ordinul de plată al trăgătorului „rămâne obligat, chiar dacă nu a avut cunoştinţă de
falimentul trăgătorului”.
Revocarea acceptării
Trasul are posibilitatea să revină asupra acceptării sale, atâta timp cât este în
posesia titlului (cambiei). Procedura revocării constă în ştergerea acceptării consemnată
de către tras pe titlu.
Transmiterea cambiei
Transmiterea cambiei se face prin gir, scontare şi rescontare. În cazul în care
cambia conţine clauza „nu la ordin”, ea se poate transmite şi pe calea dreptului comun.
Girul este mijlocul tipic de circulaţie a cambiei, prin care o persoană, numită
girant, transmite unei alte persoane, numită giratar, drepturile consemnate în titlu. Girul
se realizează printr-o declaraţie scrisă sau subscrisă şi remiterea titlului.
Pentru ca girul să fie valabil se cer îndeplinite următoarele condiţii:
girul trebuie să fie scris pe cambie sau pe un adaos (foaie de prelungire) al acesteia;
girul trebuie să fie semnat de girant. Formulele folosite sunt: „plătiţi la ordinul lui...” sau
”plătiţi lui...” urmate de semnătură şi de dată;
girul trebuie dat pur şi simplu;
girul nu poate fi divizat (girul parţial este nul);
un gir poate avea mai mulţi giratari, care trebuie desemnaţi cumulativ sau alternativ;
girul poate fi revocat atâta timp cât titlul nu a fost remis.
Efectele girului constau în:
transmiterea drepturilor izvorâte din cambie;
garantarea acceptării şi plăţii cambiei;
legitimarea în mod formal a posesorului titlului.
Scontarea este acea operaţiune prin care beneficiarul transmite o cambie unei
bănci comerciale, în scopul de a-şi procura banii indicaţi în titlu. Operaţiunea este
efectuată mai înainte de scadenţă. Beneficiarul cambiei primeşte valoarea cambiei, mai
puţin taxa scontului, care reprezintă dobânda la credit până la scadenţă.
Rescontarea este operaţiunea prin care o bancă comercială scontează cambia la o
bancă centrală. Dacă banca scontează obligaţiuni sau bonuri de tezaur, operaţiunea este
numită lombard. Taxa de rescontat este reţinută de banca centrală şi este fixată de banca
de emisiune în baza exigenţelor schimburilor comerciale.
Plata cambiei
Plata cambiei se poate face la scadenţă, anticipat sau parţial.
Plata cambiei poate fi cerută de posesorul legitim al titlului prin prezentarea
cambiei. Posesorul unei cambii are dreptul de a cere tuturor obligaţilor cambiali
suma indicată din textul cambiei, împreună cu dobânda. Cambia are valoarea unui titlu
executoriu pentru suma înscrisă pe titlu, împreună cu dobânda. Ea trebuie să fie
prezentată spre plată la locul şi adresa indicate în cambie. Plata titlului la scadenţă duce la
stingerea obligaţiilor cambiale. O cambie poate fi trasă la vedere, la un timp de la vedere,
la un timp de la data emisiunii, la o zi fixată. Legea cambială stabileşte reguli cu privire
la calcularea scadenţei, precizând că ele nu sunt aplicabile „dacă într-o clauză a cambiei
sau numai în simple arătări ale titlului rezultă intenţia de a se adopta reguli deosebite”.
Plata anticipată este efectuată cu consimţământul posesorului cambiei.
Plata parţială se poate efectua de tras, domiciliatar şi de către avalist.
Dovada plăţii se face prin predarea cambiei persoanei care plăteşte.
Refuzul de plată
În cazul în care suma promisă este refuzată sau sunt indicii că nu va fi plătită,
posesorul titlului este în măsură să-şi realizeze drepturile prin intermediul acţiunilor
cambiale. În temeiul legii, acţiunea cambială este „directă” sau „de regres”. Acţiunea este
directă contra „acceptantului şi a avaliştilor săi” şi de regres „contra oricărui alt obligat”.
