ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

NATO

I. Elemente generale

 Tratatul Nord Atlantic

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a fost înfiinţată în
aprilie 1949 prin Tratatul Atlanticului de Nord, cunoscut sub numele de Tratatul
de la Washington. Tratatul Atlanticului de Nord a instituit o alianţă de autoapărare
colectivă, conform definiţiei de la articolul 51 al Cartei ONU.

 Scopurile Organizaţiei
Aşa cum se arăta în preambulul Tratatului Nord-Atlantic, membrii Alianţei se
angajează să salvgardeze libertatea, moştenirea comună şi civilizaţia popoarelor lor,
bazate pe principiile democraţiei, ale libertăţii individuale şi domniei legii.

 Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic

Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) este organizaţia internaţională care
asigură structura necesară pentru implementarea scopurilor Alianţei. Este o
organizaţie inter-guvernamentală cu personalitate juridică internaţională. Organizaţia
asigură forumul în care au loc consultări în orice probleme şi în care ţările membre
iau decizii în probleme politice şi militare care le pot afecta securitatea. Organizaţia
oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor şi cooperării între ţările
membre, în domenii politice, militare şi economice, precum şi ştiinţifice sau în afara
sferei militare.

 Membri

Cei 26 membri actuali ai NATO sunt:

Belgia, Bulgaria (din 2004), Canada, Danemarca, Estonia (din 2004), Franţa,
Germania (din 1955), Grecia (din 1952), Islanda, Italia, Letonia (din 2004), Lituania
(din 2004), Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania (din 1982), Turcia (din
1952), Cehia (din 1999), Polonia (din 1999), România (din 2004), Ungaria (din 1999),
Marea Britanie, Slovacia (din 2004), Slovenia (din 2004),Statele Unite ale Americii.
In conformitate cu prevederile articolului 10 al Tratatului de la Washington,
Alianţa rămâne deschisă şi în viitor pentru aderarea altor ţări.

 Structură

1. Consiliul Nord Atlantic (NAC) reprezintă forul decizional suprem al Alianţei.

Fiecare stat membru este reprezentat în Consiliul Nord-Atlantic de un ambasador
sau reprezentant permanent, asistat de o delegaţie naţională alcătuită din consilieri şi
oficiali, care îşi reprezintă ţările în diferite comitete ale NATO.
2. Secretarul General este un funcţionar internaţional de rang înalt, numit de
către guvernele ţărilor membre în funcţia de preşedinte al Consiliului Nord-Atlantic, al
Comitetului pentru planificarea apărării şi al Grupului pentru planificare nucleară, de
preşedinte în funcţiune al altor comitete superioare ale NATO şi de Secretar General
şi şef executiv al NATO. Totodată, el este şi preşedintele Consiliului pentru Parteneriat
Euro-Atlantic şi al Grupului de cooperare mediteraneană1.

Secretarul General este responsabil cu promovarea şi dirijarea procesului de

consultare şi de adoptare a deciziilor în cadrul Alianţei. Este responsabil de
conducerea Secretariatului Internaţional şi este principalul purtător de cuvânt al
Alianţei, atât în relaţiile externe şi în comunicarea şi contactele cu guvernele
membre, cât şi cu mass-media.
Secretarul General răspunde de conducerea Secretariatului Internaţional în
ansamblu şi are sub autoritate directă un Cabinet şi biroul Secretarului General.

3. Secretariatul Internaţional este format din reprezentanţi ai statelor

membre şi serveşte Consiliul, precum şi comitetele şi grupurile de lucru subordonate
acestuia, dar şi Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic, Consiliul NATO-Rusia, Comisia
NATO-Ucraina şi Grupul de cooperare mediteraneană. El acţionează atât ca
secretariat, cât şi ca personal de consultanţă politică şi operativă, şi funcţionează pe
bază permanentă, abordând o largă varietate de probleme relevante pentru Alianţă şi
pentru ţările Partenere. Sprijină procesul de realizare a consensului şi de adoptare a
deciziilor între ţările membre şi partenere şi este responsabil cu pregătirea şi
supravegherea reuniunilor şi deciziilor comitetelor NATO.

4. În mod similar, în scopul asistării Consiliului Nord-Atlantic, oferindu-le consiliere

în probleme militare, ofiţerii superiori îndeplinesc funcţia de Reprezentanţi militari
naţionali la NATO şi cea de membri ai Comitetului Militar în sesiune permanentă.

