CANTUL XXII

Cerul al şaptelea, al lui Saturn. Spiritele contemplative. Corupţia

călugărilor. Cerul al optulea, al stelelor fixe. Spiritele triumfătoare.
Privirea asupra planetelor şi a pământului.
Spre doamna mea, de-uimire covârşit', ca pruncul către maica lui, în care se-ncrede mai vârtos, m-am răsucit,
iar ea, ca muma ce de-ndată sare copilul firav şi sperios s-ajute, cu glasul ei ce-i veşnică-alinare,
„Nu ştii2 că eşti în cer? răspunse iute, că totu-i sfânt aici şi că din zel porneşte fapta sus şi din virtute?
Gândeşte-te3 cum te-ar fi-nfrânt în el surâsul meu ori cântul lor, minune, de-un singur strigăt te-a uimit astfel;
de-ai fi4-nţeles ce-au spus în rugăciune, puteai pricepe răzbunarea dreaptă ce va s-o vezi5 cât fi-vei încă-n lume.
Nu-ntârzie, nici grăbeşte când se-ndreaptă din ceruri spada6, după cum îi pare cui bucuros7 sau temător8 o-
aşteaptă.
Ci-ntoarce-ţi gându-acum din depărtare,
căci alte duhuri ai să vezi alese,
de-ai să m-asculţi şi-ai să priveşti în zare9."
654
655
Făcut-am voia-a melei dragi crăiese
şi zeci de globuri10 aurii văzui
şi foc din foc sclipind cum se-ntreţese".
Eu stăm cu cel ce-ascunde-n sinea lui dorinţa ce-i dă ghes şi nu-ndrăzneam, temându-mă că cer prea mult12, să
spui,
când cel mai mare şi mai roş mărgean din mândra salbă se-apropie, prin sine voind să mulţumească-al meu
alean,
şi-apoi grăi: „Dac-ai vedea13 ca mine cum arde-aicea printre noi iubirea, n-ai zăbovi să te rosteşti, creştine.
Cum nu vreau însă-n ceruri izbăvirea s-o-ntârzii'4 aşteptând, am să-ţi răspund acelui gând cui i-ai ascuns
pornirea.
Cei munţi15 ce-ntr-înşii pe Cassino-ascund pe vremuri16 fost-au cercetaţi de-un neam dedat la rele şi-nşelat
profund;
şi-acela-s eu17 ce-ntâiu-am dus drept hram pe culme sus preasfântul nume'8 care dreptate-aduse lumii şi balsam.
Asupra-mi harul se răsfrânse-atare,
c-am mântuit cetăţi vecine
de strâmbul crez19 ce dus-a la pierzare.
în jurul meu sunt suflete creştine ce contemplând se pârguiră-n viaţă sub soarele20 ce naşte flori divine.
Macarie21 cu Romoald22 ţi-e-n faţă şi fraţii toţi23 ce-n schituri aşteptară cu inimi dârze cea de veci dulceaţă."
656
Şi-am zis atuncea: „Bunătatea rară ce-mi dovedeşti şi blânda-nfaţişare ce-n ochii mei din chipul vost' scoboară24,
încrederea-mi deschid în piept atare precum sub soare se deschide floarea25, precât i-e dat şi-n ea putinţă are.
De-aceea dă-mi, părinte,-ncredinţarea că-s vrednic de cerescul har astfel ca feţei tale26 să-i zăresc lucoarea."
„O, frate27, vrerea ta, răspunse el, va fi-mplinită-n cea din urmă roată28, cu celelalte şi cu-a mea la fel.
Acolo-orice dorinţă-i ascultată, deplină fiind şi coaptă şi-orice parte e-acolo-n veci29 pe unde-a fost odată;
căci nu e-n spaţiu30, nici în poli ca-n toarte
nu-i prinsă, şi spre dânsa urcă lin
cea scară3'-al cărei vârf îţi e departe. -
Până pe sus, cu pragul sfânt vecin zărit-a Iacov32 patriarhul, când văzu pe trepte îngerii ciorchin.
Ci astăzi nimeni nu râvneşte-n gând
s-o suie şi hârtia-i irosită
când Iegea33-mi scrie, cum n-a fost nicicând.
E schitul azi speluncă34-afurisită şi rasele sunt saci35 în cari s-adună făina rea ce nu dospeşte-n pită.
Nu-i camătă şi nici nedreapta-arvună urâtă-astfel de Dumnezeu ca rodul36 din cari se-nfruptă fraţii dimpreună.
657
Pe orice-avut bisericesc norodul stăpân37 e jos, căci el cerşind colindă; nu maica, nici ibovnica sau plodul.
Ci pofta-n om tacută-i să se-aprindă atât de lesne,-ncât nu-i lege-a ţine38 nici cât stejarul până scoate ghindă.
Pornit-a Petru39 fară-arginţi la sine şi-aşijderea Francisc, cu umilinţă, iar eu cu post şi rugăciuni, creştine.
Ce chibzuieşti40 cum luat-a-n lume fiinţă oricare cin, vedea-vei azi schimbată în stricăciune cea de ieri căinţă.
Minuni mai mari facut-a Domnu-odată cu Marea Roşie-n larg sau cu Iordanul41; deci şi-ndreptare va din cer să
scoată."
Astfel grăind se-ntoarse-n stol mărgeanul şi-ntregul stol pe-a scării trepte-ncinse ca un vârtej42 îşi mistui noianul.
Stăpîna mea43 pe urma lor mă-mpinse c-un semn; atare vrerea ei de-o clipă sărmanu-mi trup de muritor învinse;
căci cea mai iute44 şi-asmuţită pripă pe lume, unde mersul e firesc, e-nceată-n zbor pe lângă-a mea aripă.
Şi jur, creştine45, pe-acel prag ceresc, de dorul cui adesea plâng mâhnit şi-amarnic de păcate mă căiesc,
că n-ai putea din flăcări mai grăbit
să tragi un deget, de cum eu spre semnul
ce Taurul urmează, am suit.
658