Regresul - posesorul cambiei poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor,
împotriva trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi. Drepturile de regres se exercită:
la scadenţă, în cazul în care plata nu a avut loc;
chiar înainte de scadenţă. Înainte de scadenţă, drepturile de regres se exercită: a) dacă
acceptarea a fost refuzată în totul sau în parte; b) în caz de faliment al trasului, fie că
acesta a acceptat sau nu; în caz de încetare de plăţi din partea acestuia, chiar dacă
încetarea de plăţi nu este constatată printr-o hotărâre, dacă urmărirea bunurilor lui a
rămas fără rezultat; c) în cazul falimentului trăgătorului unei cambii stipulată
neacceptabilă.
Protestul de neacceptare este făcut în contra trasului şi a indicatului la nevoie
pentru acceptare, dacă posesorul cambiei doreşte să exercite dreptul de regres înainte de
scadenţă.
Protestul de neplată se face contra trasului acceptant a domiciliatarului şi în
subsidiar, contra acceptantului prin intervenţie sau a persoanei indicate în cambie să
plătească pentru acceptantul prin intervenţie şi contra indicatului la nevoie pentru plată.
Dacă trasul a încetat plăţile - fie că a acceptat sau nu sau în cazul când o urmărire
a bunurilor acestuia nu a dat rezultat, posesorul nu poate exercita dreptul său de regres
decât numai după ce cambia a fost prezentată trasului spre plată şi după ce protestul a fost
făcut.
Declaraţia de refuz de acceptare şi plată poate înlocui protestul pentru refuz de
acceptare sau de plată. Declaraţia trebuie să fie scrisă şi datată pe titlu sau pe adaos,
semnată de cel împotriva căruia protestul urma să fie făcut.
Contra-cambia este o altă cambie trasă de posesorul cambiei.
Suma de plată a contra-cambiei este suma care poate fi cerută prin acţiunea de
regres plus un drept de curtaj şi taxa de timbru aferentă contra-cambiei.
Locul de plată al contra-cambiei este domiciliul aceluia asupra căruia contra-
cambia a fost trasă.
Prin contra-cambie, regresul se poate exercita tot timpul cât durează prescripţia
cambială.
Intervenţia. Prin intervenţie se poate evita exercitarea unei acţiuni de regres.
Legea cambială precizează că intervenientul poate fi un terţ însuşi trasul său o
persoană deja obligată prin cambie, cu excepţia acceptantului.
Intervenţia poate fi provocată sau silită, în cazul în care trăgătorul, girantul sau
avalistul prevăd un tras subsidiar. După cum am precizat la începutul secţiunii de faţă,
intervenţia poate fi voluntară sau pentru onoare.
Plata prin intervenţie trebuie să rezulte din protest şi în cazul în care acesta a fost
deja dresat, această plată trebuie menţionată la sfârşitul actului de protest de către cel care
1-a dresat.
Executarea cambiei
Realizarea drepturilor cambiale se poate face şi pe calea executării cambiale, prin
investirea cambiei cu formulă executorie.
Excepţiile se referă la nulitatea titlului; incapacitatea unui semnatar cambial;
falsificarea semnăturii; lipsa de reprezentare; decăderea din acţiunea de regres; alterarea
textului cambiei.
Excepţiile cambiale se pot opune oricărui posesor al titlului sau numai unuia
dintre ei. Ele sunt: obiective sau reale şi subiective sau personale. Potrivit acestor criterii
sunt cunoscute:
excepţiile obiective relative;
excepţiile obiective absolute;
excepţiile subiective relative;
excepţiile subiective absolute.
În baza Legii cambiale, în procesele cambiale pornite - fie pe cale de acţiune, fie
pe cale de opoziţie la somaţia de executare - debitorul nu va putea opune posesorului
cambiei decât excepţiile de nulitate a titlului.
Excepţiile cambiale trebuie propuse la primul termen de înfăţişare.
Prescripţia cambială
În baza Legii cambiale, orice acţiuni rezultând din cambii împotriva acceptantului
se prescriu prin trei ani socotiţi de la data scadenţei.
Obligaţiile cambiale - cu excepţia cauzelor de stingere admise de dreptul comun -
se sting prin decădere. Durata prescripţiei în materie cambială este următoarea:
trei ani în ce priveşte acţiunea sau executarea cambială directă;
un an în ce priveşte acţiunea sau executarea cambială de regres;
şase luni în ceea ce priveşte regresul girantului plătitor faţă de ceilalţi obligaţi de regres.
