METABOLISMUL

INTERMEDIAR AL
GLUCIDELOR
CONF.UNIV.DR.LILIOS GABRIELA
 Glucidele sunt substante organice alcatuite
din C,O si H. Se mai numesc hidrati de
carbon, deoarece contin oxigen si hidrogen
in aceleasi proportii ca apa. In natura se
intalnesc glucide cu molecula simpla-
monozaharidele si dizaharidele-sau cu
molecula complexa-polizaharidele.
Reprezentantii principali ai
monozaharidelor sunt pentozele (riboza,
dezoxiriboza) si mai ales hexozele
(glucoza, fructoza si galactoza).
Polizaharidele sunt polimeri ai glucozei.La
plante exista celuloza si amidonul , iar la
animale glicogenul.
 ROLUL FIZIOLOGIC AL

GLUCIDELOR
Ca orice principiu alimentar, glucidele indeplinesc
trei categorii de roluri:
Rol energetic . Prin oxidarea pana la dioxid de
carbon si apa a unui gram de glucoza se
elibereaza 4,1Kcal;
Rol plastic. Glucidele participa la constructia
unor structuri celulare si intercelulare;
Rol functional. O serie de glucide intra in
molecula unor compusi biochimici, cu mare
valoare biologica. Astfel, riboza si dezoxiriboza fac
parte din structura acizilor nucleici. Moleculele
macroergice de ATP contin riboza, iar heparina,
un anticoagulant natural, contine glucoza
 CAILE METABOLICE ALE
GLUCIDELOR
Glucidele se absorb sub forma de
monozaharide (pentoze si in special
hexoze). Principalul glucid metabolizat
in organism este glucoza. Dupa
absorbtie, aceasta ajunge, prin
circulatia portala, in ficat, iar de aici
trece in circulatia generala, de unde
este preluata de toate celulele corpului.
Dupa mese, aceasta concentratie creste
putin (hiperglicemie postprandiala).
 Glucoza este utilizata, in primul rand, ca material
energetic. Glucidele reprezinta o sursa energetica
foarte convenabila pentru organism, deoarece ele
sunt catabolizate integral pana la dioxid de
carbon si apa, substante netoxice, pe care
organismul le poate elimina usor.
Catabolismul glucozei mai prezinta avantajul ca,
in faza metabolizarii incomplete, dintr-o melecula
de glucoza poate fi generata o molecula de acid
citric, substanta cheie a ciclului Krebbs. La nivelul
fiecarei celule, glucidele sufera reactii metabolice
similare: catabolizare pana la dioxid de carbon si
apa, polimerizare sub forma de glicogen,
transformare in lipide. Aceste reactii prezinta o
amploare deosebita la nivelul ficatului, al
tesutului muscular si adipos, organe cu rol
important in metabolismul hidratilor de carbon.
 Catabolismul glucozei(glicoliza) are loc in
doua etape. Prima etapa se mai numeste
glicoliza anaeroba, deoarece poate avea loc si
in absenta oxigenului. Ea corespunde etapei
metabolizarii incomplete a glucozei. Glicoliza
incepe cu fosforilarea glucozei si formarea
esterului glucoza-6-fosfat, reactie catalizata de
glucokinaza. Urmeaza un sir de transformari
chimice prin care, in final, din fiecare molecula de
glucoza rezulta doua molecule de acid piruvic. In
absenta oxigenului, acesta este hidrogenat la acid
lactic, produsul final al glicolizei anaerobe.Daca
celula nu primeste oxigen, acidul lactic se
acumuleaza, provoaca acidoza si blocarea
glicolizei. In prezenta O2, acidul piruvic este
transformat in acetil coenzimaA (Acetil-CoA) si
acid oxaloacetic, metaboliti intermediari,
indispensabili pentru faza urmatoare a degradarii
glucozei.

 Etapa a doua, numita glicoliza

aeroba, corespunde fazei
metabolizarii complete a glucozei si
nu se poate desfasura in absenta
oxigenului. Este formata din ciclul
Krebbs si lantul respirator celular ce
reprezinta cai comune de oxidare a
tuturor principiilor alimentare.