5. Comitetul Militar este cea mai înaltă autoritate militară a NATO,

desfăşurându-şi activitatea sub autoritatea politică generală a Consiliului. Asemenea
organismelor politice decizionale, Comitetul Militar se întâlneşte regulat la nivel înalt
şi anume, al şefilor de Stat major (CHOD). Comitetul Militar (MC) este abilitat să
recomande autorităţilor politice ale NATO acele măsuri considerate necesare pentru
apărarea comună în aria de acţiune a Alianţei. Principalul său rol este de a stabili
orientările şi de a oferi consiliere asupra doctrinei şi strategiei militare.
Comitetul ajută la elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianţei şi
realizează o evaluare anuală pe termen lung a forţei şi capacităţilor ţărilor şi zonelor
care prezintă un risc la adresa intereselor NATO. În plus, responsabilităţile sale pe
timp de criză, tensiune sau război sunt acelea de a oferi Consiliului şi Comitetului
pentru Planificarea Apărării sfaturi cu privire la situaţia militară şi de a face
recomandări pentru utilizarea forţei militare, aplicarea planurilor de circumstanţă şi
elaborarea unor reguli corespunzătoare de angajament.

6. Comandanţii Strategici ai NATO (SC), respectiv Comandantul suprem al

forţelor aliate din Europa (SACEUR) şi Comandantul suprem aliat pentru Transformare
(SACT), sunt răspunzători, în faţa Comitetului Militar, pentru orientarea şi
coordonarea generală a problemelor militare ale Alianţei, în cadrul ariilor lor de
comandă. De asemenea, ei consiliază şi Comitetul Militar. Fiecare Comandant
strategic este reprezentat pe lângă NATO de militari cu grad de general sau amiral,
care îi ajută menţinând legături strânse cu oficialităţile politice şi militare de la
1
Secretarul General este şi preşedinte asociat (împreună cu reprezentantul Rusiei şi reprezentantul
ţărilor membre NATO, funcţionând ca preşedinte onorific) al Consiliului NATO-Rusia. De asemenea, este
şi preşedinte asociat, alături de reprezentantul ucrainean, al Comisiei NATO-Ucraina.
Cartierul General, dar şi prin asigurarea eficienţei fluxului informaţional şi
comunicaţiilor în ambele direcţii. Reprezentanţii SC participă la reuniunile Comitetului
Militar şi oferă consiliere cu privire la activităţile acestuia, în concordanţă cu opiniile
comandanţilor lor.

7. Secretariatul Militar Internaţional (IMS) este condus de un Director cu

rang de general sau amiral, desemnat, pentru această poziţie, de către ţările
membre şi selecţionat de Comitetul Militar (DIMS). Sub conducerea sa, IMS este
responsabil cu planificarea, evaluarea şi recomandarea politicii privind problemele
militare, pe care le supune analizei Comitetului Militar, precum şi cu asigurarea
aplicării imediate a politicilor şi deciziilor Comitetului.

 Principii de funcţionare a Organizaţiei

Consiliul Nord Atlantic (NAC) reprezintă forul decizional suprem al Alianţei.

NAC se reuneşte la nivel de ambasadori (reprezentanţi permanenţi ai statelor la
NATO), la nivel de miniştri de externe şi/sau ai apărării, sau la nivel de şefi de state
sau guverne (summit-uri). In cadrul NATO, deciziile sunt luate prin consens, după
dezbateri şi consultări între statele membre. Ca formă de asociere multinaţională şi
interguvernamentală de state libere şi independente, NATO nu are autorităţi
supranaţionale sau atribuţii de elaborare a politicii comune independent de membrii
săi. Ca atare, deciziile luate de NATO sunt adoptate de toate statele membre. NATO
poate duce la îndeplinire o acţiune doar dacă toţi membrii săi sunt de acord.