În cazul îmbogăţirii fără cauză, termenul de prescripţie este de un an din ziua în
care hotărârea judecătorească pronunţată asupra acţiunii sau execuţiei cambiale „a rămas
definitivă”.
3. Biletul la ordin
Definiţie: biletul la ordin este un titlu de credit - sub semnătură privată - prin care
emitentul se obligă să plătească la scadenţă o sumă de bani unei alte persoane numită
beneficiar sau la ordinul acesteia. În cazul biletului la ordin sunt implicate două persoane:
emitentul sau subscriitorul biletului la ordin şi beneficiarul.
4. Cecul
Definiţie: cecul este un titlu negociabil prin care o persoană, numită trăgător dă
ordin unei bănci sau altei instituţii de credit numită tras - la care are un disponibil
corespunzător - să plătească la vedere o sumă mare în numerar unui beneficiar sau la
ordinul acestuia. La cec, ca şi în cazul cambiei, participă trei persoane: trăgătorul, trasul
(banca sau altă instituţie de credit), beneficiarul. Trăsăturile specifice care îl deosebesc de
cambie: titlul este tras asupra băncii în limita fondurilor aflate la dispoziţia emitentului
(trăgătorului) disponibilul (proviziunea) are la bază un contract; proviziunea trebuie să fie
prealabilă. Cecul este emis de titularul contului, în baza contractului pe care acesta 1-a
încheiat cu banca.
Emiterea cecului
Condiţii de validitate:
denumirea de cec este inserată în însuşi textul titlului şi este exprimată în limba
întrebuinţată pentru redactarea titlului respectiv;
ordinul de plată este un mandat necondiţionat de plată a unei sume determinate. Suma se
înscrie în cifre şi în litere;
numele trasului trebuie individualizat cu precizie. Trasul nu poate să fie şi trăgător, afară
de cazul în care titlul este tras între societăţi comerciale diferite ale aceluiaşi emitent;
locul de plată se indică pe cec. În lipsa unei asemenea indicaţii este luat în considerare
locul prevăzut lângă numele trasului (băncii);
data şi locul emiterii (ziua, luna şi anul emiterii) sunt inserate în fiecare titlu;
semnătura trăgătorului trebuie să fie autografă, manuscrisă şi redactată cu pixul sau cu
stiloul cu cerneală de culoare neagră sau albastră „la sfârşitul textului cecului”.
Titlul căruia îi lipseşte una din condiţiile menţionate nu se socoteşte ca fiind un
cec având valoarea unei simple obligaţii, care poate să servească ca mijloc de probă.
Formele cecului
În raporturile de comerţ internaţional sunt folosite mai multe categorii de cecuri
după: indicarea beneficiarului şi modul de încasare. După indicarea beneficiarului (după
natura lor); cecurile sunt: nominative, la ordin şi la purtător. După modul de încasare,
cecurile sunt: cecuri barate, cecuri circulare, cecuri certificate, cecuri poştale şi cecuri de
călătorie.
În cazul cecurilor barate, trăgătorul sau posesorul poate să le bareze prin două linii
paralele puse deasupra cecului. Bararea poate fi generală sau specială.
Cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de către o societate bancară
asupra unităţilor sale bancare sau asupra altei societăţi bancare. Cecul circular cuprinde,
în mod obligatoriu, denumirea de „cec circular”; promisiunea necondiţionată a societăţii
bancare de a plăti la vedere o anumită sumă de bani; numele şi prenumele primitorului;
data şi locul emiterii; semnătura reprezentantului legal al societăţii bancare emitente.
Cecul certificat este acel cec pe care o societate bancară - aflată în poziţia tras -
confirmă, înaintea remiterii cecului către beneficiar, existenţa fondurilor necesare pentru
efectuarea plăţii.
Pentru cecurile poştale care sunt la purtător există la Administraţia Centrală a
Poştelor acoperirea necesară.
Cecul de călătorie are avantajul că îngăduie unei persoane care face o călătorie în
străinătate să evite riscul de a purta cu sine bani în numerar. Cecurile de călătorie sunt
tipărite. Cecul plătibil în cont este o varietate a cecului „în temeiul căruia plata în
numerar este interzisă”.
Cecul netransmisibil este acel cec care „nu poate fi plătit decât beneficiarului
(primitorului) sau, la cererea acestuia, să fie creditat în contul său curent”.
