CÂNTUL XXXI

Paradisul pământesc. Mărturisirea lui Dante. Scufundarea în apele râului Lete. Beatrice se dezvăluie.
„O, tu, ce-aştepţi de peste râu1, îmi zise, ţintind cu vârfu -a vorbei spadă-n mine, ce şi cu muchea-amar mă
nimerise,
e drept3 ce spun? Vorbeşte;-atare vine,
urmă zicând, cu mărturia ta
să se-mpreune-i drept şi se cuvine."
Atare foc în piept mă dogorea şi-atare cazne mă munceau profunde, că dam să zic, dar vorba4 nu ieşea.
Rabdă puţin şi-apoi: „Ce ai? Răspunde, căci amintirea-a ce-a fost rău şi fierea nu le-ai lăsat întru aceste unde5.
Şi teama, şi ruşinea, şi durerea atare „da6" stârniră-atunci din mine, că spre-a-al pricepe îţi slujea vederea.
Precum se frânge-un arc7 când de la sine, de-ntins ce e, zvâcneşte din strânsoare, şi-n semn săgeata nu ţinteşte
bine,
aşa şi eu, de sub poveri amare zbucnii în lacrimi şi suspine grele, dar glasul nu răzbea prin trecătoare.
Şi dânsa-atunci: „Pe drumul vrerii mele
ce te-ndemna să îndrăgeşti cu sete
un Bun suprem, cum altul nu-i sub stele,
428
ce gropi8 aflaşi, ce lanţuri sau perete să-ţi ţie pasul,-ncât nădejdii fale să-i pui pe veci lăcată şi pecete?
Şi ce ispite-ori înlesniri în cale la chip9 ţi se-arătară mai de soi, încât întruna să le dai târcoale?"
Oftai o dată din rărunchi şi-apoi abia găsii întru răspuns cuvânt, iar buzele îl îngânară moi:
„Deşarte bunuri, i-am răspuns, m-au frânt
cu-nşelătoare bucurii, de-ndată
ce trupul tău10 se prefăcu-n pământ."
„Zadarnic, zise,-ai fi-ncercat vreodată s-ascunzi ce-ai spus, căci vina ta, fireşte, ştiută-i sus" de dreapta judecată.
Dar când cel rău smerit se spovedeşte, tocila sus12, la curţile măririi, decât s-ascută, mai vârtos toceşte.
Ci, ca să guşti ruşinea pocăirii şi să te-arăţi mai tare altă dată când va să simţi imboldurile firii,
alungă plânsul şi-ai s-auzi de-ndată ce căi să baţi s-ar fi căzut anume călăuzit de carnea mea-ngropată
Nimic mai mândru13 n-ai aflat în lume, nici în natură, nici în scris sau artă, ca trupul meu14 ce zace azi sub hume.
Or, dacă el îţi fu răpit de soartă, au ce plăceri, din câte jos desfată, te-au prins în mreji cu nada lor deşartă?
429
Erai dator la cea dintâi săgeată a celor pieritoare15 s-o porneşti pe urma mea ce mă-nălţam curată;
să zbori16 spre cer, nu jos să zăboveşti slujind drept ţintă vreunei fete17, or firavelor deşertăciuni lumeşti.
Un pui18 golaş se prinde-n laţ uşor; dar pasărea mai vârstnică n-aşteaptă să tragi cu arcul, ci se-avântă-n zbor."
Cum stau copiii ruşinaţi şi-n şoaptă cu ochii-n jos, mărturisesc, simţind că-i arde-amarnic remuşcarea dreaptă,
aşa şi eu; iar ea: „Dacă-auzind te-neacă-amaru,-atunci ridică barba19, ca mai vârtos să-l simţi în piept privind."
Pe-un brad mai lesne îl smuceşte oarba vântoasă când o-mpinge vijelia din nord sau din regatele lui Iarba20
de cum eu însumi mi-am smucit bărbia; iar când prin barbă vru să zică-obrazul, simţii ce-otravă-i scurge-n grai
mânia.
într-un târziu, când ridicai grumazul, văzui că ceata21 nu mai zvârle flori, ci-şi gustă-n tihnă, contemplând,
extazul.
Iar ochii mei sfioşi şi temători văzură-n car pe doamna ce privea spre mândra fiară22, leul zburător.
Sub vălul ei, de peste râu, părea că-n frumuseţe îşi întrece fiinţa, precum trăind23 frumoasele-ntrecea.
Şi ca urzica24 mă-nţepă căinţa, urai pe cea mai scumpă din ispite şi-mi blestemai în gând nesăbuinţa.
Mă încolţeau atari mustrări cumplite, că-nvins25 căzui; şi cum, doar ea o ştie, ce pricină fu celor pătimite.
Apoi, când mă trezii din lâncezie, văzui deasupra-mi fata26 şi: „De poală să mi te prinzi!" striga cu duioşie.
Mă cufundase-n râul care spală şi mă trăgea călătorind pe ape, uşoară ca suveica pe urzeală.
Ajuns apoi de sfântul mal aproape.
,^isperges me27" atât de blând cântară,
că nu să-l scriu, dar nici în gând28 nu-ncape,
Prinzându-mi capu-n mâna ei uşoară, copila mi-l scufunse până când fui nevoit să sorb din unda clară.
Mă scoase-apoi, şi ud, şi picurând, mă-mprinse-n hora mândrelor fecioare29, ce-n braţe mă cuprinseră pe rând.
„Pe lume nimfe, stele30-n cer surioare suntem şi Beatricei i-am fost date drept slujnice-nainte să coboare.
La ea31 te-om duce; dar în ochi, curate,
luminile ca să-i înduri şuvoi,
trei altora32 te-om da, mai învăţate."
Cântând astfel mă-mpinseră apoi către Grifon33 şi mă orbi sclipirea iubitei mele ce privea spre noi.
430
431
Grăiră-atunci: „Să nu-ţi mai cruţi privirea două smaralde34-n faţă-ţi stau, comoară, din cari cândva te-a săgetat
iubirea."
Şi doruri mii35, ca arşiţa de vară, legară atunci pe-ai mei de ochii ei ce neclintiţi priveau din car la fiară.
Ca soarele-n oglinzi, zvârlind scântei, la fel Grifonul, dovedindu-şi firea de şoim şi fiară, strălucea în ei.
Nu-i greu, creştine, să pricepi uimirea36 ce m-a cuprins când pricepui că fiara, nu ea mişca, ci numai nălucirea.
Şi-n timp ce-uimit mă desfatam în para
acelor ochi ce tot mai vie-aprind
de dânşii setea37 când le simţi povara,
prin felul lor că-s mai de neam vădind, mi se-arătară alte trei38 fecioare, pe muzica-ngerească dănţuind.
„O, lasă, Beatrice, să pogoare frumoşii ochi spre cel ce ca să-i vadă drum lung39 bătut-a, se rugau cu-ardoare.
De dragul nostru vălul tău desnoadă, ca să-ţi zărească zâmbetul senin şi-a doua-ţi frumuseţe să-ntrevadă."
O, freamăt pur40 de veşnice lumini! din câţi trudiră în Parnas odată sau se-adăpară din izvor divin,
câţi n-ar vădi c-au mintea tulburată, de te-ar cânta aşa cum mi-ai părut, de sferele cereşti îmbrăţişată,
când vălul ţi-ai desprins şi te-am văzut? 432