Sie sind auf Seite 1von 29

Jurnalism de investigatie I. Particularitati In practica s-au conturat 3 tipuri de jurnalism, fiecare cu rolul si importanta lui. 1.

Jurnalism de reflectare este cel practicat de stiristi. Misiunea lui este de a reflecta informatia asa cum emana de la aceste surse. Cel mai des stiristii utilizeaza intrebarile de baza din paradigma (rareori cum?) pentru ca sub presiunea timpului doar la acestea reusesc sa formuleze un raspuns. Intrebarea de ce? cade cel mai adesea in sarcina altor tipuri de jurnalism. 2. Jurnalism de cercetare acesta presupune o abordare ceva mai profunda a unui fenomen. El priveste un subiect in profunzime, il trateaza din mai multe unghiuri, unele inedite si il abordeaza exhaustil (cat se poate de cuprinzator), se sprijina pe mai multe surse si urmareste sa epuiezeze perspectiva asupra careia se pleaca. Documentarul si analiza sunt produsele clasice ale jurnalismului de cercetare. Temele abordate sunt la indemana oricui are intuitie si rabdare sa faca anumite conexiuni, iar sursele sunt de obicei publice. Aceste doua caracteristici sunt cele care deosebesc in principal jurnalismul de cercetare de cel de investigatie. 3. Jurnalismul de investiatie satisface 4 mari cerinte: a) este rezultatul initiativei proprii a ziaristului care in baza documentarii personale ofera o perspectiva sustinuta cu probe asupra unui subiect. b) subiectul este de mare interes public, iar abordarea gazetarului merge de la dezvaluirea cazurilor concrete pana la ... care sa denunte un fenomen. c) vizeaza carente din viata comunitatii: coruptii, abuzuri, erori ale sist. social, etc. Persoanele, institutiile, organizatiile care stau la baza acestor carente se numesc tinte si reprezinta subiectul pe care ziaristul il urmareste de-a lungul anchetei sale. d) abordeaza intotdeauna chestiuni pe care autoritatile, institutiile sau persoanele interesate se straduie sa le asigure publicului. Din acest punct de vedere, ziaristul de investigatie trebuie sa aibe flerul necesar pentru a identifica perspectiva unui subiect pe care un intreg mecanism oficial se straduie sa-l tina ascuns opiniei publice. Abilitatea jurnalistului consta si in a

gasi metodele de a verifica si proba intr-un mediu ostil descoperirea sa, precum si sa faca publica aceasta perspectiva in interesul comunitatii. II. Munca de investigatie vs dosarul prefabricat Ar fi nedrept sa asezam in randul ziaristilor de investigatie care lucreaza uneori sub presiune si sunt panditi tot mai des de reale pericole, pe simpli compilatori (iau de ici de colo informatia) ai unor documente, fie ele si senzationale, furnizate presei de regula in mod ... Ce nu este investigatie jurnalistica? 1. Nu este considerata investigatie jurnalistica simpla prezentare, fie ea detaliata si insotita de documente relevante, a faptelor consemnate intr-o ancheta a autoritatilor (Politiei, Parchet, Curte de Conturi, garda financiara). Ziaristul poate prezenta cazul si dintr-o atare perspectiva, dar trebuie sa mentioneze ca acela este punctul de vedere al anchetatorilor. Articolul sa nu va fi insa altceva mai mult decat reflectarea unor fapte pe care el nu a apucat sa le verifice, chiar daca i-a solicitat un punct de vedere (de obicei intr-o maniera formala) celui vizat in ancheta. Sunt situatii in care incompetenta autoritatilor poate compromite credibilitatea jurnalistului care isi asuma acel dosar. 2. Nu este investigatie jurnalistica simpla prezentare a dosarelor ingropate de ani de zile in fisele de la Parchet si explodate peste noapte. 3. Nu este inv. jurn. prezentarea dosarelor strecurate in presa de la persoane sau institutii interesate sa creeze o presiune mediatica asupra unui adversar (politic, de afaceri, etc). Intervine aici moralitatea surselor. Simpla conspectare a dosarului nu inreptateste jurnalistul sa-si considere articolul drept unul de investigatie. Spirala clasica a investigatiei jurnalistice: Pentru a avea eficienta, jurnalistul de investigatie trebuie sa urmeze cativa pasi coerenti: - documentarea preliminara (merge/nu merge, continui sau nu investigatia) - daca merge va fi elaborat un plan de actiune

- adunarea datelor de baza - formularea problemei - etapa de evaluare: minimum si maximum - pregatirea interviului cheie - estimari si analize - merge/nu merge - daca merge va incepe schitarea articolului - redactarea sau editarea articolului - revizuire - rescriere - predarea la timp a textului Acesti pasi mai sunt cunoscuti sub numele Metoda lui Paul Williams Zvonul. Informatia primara. Ideea Doc. unei inv., de la ideea initiala pana la prezentarea si sustinerea ei in fata publicului urmeaza mai multi pasi: 1. De unde se poate porni: esentiala este disponibilitatea continua a ziaristului de a vedea dincolo de evenimente, de informatia seaca din presa. Ideea se naste de la sine numai daca jurnalistul se intreaba necontenit de ce se petrece un fapt oarecare si cum s-a ajuns la acest fapt care constituie un eveniment de presa. Jurnalistul de investigatie trebuie sa aiba acest defect profesional de a-si pune din reflex intrebarile respective in fata oricarei informatii sau la auzul oricarui zvon. Mizele cele mari sunt: - banii si puterea - mecanismele autoritatii de stat si presiunile politicului - exercitiul transparentei in administrarea societatii - erorile, abuzurile, coruptia Regula de aur a documentarii este de a fi mereu sceptic in privinta versiunii oficiale a unei informatii. De a pastra urechea sensibila la orice zvon. De a fi cu ochii in patru la punctele nevralgice ale sistemului, luand de bune doar detaliile pe care le verifici personal. Un alt punct de plecare intr-o investigatie il contituie informatia primita de la sursele bine plasate in diverse locuri din sist. administrativ sau

social, surse pasagere sau cultivate de-a lungul timpului. Avantajul in acest caz: pe langa informatia primara, ziaristul are sansa de a afla si alte detalii despre subiectul in sine. 2. Planul d epoteze si formularea problemei: Odata cristalizate zvonul sau informatia primara, ziaristul intra in priza. Alaturi de informatia bruta el aseaza una dupa alta presupunerile sale care configureaza planul de ipoteze: a) ce interes ar putea afla dincolo de aceasta informatie b) de ce toata lumea se straduie sa tina chestiunea departe de ochii publicului c) cine, ce si cat castiga din aceasta poveste d) care e abaterea de la normal in acest sistem si ce e in definitiv normal e) cum ar trebui sa functioneze sistemul conform practicilor comune j) cum functioneaza in realitate Un prim pas in familiarizarea cu campul de investigatii il constituie legislatia in domeniul respectiv, istoria sistemului, datele statistice care-l pot ajuta sa faca anumite comparatii si sa sesizeze abaterile de la normal. Planul de ipoteze configureaza punctul de vedere pe care ziaristul de investiatie va incerca sa-l probeze. Dintre toate variantele pe care le investigheaza el se va opri de regula asupra uneia care va deveni si subiect propriu-zisal cautarilor sale. Aceasta varianta este de fapt problema care trebuie sa fie formulata intr-o singura fraza. ex: Proiectul X a costat atat de multi bani poate pentru ca la licitatii s-au prezentat ofertanti intelesi intrei ei si a castigat Y care e partener de afaceri cu presedintele consiliului judetean. Odata formulata problema, urmeaza preduc. investigatiei in care datele obtinute trebuie sa confirme macar o parte din suspiciunile acestuia. Pornit pe drumul verificarilor preliminare si al predocumentarii, jurnalismul de investigatie poate descoperi lucruri mult mai spectaculoase decat preupunerile sale. Predocumentarea: Inventarul si verificarea preliminara a informatiei Primul pas este intocmirea unei liste cu inf. primare de care jurnalistul dispune si pe care trebuie sa le verifice. Aceasta faza a confirmarilor separa