Transmiterea cecului
Transmiterea cecului este determinată de modalităţile indicate de beneficiar.
Cecul nominativ cu clauză „nu la ordin” este transmisibil numai în forma şi sub efectele
„unei cesiuni de creanţă, ordinară”.
Girul poate fi făcut chiar în folosul trăgătorului sau a oricărui alt obligat. Girul
făcut de tras este nul. Girul „în plin” presupune declaraţia girantului semnată şi datată de
el, cuprinzând ordinul adresat trasului de a plăti unei anumite persoane o sumă
determinată. Girul „în alb” este format numai din semnătura girantului înscrisă pe spatele
cecului sau pe adaosul acestuia. Girul „în alb” îngăduie posesorului cecului să-1
transmită „fără a lua asupra sa nici o răspundere”, întrucât numele său nu figurează pe
cec. Girul trebuie să fie necondiţionat.
Deţinătorul unui cec transmisibil prin gir este considerat posesor legitim, în cazul
în care justifică dreptul său printr-o serie neîntreruptă de giruri chiar dacă ultimul gir este
în alb.
Cecul „la purtător” se transferă prin tradiţiunea titlului.
Garantarea cecului
Plata unui cec „poate fi garantată printr-un aval” pentru întreaga sumă sau numai
pentru o parte din ea. Avalul trebuie să arate pentru cine este dat. În lipsa unei asemenea
precizări, avalul se socoteşte dat pentru trăgător. Garanţia poate fi dată de un terţ, altul
decât trasul sau chiar de către un semnatar al cecului.
Obligaţiunea avalistului este valabilă chiar şi în cazul în care obligaţiunea pe care
a garantat-o ar fi nulă pentru orice alt motiv decât un viciu de formă.
Obligaţiunea avalismului este o obligaţiune autonomă, în sensul că avalistul se
poate servi - împotriva posesorului de excepţiile care derivă „din raporturile sale
personale cu posesorul”, dacă aceste raporturi există.
În cazul în care posesorul a pierdut acţiunea legală privind cecul sau dacă
instrumentul este nul pentru o cauză oarecare, obligaţia avalistului se stinge, întrucât el a
înţeles să se oblige numai ca avalist. Avalistul este un debitor de regres. În cazul în care a
plătit, avalistul este îndreptăţit - potrivit opţiunii proprii - să se îndrepte împotriva tuturor
celor obligaţi faţă de el sau numai împotriva unuia dintre ei.
Plata cecului
Cecul este plătibil la vedere, orice stipulaţiune contrară socotindu-se nescrisă. Un
cec poate fi revocat - în interiorul termenului legal de prezentare la plată - „numai în
cazul pierderii sau furtului instrumentului respectiv”.
Regula este ca cecul să fie plătit în moneda locului plăţii, respectiv în lei pentru
cecurile plătibile în ţara noastră. Normele în vigoare stipulează că Banca Naţională a
României şi societăţile bancare pot accepta cecurile în care suma de plată este exprimată
într-o monedă străină „numai cu condiţia ca denumirea monedei străine să fie făcută
complet (dolar S.U.A., dolar Australia etc.)” ori printr-unul din simbolurile recunoscute
pe plan internaţional pentru valutele respective (U.S.D, A.U.D., etc.).
CAPITOLUL IX
Refuzarea recunoaşterii
Art. 168 din LDIP prevede trei cazuri în care recunoaşterea hotărârii străine poate
fi refuzată şi anume;
Hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;
Hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român. Cu titlu de
exemplu, legea menţionează încălcarea dispoziţiilor art. 151 privitoare la competenţa
exclusivă a instanţelor române;
Procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre nedefinitivă a instanţelor
române sau se află în curs de judecată în faţa acestora la data sesizării instanţei străine.
Procedura recunoaşterii
În privinţa procedurii de urmat spre a obţine recunoaşterea unei hotărâri străine,
LDIP distinge două modalităţi procedurale: calea principală şi calea incidentală, cu
deosebire corespunzătoare sub raportul instanţei competente material şi teritorial - şi al
actului de procedură prin care se rezolvă cererea. Astfel, potrivit art. 170 alin. 1 din lege,
cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de către tribunalul în circumscripţia
căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine.
Instanţa se pronunţă asupra cererii printr-o hotărâre supusă regimului hotărârilor
judecătoreşti stabilit de Codul român de procedură civilă.
