Poenaru Robert

Cuprins:
1. Astronomia;

2. Universul;

3. Astrofizică, noţiuni de fizică avansată;

Capitolul I
Ce este astronomia ?
• Astronomia este ştiinţa care studiază legile ce guvernează cosmosul, adică corpurile cereşti şi
evenimentele ce au loc dincolo de atmosfera terestră cum ar fi stelele, planetele, cometele, galaxiile
sau radiaţiile cosmice de fond. La fel, studiază forma şi formarea universului. Cei care studiază
astronomia se numesc astronomi.

• Astronomia este una dintre cele mai vechi ştiinţe datând încă din perioada Greciei Antice. În secolul
al VII-lea în Anglia astronomii se foloseau de poziţia stelelor în navigaţie.

• În perioada contemporană, aproape toţi astronomii au cunoştinţe solide de fizică iar rezultatele
observaţiilor sunt puse în context astrofizic, astfel încât astronomia şi astrofizica au dobândit definiţii
foarte apropiate.

• Astronomia nu trebuie confundată cu astrologia, o pseudoştiinţă care încearcă să prezică destinul

persoanelor pe baza traiectoriilor unor obiecte cereşti.

• În Grecia Antică, ca şi în alte civilizaţii antice, astronomia conţinea în mare parte astrometrie,
calculând poziţiile stelelor şi ale planetelor pe cer. Mai târziu, Kepler şi Newton au publicat lucrări
despre mecanica cerească, descriind matematic mişcarea corpurilor din sistemul solar şi
interacţiunea lor sub acţiunea gravitaţiei. Astronomii moderni se folosesc de aceste principii, iar cu
ajutorul telescoapelor, spectrografelor, calculatoarelor, observatoarelor astronomice, le este mai uşor
de înţeles natura fizică a acestor obiecte cereşti.
Astronomia
Astronomia de amatori Astronomia profesionistă
 În istorie, observatorii amatori, studiind cerul  Astronomii profesionişti au acces la
ca hobby, au jucat un rol deosebit în
descoperirea unor fenomene astronomice, telescoape puternice, detectoare, şi
astronomia fiind una din puţinele ştiinţe în calculatoare. Întâi, astronomii colectează
care amatorii încă mai joacă un rol important, informaţii cu ajutorul acestor instrumente,
în special la descoperirea şi monitorizarea
fenomenelor tranzitorii, doar că aceştia au apoi analizează informaţiile şi apoi le
acces limitat la uneltele performante ale compară cu teoriile existente. Cea mai
astronomilor profesionişti. Este suficient un importantă parte a astronomiei este
binoclu pentru a putea vedea obiectele cereşti
ca planetele din sistemul nostru solar, astronomia computerizată, unde
cometele sau sateliţii, dar şi câteva roiuri astronomii se folosesc de datele pe care le
stelare, nebuloase şi galaxii mai strălucitoare. au şi fac simulări ale evenimentelor. Spre
Prin telescoape se pot observa nebuloase- nori
de gaz din galaxia noastră, roiuri stelare - exemplu aceştia au simulat formarea
aglomerări de stele şi galaxii. Se mai pot vedea galaxiilor sau explozia unei stele formând o
ploi de meteori, petele solare, grupuri de supernovă.
planete (conjuncţii), luna. Mulţi astronomi
amatori fotografiază cu succes corpurile
cereşti din sistemul solar sau din galaxie.
Istoria astronomiei
 În antichitate, astronomia conţinea informaţii doar despre obiectele vizibile cu ochiul liber. Aristotel
a spus că Pământul este centrul universului şi că totul se învârte în jurul său, orbitele fiind perfect
rotunde. Au existat multe teorii şi feluri de a explora cerul, în antichitate.

 Astronomia în antichitate

 Astronomia Greciei Antice

 Astronomia Babiloniană

 Astronomia Medievală

 Astronomia Coperniciană

 Astronomia Newtoniană
Astronomia în antichitate
 Curiozitatea popoarelor din antichitate asupra fenomenelor astronomice, a făcut ca aceştia să
studieze cerul şi să înţeleagă formarea zilei şi a nopţii, rolul Soarelui şi a Lunii în măsurarea timpului
şi anotimpurile. Popoarele antice au observat că obiectele cereşti au un comportament regular aceasta
ajutând la măsurarea timpului formând zile, luni şi ani.