informatiile utile in cursul investigatiei de simplele zvonuri si presupuneri ale ziaristului: a) cine poate confirma aceste informatii, chiar daca ele sunt generale b) cat de familiara cu subiectul investigatiei este sursa care confirma si cat de credibila este aceasta. De mare importanta pentru evitarea speculatiilor este filtrarea informatiei: ziaristul trebuie sa faca o distinctie clara intre ceea ce stie sigur si ceea ce presupune (el sau sursele sale). Atunci cadn identifica o sursa oarecum familiara campului de investigatie, iar aceasta toarna info. cu nemiluita, jurnalistul trebuie sa tina acea sursa sub un adevarat tir de intrebari: a) de unde stie acest lucru? b) a auzit si a vazut ea? ori a auzit de la altii? c) de la cine a auzit si cat de apropiat de problema este acea persoana. Poate fi ea contactata? d) daca poate fi contactata cat este de cooperanta? Veridicitatea inf. primare este vitala. In functie de acestea, ziaristul evalueaza datele problemei si decide daca va declansa sau nu investigatia propriu-zisa. Odata cu informatiile despre problema in sine, ziaristul aduna si informatii despre viitoarele surse pe care le-ar putea folosi in cazul ca va aprofunda investigatia. Evaluarea, relatia cu editorul, decizia de a declansa investigatia Ziaristul se afla in faza in care stie ce anume doreste de la subiectul sau, are un punct de plecare, si-a formulat limpede problema, are idee care sunt regulile in domeniul in care umreaza sa investigheze. Tot in aceasta faza el poate defini tinta asupra careia isi va concentra atentia pentru a-i denunta din abuzul, reaua credinta in raport cu interesele comunitatii. Este momentul in care jurnalistul trebuie sa se intrebe: a) cat anume din punctul sau de vedere va reusi sa sustina b) care este maximul pe care il va obtine in finalul investigatiei sale c) care este minimul la care poate spera d) va ajunge in cele din urma la tinta sa? Daca nu, unde se va opri si de ce nu va putea inainta?

Aceasta evaluare il va ajuta sa decida daca va porni sau nu aprofundarea investigatiei, faza care traseaza granita dintre informatia bruta si investigatia in sine. In declansarea investigatiei un cuvant decisiv il are editorul. Decizia de a publica sau nu articolul ii apartine. Editorii pot bloca o investigatie sau pot respinge un articol deja documentat din urmatoarele motive: 1. Miza subiectului este nesemnificativa fata de spatiul publicistic pe care ziarul ar trebui sa-l acorde articolului 2. Editorul are dreptul prin fisa postului sa aprecieze daca articolul este sau nu suficient documentat In asemenea cazuri el cere ziaristului informatii suplimentare so divezi mai convingatoare si abea dupa obtinerea acestora, cand investigatia este completa, poate decide publicarea unui articol care sa fie greu de contrazis 3. Editorul poate invoca si alte motive subiective. El hotaraste de pilda ca subiectul nu prezinta interes pentru segmentul de cititori specific publicatiei sau ca realizarea si publicarea materialului nu sunt oportune din perspectiva interesului economic al publicatiei. Indiferent care este motivul pentru care editorul blocheaza investigatia, el este moralmente obligat sa-i explice ziaristului decizia sa. Bibliografie: Grosu Cristian, Avram Liviu Jurnalismul de investigatie Polirom 2004 pag 241-249 SURSELE De regula prin surse sunt intelese persoanele fizice care furnizeaza informatii jurnalistilor. In realitate insa sursa are un inteles mult mai larg putand fi definita drept orice mijloc prin care ziaristul afla o informatie. Pot fi identificare trei categorii de surse: 1. Surse materiare 2. Surse morale 3. Observatia personala Sursele materiale reunesc toate informatiile pe care un gazetar le gaseste pe un suport palpabil, material. Ele pot fi: un document, o iregistrare audio sau video, o pagina web etc. Avantajul lor este ca

informatia pe care o contin este neperisabila si la rigoare poate fi prezentata in fata unei instante. Sunt socotite cele mai sigure probe ale ziaristului dat fiind faptul ca reprezinta la cel mai inalt grad urma lasata de o activitate umana pe un suport material Cu toate aceste avantaje, sursele materiale nu trebuie preluate si folosite in mod necritic, fara o atenta evaluare a continutului sau a privenientei lor. Sursele orale furnizeaza acele informatii pe care ziaristul le afla in mod nemjlocit din gura unor oameni prin interviuri indiferent de calitatea, pozitia si atitudinea lor in raport cu subiectul investigat. Ideal ar fi ca ziaristul sa imprime pe suport magnetic toate informatiile respective astfel incat sursele orale sa devina surse materiale. Recomandarea este ca macar informatiile esentiale si anume cele care provin de la persoanele care, din motive de autoaparare ar putea sasi schimbe depozitiile sa fie inregistrate pe o banda magnetica dincolo de consemnarea lor in scris Lucrul cu sursele Este preferabil ca reporterul sa-si organizeze sursele pe trei niveluri in functie de subiectul pe care in documenteaza 1. Expertul:- este sursa cea mai credibila, persoana neimplicata in disputa dar care este aviza in domeniu si poate emite o opinie credibila 2. Sursele partizane:- sunt partile implicate in subiect si care de fapt il si creaza. Oricare dintre ele poate avea un interes real si legitim in litigiul respectiv sau poate avea interese ascunse. Reporterul va constata ca are de-a face cu doua categorii antagoniste de surse partizane: a)cele interesate ca subiectul sa fie publicate (surse amabile) b)cele interesate ca subiectul sa nu apara (surse ostile) numite si tinte Cand spunem ostil nu ne referim la comportamentu aparent al tintei pentru ca ea poate mima foarte bine amabilitatea si la interesul sau concret fata de investigatie. Ambele categorii (sursele amabile si sursele ostile) trebuie evaluate cu mult discernamant pentru ca ele sunt eminamente surse subiective. 3. Surse de interes uman: aceste sunt persoane neimplicate direct in subiect, dar care au suferit intr-un fel sau altul din cauza subiectului investigat. Cum lucram efectiv cu sursele?

1. Cu expertii: reporterul trebuie sa-i foloseasca pentru competenta lor,

dar trebuie sa fie preocupat sa traduca intr-un limbaj accesibil evaluarile lor tehinciste. Datoria reporterului este sa-i consulte daca traducerea este corect. Grija reporterului este ca expertul sa ramana concentrat asupra problemei si sa nu-l lase sa exprime opinii despre alte lucruri ( sa nu bata campii). In categoria expertilor intra impropriu si martorii oculari la anumite evenimente. Ei sunt inclusi in aceasta categorie pentru ca si fata de ei trebuie adoptata aceeasi atitudine: a nu-i lasa sa speculeze si a-i indruma sa vorbeasca doar despre ceea ce au vazut. 2. Cu sursele partizane: reporterul trebuie sa le foloseasca mai cu seama pentru a-i relata evenimentele pe care le-au trait. Ele nu trebuie lasate sa manipuleze faptele, sa le interpreteze dupa bunul plac. Din acest motiv, aceasta categorie de surse trebuie infruntata permanent cu ceea ce stioe reporterul. Ca o masura de precautie si de verificare, ziaristul va cauta contra-argumente solide pentru a le verifica cat sunt de sigure pe ele. 3. Cu sursele de interes uman:- datoria reporterului este sa le foloseasca strict pentru experienta umana, ce a insemnat in viata lor fenomenul de care te ocupi. Relatia cu sursele orale:- regula de baza este ca acestea sa fie tratae critic si cu precautie. - reporterul trebuie sa se intrebe despre motivatiile pentru care cineva ii devine sursa (are un interes sau castig personal?). Putini oameni vorbesc din altruism. Esential este sa fie identificate motivatiile surselor si evaluarea importantei lor. Verificarea motivatiilor surselor poate fi facuta si la altii, intrebandu-i: de ce mi-ar spune x asa ceva? Acest lucru poate fi facut numai daca nu presupune divulgarea sursei care poate tine sa ramana anonima. - Cand nu este posibil sa ai confirmarea unui fapt, reporterul trebuie sa fie rezervat in a-l folosi. Daca tostusi trebuie sa-l utilizeze, el trebuie sa spuna deschis ca informatia nu este confirmata. Nu trebuie abuzat insa de acest procedeu pentru ca el pune la incercare credibilitatea. - Pentru a da credibilitate articolului , informatiile controversate sau insuficient verificate obligatoriu trebuie atribuite cuiva, unei surse. - Unele surse, mai ales tintele ezita sa vorbeasca. Ele trebuie convinse ca este in interesul lor sa-si expuna punctul de vedere. Daca refuza,

