You are on page 1of 2

CANTUL XIV

Al doilea ocol: Invidia. Guido del Duca şi Rinieri da Calboli. Toscana şi Romagna în 1300
„Au cine-i1 cel ce muntele-ocoleşte 'nainte ca prin moarte să-şi ia zborul şi după plac privirile-şi roteşte?"
„N-aş şti să spun, dar singur2 nu-i cu zorul: întreabă-l tu, căci mai aproape-i eşti şi, ca să-ţi spună, ia-l cu
binişorul."
Astfel şedeau de-a dreapta mea-n poveşti doi inşi plecaţi şi, ridicând bărbia ca să mă-ntrebe şi să afle veşti,
Unul grăi: „O, tu, ce-ţi porţi solia în trupul tău spre dreapta judecată, te-ndură şi vădeşte-ţi obârşia
şi spune-ne de unde vii; căci cată să ne mirăm de ce-ţi sorti preasfântul ca de-o minune cum n-a fost vreodată."
Grăii: „Toscanei i-e brăzdat pământul de-un râu4 ce-n Falterona5 izvorăşte şi zeci de leghi nu-i stampară avântul.
Din matca lui făptura mea porneşte; dar al meu nume în zadar v-aş spune, căci faimă6-n lume încă nu-şi
croieşte."
„De-al tău cuvânt pătrund cu-nţelepciune, de Arno-mi pare că vorbeşti, străine," grăi dintâiul duh cu sfiiciune.
334
Iar celălalt: „De ce ascuns el ţine7,
îl întrebă, al apei falnic nume,
cum faci cu ce-i de rău sau de ruşine?"
Răspunse atunci cel întrebat anume: „N-aş şti8 să spun, dar s-ar cădea ca ei, acestei văi, să-i piară numa-n lume:
căci din obârşe unde-s vajnici chei şi-atare munţi (de unde-i rupt Pelorul9), încât puţini pot ţine piept cu ei,
şi până-n mare10 de-unde adună norul ce dă ea-n schimb când se revarsă1' toată, ca altor râuri să le crească sporul,
de bine, ca de şerpi, fug toţi în gloată, ori că năravul12 le-a tocit simţirea, ori fiindc-a fost şi-i valea blestemată.
De-aceea-ajuns-au ca să-şi schimbe firea până-ntr-atât cei ce trăiesc pe vale, de parcă Circe13 le-a schimbat
menirea.
Şi printre porci14 ce-s vrednici de dangale, şi nu de pane, ci de jir şi ghindă, dintru-nceput îşi sapă firav cale.
Şi scoborând dă de potăi15 ce-n tindă veninu-şi scuipă hămăind, şi-n lături îşi suce nasul15 şi-alte căi colindă.
Şi pe măsură ce topeşte-omături
şi mi se-ngroaşă făurind bulboane,
din câini cresc lupi17 şi i se-ndeasă-alături.
Trecând apoi prin chei şi prin gropane, găseşte vulpi18, şirete-astfel şi crude, că nu se tem de curse şi capcane.
335
Şi n-am să tac fiindcă cePlalt m-aude: spre bine fi-va ăstui viu prin mine să afle ce urzeşte Sfântul Jude.
Aievea-ţi văd nepotul crunt19, vecine, cum hăituieşte lupi pe lângă apă şi bagă spaimă-n crudele jivine.
De vii20 le vinde pielea, nu-i îngroapă, şi-i chinuie ca fiara înrăită; răpeşte vieţi şi sieşi cinstea-şi sapă.
Şi-nsângerat, pădurea21 apoi, cernită, o lasă-astfel, că mii de ani22 să treacă, nicicând va creşte deasă şi-nfrunzită."
Precum obrazul cătrănit şi-apleacă cel care-aude prevestiri de rele, de fieunde amarul lor l-îneacă,
la fel şi duhul, auzind de ele, păli la chip23 şi-l aplecă-nainte, când tâlcul vorbei pricepu cu jele.