 Mod de finanţare

NATO este o organizaţie interguvernamentală căreia statele membre îi alocă

resursele de care are nevoie pentru funcţionarea de zi cu zi şi pentru a putea oferi
mijloacele necesare pentru consultare, adoptarea de decizii şi implementarea
ulterioară a politicilor şi activităţilor convenite.
În plan militar, cu excepţia unui număr limitat de forţe permanente şi centre,
marea majoritate a forţelor şi activelor militare aparţinând ţărilor membre NATO
rămân sub comandă şi control naţional, până în momentul în care unele sau toate, în
funcţie de ţara care le deţine, pot fi alocate Alianţei pentru misiuni militare specifice.
Forţele statelor NATO care au contribuit la Forţa de stabilizare pe care Alianţa a
condus-o în Bosnia-Herţegovina (SFOR) şi la Forţele din Kosovo (KFOR) au fost, astfel,
trecute temporar sub autoritatea Alianţei în scopul îndeplinirii mandatelor acesteia,
dar sunt pregătite, înzestrate, întreţinute şi finanţate din bugetele individuale de
apărare ale ţărilor membre.

Ca regulă generală, toate statele membre participă la cheltuielile acceptate

pentru finanţarea comună. Astfel, toate statele membre contribuie la finanţarea
cheltuielilor Secretariatului internaţional, Statului major militar internaţional şi
agenţiilor Comitetului militar, precum şi în cadrul elementelor de finanţare comună
ale operaţiunilor de sprijinire a păcii şi ale activităţilor Parteneriatului pentru pace.

Cu ocazia Summit-ului de la Praga, din noiembrie 2002, s-a convenit ca pentru

contribuţiile financiare ale noilor membri ai Alianţei să se utilizeze criteriul PNB
exprimat în unităţi putere de cumpărare, aplicat, de asemenea, parţial şi pentru
Polonia, Ungaria şi Cehia.
Pe baza acestui criteriu, cota procentuală, stabilită de structurile
financiare aliate, care revine României pentru bugetele Alianţei este de
1,14%. Astfel, pentru anul 2005, contribuţia totală a României la bugetele
NATO însumează aproximativ 13,5 milioane Euro, şi reprezintă aproximativ
1,14% din cheltuielile Alianţei Nord-Atlantice. Aceste cheltuieli sunt
repartizate astfel: aproximativ 2 milioane euro pentru bugetul civil, 8,5
milioane euro pentru cel militar şi, respectiv 3 milioane euro pentru NSIP.

II. Obiectivele şi funcţiile NATO

Obiectivul esenţial al NATO este să protejeze securitatea tuturor membrilor săi

prin mijloace politice şi militare în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite.

Pentru a-şi atinge obiectivul esenţial, de Alianţă a naţiunilor angajată faţă de

Tratatul de la Washington şi de Carta Naţiunilor Unite, aceasta îndeplineşte
următoarele funcţii:

 Forum de consultări

Serveşte, în conformitate cu prevederile din Articolul 4 din Tratatul de la

Washington, ca un forum transatlantic esenţial în consfătuirile aliate asupra oricăror
probleme care aduc atingere intereselor vitale,inclusiv posibile evenimente care
afectează securitatea membrilor, precum şi în coordonarea adecvată a eforturilor
depuse în domenii de interes comun.

 Apărare colectivă

In baza articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic, statele membre NATO se

angajează ca un atac armat împotriva unuia dintre membrii NATO, în Europa sau
America de Nord, să fie considerat ca un atac împotriva tuturor şi ca statele membre
NATO să ia toate măsurile necesare, inclusiv prin folosirea forţei armate, pentru
respingerea atacului respectiv.

 Gestionarea crizelor

Pentru a întări securitatea şi stabilitatea în zona euro-atlantică, NATO este gata,

de la caz la caz şi prin consens, în conformitate cu Articolul 7 din Tratatul de la
Washington, să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor şi să se angajeze
activ în soluţionarea crizelor, inclusiv prin operaţiuni de ripostă în cazul situaţiilor de
criză.
Menţinerea unei capacităţi generale de rezolvare cu succes a situaţiilor de criză
constituie o parte integrantă a metodei Alianţei de menţinere a păcii şi reîntărire a
securităţii şi stabilităţii euro-atlantice. Operaţiunile de ripostă la criză, precum cele
din Bosnia şi Kosovo, reprezintă un aspect-cheie al contribuţiei NATO la pacea şi
securitatea Euro-Atlantică.
La sfârşitul Războiului rece, politica Alianţei de gestionare a crizelor a fost
adaptată ţinând cont de natura complet diferită a riscurilor cu care aceasta se
confruntă în prezent. Aceasta se bazează pe trei elemente care se susţin reciproc:
dialogul, cooperarea cu alte ţări şi întreţinerea capacităţii de apărare colectivă a
NATO. Fiecare din aceste elemente este astfel conceput încât să asigure prevenirea
sau soluţionarea pe cale paşnică a crizelor care afectează securitatea zonei euro-
atlantice.
In anexă sunt prezentate elemente informative privind operaţiunile
curente ale NATO.