 Ciclul Krebbs incepe cu formarea acidului citric, in
urma condensarii acetil CoA cu acidul oxaloacetic.
Acidul citric este degradat enzimatic in reactiile
succesive, in cursul carora au loc decarboxilari si
dehidrogenari ce duc, in final, la regenerarea
moleculei de acid oxaloacetic. Aceasta, impreuna
cu o noua molecula de acetil-CoA, reface acidul
citric si ciclul se reia. In urma decarboxilarii
rezulta CO2 care difuzeaza in afara celulei si este
transportat de sange spre plamani, pentru a fi
eliminat. Reactiile de dehidrogenare a compusilor
ciclului Krebbs sunt rezultatul actiunii unor
enzime oxido-reducatoare numite dehidrogenaze.
Prin intermediul dehidrogenazelor, atomii de
hidrogen sunt transportati pe lantul respirator
celular.

 Acesta, in afara de dehidrogenaze, contine

enzime respiratorii celulare, bogate in fier, numite
citocromi. Citocromii preiau numai electronul de
pe atomul de hidrogen, eliberand H+ in mediul
celular. La capatul lantului de citocromi,perechi de
electroni sunt trecute pe atomul de oxigen care
se incarca cu doua valente negative. Ultimul act
al acestui proces este unirea oxigenului cu
hidrogenul si sinteza moleculei de apa. Apa este
procesul final al reactiilor de oxido-reducere
celulara. In timpul acestor reactii oxidative, se
elibereaza cantitati mari de energie pentru a
forma ATP, proces numit fosforilare oxidativa.
Sediul glicolizei anaerobe este citoplasma, iar
al celei aerobe il contituie mitocondriile.
 Bilantul energetic al glicolizei .Prin degradarea
completa, pana la CO2 si H2O, a unui mol gram de
glucoza (180g) se elibereaza 680 kcal, din care
circa 300(45%) se depoziteaza sub forma de moli
de ATP, iar 380 se pierd sub forma de caldura. In
faza anaeroba se elibereaza numai 50kcal (cu
formare de 2 moli ATP); restul energiei este
generata in faza aeroba (cu formare de 38 moli
ATP). O molecula de ATP contine doua legaturi
fosfat macroergice, a 8 kcal fiecare. Molecula de
acid lactic este inca o cantitate de energie chimica.
Acidul lactic generat in faza anaeroba este
transportat de sange la ficat, unde, in prezenta
oxigenului, are loc reconvertirea sa in acid piruvic.
O cincime din acesta este oxidat pana la dioxid
de carbon si apa in ciclul lui Krebbs si catena
respiratorie, iar restul de patru cincimi este utilizat
pentru resinteza glucozei. Numarul relativ mare al
reactiilor care duc la degradarea substantelor
alimentare este necesar pentru eliberarea treptata
a energiei lor chimice.
 Gluconeogeneza. Reactiile de degradare a
glucozei din faza anaeroba se pot desfasura si in
sens invers, dinspre metabolitii intermediari ai
glicolizei inapoi la glucoza. Aceasta reprezinta
glucogeneza. Daca metabolitii intermediari
respectivi provin din precursori neglucidici (lipide
sau proteine), procesul de sinteza a glucozei se
numeste neoglucogeneza sau gluconeogeneza.
Gluconeogeneza prezinta o mare importanta
pentru organism, in special pentru tesutul nervos
care este mare consumator de glucoza. In lipsa
glucidelor alimentare sau in stari de inanitie,
organismul produce glucoza din cetoacizi
(rezultati din dezaminarea aminoacizilor) si din
glicerolul lipidelor.
Principalele organe in care are loc
gluconeogeneza sunt ficatul si rinichiul. Acest
proces este stimulat de hormonii glucocorticoizi,
tiroidieni si de glucagon, fiind inhibat de insulina.
