CÂNTUL XXXIII

Paradisul pământesc. Profeţia Beatricei. Purificarea lui Dante în apele râului Eunoe.
,J}eus, venerunt gentes'", rând pe rând fecioarele2 începură tânguios o dulce psalmodie, lăcrămând;
iar Beatrice le-asculta de jos,
şi suspina3, ca vergura4-n mijlocul
suratelor sub crucea lui Hristos.
Apoi când celelalte5-i dară locul să spună ea, se ridică-n picioare şi zise, roşie6 în obraji ca focul:
„Puţin7 va trece şi-oi pieri în zare, precum aşijderi, adevăr zic vouă, puţin şi iar mă veţi vedea, surioare."
Pe urma lor porni apoi prin rouă, şi doamna8, eu şi Staţiu, după dânsa, când dintr-un semn ne porunci şi nouă.
Puţin umblă aşa cum spun; n-ajuns-a nici zece paşi să-nscrie-n iarbă, când privirea ei privirea mea străpuns-a
şi: „Apropie-te de mine, zise blând, ca să pricepi cuvântul meu ce-njgheabă şi de-ascultat să te găteşti în gând."
După ce pasul i-am ajuns în grabă, „Acum, grăi, că eşti cu mine, frate, de ce stai mut? Cutează şi întreabă."
439
Cum ce în care glasul nu răzbate când stau de vorbă cu mai-marii lor, şi vorbele rostesc pe jumătate9,
aşa şi eu cu glas şovăitor
grăii: „Madonă, ia-mă tu în pază,
căci bine ştii de ce mă sting de dor."
Şi dânsa: „Vreau şi mintea mea veghează
să te dezvăţ de teamă şi sfială,
spre-a nu vorbi ca cei ce-n somn visează.
Să ştii că vasul spart de zmeu înşeală: a fost10 şi nu-i; dar vinovatul creadă că-n cer tertip" nu intră-n socoteală.
Nu va fi pururi fără-urmaş să şadă cel ce12 lăsat-a fulgi şi pene-n car, făcând din el dihanie l3-ntâi şi pradă.
O spun căci văd14 neîndoios şi clar o zodie pe cer cum se petrece, şi-n cale nu cunoaşte stăvilar,
când un cinci sute15 cu un cinci şi-un zece trimis de cer pe târfă16 va s-omoare şi pe uriaşull7 ce cu ea petrece.
Obscură poate vorba mea îţi pare, ca Temis18 şi ca Sfinxul19 care sade, căci pune-n gînd priceperii zăvoare.
Dar faptele ţi-or fi-n curând Naiade20 şi limpezi-vor tâlcu-ascuns în parte, dar fără-a cere turme-n schimb ori
roade.
înscrie-n minte câte-ţi spun şi-mparte cuvântul meu şi celor vii, de-o viaţă21 ce nu-i decât o goană către moarte.
440
Iar când vei scrie,-aminte ia şi-nvaţă, să nu uiţi pomul22 despuiat la rând de două ori23 de floare şi verdeaţă.
Oricine-i smulge verdele veşmânt, prin fapta lui pe Dumnezeu huleşte, ce pentru sine-l zămisli preasfânt24.
Cinci mii de ani dintâiul om25, ce-orbeşte muşcă din pom, râvni pe cel ce vina prin chin răscumpără
dumnezeieşte.
Eşti adormit de nu-nţelegi pricina26 ce-ndeasă-n vârf coroana lui cu spor şi-atât de sus i-a ridicat tulpina.
De nu ţi-ar fi, ca râul Elsei27, nor în jurul minţii câte sunt deşarte, şi ca Piram28 la dud plăcerea lor,
chiar şi din cele ce-ai văzut în parte s-ar fi căzut să-ţi fie tălmăcită opreliştea ce judecata29-mparte.
Dar fiindcă văd că mintea ţi-e-mpietrită şi-nceţoşată, încât stai stingher şi te orbesc cu vorba mea-nsorită,
de-n scris nu poţi, în gând măcar îţi cer s-o porţi cum poartă pelerinii-n drum toiagu-ncins3
-30 cu frunze de palmier."
Şi-am zis atuncea: „Tot aşa precum păstrează ceara31 semnul când se-mplântă, la fel ce-ai spus păstrez în gând
de-acum.
Dar cum de vorba-ţi mai presus32 se-avântă de mintea mea, şi eu, pe cât mă zbat, tot mai puţin pricep din ce
cuvântă?"
441
„Ca să cunoşti că şcoala ce-ai urmat şi-a ei doctrină33 îndeajuns nu sunt ca să pricepi cuvântu-mi luminat
şi ca să vezi că drumul vostru strâmt departe e de calea-adevărată, precum departe-i cerul de pământ."
Şi-am zis atunci: „Nu-mi amintesc vreodată
să fi păşit pe căi streine ţie
şi nici conştiinţa nu mi-o simt pătată."
„De amintirea ţi-a rămas pustie,
grăi zâmbind, din câte-s praf şi scrum,
măcar de Lete34-aminte-n gînd să-ţi fie.
Căci precum focu-i dovedit de fum, uitarea ta35 aşijderi nu dezminte greşeala vrerii ce te-a scos din drum.
Dar vreau cuvântul meu de-aci-nainte
să ţi se-arate gol36 la-nfaţişare,
ca să-l pricepi cu zgrunţuroasa-ţi minte."
Măritul soare strălucea mai tare, păşind mai lin în crucea zilei37, roată, ce schimbă ceasul după loc şi zare,
când doamnele tusşapte dintr-o dată, (cum sade cel care-i trimis iscoadă când urme-ori veşti în calea lui s-arată)
se-opriră-n loc pe-un mal umbros, să şadă sub ramuri verzi cum în adâncul lor ascund în Alpi38 pădurile de zadă.
Şi-n faţa lor, ţâşnind dintr-un izvor, ca Tigrul39 şi-Eufratul, pe-o colină, două pâraie se-mpărţeau cu dor.
442
„O, glorie40-a minţii omeneşti, lumină, ce apă-i asta ce-n izvor s-adună şi se desparte lunecând pe clină?"
„Te roagă de Matelda şi-o să-ţi spună", grăi şi-atunci, cum cel ce vrea s-arate că n-a greşit şi nici n-a spus
minciună,
fecioara41 zise: „Eu ţi-am spus, poete, mai multe chiar şi sunt încredinţată că amintirea n-ai pierdut-o-n Lete."
Şi doamna mea: „I-e mintea tulburată de alte griji42 ce amintirea-nşală şi-adesea te lipsesc de judecată.
Eunoe43 la poale-ţi curge: spală-l după-obicei44 în apă şi trezeşte virtutea minţii lui45 din amorţeală."
Cu sufletul ales ce nu tânjeşte
a-şi face vrere din porunca-altui
când dintr-un semn dorinţa lor ghiceşte,
la fel frumoasa când aproape-i fui porni şi dulce46-i picură din gură cuvânt spre Staţiu: „Vino-n urma lui."
O, de-aş avea cu vrerea pe-o măsură şi loc de-ajuns, eu aş cânta în parte nesaţul meu47 şi dulcea băutură.
Cum însă-i împlinită a doua carte48 şi meşteşugul cere49-n scris hotare, de ele nu pot trece mai departe.
M-am ridicat din unda sclipitoare mai proaspăt50 în adâncul fiinţei mele decât un mugur de-a-nfrunzit sub soare,
curat şi dornic de-a urca la stele5'. 443