 Parteneriate

NATO promovează, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu

alte ţări din zona Euro-Atlantică, având ca scop creşterea transparenţei, încrederii
reciproce şi a capacităţii de a acţiona în operaţiuni comune. Această abordare este
îndreptată către întărirea securităţii tuturor, nu exclude pe nimeni şi ajută la
rezolvarea diviziunilor care ar putea genera conflicte. Principalele instrumente ale
acestei politici sunt Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, Parteneriatul
pentru Pace, relaţiile speciale cu Rusia şi Ucraina, Dialogul Mediteranean şi
Iniţiativa de la Istanbul.

Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic şi Parteneriatul pentru Pace

Parteneriatul pentru Pace reprezintă un cadrul formal de cooperare între NATO

şi state din Europa Centrală şi de Est.
La 26 ianuarie 1994, România a fost primul stat care a semnat
documentul – cadru al Parteneriatului pentru Pace (Partnership for Peace –
PfP), după lansarea lui de către NATO la 10 ianuarie 1994. Parteneriatul a
reglementează relaţia Alianţei cu 27 de state din Europa Centrală şi de Est, Caucaz şi
Asia Centrală, în scopul consolidării stabilităţii şi securităţii euro-atlantice prin
cooperare şi dialog între statele participante.

Consiliul NATO – Rusia (NRC)

Pornind de la o iniţiativă a Marii Britanii, Consiliul NATO-Rusia (NRC) a fost

înfiinţat la Summit-ul NATO-Rusia de la Roma (28 mai 2002), pe baza principiilor
Actului Fondator al relaţiilor bilaterale, cooperării şi securităţii din 1997.
Noua formulă a introdus un cadru de cooperare la nivel „26+1” pentru consolidarea şi
extinderea dialogului politic NATO-Rusia, deschizând perspectiva promovării unor
abordări şi acţiuni comune. Potrivit acordului NRC, toate aspectele care cad sub
incidenţa art. 5 al Tratatului de la Washington, cum ar fi terorismul, misiuni de
menţinere a păcii, pot fi discutate în Consiliul NATO-Rusia.
Actul fondator NATO-Rusia constituie expresia unui angajament reciproc, de
durată, asumat la cel mai înalt nivel politic, de a coopera în vederea asigurării unui
cadru durabil de securitate în zona Euro-Atlantică.

Cooperarea la nivelul celor 15 comitete componente ale NRC vizează o sferă

extinsă de activităţi: operaţiuni şi exerciţii comune, iniţiativa spaţiului aerian,
proliferare, terorism, apărarea antirachetă, reforma apărării, urgenţele civile,
cooperare nucleară, controlul armamentelor convenţionale, ştiinţă.
Principalele domenii unde s-au înregistrat anumite progrese sunt
combaterea terorismului, combaterea traficului de narcotice din Afganistan
şi Asia Centrală, dezvoltarea interoperabilităţii militare şi, într-o mai mică
măsură, operaţiunile comune de menţinere a păcii sau apărarea
antirachetă.

Consiliul NATO-Ucraina

Relaţiile NATO - Ucraina beneficiază de un cadrul instituţional detaliat.,

care reflectă atât importanţa atribuită de NATO Ucrainei, cât şi interesul
Alianţei pentru dezvoltarea continuă a dialogului cu această ţară. Carta
pentru un Parteneriat Distinct, semnată la Madrid, în 1997 statuează o relaţie
specială dintre NATO şi Ucraina, similară celei pe care Alianţa o are cu Rusia. Din
perspectiva Kievului, dialogul cu Alianţa a reprezentat cea mai productivă
relaţie a acestei ţări cu o organizaţie internaţională cu care desfăşoară
relaţii de cooperare.
Cadrul de consultare şi cooperare NATO – Ucraina s-a dezvoltat gradual
în intervalul ultimului deceniu, începând cu participarea Ucrainei (ca primă ţară
CSI implicată în PfP), la operaţiuni de menţinere a păcii în Bosnia şi Herţegovina,
Kosovo, în cadrul batalionului comun polono-ucrainean, trimiterea de trupe în Irak şi
Afganistan, până la încheierea unui Memorandum de Înţelegere privind Host
Nation Support şi oferirea de transport strategic, precum şi oferirea de contribuţii la
Operaţiunea Active Endeavor.
În marja reuniunii ministeriale NATO de la Vilnius din 21 aprilie 2005, a
fost lansat Dialogul Intensificat (ID) cu Ucraina. Dialogul Intensificat a
reprezentat o ofertă maximală pe care NATO a prezentat-o Ucrainei în etapa
actuală, caracterizată de scepticismul unor membri ai Alianţei în privinţa
dezvoltărilor-viitorului organizaţiei şi a responsabilităţilor pe care aceasta este
pregătită să şi le asume.