adesea este extrem de eficienta o replica de felul: Bine, dar maine nu-mi veniti cu dreptul la replica, fiinca faptele de care suntei acuzat sunt destul de serioase! Daca refuzati, inteleg ca nu veti reactiona nici dupa ce voi publica ce am aflat pana acum. Este dreptul d-voastra sa alegeti. - Reporterul trebuie sa se asigure ca are o intelegera clara cu sursele in privinta atribuirii informatiilot: ce pot cita si atribui deschis , ce pot doar cita si pana la ce nivel pot atribui, ce este numai pentru stiina reporterului. Din aceasta perspectiva, niciodata reporterul nu trebuie sa-si devaluie sursele confidentiale. Nu orice sursa merita insa acest calificativ. Atribuirea de informatii unei surse: Potrivit unei recomandari a comitetului de ministri al consiliului europei, bazata pe articolul 10 din conventia europeana a drepturilor omului, ziaristilor li se permite sa nu-si duvulge sursele de informare si sa exploateze informatii din sursele confidentiale. A tribuirea unei infoematii importante unei surse demne de incredere, dar care ramane nenumita, este un fapt curent in practica jurnalistica. Sunt patrru situatii clasice in care putem obtine o informatie: 1.Off the record: informatia este data inafar inregistrarii, confidential, doar pentru stiinta reporterului. Ea poate deschide ziaristului noi piste de investigatie, ajutandu-l sa inteleaga mai bine un eveniment, o situatie. 2.On deep background:- informatia obtinuta astfel este de context ascuns. Nu se poate folosi prin citare directa si nici nu se poate atribui sursei. Ziaristul poate sa o prea doar pe cont propriu. 3.On background:- ( informatia de context) se poate cita ca atare fara a i se identifica sursa. Formularile sub care aceasta isi pastreaza anonimatul sunt de obicei un oficial, o sursa demna de incredere, o sursa care a tinut sa isi pastreze anonimatul, un inalt functionar de la guvern. 4.On the record:- adica pe banda, pentru inregistrare. Informatia obtinuta astfel se poate folosi integral prin numirea surse. Este oblligatia ziaristului de a stabilli din primele momente ale colaborarii cu sursa formula de atribuire.

Uneori sursele trebuie protejate si din alte puncte de vedere: oamenii obisnuiti nu realizeaza intotdeauna corect consecintele participarii lor in economia articolului sau impactul expunerii in presa de aceea, reporterul trebuie sa se intrebe ce risca un om obisnuit daca il citeaza, gasind totodata o modalitate de a-l folosi si a-l proteja. Reporterul nu trebuie sa acepte, mai ales de la o sursa care sa dovedit in timp foarte utila, informatii pe care ii interzice sa le publice. Reporterul trebuie sa incerce sa alfle aceeasi informatie din alta parte pentru a nu-si compromite relatiile cu sursa initiala care s-ar considera tradata. Daca totusi trebuie sa utilizezi informatii pe care nu le poti atribui unei surse, trbuie sa ai cateva elemente care sa le sustina inainte de a le publica. Reporterul trebuie sa lucreze sub acoperire numai cand nu poate obtine informatii credibile in niciun alt mod si dupa o atenta cercetare a riscurilor la care se expune. Este de datoria reporterului sa fie loial surselor, indiferent de ce parte a baricadei s-ar situa el. Cele ostile trebuie convinse ca demersul tau nu are nimic personal, ci urmareste un interes public. O tactica abila a reporterului presupune sa nu fi incrancenat. Daca o sirsa ostila incearca sa evite raspunsul, ascult-o cat este politicos sa o faci si adu-o din nou la subiect. Reporterul nu trebuie sa acuze direct sursele ostile folosind formulari de genul: sunteti acuzat ca sau sunteti banuit ca. In final, sursa trebuie intrebata daca mai are ceva de adaugat. Atunci cand estimezi credibilitatea sursei, trebuie sa te intrebi daca aceasta este: - reala (persoana care se pretinde a fi) - suficient de aproape de eveniment (in timp si spatiu) - animata de motive sincere sau are si o agenda ascunsa - afectata de prejudecati, ura, interese, teama de represarii C. Observatia personala este din pacate o resursa rar folosita in jurnalismul de investigatie, dar predominanta in cazul ziristilor care scriu reportaj. Avantajul folosirii acestei resurse in materialele de investigatie este ca textele astfel obtinute dau seama de faptul ca ziaristul a fost acolo, la locul faptei, si nu s-a multumit doar sa scrie ceea ce a aflat din documente.

Observatia personala poate presupune si documentarea sub acoperire, cu intelegerea riscurilor si a aspectelor etice pe care le presupune. De cele mai multe ori insa, observatia personala nu presupune operatiuni de tip undercover. Simpla prezenta a jurnalistului la unele evenimente il poate transforma intr-un martor, adica in sursa pentru el insusi. Observatia personala te poate ajuta mult ca materialul sa fie o poveste usor de citit. De asemenea, observatia personala isi probeaza virtutile in interviul cu tinta, observandu-i miscarile, de pilda daca da semne de nervozitate la intrebarile dificile, daca ridica tonul, aspecte care pot fi convingatoare daca sunt inserate in articol. Schitarea planului de actiune Planul de actiune nu inseamna nimic altceva decat anticiparea de catre ziarist a documentelor de care are nevoie, a persoanelor cu care trebuie sa vorbeasca si a locurilor in care trebuie sa se afle la un moment dat, astfel incat ceea ce vede cu ochii sai sa fie relevant pentru articol. Ziaristul Lars Maller, profesor la scoala de jurnalism de investigatie din Aarhus din Danemarca, propune doua instrumente pentru schitarea planului de actiune: - harta ideilor - inventarul surselor posibile Harta ideilor seamn mult cu ceea ce n terminologia inventicii se numete brain-storming: punerea pe hrtie a tuturor ideilor, orict de nstrunice, legate de subiectul tem. Aceas etap este urmat de o ierarhizare a acestora n funcie de importana i fezabilitatea lor. Procedeul este simplu i rapid: n mijlocul unei coli de hrtie se scrie enunul subiectului i din el se ramific toate posibilele surse, ca rspuns la ct mai multe ntrebri de genul: - de la cine pot afla informaia aceasta - dac nu o pot afla de acolo, cine ar mai putea s tie - unde pot gsi acest document - dac nu-l pot obine de acolo, pe unde a mai trecut el n circuitul su i unde o mai fi lsat o urm - unde i cnd trebuie s fiu prezent ca s vd fapte i evenimente relevante Inventarul surselor posibile Acesta reprezint un set de ntrebri la care ziaristul trebuie s ncerce s dea un raspuns

Fiecare dintre aceste rspunsuri poate nsemna identificarea uneia sau unei poteniale surse. Cine este: 1. Direct afectat de problema 2. Direct implicat n problem 3. Direct implicat n rezolvarea problemei 4. Neimplicat, dar cunoate problema 5. Persoana sau instituia cu drept de control asupra subiectului Cine ar putea fi: 1. Afectat de problem n viitor 2. Implicat n soluionarea problemei 3. Persoana sau instituia care ar putea influena deciziile privind problema 4. Cel care ia deciziile finale Cine au fost: 1. Cei afectai de aceas problem sau de o problem similar 2. Prile care au negociat i au luat deciziile 3. Cei care au influenat deciziile 4. Cei care au avut de nfruntat probleme similare 5. Cei care au cercetat problema din punct de vedere tiinific 6. Cei care au comentat nainte asupra acestei probleme sau a unora similare Cine ar putea fi n spatele:
1. Persoanelor sau grupurilor direct implicate n luarea deciziilor