Potrivit art. 170 alin. 2, cererea de recunoaştere poate fi rezolvată, de asemenea,
pe cale incidentală de către instanţa sesizată cu un alt proces, în cadrul căruia se ridică
excepţia puterii lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea străină. De data aceasta,
competenţa (materială şi teritorială) de a soluţiona excepţia revine instanţei sesizate cu
judecata procesului principal, potrivit art. 17 C.pr.civ., care stabileşte că cererile accesorii
sau incidentale sunt de competenţa instanţei care judecă cererea principală.
Rezolvarea excepţiei puterii lucrului judecat implică o verificare prealabilă a
regularităţii internaţionale a hotărârii străine pe care se întemeiază excepţia.
Instanţa se pronunţă asupra excepţiei prin încheiere interlocutorie care nu poate fi
atacată separat cu apel ci numai o dată cu apelul, împotriva hotărârii date în procesul
respectiv.
Pentru a înlesni activitatea instanţelor române sesizate cu cereri de recunoaştere a
efectelor hotărârilor străine, LDIP prestabileşte conţinutul cererii de sesizare nu numai
prin trimitere la aplicarea dispoziţiilor procedurale privind cerinţele pentru întocmirea
cererii de chemare în judecată, ci şi prin indicarea actelor ce trebuiesc să însoţească
cererea. Aceste acte sunt enumerate şi precizate de art. 171 din Lege după cum urmează:
copia hotărârii străine;
dovada caracterului definitiv al acesteia;
copia dovezii de înmânare a citaţiei şi actului de sesizare, comunicat părţii care a fost
lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de
sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat
hotărârea;
orice alt act de natură să probeze în completare că hotărârea străină îndeplineşte toate
condiţiile prevăzute de art. 167.
Toate aceste acte vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate, cu
respectarea dispoziţiilor art. 162 din lege. Superlegalizarea nu se cere în cazul în care
părţile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate. Textul foarte
explicit al legii nu reclamă alte precizări.
Procedura de soluţionare a cererii de recunoaştere a hotărârii străine are un
caracter contencios, ceea ce implică în mod obligatoriu, citarea părţilor interesate, atât a
reclamantului cât şi a pârâtului, respectiv a celui ce refuză această recunoaştere (art. 172
alin. 1 din lege).
Caracterul contradictoriu al procedurii asigură pârâtului dreptul de a se apăra,
valorificând mijloacele de probă de care dispune. Totuşi, el nu se va putea prevala decât
de excepţii compatibile cu o procedură de recunoaştere, neputând, de pildă, invoca o
apărare care ar pune în discuţie fondul litigiului soluţionat în străinătate.
b) Dacă părţile nu au stabilit prin contract nici un element din care să rezulte legea
ce le cârmuieşte contractul, arbitrii (care nu au primit puterea de a soluţiona litigiul de la
stat şi drept urmare nu au la dispoziţie o “lex fori” de la care să împrumute reguli de
soluţionare a
conflictului) dispun aproape de puteri discreţionare în alegerea legii care cârmuieşte
contractul “lex contactus”.
(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 1422/1966,
în Tribuna economică, cit. supra, p. 303)
c) Ori de câte ori rezolvarea unei probleme litigioase de comerţ exterior este
guvernată de dreptul român, ca “lex causae”; urmează să se aplice dispoziţiile cu caracter
general ale acestei legislaţii, şi anume acelea din Codul civil şi din Codul comercial, nu
dispoziţiile cu caracter special prin care sunt reglementate raporturile juridice interne
(fără elemente de extraneitate) dintre organizaţiile economice române, sau dintre
întreprinderile române de comerţ exterior, pe de o parte, şi producătorii pentru export sau
beneficiarii din import din ţară, pe de altă parte.
(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 74/1974,
în Tribuna economică, cit. supra, p. 281)
Activitate de comerţ exterior. Capacitatea persoanelor juridice participante la
raporturile juridice de comerţ exterior. Legea aplicabilă
Potrivit normei de drept internaţional privat înscrisă în art. 2 alin. 2 din Codul
civil român, legea română referitoare la capacitatea persoanei juridice se aplică tuturor
persoanelor juridice de naţionalitate română care exercită activităţi de comerţ exterior,
atât celor cu sediul în ţară, cât şi celor care se află în străinătate.