Dialogul Mediteranean (DM)

La summit-ul NATO de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004, şefii de stat şi de guvern
din statele membre ale Alianţei au decis adoptarea unui cadru mai ambiţios şi
extins pentru Dialogul Mediteranean (DM).
După cum se precizează în planurile de implementare a deciziilor de la
Istanbul referitoare la DM şi Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI), cele două
procese sunt complementare, progresive şi individualizate, urmând a fi dezvoltate în
paralel şi în spiritul unei strânse cooperări („joint ownership”) cu statele vizate.

Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI)

ICI a fost lansată la summit-ul NATO de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004.
SUA au fost motorul lansării ICI, pe care o consideră parte a strategiei sale
mai largi de transformare a regiunii Orientului Mijlociu lărgit. ICI acoperă dimensiunea
de securitate a acestei strategii şi constituie începutul unui demers ambiţios, dar
dificil, de construire a unui parteneriat al NATO cu state din această regiune.
Domeniile de cooperare prioritare propuse de NATO prin ICI sunt: Reforma
militară (consultanţă individualizată); Dezvoltarea interoperabilităţii
(participarea statelor din GME la exerciţii NATO şi la programe educaţionale);
Combaterea terorismului (inclusiv prin schimb de informaţii şi cooperare în
domeniul maritim); Combaterea ameninţărilor reprezentate de armele de
distrugere în masă şi a mijloacelor lor de lansare; Securizarea frontierelor (în
conexiune cu contracararea terorismului şi traficului de arme si de persoane);
Urgenţele civile.

III. Reforma NATO

Reforma militară

De la adoptarea Conceptului Strategic al NATO (1999) şi până în prezent, Alianţa

Nord Atlantică a trecut printr-un proces major de transformare militară destinat
creării de noi capacităţi aliate care să răspundă cerinţelor şi misiunilor NATO de
răspuns la crize după sfârşitul Războiului Rece.
Transformarea militară a vizat:
• Reforma comandamentelor NATO şi crearea Comandamentului Aliat
pentru Transformare;
• Revizuirea planificarea apărării în NATO pentru a răspunde necesităţii un
plus de flexibilitate decizională şi includerii celor 7 noi membri;
• Reforma sistemului de generare a forţelor pentru operaţiuni care să
asigure un plus de predictibilitate în contribuţiile naţiunilor la misiunile
Alianţei şi crearea unor indicatori privind gradul de utilizare al forţelor
naţionale în operaţiuni;
• Avansarea proiectelor multinaţionale în cadrul Angajamentului de la
Praga privind capabilităţile pentru a acoperi deficitele de capacităţi
înregistrate în operaţiunile NATO în domenii importante precum
supravegherea în teatru, logistica, transportul strategic, etc;
• Operaţionalizarea Forţei de Răspuns a NATO (NRF) care să poată fi
dislocată în 5-30 de zile într-o gamă largă de operaţiuni de răspuns la
crize (de la război de înaltă intensitate la operaţiuni de extracţie a civililor
dintr-o zonă de conflict).

Reforma cartierului general NATO

In cadrul procesului mai amplu de transformare a Alianţei, secretarul general

NATO a lansat o iniţiativă de reformare a Cartierului general al NATO (NATO
HQ). Scopul acestei iniţiative este de a spori eficienţa modului de funcţionare a
structurilor permanente ale Alianţei, precum şi rolul diverselor organisme ori
comitete. Premisa de la care se porneşte este că NATO şi-a adaptat în mod
semnificativ politicile sale pentru a răspunde noilor provocării pe linie de
securitate, dar aceste reforme individuale nu au fost completate de reforme privind
modul de gestionare a activităţii menite să susţină realizarea acestor noi obiective
politice.
Printre principalele propuneri de reformă se numără întărirea şi diversificarea
subiectelor dialogului politic în cadrul NAC, fluidizarea mecanismului de luare a
deciziilor, eficientizarea activităţii comitetelor precum şi reformarea Secretariatului
Internaţional (IS) şi a Staff-ului Militar Internaţional (IMS).