Mâhnirea lui şi-a celuilalt cuvinte mă îndemnară să-i întreb de nume şi-n întrebare pus-am dor fierbinte.
Atunci, înduplecat de rugăciune,
cel ce vorbise la-nceput grăi:
„Tu-mi ceri să-ţi spun ce nu vrei24 tu a-mi spune.
Dar, fiindcă Domnul te-a adus aci cu harul25 lui care străluce-n tine, că-s Guid del Duca ţi se cade-a şti.
Atâta pizmă-mi clocotea în vine, încât obrajii-mi vineţeau de ciudă când alţii-n jur vedeam c-ajung la bine.
336
Atare paie secer azi cu trudă:
de ce27 râvneşti un bun ce păgubeşte
pe altu-n loc, o, lume, tu, zăludă?
Rinier e-acesta; spada lui cinsteşte întregul neam de Calboli, din care nici un urmaş pe urma lui păşeşte.
Căci în Romagna, între Ren şi mare28, nu doar sămânţa-i a uitat ce-i vajnic şi e spre bine-n trai şi-n desfătare,
ci toată valea-i năpădită-amarnic de-atari buruieni şi mărăcini29 pestriţi, că plug să pui şi tot ar fi zadarnic.
Au fost-au30 Lizzo31 şi Manard32 stârpiţi? Carpigna33, Traversări34 n-au dat roadă O, romagnoli35, pui de viteji,
corciţi!
Bologna-un Fabbro36 nu va fi să vadă, Faenza-un Fosco37, răsărit pe lume din bob de pir preaminunată mladă?
Să nu te miri38 de plâng cu-amărăciune când pomenesc de cei cu cari crescui,
40
de Guid da Prato şi de Azzo -anume,
şi de Tignoso41 şi de ceata lui,
de Traversări42 şi Anastagi din care
nici unii-n urmă nu lăsară pui,
de cavaleri43 şi doamne-mbietoare, de dor şi griji ce ne-ndemnau spre bine, pe unde azi nasc corcituri şi fiare.
O, Brettinor44, de ce mai rabzi ruşine, când neamul tău pe el se surghiuneşte, ca nu cumva să se-nrăiască-n tine?
337
Nu face rău de-n prunci nu se-nmulţeşte Bagnacaval45; dar rău de-n Castrocar46
_47
şi-n Con poporu-atare conţi puieşte.
Şi bine-or face şi Păgânii48 iar, când vor scăpa de diavolul clănţău, dar puri să fie s-or căzni-n zadar.
O, Ugolin dei Fantolin49, de rău ţi-e numele la adăpost, de vreme ce să ţi-l spurce nu-i urmaş de-al tău.
Te du, toscane50, mi-e mai drag a geme, decât a spune când, vorbind, în gând îmi amintesc de cea apusă vreme."
Ştiam că morţii ne-auzeau umblând şi drept aceea prin tăcerea51 lor ne-ncredinţau că nu greşim mergând.
Rămaşi apoi noi singuri pe ponor,
ca fulgerul când norul îl despică,
un glas strigă52 din faţa noastră-n zbor:
„De m-or găsi, m-or înjunghia, mi-e frică!" pierind apoi ca tunetul ce moare, când vântu-împrăştie norul şi-l
ridică.
Şi-abia se stinse cea dintâi strigare,
că altă voce izbucni durută,
ca după fulger tunet greu în zare:
„Aglaura53-s, în piatră prefăcută!" şi-nfricoşat mă apropiai în cale de călăuza54 ce şedea tăcută.
Văzduhu-n jur se potolea agale,
când: „Ăsta-i frâul ce-ar trebui să-l ţină,
grăi Virgil, pe om într-ale sale.
338
Dar voi momeala o smuciţi din tină şi-Ucigă-l-toaca vă cuprinde-n cleşte căci pildă nu-i, nici frâu ca să v-aţină.
Zadarnic ceru-n jur vi se-nvârteşte şi frumuseţi ce-s veşnice s-arată; privirea voastră doar spre lut55 ţinteşte,
de-aceea-i drept ca Domnul să vă bată."
339