 Soarele răsare dinspre un punct, est şi apune într-un punct opus, vest, dar ziua nu are aceeaşi lungime
pe toată perioada anului iar noaptea sunt vizibile grupuri de stele - constelaţii care urmează acelaşi
curs o dată la 365 de zile în jurul unui punct fix.

 Calendarul a fost făcut după poziţiile şi mişcările Lunii şi a Soarelui formând ziua, luna şi anul.

 Popoarele antice au asociat obiectele şi fenomenele cereşti, cu zei şi spirite, construind temple şi
aliniamente astronomice.

 Cele mai vechi mărturii despre importanţa pe care o dădeau oameni cerului le avem din Sumer (circa
3500 î.Ch.), insulele Britanice (Stonehenge 8075 î.Ch., Newgrange 3200 î.Ch., Bryn Celli Ddu mileniul
3-4 î.Ch.), Egipt (piramidele de la Gizah, Saqquara şi Dashur, mileniul 3 î.Ch.) şi Maya (intre 1500 şi
800 î.Ch.). Aceste populaţii au arătat un interes major în ceea ce priveşte crearea de sanctuare
astronomice de unde puteau urmări şi măsura răsăritul unor stele sau planete ca Sirius respectiv
Venus si Mercur.
Astronomia în Grecia Antică
 Grecii din antichitate (1400 î. Hr - 300 î. Hr.) au avut o contribuţie esenţială în astronomia teoretică. Odiseea - un poem
epic tradiţional scris de Homer în secolul al VIII-lea î.Hr., - se referă la grupuri de stele ca Ursa Mare, Orion şi arată cum
vasele maritime se orientau după stelele de pe cer. În prima sa fază, astronomia greacă nu se distingea de meteorologie,
deoarece se credea cā fenomenele cereşti sunt o urmare a emanaţiei şi a evaporărilor de pe Pământ. Spre deosebire de
asiro-babilonieni, care credeau că astrele sunt divinităţi, vechii greci au încercat să dea explicaţii fizice fenomenelor
cereşti. Pentru prima dată într-un sistem de gândire au fost abandonate miturile şi superstiţiile în favoarea unui studiu
sistematic şi al unui model al cerului.

 Primii filosofi

 Primii filosofi care s-au arătat interesaţi de fenomenele astronomice au fost Thales, Anaximandros şi Anaximene, toţi
trei fiind din Milet. Thales susţinea că Pământul pluteşte pe apă şi că stelele ar fi formate tot din apă. El a reuşit să
prezică cu precizie o eclipsă solară, lucru ce i-a adus mare faimă. Anaximandros este autorul primei cărţi ştiinţifice
(care s-a pierdut). Acesta presupunea că Pământul ar fi un disc suspendat în spaţiu. Principiul de bază al sistemului său
de gândire (apeiron) este comparabil cu noţiunea de eter a secolului al XIX-lea. Anaximandros explică mişcările stelelor
pornind de la ideea că acestea ar fi ataşate unei sfere ce s-ar roti în jurul Pământului.

 Şcoala pitagoreică

 Contribuţii importante au avut şi Pitagora dar nici una din lucrările acestuia nu au supravieţuit timpului. Gânditorii
pitagoreici au intuit faptul că Pământul are forma unei sfere şi au explicat mişcările stelelor prin ideea că Pământul s-ar
roti în jurul unui foc central, pe care însă nu îl indentificau ca fiind Soarele. Philolaos, un urmaş a lui Pitagora, a spus
ca Pământul, Luna şi Soarele sunt planete şi se învârt în jurul unui foc, dar de pe pământ nu se poate vedea focul
pentru că un obiect se învârte în jurul focului între pământ şi foc. Potrivit acestor afirmaţii, revoluţia pământului în
jurul acestui foc este de 24 de ore. În anul 370 î.Hr. astronomul Eudoxus din Cnidus a spus că o sferă uriaşă se învârte în
jurul pământului şi că în această sferă sunt mai multe sfere transparente interconectate.
Astronomia în Grecia Antică
 Şcoala platoniciană