Reforma bugetară

În cadrul procesului de reformă a Alianţei Nord-Atlantice, în mediul aliat,

este avută în vedere şi ideea de reformă a contribuţiilor naţionale la
eforturile aliate, pe două paliere:
- reforma procesului de alocare a cotelor părţi la bugetele NATO (cost
shares)
- repartizarea eforturilor între aliaţi (burden sharing)

IV. Procesul de extindere a Alianţei

Politica „uşilor deschise” în Balcani – Politica „uşilor deschise” este

considerată valabilă de către toţi aliaţii. Există un consens tacit ca, pentru moment,
ea să nu mai fie afirmată puternic, pentru că Alianţa are alte priorităţi. La
reuniunea de la Istanbul, aliaţii au transmis celor trei state candidate (Albania,
Croaţia, Macedonia) un mesaj de încurajare, care face referire la posibilitatea ca
stadiul pregătirilor pentru aderare să fie evaluat cu prilejul următorului summit al
Alianţei.
Serbia-Muntenegru şi Bosnia şi Herţegovina intenţionează să adere, pentru
moment, la Parteneriatul pentru Pace.

TRATATUL NORD-ATLANTIC
Washington DC, 4 aprilie 1949
Statele care sunt parte a prezentului Tratat îşi reafirmă credinţa în obiectivele şi
principiile Cartei Naţiunilor Unite, precum şi dorinţa lor de a convieţui în pace cu toate
popoarele şi guvernele.
Ele sunt angajate în salvgardarea libertăţii, a moştenirii comune şi a civilizaţiilor
popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democraţiei, libertăţii individuale
şi a literei legii.
Ele caută să promoveze stabilitatea şi bunăstarea zonei nord-atlantice. Ele sunt
hotărâte să îşi unească eforturile în scopul apărării colective şi al păstrării păcii şi
securităţii.
Astfel, ele sunt de acord cu prezentul Tratat Nord-Atlantic:
ARTICOLUL 1
Părţile se angajează, conform prevederilor din Carta Naţiunilor Unite, să rezolve prin
mijloace paşnice orice dispută internaţională în care ar putea fi implicate, astfel încât
să nu aducă atingere păcii, securităţii şi dreptului internaţional şi să se abţină să
recurgă în relaţiile internaţionale la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei, în
vreun mod incompatibil cu obiectivele Naţiunilor Unite.
ARTICOLUL 2
Părţile vor contribui la dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi
prietenie prin consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înţelegeri
a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea
condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele
din politicile lor economice internaţionale şi vor încuraja colaborarea economică
bilaterală sau multilaterală.
ARTICOLUL 3
Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părţile, separat sau
împreună, prin intermediul auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc continue, îşi vor
menţine şi îşi vor dezvolta capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă în
faţa unui atac armat.
ARTICOLUL 4
Părţile vor avea consultări comune ori de câte ori vreuna dintre ele va considera că
este ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea
vreuneia dintre Părţi.
ARTICOLUL 5
Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa
sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă,
sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea
dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din
Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată,
individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră
necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii
zonei nord-atlantice.
Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui
raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul
de Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale.
ARTICOLUL 62
În scopul aplicării Articolului 5, un atac armat asupra uneia sau mai multora dintre
Părţi se consideră că include un atac armat:
• pe teritoriul oricărei Părţi în Europa sau America de Nord, în Departamentele
algeriene ale Franţei3, pe teritoriul Turciei sau pe insulele aflate sub jurisdicţia pe
teritoriul oricărei Părţi în Europa sau America de Nord, în Departamentele algeriene
ale Franţei, pe teritoriul Turciei sau pe
insulele aflate sub jurisdicţia oricărei Părţi din zona nord-atlantică, la nord de Tropicul
Cancerului;
• asupra forţelor terestre, navale sau aeriene ale oricărei Părţi, care se află pe sau