2. Persoanelor sau grupurilor direct afectate de aceste decizii Cine are cunotine la prima mn asupra problemei: 1. Ca experien personal 2. n calitate de cercettor din punct de vedere tiinific sau de supraveghetor al problemei Cine tie: 1. Care sunt legile, regulile, cutumele 2. Cum se aplic acestea n realitate

Cine are de ctigat: 1. Daca problema este expus n public 2.Dac problema este rezolvat 3. Daca problemele rmn ca i pn acum Cine are de pierdut: 1. Dac problema este expus n public 2.Dac problema este rezolvat 3. Daca problemele rmn ca i pn acum ntrebrile cine castig i mai ales cine pierde vizeaz mai ntotdeauna banii. O ntrebare esenial care trebuie s i-o pun ziaristul este cui i pas de ce se ntmpl. Regula de baz valabil de-a lungul ntregului proces de investigaie este: analizeaz nencetat tot ceea ce descoperi i verific dupa fiecare informaie dac aceasta nu schimb cumva unghiul de abordare n investigaie. Lanul de informaii i probele aferente: De cele mai multe ori convingerea personala a yiaristului nu este suficient pentru ca acesta s-i afirme cu trie punctul de vedere referitor la ce se ascunde n spatele unei informaii. Chiar dac sursele lui orale, mai ales cele care insist s nu fie citate, sunt deasupra oricrui dubiu, ziaristul de investigaie simte mereu nevoia s probeze cu surse scrise sau audio-video, cu documente, nregistrri sau fotografii. Aceasta este situaia ideal, ca n spatele fiecrei afirmaii din articol s stea o copie dup un document, asfel nct jurnalistul s fie perfect acoperit. Trei sunt motivele pentru care jurnalistul trebuie s se ocupe de adunarea unor probe concrete n sprijinul afirmaiilor sale: 1. Pentru el nsui. Orice ar susine sursele e sntos ca el s vad i s aud dovada concret a abuzurilor, corupiei, incompetenei etc. Pe care le analizeaz. Aceasta pentru c, pe de-o parte, sursele sale l-ar pute intoxica, iar pe de alta pentru c sursele, la rndul lor, chiar de bun credin fiind, se pot nela n aprecierile pe care le fac sau pot fi intoxicate. 2. Jurnalistul este procupat de credibilitatea sa n faa publicului. Mai ales cnd sursele sale solicit anonimatul, el trebuie sa-i probeze

concret informaiile iar un document sau o fotografie pot ridica deasupra oricrui dubiu afirmaiile din articolul su. 3. Jurnalistul este nevoit uneori s probeze n instan afirmaiile din articol n cazul n care inta face apel la justiie. Exist un risc real ca sursele, aduse drept martori ntr-un asfel de proces, s se razgndeasc, sa-i modifice declaraiile iniiale sau s refuze, sub presiune, orice cooperare eficient cu justiia. Exist deasemenea posibilitatea ca numele sursei s nu poat fi dezvalui, mai ales cnd jurnalistul i-a garantat anonimatul. n general punctul de vedere pe care ziaristul l susine n articolul su este un lan de informaii care se leag ntre ele fiind necesar ca fiecare dintre acestea sa poata fi probata. Adeseori, una dintre informaii rmne neprobat motiv pentru care jurnalistul i urmeaz cursul investigaiei cutnd s aduc dovezi pentru informaiile care urmeaz. Obligatoriu ns el trebuie s se ntoarc mereu acolo unde s-a rupt acel lanm cutnd s gseasc o soluie. 1. Cea mai simpl acoperire este decizia sursei de a-i asupa responsabilitatea n privina informaiei pe care i-l d ziaristul. Sursa este din interiorul sistemului pe care jurnalistul l analizeaz, vorbete n cunotin de cauz, accept ca declaraia sa s fie nregistrat pe suport magnetic, poate fi citat, jurnalistul i-a verificat afirmaiile din cel puin dou surse i este convins c aa stau lucrurile. n aceast situaie, gazetarul se sprijin pe nite declaraii fcute n mod responsabil de nite oameni care cunosc consecinele dezvluirilor pe care le fac. 2. O alt form de acoperire la fel de simpl este folosirea informaiilor oficiale, pe care jurnalistul le pune cap la cap. De exemplu o hotrre de finanare de ctre un consiliu judeean referitoare la construirea unui drum este o informaie public. Tot public este i numele firmei care a nceput lucrrile i care i-a afiat coordonatele pe un panou n apropierea antierului. Dac informaia pe care o deine junralistul este c nu s-a fcut licitaie pentru lucrare, o simpl solicitare de informaii de la biroul de pres al consiliului judeean rezolv, fr mari bti de cap, acoperirea afirmaiilor pe care jurnalistul le va face n articolul su. Ex: Declaraia de avere a unui parlamentar este public. Informaiile referitoare la acionariatul unei firme nregistrat la registrul comerului

sunt deasemenea publice. Dac informaia preliminar spune c demnitarul i-a falsificat declaraia de avere n care nu i-a trecut numrul real de aciuni, cele dou informaii publice puse cap la cap pot confirma acest lucru, iar articolul de investigaie este perfect acoperit. 3. Mult mai dificil este ns obinerea de surse materiale: documente, fotografii, nregistrri audio-video. Aceasta presupune surse orale bine plasate fie n sistemul pe care jurnalistul l investigheaz, fie la instituiile publice n care activitatea intei a lsat vreo urm. Ex: Cum pot proba c privatizarea unei rafinrii s-a fcut n dezavantajul bugetului public, prin vnzarea la un pre foarte mic ctre un client politic, dup ce societatea a fost iertat de datorii de ctre guvern. Singura ans este obinerea unei copii dup contractul de privatizare. Pentru jurnalist, problemele deabea acum ncep. Contractul poate fi confidenial i de regul este la nelegerea prilor. Se poate ntmpla ca tergerea datoriilor la bugetul public s fie secretizat printr-un ordin al ministrului de finane. n asfel de circumstane, orict ncredere ar avea jurnalistul n sursele care i-au furnizat informaia, i vine greu fr a avea n mn documentele s afirme rspicat c acolo s-a comis un abuz sau chiar un act de corupie. Practica jurnalistic reclam necesitatea unei minime verificri din partea jurnalistului chiar n privina documentelor sau copiilor n posesia crora se afl i pe care le consider acoperitoare pentru articolul su. Obligatoriu el trebuie s i pun cteva ntrebri: - de unde provin aceste documente - ct ncredere acord sursei orale care i le-a dat - de unde le-a obinut acesta - nu cumva sunt falsuri sau trucaje Intoxicarea face i ea uneori parte din jocul real i are drept scop discreditarea jurnalistului care n goana dup probe care s-i susin afirmaiile, dovedete superficialitate i nu poate evita capcanele. Tehnici atipice de investigaie: documentarea sub acoperire Dincolo de modul clasic de a verifica o informaie, exist cteva trucuri la care jurnalistul apeleaz inextremis pentru a-i verifica i proba punctul de vedere. Un asemenea demers l reprezint ptrunderea ziaristului n cmpul de investigaie nebgat n seam, fr s i se tie adevrata identitate pentru

