CANTUL IV

Antepurgatoriul Întâia brănă; Zăbavnicii. Belacqua

Când1 vreo simţire-i prinsă cu vigoare de bucurii, de întristări sau teamă, se-adună într-însa întregul suflet care
pe nici o alta n-o mai bagâ-n seamă, în ciuda vrerii ce potrivnic crede şi sufletul în trei bucăţi2 destramă.
De-aceea omul, când aude-ori vede ceva de care mintea lui tresaltă, nu simte timpul ce grăbit purcede;
căci una-i forţa3 ce-a simţit că saltă şi alta-i4 cea care-ncordat te ţine: legată-i asta, slobodă cealaltă.
De câte spun5 mă-ncredinţai prin mine în timp ce duhu6-îmi povestea ce-l doare, căci mândrul soare se-nălţase
bine
când furăm unde-acele umbre-n care cereasca milă întradins se-întrupă, strigară în cor: „Pe-aici7 aflaţi cărare!"
Ţăranii8 în gard spărturi mai mari astupă cu-n braţ de vreascuri de prin preajmă-aduse, când rodul viei dă să
curgă-n cupă,
decât cărarea ce-a urca se puse Virgil dintâi, şi-n urmă eu, uşori, după ce stolul de pribegi se duse.
282
Să urci San Leu9 spre Noii să cobori
şi pe Bismanta, să trudeşti 'nainte
nu-i greu; ci-aici s-ar cere-aripi, să zbori,
să zbori înalt, mânat de dor fierbinte, şi dus de cel10 ce cu nădejdi mă-nfruptă şi-mi fu lumină-n drum, printre
morminte.
Urcam încet prin strunga "-n stâncă ruptă, ce pe de lături ne strângea nespus; şi mâini12
i12 şi tălpi cerea urcuşu-n luptă.
Şi-ajunşi apoi pe culmea râpei, sus, pe-un şes întins cum n-am văzut vreunul, „Maestre bun, pe unde-o luăm?"
am spus.
„Nu irosi din paşii tăi nici unul13, răspunse el, ci tot mai sus te-mbie, până ce alţii ne vor spune drumul."
Al crestei pisc nu se zărea-n tărie, iar coasta-naltă scobora mai dreaptă ca-n sfert de cerc spre centru-o mijlocie14.
Eram sfârşit15 când începui în şoaptă: „Părinte scump, cărarea-i mult prea grea. Au cui mă laşi? Te-ntoarce şi m-
aşteaptă."
„Te trage, zise, până-n preajma mea" şi-un brâu de dânsul arătat zării, ce-n ceea parte muntele-ncingea.
Cu-atâta zor cuvântul mă-mboldi, încât urcai târâş-grăpiş16 pe cline până ce brâna pe sub tălpi simţii.
Şi-ajunşi17, şezurăm între dulci coline, cu ochii-ntorşi spre răsărit, pe unde urcasem drum şi să te uiţi e bine.
283
Privii spre ţărmul mângâiat de unde,
spre soare-apoi, şi-n stânga mea18 văzându-l,
simţii uimirea-n gând cum mă pătrunde.
Ci domnul meu înţelegându-mi gândul stârnit de carul de lumini19 ce-n zbor păşea-ntre noi şi Aquilon brăzdându-
l,
grăi astfel: „De Polux20 şi Castor ar însoţi oglinda bolţii, care şi jos şi sus e far îndrumător,
ţi-ar fi sortit pe lângă Ursa Mare să vezi Zodiacul împrejur umblând, de n-ar ieşi din vechea lui cărare.
Ci spre-a cuprinde toate acestea-n gând, imaginează-ţi pe pământ egale, Sionul21 jos cu-această culme stând
şi-aceeaşi zare cuprinzând pe vale, dar două emisfere-astfel încât, a lui Feton22 rău asmuţită cale
ăst munte-aici îl va cuprinde-atât, cât pe cel'lalt de ceea parte toată, dacă pricepi din vorbă-mi cât de cât."
„Să ştii, maestre, am zis, că niciodată, deşi credeam că nu voi fi în stare, n-am priceput mai clar ca de-astă dată
că cerul23 bolţii printre bolţi mai mare,
de unii zis Ecuator, ce-aşteaptă
de când e lumea între-ngheţ şi soare,
din pricina ce mi-ai vădit se-ndreaptă
spre nord, pe când evreii24-n schimb, cândva,
spre miazăzi-l-ntrezăreau în faptă.
284
Dar de m-ajuţi, eu bucuros aş vrea să ştiu cam cât vom mai urca-n putere, căci n-ating creasta cu privirea mea."
Şi dânsul mie: „Această culme cere puteri la poale, dar apoi povară nu simţi25 urcând şi osteneala piere.
Deci când cărarea-ţi va părea uşoară şi lesne paşii-ţi vei purta, precum corabia lesne-n josul apei zboară,
ajuns vei fi la capăt bun de drum şi-odihnă afla-vei truda ta s-alinte. Grăit-am drept şi alta nu-ţi mai spun."
Abia sfârşise-a se rosti-n cuvinte
şi-un glas26 făcu: „De n-oi fi vrând cumva
să te-odihneşti pe-acest meleag 'nainte!"
întors arunci, văzui în stânga mea un bolovan mătăhălos şi sur ce-ascuns vederii până-atunci era.
Ne-am tras spre el şi-n umbra lui, prejur, văzui un pâlc de piatră priponit, ca leneşul ce-adastă în huzur.
Şi-un duh din ceaţă ce părea sleit genunchii-n braţe şi-i ţinea şi treaptă făcea din ei obrazului proptit.
„O, dulce tată,-am zis27 atunci, îndreaptă privirea ta spre cel ce trândav zace, de parcă lenea i-ar fi soră dreaptă."
Se-ntoarse28 duhul şi-ncepu să-şi joace privirea-n jur, zicând fără-a mişca: „Te urcă tu, dacă te crezi dibace!"
285
îl cunoscui29; dar truda ce-mi tăia suflarea-n piept, nu-mi folosi drept frână, ci gâfâind pornii spre el şi-abia
când m-apropiai se ridică-ntr-o rână30 zicând: „Pricepi31 că mândrul soare-n cale de-a stânga noastră telegarii-şi
mână?"
Cuvântul scurt32 şi-a lui mişcări domoale stârniră în mine un surâs firav „Belacqua33,-am zis, eu mântuirii tale
nu-i port grijă; dar te-ntreb, trândav de ce stai oare? Aştepţi vreo călăuză ori mi te dai străvechiului nărav34?"
„Frate, grăi cu vocea lui ursuză la ce să urc35 către spăşiri şi greu, când solul sfânt urcuşul mi-l refuză?
Se cade36 întâi ca ceru-n jurul meu, ce-abia târziu vădii căinţă mută, să se-nvârtească atâta timp cât eu
pe lume-am stat; de până-atunci n-ajută vreo rugă37 ce din suflet pur ţâşneşte, căci ce folos38 de nu-i la cer
plăcută?"
Ci domnul meu porni zicând: „Grăbeşte39!
Măritul soare s-a-nfrăţit cu focul
şi-n crucea-amiezii peste noi zvâcneşte,
în timp ce noaptea prinde-n zări Marocul."
286