 Calea fosfogluconatului. Glicoliza reprezinta
principala cale de degradare a glucozei. In afara de
aceasta, glucoza mai poate fi catabolizata pe calea
ciclului oxidativ al fosfogluconatului, din care, in afara
de energie, rezulta si o serie de substante donatoare
de ioni de hidrogen necesari tuturor proceselor
anabolice celulare.
Glicogenogeneza. Toate celulele corpului pot sintetiza
glicogen, prin polimerizarea glucozei. Organele
specializate in acest proces sunt ficatul si muschiul.
Ficatul contine 150g glicogen, iar muschii 350g.
Aceasta este forma de depozit a glucozei. Sinteza
glicogenului incepe tot cu o reactie de fosforilare si
formarea de ester glucozo-1-fosfat, care este
transformat in uridin-difosfat glucoza, iar sub actiunea
unor glicogen-sintetaze are loc glicogenogeneza. Ficatul
poate produce glicogen si din fructoza sau galactoza,
pe care le converteste, in prealabil, iar in glucoza.
Sinteza hepatica de glicogen creste in timpul absorbtiei
glucidelor din intestin. iar in celelalte tesuturi in timpul
hiperglicemiilor postprandiale. Glicogenogeneza este
stimulata de insulina si de parasimpatic.
 Glicogenoliza.Cand glicemia creste,
procesul de glicogenogeneza se intensifica,
iar cand glicemia scade, glicogenogeneza
inceteaza si se produce depolimerizarea
glicogenului. Prin glicogenoliza, fiecare
celula poate folosi propriile ei rezerve
glucidice. Cu exceptia celulei hepatice si a
celei musculare, rezervele celulare de
glicogen sunt reduse, incat majoritatea
celulelor traiesc pe seama glucozei
sangvine. Un rol esential in constanta
glicemiei il are ficatul, care, prin
glicogenoliza, asigura atat necesarul de
glucoza pentru propriile celule, cat si
pentru restul corpului. Aceasta se explica
in felul urmator: glicogenoliza este initiata
enzimatic de fosforilaze active.
 Sub actiunea lor, din macromolecula de
glicogen se desprind molecule de glucozo-
1-fosfat. Acestea pot fi recaptate in
glicogen cand glicemia este normala. In
hipoglicemie, esterul glucoza-1-fosfat este
transformat in ester glucozo-6-fosfat, iar
acesta, sub actiunea unei fosfataze
hepatice, este hidrolizat in acid fosforic si
glucoza care iese din hepatocit, trece in
sange. Muschiul nu are aceasta fosfataza
si nu poate furniza glucoza mediului
intern. Activarea fosforilazelor hepatice se
face sub actiunea glucagonului, a
adrenalinei si sub actiunea sistemului
nervos simpatic.
 Lipogeneza.Glucidele pot fi convertite in
grasimi si depuse astfel sub forma de
rezerve lipidice in tesuturi. Cand aportul de
glucide este excesiv, capacitatea celulelor
de a se incarca cu glicogen este depasita,
iar surplusul de glucoza este transformat
in lipide, putand duce la aparitia obezitatii.
In mod normal, sinteza de trigliceride si
depunerea lor ca rezerve nu poate avea
loc in lipsa glucozei. Fenomenul se
datoreaza faptului ca trigliceridele nu se
pot resintetiza din glicerol si acizi grasi, ci
din alfa glicero-fosfat si acizi grasi.
Lipogeneza din glucide se intensifica sub
actiunea insulinei, care favorizeaza
patrunderea glucozei in celule.
 REGLAREA METABOLISMULUI GLUCIDIC
Utilizarea celulara a glucozei este reglata prin
mecanisme locale si generale.
Mecanismele locale sunt reactii de autoreglare
prin feedback biochimic.Cresterea concentratiei de ADP
intensifica glicoliza, iar cresterea concentratiei de ATP o
franeaza.