a verifica pe propria.i piele daca lucrurile stau aa cum i-au ajuns la propria-i ureche. Ce presupune o astfel de aciune? n primul rnd o bun stpnire de sine i anticiparea reciilor celor cu care vine n contact n cursul documentarii. Este esenial ca ziaristul s cunoasc foarte bine mediul n care se mic. Documentarea sub acoperire presupune experien, curaj i un bun control al simurilor, a strilor de spirit pentru a gsi soluii pentru cele mai neprevzute mprejurri. Este de dorit ca documentarea sub acoperire s fie doar un pas n cadrum unei investigaii mai ample care s cuprind mult mai multe informaii. n definitiv ea trebuie s fie doar proba de real cu care jurnalistul i susine punctul de vedere dezvoltat de-a lungul ntregii anchete. Interviul in jurnalismul de investigatie Pregatirea interviului si strategia de discutie Numerosi practicieni afirma ca un interviu se rateaza intotdeauna din cauza ziaristului si nu a interlocutorului. Fara a absolutiza lucrurile, trebuie sa fim de acord ca raspunsul pe care-l primim este intotdeauna rodul intrebarii pe care am pus-o. Din aceste motive, maniera de a conduce un interviu trebuie sa fie pentru jurnalistul de investigatie o metoda intratat de bine deprinsa incat sa-i devina o a doua natura. Grija lui nu trebuie sa fie focalizata pe expresivitatea formularii intrebarii, ci pe esenta intrebarii, astfel incat sa obtina informatiile pe care le doreste. Altfel spus, gazetarul trebuie sa fie preocupat de urmarirea modului in care i se raspunde la intrebari, iar daca raspunsul nu este adecvat sa formuleze intrebari suplimentare, sa contracareze intentiile de a fi manipulat sau intoxicat cu informatii false. Grija lui este sa evalueze rapid informatiile pe care i le furnizeaza interlocutorul, sa observe reactiile interlocutorului la intrebarile dificile, sa noteze discret aceste reactii (grimase, zambet ironic, etc), sa sesizeze alte amanunte semnificative care pot da seama despre personalitatea acestuia. Tehnici de intervievare Se spune ca interviul este cea mai importanta arma a ziaristului. El consuma circa 90% din activitatea jurnalistului. De fiecare data cand vorbim

cu o persoana, indiferent de calitatea ei si obtinem informatii privind subiectul pe care-l investigam, nu facem nimic altceva decat sa intervievam. Aparitia internetului a diminuat procentul mentionat, dar oricum el ramane unul ridicat. In general, un ziarist de investigatii are de condus trei tipuri de interviu. Acestea pot fi clasificate dupa posibila atitudine a celor intervievati. 1. Interviul deschis 2. Interviul discret 3. Interviul cheie Interviul deschis este cel prin care ziaristul strange fapte, informatii de baza referitoare la subiectul sau, de la oameni dispusi sa i le ofere. Aceasta forma de interviu este non-amenintatoare pentru intervievat, drept care nu ridica probleme deosebite de abordare din partea ziaristului. Interlocutorii pot fi de pilda oameni nemultumiti de o anumita stare de lucruri pe care vor sa o indrepte prin intermediul presei, caz in care ei sunt cei care declanseaza investigatia. Daca subiectul se naste din initiativa ziaristului, interlocutorii pot fi experti abordati de el pentru al familiariza cu sistemul pe care se pregateste sa il investigheze. Daca iti propui sa investighezi modul in care functioneaza firmele fantoma si ce prejudicii produc ele, poti gasi usor finantisti care sa-ti explice semnalmentele unei firme fantoma, sa-ti explice ce este spalarea de bani, mecanismele prin care aceasta se produce, metodele de evaziune fiscala, etc. In conducerea acestui tip de interviu, singura grija a ziaristului este sa puna suficient de multe intrebari astfel incat sa fie sigur ca intelege bine sistemul pana la mecanismele sale cele mai fine. Daca nu reuseste de prima data, poate reveni pentru explicatii suplimentare din partea expertilor consultati. Cu interviul discret, jurnalistul calca pe nisipuri miscatoare. Prin acesta gazetarul strange acele informatii din ce in ce mai sensibile care ii vor conferi produsului jurnalistic caracterul de investigatie. Subiectii acestui tip de interviu nu mai sunt atat de dispusi sa vorbeasca, pentru ca fac parte din cei care nu sunt direct implicati in neregulile pe care le investighezi dar stiu destul de mult despre subiect intrucat prin pozitia lor ii sunt in preajma. Provocarea este sa ii faci sa vorbeasca. Jurnalistul are toate sansele sa i se tranteasca usa in nas, sa i se inchida telefonul, mai ales daca va incepe cu replici de genul: Stiti ca, ziarul nostru face o ancheta in legatura cu niste ilegalitati petrecute in

institutia dumneavoastra. Omul va crede ca el este cel anchetat. Cea mai buna abordare este sa convingi subiectii acestui tip de interviu ca ai nevoie de ajutorul lor, ca vrei sa te ghideze cineva, ca nu vrei sa gresesti. Dialogul poate fi astfel abordat: As vrea sa vorbesc cu cineva care se pricepe in urmatoarea problema ..., La redactie ne-au parvenit informatii pe aceasta tema, nu stiu cat sunt de adevarate si n-as vrea sa starnesc valuri, pana nu inteleg eu despre ce-i vorba aici. M-as bucura daca ne-am putea vedea undeva la o cafea, sa stam de vorba in liniste. Ultima propozitie are rolul de a induce ideea ca doresti ca totul sa se faca discret, ceea ce-l va face sa se simta mai confortabil. Daca accepta intalnirea, nu trebuie sa ii ceri mai mult decat poate el sa furnizeze. Nu-l expune intuil, nu-l pune sa faca judecati de valoare despre neregulile pe care le investighezi. Interviul cheie este interviul specific jurnalismului de investigatie. El reprezinta momentul in care vorbesti cu tinta, cu cei pe care ii investighezi, fie ca este vorba de o persoana sau o institutie. Sunt teoreticieni care sustin ca momentul propice pentru derularea interviului cheie ar trebui sa fie undeva mai la inceputul documentarii, inainte ca tina (sursa ostila) sa afle ca te interesezi de activitatea sa si sa apuce sa isi acopere urmele. Singurul avantaj al acestei teorii este folosirea la maximum de catre ziarist a elementului surpriza. Imensul dezavantaj este ca ziaristul nu a apucat sa cunoasca suficient de bine subtilitatile sistemului. Ca atare, el poate fi lesne manipulat, intoxicat sau pur si simplu mintit, mai ales atunci cand are de-a face cu oameni versati. Neavand suficiente informatii, el nu poate contracara deloc si risca sa afle ulterior amanunte care i-ar fi fost extrem de utile in timpul interviului. Sansa unei a doua intrevederi s-ar putea sa nu o aiba sau sa-i fie extrem de penibil sa o solicite. Solutia recomandabila este realizarea interviului cheie la sfarsit. Pe langa o documentare prealabila cat se poate de temeinica, jurnalistul are nevoie si de o atitudine adecvata. Exista mai multe tipuri de atitudini in practica jurnalistica: a) ziaristii pistol, cei agresivi, inchizitoriali, convinsi intotdeauna ca adevarul nu poate fi decat de partea lor. Ei pun intrebari mai degraba pentru a vedea efectul acestora asupra interlocutorului (sau chiar a colegilor la conferintele de presa), decat pentru a obtine cu adevarat informatii. Nu sunt atenti la raspunsurile pe care le primesc, nici nu isi pun problema ca poate unele dintre aceste raspunsuri ar fi de natura sa le infirme cateva dintre informatiile pe care le au sau sa le zdruncine unele prejudecati. Din aceste motive interviul cheie este pentru ei perfect inutil. Vor scrie ca si cum nici nu s-ar fi deranjat sa ia interviul. In cel mai bun caz ei strecoara