deasupra acestor teritorii, sau în oricare zonă a Europei în care forţele de ocupaţie ale
uneia dintre Părţi erau staţionate la data intrării în vigoare a acestui Tratat, sau pe
Marea Mediterană ori în zona nord-atlantică aflată la nord de Tropicul Cancerului.
ARTICOLUL 7
Tratatul nu afectează şi nu va fi interpretat ca afectând în nici un fel drepturile şi
obligaţiile care decurg din Carta Părţilor care sunt membre ale Naţiunilor Unite, sau
responsabilitatea principală a Consiliului de Securitate de menţinere a păcii şi
securităţii internaţionale.
ARTICOLUL 8
Fiecare Parte declară că nici una din obligaţiile internaţionale, aflate în vigoare la un
moment dat între ea şi oricare din celelalte Părţi sau un al treilea stat, nu este în
2
Definiţia teritoriilor cărora li se aplică Articolul 5 a fost revizuită de către Articolul 2 al Protocolului la
Tratatul Nord-Atlantic, odată cu aderarea Greciei şi Turciei, semnată la data de 22 octombrie 1951
3
La data de 16 ianuarie 1963, Consiliul Nord-Atlantic a luat notă de faptul că, în ceea ce priveşte
fostele departamente algeriene ale Franţei, clauzele relevante ale acestui tratat au devenit inaplicabile
începând cu data de 3 iulie 1962.
contradicţie cu prevederile prezentului Tratat şi se angajează să nu îşi asume nici o
obligaţie internaţională aflată în conflict cu acest Tratat.
ARTICOLUL 9
Prin prezentul, Părţile înfiinţează un Consiliu în cadrul căruia fiecare va fi reprezentată
în procesul de analiză a problemelor referitoare la implementarea acestui Tratat.
Consiliul va fi astfel organizat încât să fie capabil să se reunească prompt şi în orice
împrejurare. Consiliul va constitui atâtea organisme subsidiare cât este necesar; în
primul rând, va înfiinţa de urgenţă un comitet al apărării care va recomanda măsurile
de implementare a Articolelor 3 şi 5.
ARTICOLUL 10
Prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la acest Tratat orice alt stat
european aflat în poziţia de a urma principiile acestui Tratat şi de a contribui la
securitatea zonei nord-atlantice, să adere la acest Tratat. Orice stat astfel invitat
poate deveni parte la Tratat, în urma depunerii la guvernul Statelor Unite ale Americii
a documentului de aderare. Guvernul Statelor Unite ale Americii va notifica fiecare
Parte în legătură cu depunerea fiecărui astfel de document de aderare.
ARTICOLUL 11
Acest Tratat va fi ratificat şi prevederile sale vor fi îndeplinite de către Părţi, în
conformitate cu regulile constituţionale respective. Documentele de ratificare vor fi
depuse cât mai curând la guvernul Statelor Unite ale Americii, care îi va notifica pe
toţi ceilalţi semnatari în legătură cu fiecare depunere. Tratatul va intra în vigoare
între statele care l-au ratificat, imediat ce se va depune ratificarea de către
majoritatea semnatarilor, incluzând ratificările Belgiei, Canadei, Franţei,
Luxemburgului, Olandei, Marii Britanii şi Statelor Unite, şi va intra în vigoare, cu
privire la alte State, la data depunerii ratificărilor lor4.
ARTICOLUL 12
După zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, sau la orice dată ulterioară,
Părţile, la cererea oricăreia dintre ele, se vor consulta în scopul revizuirii Tratatului,
luând în considerare factorii care la vremea respectivă afectează pacea şi securitatea
în zona nord-atlantică, inclusiv dezvoltarea
de acorduri universale sau regionale, conform Cartei Naţiunilor Unite, pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
ARTICOLUL 13
După douăzeci de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, oricare Parte poate să se
retragă din cadrul acestuia la un an de la depunerea notificării de denunţare la
guvernul Statelor Unite ale Americii, care va informa guvernele celorlalte Părţi în
legătură cu depunerea fiecărei astfel de notificări de denunţare.
ARTICOLUL 14
Acest Tratat, ale cărui variante în limba engleză sau franceză sunt în mod egal
autentice, va fi depozitat în arhivele guvernului Statelor Unite ale Americii. Copii
autorizate conforme vor fi transmise de către acest guvern celorlalte guverne
semnatare.

4
Tratatul a intrat în vigoare la data de 24 august 1949, după depunerea ratificărilor din partea tuturor
statelor semnatare.