I
O, stele dragi46, în care văd însemnul
puterii ce-aţi sădit în mintea mea,
şi care-n oameni vă-ncercaţi îndemnul,
năştea cu voi şi tot cu voi murea
cel care47-n lume făureşte azi
când în Toscana m-am născut cândva;
iar când cerescul har mă-nvrednici să intru-n hora48 ce vă-nvârte roată, tot locul vostru-n cer mi-l hărăzi.
Spre voi acum, cu inima-nsetată suspin49, spre-a dobândi puteri în pasul ce către el atrage vrerea-mi toată.
„De Dumnezeu ţi-e-atât de-aproape50 pasul, încât se cade ochii treji51 să-ţi fie", grăi madona-ntrecurmând
răspasul.
„Dar înainte de-a intra-n tărie52, priveşte-n urmă, ca să vezi prin mine ce lumi54 lăsat-ai jos la temelie
53
şi pre cât poţi cu cugetări senine,
te-nfaţoşază55 oştii-n priveghere
ce prin eter se-dreaptă-acum spre tine."
Privii atunci spre cele şapte sfere56 şi globul nostru57 îl văzui atare încât zâmbii la jalnica-i vedere;
şi-ncuviinţez părerea după care e vrednic de dispreţ, cât şi pe cei ce-l dau uitării şi se-ntorc spre soare.
Văzui şi Iuna58-ncinsă cu polei, dar fară-acele pete şi gropane ce crezului îmi fură strâmb temei.
659
Şi fiul ţi—1 văzui59, Hiperioane, şi-ai voştri prunci în apropierea lui, zeiţe dragi60, în ceruri diafane.
între părinte şi-ntre fiu văzui pe Jupiter61 ce-ardoarea le răsfiră şi locul cum şi-l schimbă62 pricepui.
Căci toate63 şapte limpede-mi vădiră cât sunt de mari şi cât se-nvârt de iute şi-n sfere osebite cum se-nşiră.
Cel petic64 strâmt de glie ce ne-asmute întreg din zbor cu Gemenii-l zării, cu munţi, cu holde şi cu văi ştiute.
Apoi din nou spre mândrii ochi privii.
660