undeva la sfarsitul unui text devastator o propozitie de genul: X neaga acuzatiile. b) ziaristii trompeta, se situeaza la polul opus. Acestia fac o adevarata arta din a pune intrebari perfect convenabile interlocutorului, de al lasa sa spuna numai ce vrea el, fara nici un fel de evaluare critica a spuselor sale. Practica dovedeste ca acesti ziaristi nu vor realiza niciodata investigatii de rezonanta. Pentru a putea gasi cea mai buna atitudine, trebuie sa-ti fixezi foarte bine scopul interviului. Acesta este de a obtine informatii si nu de a face impresie artistica. Pentru a obtine informatiile dorite si raspunsul la toate controversele si neclaritatile pe care le ridica documentarea, conditia esentiala, necesara, este ca interviul sa-ti fie acordat. Ziaristii pistol au tendinta de a brusca verbal, de a invoca norme deontologice de la care ei insisi abdica. Cu o asemenea atitudine nu faci decat sa castigi dusmania interlocutorului care va prefera sa refuze interviul decat sa fie in postura de vanat. Ziaristii pistol nu pot fi decat fericiti la refuzul interviului, pentru ca se vor simti liberi sa scrie ce vor ei, fara sa fi aflat pe de-a-ntregul ce s-a intamplat defapt. Probabil cea mai buna maniera de a solicita un interviu este acea de a lasa interlocutorului impresia ca nu vrei decat sa limpezesti lucrurile. Iata o posibila abordare: Sunt oameni care afirma asta despre dumneavoastra. Nu stiu cat de adevarat este, dar nici nu ii pot ignora. De aceea mi se pare corect sa vad cum stau lucrurile si din punctul dumneavoastra de vedere. Va propun sa lamurim chestiunea aceasta. Putem gasi cateva minute sa stam de vorba? Riscul de a primi un raspuns negativ este mult redus. Atitudinea din timpul interviului este extrem de importanta, intrucat ai de atins doua obiective care aparent se opun: - sa faci un om sa vorbeasca - sa ii arati in acelasi timp ca nu iei de bune toate cele pe care ti le spune Unul dintre cele mai bune stiluri de a lua un interviu este acela de a fi amabil, prietenos, si de a pune intrebari dificile, cu zambetul pe buze, intr-o maniera neamenintatoare. Adesea interlocutorii nu realizeaza gravitatea unei intrebari tocmai pentru ca atitudinea ziaristului le castiga increderea si atunci spun ceea ce altadata n-ar fi rostit in fata unei atitudini agresive. Sunt teoreticieni care promoveaza atitudinea de tip columbo, adica sa te pui in postura unui ins aparent inocent, bine pregatit, dornic sa afle si

sa-si explice fiecare detaliu, motiv pentru care reia subiectul investigatiei in punctele critice, neelucidate. Este iluzoriu sa credem ca in urma unui interviu cheie vom obtine din partea tintei o confesiune de vinovatie. Fiind oameni care au ceva de ascuns, intotdeauna tintele vor incerca sa se apere. Gazetarul trebuie sa porneasca de la premisa ca tintele au ceva din structura mincinosului profesionist, premisa care il va ajuta sa evalueze critic tot ceea ce spun sursele. c) Exista cateva reguli de baza in conducerea unui interviu, valabile in toate tipurile de interviuri pretinse de investigatie (direct, discret, cheie). ASA DA - jurnalistul de investigatie nu isi va intocmi o lista cu intrebarile propriu zise, formulate in detaliu, ci isi va scrie in carnetel cateva cuvinte cheie care sa-i aminteasca de problematica pe care doreste sa o abordeze. In acest fel, el nu va fi constrans la o singura intrebare, ci va putea formula si adresa oricate intrebari doreste. Gazetarul de investigatie v-a trebui sa-si priveasca interlocutorul in ochi, afisand o atitudine pe jumatate prieteneasca, pe jumatate ferma. Aceasta ii va transmite semnalul ca nu ii esti dusman, dar nici nu te lasi pacalit de strategiile sale. Sunt recomandabile intrebarile de tip deschis, intrebari la care nu se poate raspunde prin da sau nu. Intrebarea trebuie formulata astfel incat sa-i faca pe oameni sa povesteasca ce stiu, sa descrie si sa explice, nu sa confirme sau sa infirme prejudecatile gazetarului. Intrebarile trebuie formulate cat mai simplu, astfel incat interlocutorul sa aiba cat mai putine sanse de a divaga. Tacerile trebuie folosite cat mai abil. Daca raspunsul pe care il primesti este prea scurt sau neconvingator, priveste-ti interlocutorul in ochi ca si cum ai astepta continuarea. Daca acesta tace mai departe poti scoate un hmm sceptic. Oamenii nu suporta acele taceri si se vor vedea siliti sa spuna ceva, nu odata lucruri pe care n-ar fi vrut sa le spuna. Interlocutorii versati vor rupe aceste taceri cu o intrebare de genul: Raspunsul acesta corespunde intrebarii dumneavoastra? Gazetarul nu trebuie sa raspunda prin nu, cu atat mai putin prin da, ci isi va reformula intrebarea pentru a obtine un raspuns dorit. Sunt numeroase pacate majore pe care trebuie sa le evitam in elaborarea unui interviu: jurnalistul de investigatie nu va pune niciodata

doua intrebari intr-una singura, deoarece interlocutorul va raspunde intotdeauna la cea mai usoara. In conferintele de presa, cand timpul este drastic dramuit, gazetarul va trebui sa precizeze de la bun inceput ca doreste sa adreseze doua intrebari. In acest mod persoana intrebata va fi silita sa raspunda la amandoua. Nu sunt recomandate nonintrebarile, adica acelea cu raspuns perfect previzibil. Intrebarile nu trebuie incarcate cu detaliu, multi ziaristi formuleaza intrebari extrem de amanuntite, pentru a arata interlocutorului ca sunt bine documentati. Acestea ii vor distrage atentia interlocutorului, obligandu-l sa nu se concentreze asupra aspectului initial. Nu sunt recomandate asa zisele cuvinte tragaci, adica acelea care risca sa starneasca furia sau reactii necontrolate din partea interlocutorului. Acestea arata ostilitatea ziaristului fata de intervievat si ii reduc sansele de a afla informatii pe care alminteri le-ar fi putut obtine. Jurnalistul nu va formula intrebari de tip inchis, la care se raspunde prin da sau nu. Intrebarile sensibile trebuie pregatite cu precautie, astfel incat nici cei mai ostili interlocutori sa nu poata evita raspunsul. La finalul interviului, interlocutorul trebuie intrebat daca mai are ceva de adaugat. Daca sunt intrebari la care nu a raspuns sau a oferit raspunsuri neconvingatoare, gazetarul poate sa-si arate discret dezamagirea ca n-a lamurit si acele aspecte. In acest fel il atentionezi ca materialul poate sa fie criticat si ca vina va fi in buna masura a lui, intrucat nu a elucidat problemele in cauza. Reporterul poate sa ii solicite permisiunea sa-l mai contacteze pentru eventuale lamuriri suplimentare.
Plasarea investigatiei in context Logica fiecarui caz pe care jurnalistul de investigatie in documenteaza trebuie sa duca undeva dincolo de simpla transmitere a informatiei in sine. Mesajul investigatiei jurnalistice este ca un lucru atat de grav pentru comunitate, sau pentru o parte a acesteia se poate petrece fara ca autoritatile sa stie sau sa reactioneze ori fara sa aiba vreun interes sa elimne acel rau. Dincolo de un abuz oarecare stau: - mecanismul prin care el devine posibil - lacune ale sistemului legislativ - indiferenta aparatului de justitie Jurnalistul de investigatie nu trebuie sa uite ca scrie pentru a-si pune la curent cititorii cu ceea ce se intampla in spatele cortinei. Prin cazul particular pe care il aduce in

discutie, investigatia denunta un fenomen (social, economic, politic, etc) care influenteaza nefast viata comunitatii. Situatiile punctuale prezentate uneori de ziaristi pot indreptati intrebarea: Este sau nu relevant pentru un intreg fenomen? In general, in cursul unei investigatii jurnalistul trebuie sa investigheze si amploarea pe care o au consecintele faptelor pe care le ancheteaza. Iata cateva intrebari prin care gazetarul isi poate ancora investigatia intr-un context mai larg, sporind anvergura subiectului si valoarea articolului: - in ce masura este posibil ca faptul despre care relatezi sa se mai fi petrecut? - care este sistemul conjunctural favorizant pentru asemenea fapte? - mecanismul faptelor pe care le investigezhi este accesibil si altora decat tintei tale? - cum ai putea verifica daca nu procedeaza si altii la fel ca tinta ta? - cine sunt cei care suporta consecintele faptelor pe care le investighezi? - cunosc ce li se intampla? daca da, ar fi dispusi sa coopereze in extinderea investigatiei? - cum poate fi largit sistemul surselor care te-au ajutat in anchetarea situatiilor particulare? - in ce masura legislatia favorizeaza starea de fapt pe care o dezvaluie? - exista date statistice sau evaluari facute de experti in care situatia despre care scrie jurnalistul sa se poata incadra? daca da, ce releva acele statistici?