(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 34/1958,
în Tribuna economică, cit. supra, p. 277)
PAGEREF _TOC225787114 \H 1
1. DEFINIŢIE. ELEMENTE SPECIFICE. ROLUL ŞI IMPORTANŢA INSTITUŢIILOR JURIDICE
PRIVIND COMERŢUL INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787115 \H 1
2. POZIŢIA ROMÂNIEI ÎN CADRUL DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787116 \H 2
CAPITOLUL II
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787118 \H 3
1. OBIECTUL DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787119 \H 3
2. PRINCIPIILE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787120 \H 4
3. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787121 \H 9
CAPITOLUL III
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787123 \H 12
1. CONCEPTUL DE RAPORT JURIDIC AL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787124 \H 12
2. CARACTERISTICILE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787125 \H 13
3. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787126 \H 14
4. PARTICIPANŢII LA RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787127 \H 15
5. RECIPROCITATEA DREPTURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR PARTICIPANŢILOR LA
RAPORTURILE JURIDICE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787128 \H 16
CAPITOLUL IV
SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787130 \H 17
1. COMERCIANŢII - SUBIECTE ALE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787131 \H 17
2. COMERCIANŢII - PERSOANE FIZICE
PAGEREF _TOC225787132 \H 17
3. SOCIETĂŢILE COMERCIALE
PAGEREF _TOC225787133 \H 19
4. STATUL - SUBIECT AL RAPORTURILOR JURIDICE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787134 \H 23
CAPITOLUL V
FALIMENTUL ŞI REORGANIZAREA JUDICIARĂ ÎN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787136 \H 24
1. PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE ŞI A FALIMENTULUI ÎN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787137 \H 24
2. RACORDAREA ROMÂNIEI LA COMERŢUL INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787138 \H 24
3. FALIMENTUL CU ELEMENTE DE EXTRANEITATE
PAGEREF _TOC225787139 \H 27
4. CONVENŢIILE INTERNAŢIONALE PRIVIND FALIMENTUL
PAGEREF _TOC225787140 \H 33
CAPITOLUL VI
ACTELE ŞI FAPTELE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787142 \H 40
1. DEFINIREA ACTELOR ŞI FAPTELOR DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787143 \H 40
2. ELEMENTE DEFINITORII
PAGEREF _TOC225787144 \H 40
3. CRITERIUL COMERCIALITĂŢII
PAGEREF _TOC225787145 \H 40
4. ACTELE ŞI FAPTELE SUBIECTIVE, OBIECTIVE ŞI MIXTE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787146 \H 41
CAPITOLUL VII
CONTRACTUL DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787148 \H 42
1. CONCEPT ŞI TRĂSĂTURI SPECIFICE
PAGEREF _TOC225787149 \H 42
2. CARACTERE SPECIFICE
PAGEREF _TOC225787150 \H 42
3. CONDIŢIILE DE FORMĂ
PAGEREF _TOC225787151 \H 42
4. CONDIŢIILE DE FOND
PAGEREF _TOC225787152 \H 42
5. CLASIFICARE
PAGEREF _TOC225787153 \H 43
6. FORMAREA CONTRACTULUI DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787154 \H 44
7. MOMENTUL ŞI LOCUL PERFECTĂRII CONTRACTULUI DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787155 \H 45
8. OFERTA DE A CONTRACTA ŞI ACCEPTAREA OFERTEI
PAGEREF _TOC225787156 \H 46
9. CONŢINUTUL CONTRACTULUI DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787157 \H 47
CAPITOLUL VIII
TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL
PAGEREF _TOC225787159 \H 69
1. DEFINIŢIE
PAGEREF _TOC225787160 \H 69
2. CAMBIA
PAGEREF _TOC225787161 \H 70
3. BILETUL LA ORDIN
PAGEREF _TOC225787162 \H 75
4. CECUL
PAGEREF _TOC225787163 \H 77
CAPITOLUL IX
SOLUŢIONAREA LITIGIILOR PATRIMONIALE CU ELEMENT DE
EXTRANEITATE
PAGEREF _TOC225787165 \H 80
JURISPRUDENŢĂ
PAGEREF _TOC225787166 \H 87
BIBLIOGRAFIE
PAGE
PAGE 5