Mecanismele generale de reglare sunt mult mai
complexe. Ele se realizeaza cu participarea sistemului
nervos si a glandelor endocrine. Elementul reglat este
glucoza sangvina, a carei concentratie este mentinuta
la valori stabile prin interventia unor mecanisme neuro-
endocrine. Centrii glicoreglatori sunt localizati in
hipotalamus. Ei sunt excitati direct de concentratia
glucozei si de gradul ei de utilizare de catre neuronii
hipotalamici. Orice crestere a glicemiei pune in actiune,
prin feedback negativ, mecanismele hipoglicemiante,
care determina scaderea glicemiei, iar orice scadere a
glicemiei pune in actiune mecanismele cu efect
hiperglicemiant (care cresc glicemia).
 Hipoglicemia se produce sub actiunea insulinei,
epifizei si a parasimpaticului. Efect hipoglicemiant
au efortul fizic si reducerea aportului alimentar de
hidrati de carbon.
Hiperglicemia este produsa de glucagon,
adrenalina, glucocorticoizi, hormonul somatotrop,
tiroxina si sistemul nervos simpatic. Alimentatia
exagerata cu glucide are efect similar. Reglarea
metabolismului glucidic se face in concordanta cu
reglarea celorlaltor metabolisme intermediare. Rol
important are ficatul care, in caz de
hiperglicemie, capteaza glucoza si o fixeaza sub
forma de glicogen sau lipide,iar in caz de
hipoglicemie alimenteaza mediu intern cu glucoza
prin glicogenoliza si gluconeogeneza.
Nivelul glicemiei reflecta echilibrul dinamic dintre
consumul tisular de glucoza (cu efect
hipoglicemiant) si eliberarea glucozei din ficat(cu
efect hiperglicemiant).
 La aceste doua procese permanente se adauga
cresteri intermitente ale glicemiei legate de
mese-hiperglicemia postprandiala. In timpul
hiperglicemiilor postprandiale, ficatul depune
glucoza sub forma polimerizata-glicogenogeneza.
Depozitarea glucozei sub forma de glicogen are
loc si in celule musculare. Deosebirea dintre
depozitele hepatice si cele din muschi consta in
faptul ca glucoza eliberata prin glicogenoliza
hepatica poate difuza din hepatocit in mediul
intern, contribuind la mentinerea glicemiei,
putand fi deci utilizata de oricare tesut( in special
cel nervos), in timp ce glucoza rezultata din
glicogenoliza nu poate parasi miocitul, ci foloseste
ca sursa de energie exclusiv pentru muschiul
respectiv.
 Orice intensificare a glicogenolizei hepatice duce
la hiperglicemie, iar a celei musculare nu. De aici
rolul deosebit al ficatului in homeostazia
glicemica. El functioneaza ca un comutator cu
dublu sens. Permite intrarea glucozei si
depozitarea ei in timpul hiperglicemiilor
postprandiale si permite mobilizarea rezervelor
glucidice si iesirea glucozei in sange cand
organismul este amenintat de hipoglicemie. Acest
rol al ficatului este dovedit si prin dozarea
glucozei postprandial din vena porta, concomitent
cu venele suprahepatice. In vena porta,
concentratia glucozei poate atinge 3-4g la 1 litru,
iar in venele suprahepatice este de 1,5g/l,
demonstrand fixarea ei la nivel hepatic.
 TULBURARILE METABOLISMULUI GLUCIDIC
Utilizarea glucozei la nivel celular depinde de
insulina. Diminuarea sau absenta secretiei
insulinice provoaca boala diabet zaharat,
caracterizata prin scaderea depozitelor celulare
de glicogen si lipide, hiperglicemie si
glucozurie(eliminarea glucozei prin urina).
Hipersecretia de insulina provoaca o exagerare a
depozitarii glucidelor in rezerve, o intensificare a
glicolizei, insotita de scaderea marcata a
concentratiei glucozei sangvine (hipoglicemie).
Deoarece tesutul nervos utilizeaza preferential
glucoza drept combustibil, iar neuronii nu au
rezerve mari de glicogen, hipoglicemia afecteaza,
in special, functiile sistemului nervos, provocand
severe tulburari vegetative si de reglare a
functiilor (transpiratii, hipotensiune arteriala),
precum si de constienta(lesin, coma
hipoglicemica).