Redactarea
Particularitati ale redactarii Un articol de investigatie este mai dificil de redactat decat oricare altul. In acest text jurnalistul prezinta situatii indeosebi complicate pe care trebuie sa le ordoneze logic si sa le exprime pe intelesul omului obisnuit. Iata cateva reguli menite sa asigure coerenta textului si puterea de convingere a acestuia: - problema trebuie formulata inca din primele fraze pentru a-ti face atent cititorul si a-l ajuta sa se pozitioneze fata de tema investigata. Abia apoi jurnalistul va trece la demonstrarea a ceea ce a enuntat. - un bun inceput poate fi cel care pleaca de la consecintele provocate de situatia investigata. Astfel cititorul afla din capul locului ce pierde prin acea stare de fapt si va urmari cu interes rationamentele pentru a vedea daca lucrurile stau intradevar asa. - este recomandabil ca jurnalistul sa-si lege investigatia de evenimentul cel mai recent care ar putea avea legatura cu ea. Un material cat mai la zi este mult mai convingator decat o istorie petrecuta intr-un timp pe care cititorul il percepe vag. - este cat se poate de utila elaborarea de la inceput a unei scheme a ideilor pe linia carora iti vei sustine punctul de vedere. Va fi mult mai usor sa respecti firul logic al articolului.

- regula de baza este: explica, explica, explica. Gazetarul s-a familiarizat in timpul investigatiei cu numele, functiile si combinatiile tuturor celor implicati in investigatie. Cititorul insa afla despre toate acestea pentru prima data. De aceea rostul gazetarului este de a-i explica simplu si logic intreg mecanismul. - sunt de evitat informatiile nerelevante, care nu fac altceva decat sa ingreuneze textul cu detalii nesemnificative. - atunci cand este citata vreo sursa, sunt de preferat extrase scurte, semnificative, care sa nu plictiseasca. Daca relatarea sursei este lunga, poti parafraza anumite paragrafe. - cand utilizezi termeni tehnici sau cuvinte din jargonul unei profesii, jurnalistul va gasi o formula prin care sa explice ce anume inseamna fiecare. - articolul de investigatie nu este un rechizitoriu. Formularile juridice trebuie folosite cu zgarcenie si doar atunci cand poti cita vreun document sau vreo persoana indreptatita sa le faca. Este mai plauzibil sa prezinti faptele asa cum s-au petrecut, accentuand prejudiciile de orice natura care decurg din ele. Cititorul va judeca si va delibera in mod cert. Adesea el are propriile lui formulari juridice pe care nici gazetarul nu are curajul sa le scrie. In concluzie, gazetarul nu trebuie sa faca de unul singur incadrari de specifice justitiei. Ca jurnalist, constati si nu condamni. Jurnalistul de investigatie trebuie sa fie dur, nu atat in formulari cat in prezentarea faptelor nude, a detaliilor necrutatoare. Tonul trebuie sa fie ponderat, sa evite invectivele, intrebarile retorice, registrul inchizitorial, indiferent cat de revoltatoare este situatia dezvaluita. Jurnalistul va comenta doar atunci cand este cazul, fara a-si prezenta propriile opinii drept certitudini. Din perspectiva redactarii textului este de preferat ca acesta sa fie spart cu mai multe subtitluri care sa formuleze lapidat o idee din articol. Aceste subtitluri vor articula textul si il vor ajuta pe gazetar sa-si puna in valoare logica. Totodata, cititorul va urmari mult mai lesne rationamentul ziaristului si va citi mai usor textul. Atunci cand situatia investigata este deosebit de complexa, gazetarul poate apela la scheme grafice sugestive pentru tema dezbatuta. Daca ai posibilitatea tehnica si materialul se preteaza prin bogatia informatiilor la asa ceva, poti redacta casete in care sa evidentiezi detalii semnificative. Este recomandabil sa folosesti faximile (copia unui material) si fotografii relevante, fara sa aglomerezi insa pagina cu astfel de ilustratii. Impasuri de la zvon la redactare Unul din obstacolele des intalnite intr-o investigatie jurnalistica este lipsa unei probe scrise care ar trebui sa stea in spatele unei verigi importante din lantul de informatii. Intr-o astfel de situatie, jurnalistul are doua optiuni: fie abandoneaza investigatia, sub motivul ca nu isi poate proba informatiile, fie gaseste o solutie la redactare. Atunci cand jurnalistul nu detine o proba concreta cu privire la informatia sa si se aventureaza cu toate acestea sa o publice, el trebuie sa aiba macar convingerea intima (verificata din mai multe surse) ca lucrurile stau asa cum le relateaza.

Exista cateva posibilitati de a salva prin relatare un gol aparut in lantul de informatii. Prima metoda este de a relata amanunte relevante care sa sugereze cititorului cum stau lucrurile in acea situatie punctuala. Ex: Informatia pentru care bagi mana in foc este ca, de pilda, cu o ora inaintea unei licitatii banuite a fi fost trucata, seful comisiei de licitatii a avut o intalnire confidentiala cu omul de afaceri suspectat ca ar fi castigat-o fraudulos. Ca jurnalist nu ai cum sa probezi aceasta intalnire. Nici o sursa nu se aventureaza sa-si asume public raspunderea pentru aceasta informatie. Mai mult, tu prevezi ca atat tinta (seful comisiei) cat si omul de afaceri vor infirma. Daca tinta este luata prin surprindere, iar reactia ei este relevanta, problema jurnalistului poate fi rezolvata la redactare. El poate relata ca exista indicii serioase conform carora o astfel de intalnire a avut loc si poate reda reactia tintei. Aceasta metoda trebuie folosita insa cu masura pentru ca oricat ar fi de relevante amanuntele, acopera spatii inguste in lantul de informatii. O alta cale de a suplini golul din probatoriul lantului de informatii este specularea contradictiilor flagrante din declaratiile surselor oficiale contactate. In general, cand ai o informatie furnizata de o sursa anonima de incredere si nu ai nici o alta proba, evalueaza sursele oficiale indreptatite sa faca declaratii cu privire la situatia pe care o investighezi. Contacteaza-le pe toate si solicita-le punctul de vedere. Ai putea avea surpriza sa constati ca aceste surse se contrazic pe acelasi subiect. In astfel de circumstante, gazetarul va reda declaratiile surselor oficiale, accentuandu-le contradictiile. Pentru cititori, faptul ca aceste declaratii se bat cap in cap este la fel de relevant ca si o proba materiala. Pentru a reusi intr-o asemenea documentare trebuie sa te misti extrem de repede de la o sursa la alta, astfel incat ele sa nu aiba posibilitatea sa comunice intre ele si sa cada de acord asupra unei minciuni.

Campania de pres irul de investigaii jurnalistice de-a lungul crora ziaristul urmrete cu tenacitate un subiect pe care l dezvolt se numete campanie de pres. Spre deosebire de investiogaia simpl, campannia de pres solicit resurse considerabile de timp i efort, spaiu editorial din belug, implicarea unui numr mai mare de oameni. Miza unei asemenea desfurri de fore este justificat de importana subiectului respecctiv pentru comunitate. Campania interesat: Campania de pres care are alte prioriti dect informarea promt i onest a receptorului are drept scop principal crearea unei presiuni

mediatice menite s slujeasc unor cercuri de interese. n asemeneaq circumstane eseniale sunt aspectele care in de etica unor astfel de aciuni. ntr-o campanie de pres n care iniiativa nu a aparinut jurnalistului, acesta trebuie s-i pun de la bun nceput cteva probleme: - aciunea lui este n conformitate cu dezideratul profesiei sale de a se afla n slujba comunitii? - n ce msur dezvluirile sale rspund nevoii de informare a acesteia - Care sunt celelalte interese pe care campania sa, prin presiune mediatic, le slujete. - Cine i ce anume are de ctigat din campania sa. - Cine i ce are de pierdut. - Nu cumva investigaia este folosit ca forma mascat de antaj? - Nu cumva interesele pe care investigaia sa le favorizeaz contravin n final interesului comunitii? Autocenzura. Libertatea de a spune NU. Odat gsite rspunsurilela ntrebrile ce vizeaz onestitatea sa, jurnalistul trebuie s aleag ntre dpu variante: 1. intr n acest joc i produce documente i dovezi n sprijinul ancetei sale, fr s-i pese dac interesele care se ascund n spatele acestuia contravin intereselor comunitii. ntr-un asemenea caz, jurnalistul trebuie s se obinuiasc cu gndul c a devenit o simpl roti a unui mecanism de presiune sau chiar de antaj. 2. refuz s se implice ntr.o investigaie de a crei bun credin nu este convins, asumndu-i riscurile care pot aprea n relaia cu editorul. Codurile deontologice funcionale n rile cu tradiie n presa liber prevd din acest punct de vedere aa numita clauz de contiin, adic libertatea jurnalistului de a spune nu. Aceste coduri se refer nu doar la jurnaliti, ci i la editori i la patronii instituiilor media, care au datoria s respecte dreptul ziaristului de a refuza s-i trdeze propriile convingeri cu privire la situaia pe care o investigheaz. Cazurile n care jurnalistul de investigaie i face scrupule etice nu se refer doar la comenzile pe care le poate primi. n egal msur, lucrurile pot sta oarecum invers: jurnalistul are subiectul, a identificat cile prin care l poate documenta, interesul este unul imperativ pentru telespectator, dar editorul refuz din considerente extra-profesionale s publice articolul.

