CANTUL XXIII

Cerul al optulea, al stelelor fixe. Spiritele triumfătoare. lisus Hristos. Dumnezeiasca frumuseţe a Beatricei. încoronarea
Fecioarei Măria.
Ca pasărea'-n frunzişul2 îndrăgit,
ce noaptea-n cuib, când umbrele se lasă,
se-ntoarce lângă pui din pribegit.
şi de-al lor chip şi gingaş trup setoasă, şi dornică să le găsească hrana, şi de-orice trudă-n sinea ei voioasă,
se scoală-n zori şi de pe-un ram, sărmana, cu dor neostoit în zări aşteaptă să scalde-n raze soarele poiana,
la fel sta doamna3 lângă mine dreaptă, cu ochii ţintă către partea-n care domol4 pe boltă soarele se-ndreaptă:
încât, văzând c-aşteaptă cu-ncordare, făcui ca omul ce dorind în gând îşi află-ntru nădejde5 alinare.
Ci scurt răstimp se scurse până când (zic scurt6 între-aşteptare şi vedere) se-aprinse ceru-n zări străluminând.
Şi zise doamna: „Iată-n scânteiere izbânda lui Hristos în cer şi roadă culeasă colindând aceste sfere!"
Obrazul ei sclipea precum zăpada şi-atare ochii-n zâmbet şi lumină, că nu mă-ncumet7 să le-aştern tăgada.
661
Cum vezi sclipind în nopţi cu lună plină pe doamna bolţii8 între-a ei surate, ce pretutindeni salba lor şi-anină,
la fel văzui mii de lumini curate, şi ca şi-al nostru, cu-ale noastre stele, un singur soare9 le-aprindea pe toate;
iar prin lumina ce ţâşnea din ele răzbea esenţa10 luminoasă-ntreagă, văz şi puteri curmând privirii mele
O, Beatrice", călăuză dragă! „Virtute-i focul'2 care-ţi ia vederea şi stoarce, zise, orice ochi de vlagă.
în El e-nţelepciunea13 şi puterea ce-ntre pământ şi cer croi cărare, plinindu-i lumii de-ani râvnită vrerea."
Ca fulgerul14 ce scapă din strânsoare când umflă norul şi potrivnic firii15 se lasă jos, la fel, neîncăpătoare,
şi mintea mea16 în pragul fericirii, printre lumini, ţâşni din sine-afară, punând zăvor pe tainiţa-amintirii.
„Priveşte-mă17; minuni ţi se-arătară atari, că poţi să rabzi de-acu-nainte surâsu-mi tainic pentru-ntâia oară."
Eu stăm ca omul ce păstrează-n minte icoana unui vis18 ce se destramă şi-ncearcă-n van să şi-l aducă-aminte,
când auzii ce dulce glas mă cheamă, şi-a ei chemare-mi fu-ntr-atât plăcută, că voi ciopli-o-n minte ca-n aramă.
662
De-ar fi să cânte-acum din alăută poeţii19 toţi pe care Polimnia cu-a ei surate din Olimp i-ajută,
nu tot, dar nici o biată parte,-a mia, n-ar dovedi din zâmbetul senin şi din splendoarea ce-i dădea tăria.
De-aceea zic, poemul meu divin va să mai sară când de rai20 cuvântă, cum sari drumeagul când de crengi e plin.
Dar cei ce ştiu ce grea-i povara21 sfântă pe care-o port nu mi-or huli spinarea că tremură sub ea şi se frământă.
Nu-i vrednică de-o biată luntre22 marea
ce prora mea cutezător despică,
nici de năier ce-şi cruţă-n larg sudoarea.
„De ce23-ţi ia ochii, începu să zică, surâsul meu şi nu priveşti ce flori sub sfânta rază lujeru-şi ridică?
Aici24 e roza-n care, iertător, divinul verb s-a întrupat şi crinii ce vad croiră cu mireasma lor."
Atare Beatrice; şi luminii
mă dăruii cu pleoapele zbătânde,
ca să deprind minunile grădinii.
Precum25 din umbră, pe sub raze blânde,
ce norii îi străpung, văzui aoare
un câmp de flori ce tremurau plăpânde,
la fel străfulgerate de lucoare
- fără-a vedea izvorul de lumine -
mulţimi de cete desluşii sub soare.
663
O, tu26, ce-Ţi pui pecetea-n ei, blajine, ca să-i zăresc Te-ai înălţat din loc, căci nu sunt vrednici ochii mei de Tine.
Slăvitul nume27-al florii ce-o invoc
şi zi şi noapte-mi răsuci privirea
spre steaua ce mai mândru28 arde-n foc.
Şi-abia-mi vădiră ambii ochi sclipirea29 şi-adâncul freamăt al luminii sale, ce-nvinge sus cum jos învins-a firea,
că din înalt văzui venind agale
un alt mănunchi de raze ce-n cunună30
în jurul ei se învârtea-n spirale.
Cea mai duioasă3' şi-ncercatâ strună din câte-n lume-ţi potolesc simţirea scrâşnit de nouri ţi-ar părea când tună,
pe lângă lira ce-şi cânta iubirea şi-ncununa safirul32 ce sclipind scălda-n azurul lui nemărginirea.
„Sunt33 Dragostea-ngerească şi colind în jurul poalei ce ne-ascunse dorul şi bucurie-mprăştie strălucind;
şi voi roti34 până ce sus feciorul ţi-l vei urma, ca pătrunzând tăria, Fecioară sfântă, să-i sporeşti prigorul."
Astfel rotind sfârşit-a psalmodia
arhanghelul şi cetele-nstrunate
pe-un singur glas rostiră-n cor35 „Măria",
Hlamida36 sfântă-a cerurilor toate prin care domnul legea lui şi-o-mparte, căci drept printr-însa suflul lui răzbate,
664
,37
şi-avea adâncul poalei ei departe
de noi astfel, că n-o puteam vedea
de unde stăm cu doamna mea deoparte.
De-aceea zic, spre cer vederea mea nu prinse zborul38 însoţit de şoapte al Vergurei ce după fiu urca.
Ci ca şi39 pruncii când sărui de lapte întind spre maică mâini dezmierdătoare şi dragostea-şi mărturisesc în fapte,
aşa40-ntindeau luminile-n vâlvoare văpaia lor, şi pricepui ce sfântă iubire poartă Precistei Fecioare.
Şezură-apoi şi le-auzii cum cântă Regina coeli4l-atât de blând, creştine, că şi-azi42 ecou-n sinea mea, cuvântă.
Ce rod bogat adună, Doamne,-n sine pălmaşii tăi43 ce s-au grijit de pită şi-n lume-au semănat cum se cuvine!
Aicea44 guşti comoara dobândită prin lacrimi şi surghiun în Babilon45, pe unde-ai frânt a banului ispită.
Aici46 îşi gustă din cerescu-amvon, pe sub Hristos, izbânda mântuirii, cu-ntreg soborul vechi şi nou în tron,
cel ce-i stăpân pe cheile măririi.
665