n general, jurnalitii cu ceva experien evit subiectele pe care editorul sau patronul nu le agreaz dintr-un motiv sau altul. Faptul se numete autocenzur i este cu att mai nociv cu ct subiectele evitate sau abandonate sunt de importan vital pentru comunitate. Deontologia investigaiei jurnalistice Credibilitatea unui organ de pres, nu se joac doar la capitolul tiri. Articolele de investigaie sunt pentru receptori un adevrat barometru n a aprecia cum se poziioneaz publicaia preferat.. Un cititor deprins ct de ct cu presa ultimilor ani i pune tot mai des un set de ntrebri pe baza crora evalueaz obiectivitatea publicaiei din care i ia informaia: - de ce este publicat abea acum aceast investigaie jurnalistic, de vreme ce ea vizeaz un fapt oarecum notoriu, petrecut n urm cu civa ani - de ce investigaia relateaz faptele unilateral - de ce publicaia a nceput o campanie de pres, a dezvluit cteva lucruri grave, dar cnd s ajung la captul afacerii a tcut brusc pentru ca apoi paginile sale s se umple de reclame - de ce sunt prezentate dosare ntregi cu documente, dar personajul devenit int nu este ntrebat niciodat nimic Rspunsurile pe care receptorul le gsete la aceste ntrebri l ajut s aprecieze, din punctul su de vedere, ct de onest este informaia pe care o obine. Buna credin A.ndreptirea demersului jurnalistic. Cei mai muli jurnaliti sunt convini c o bun documentare este suficient pentru a asigura credibilitatea articolului. Ei exclud suspiciunile receptorului cu privire la buna credin. n general, un demers jurnalistic poate fi socotit ndrepit dac: - vizeaz un interes public legitim, o chestiune care afecteaz o comunitate larg - nu se aventureaz n procese cu intenie , ci se sprijin pe fapte concrete - articolul este publicat imediat ce jurnalistul i-a verificat informaia primar i nu n urma unor calcule de oportunitate care nu au nicio legtur cu interesul de a informa cu promtitudine publicul

urmrete subiectul pn la capt, indiferent ct de importante sunt persoanele implicate n logica investigaiei, indiferent ct de mare este funcia intei aflate la captul afacerii i indiferent de tabra din care aceasta face parte. Respectarea unor asfel de reguli i poate conferi jurnalistului dreptul de a se socoti de bun credin, adic preocupat exclusiv de informarea publicului su. Nu e niciun secret c nu odat patronii organelor media tind s foloseasc seciile de investigaie pentru a-i anihila adversarii prin anchete a cror documentare este de regul de-asupra oricrei ndoieli. De cele mai multe ori ns, cititorul poate fi cu greu convins c mecanismul care a stat la baza declanrii investigaiei funcioneaz dup raiuni exclusiv profesionale. B.Etica n relaiile cu inta
-

Orict de revolttoare poate fi o informaie dezvoltat de ziaristul de investigaie este absolut Exist dou motive pentru care jurnalistul trebuie s fac acest lucru: 1. O discuie cu inta clarific nu odat aciunile acesteia i poate chiar infirma informaia preliminar care la un moment dat prea greu de contrazis. Argumentele intei pot lsa pur i simplu investigaia fr obiect. Rostul jurnalitilor de bun credina este s prezinte modul n care stau lucrurile i nu s nfunde pe cineva cu orice pre 2. Prezentarea punctului de vedere al intei dovedete cititorului att preocuparea jurnalistului de a afla cum s-au petrecut lucrurile, ct i respectul pentru dreptul fiecruia de a se apra. Mai mult, jurnalistul se pune la adpost de un eventual drept la replic sau de o aciune n justiie. Ct privete dreptul la replic, jurnalistul nu este obligat s in cont de el n absolut toate cazurile. El poate refuza publicarea replicii intei, de obicei dup consultarea cu editorul, n urmtoarele cazuri: - replica intei nu infirm informaiile publicate n articol i nici nu ofer explicaiile concludente. Sunt numeroase cazurile (mai ales cnd replicile vin de la autoriti publice, n care justificrile acestora sunt pline de generaliti i evit s abordeze tocmai miezul chestiunii asupra creia s-a aplecat jurnalistul. - inta a refuzat din capul locului s-i exprime punctul de vedere n demersul investigaiei i cere dreptul la replic dup publicarea articolului. De obicei, ntr-o asemenea situaie, jurnalistul menioneaz la finalul articolului refuzul inetei. Dac, dup

publicarea materialului dreptul la replic al intei aduce explicaii solide ce infirm faptele grave vizate de investigaie, jurnalistul este obligat, din respect pentru buna informare acititorului, sa publice o astfel de replic. 3. Etica n relaiile cu sursele:
a. protejarea surselor:

Iat cteva lucruri care nu se fac atunci cnd se folosesc informaii preluate de la surse orale: - nu atribui niciodat sursei tale alt calitate dect cea pe care o are - nu atribui sursei presupunerile i comentariile tale - fi sigur atunci cnd o citezi - fi atent cum reformulezi atunci cnd i rezumi afirmaiile renunnd la ghilimele - nu scoate din context afirmaii ale sursei dac acest fapt este de natur s altereze sensul celor declarate de aceasta. n cazul n care ai convenit cu sursa c unele informaii pe care i le-a dat sunt off-record, nu-i nclca niciodat promisiunea - nu divulga niciodat numele sursei de la care ai obinut informaia dac i-ai promis anonimatul. Cnd sursele tale sunt n pericol de a fi depistate, nu le abandona. Foloseste un artificiu n redactarea articolului prin care s sugerezi c infomaia vine dintr-o alt zon dect cea pe care ai explorat-o. Acest lucru va fi derutant pentru cei interesai s identifice sursa. Adeseori autoritile sunt mai preocupate s identifice sursa scurgerii de informaii dect s ia vreo msur care s stopeze abuzul despre care se relateaz in articolele de investigaie. - nu acceptai niciodat vreoun avantaj material de la surse. Ai putea fi lesne acuzat c acesta a fost preul pe care sursa i l-a pltit pentru a face public o investigaie care i servete interesul b. Etica investigaiei sub acoperire Din punct de vedere deontologic jurnalistul care face o investigaie sub acoperire are de urmat o regul de fier: s nu fie provocator ntruct o asfel de documentare presupune o situaie n care jurnalistul urmeaz s intre incognito, grania dintre scenariu i o provocare este adesea pe muchie de cuit. Jurnalistul nu trebuie s uite c el intr n aceast situaie ca sa constate ceva anume i nicidecum s comit el sau s provoace pe alticineva la o ilegalitate. Scenariul pe care l anticipeaz trebuie s fie unul n care sursele i inta s reacioneze natural. Dac jurnalistul i

provoac i i ntinde cu orice pre protagonitii ctre o anumit situaie el nu va mai putea relata despre cum se petrec dee obicei lucrurile n acel sistem. Sunt i situaii n care ziaristul comite el nsui o ilegalitate doar din dorina de a creea o situaie n care realitatea s se supuna punctului su de vedere.