 Aristotel a enumerat argumente în favoarea următoarelor ipoteze: apariţia la orizont a catargelor înaintea corăbiilor,
variaţia câmpului de stele vizibil în funcţie de latitudinea locului de observaţie, forma rotundă a umbrei Pământului
asupra Lunii în timpul eclipselor. Cu toate că a intuit multe adevăruri astronomice, Aristotel era convins că Pământul
este centrul Universului. În 225 î.Ch. Eratostene, un student al lui Platon a calculat folosind un gnomon umbrele lăsate
la Alexandria şi Syene în Egipt. De aici a mai fost numai un mic pas până la determinarea circumferinţei Terrei,
estimată de acesta la 250000 de stadii. Dimensiunea unei stadii este relativă însă se presupune că a ajuns la un rezultat
ce diferă cu circa 1000 km de valoarea actuală.

 Şcoala din Alexandria

 Probabil cel mai original observator, Aristarchus din Samos, credea că Pământul se roteşte în jurul axei sale o dată la 24
de ore, şi, împreună cu alte planete în jurul Soarelui. Aristarchus a fost primul om care a calculat distanţa de la Terra la
Lunā şi la Soare. Acesta a ajuns la concluzia ca Soarele se afla la o distanţă de 19 ori mai departe decât Luna şi că este de
circa 20 de ori mai mare decât aceasta. Din aceste rezultate a dedus ca Terra trebuie sa orbiteze in jurul Soarelui
deoarece n-ar avea sens ca un obiect mare să orbiteze în jurul unuia mai mic. Explicaţia sa a fost respinsă de cei mai
mulţi filozofi greci, care priveau Pământul ca o planetă statică în jurul căreia se roteau celelate planete.

 În secolul al II-lea astronomii greci Hiparh şi Ptolemeu au folosit o serie de cercuri concentrice, cu Pământul aproape
de centru pentru a reprezenta mişcarea generală a Soarelui, Lunii şi a planetelor în jurul zodiilor. Pentru a explica
variaţiile de viteză ale Soarelui şi Lunii şi regresia planetelor, ei au presupus că fiecare din aceste obiecte se roteşte în
jurul unui al doilea cerc numit epiciclu centrat pe circumferinţa celui dintâi. Au determinat poziţiile a aproximativ 1000
de stele de pe cer folosindu-se de această harta pentru a urmări mişcarea planetelor. Au creat mai multe cercuri
concentrice, pământul fiind în centru, putând fi măsurată viteza soarelui şi a lunii. Pentru a explica variaţiile periodice
în viteza soarelui, a lunii, şi ale altor corpuri cereşti, a fost necesară reprezentarea altor cercuri suplimentare fiecărei
orbite în parte, denumite epicicluri, ajungându-se la circa 80 de asemenea orbite, reprezentare care intra în conflict cu
datele matematice.
Astronomia Babiloniană
 O mare parte din cunoştinţele astronomice ale babilonienilor (urmaşii sumerienilor) au fost moştenite de la akkadieni,
care aveau date despre mişcările Soarelui, Lunii şi planetelor. Babilonienii au realizat în 400 î.Ch. că mişcarea aparentă
a Soarelui şi a Lunii în jurul zodiilor nu au o viteză constantă. Ei cunoşteau poziţia Lunii si a Soarelui pentru fiecare zi a
lunii şi puteau prezice Luna nouă. De asemenea, ei au calculat poziţiile planetelor.

 Calendarul Babilonian

 Babilonienii ne-au lasat moştenire un calendar luni-solar, bazat atât pe fazele lunii, cât şi pe mişcarea anuală a
Soarelui. Acesta avea 12 luni sinodice, la care se adaugă o lună (arakh makru) la diferite intervale de timp pentru a
restabili concordanţa dintre anul solar şi lunar. Această lună/luni (denumite Adduru sau Elulu) nu era însa adăugată(e)
la finalul celor doisprezece, ci probabil după anumite consideraţii astrologice. Fiecare lună începea odată cu apariţia
Lunii noi având 28,29 sau 30 de zile, iar săptămâna era împărţită în 7 zile (şapte fiind considerată o cifră sacră) după cei
7 zei principali (Sin-Luna, Nergal-Marte, Nabu-Mercur, Marduk-Jupiter, Ishtar-Venus, Ninurta-Saturn, Sharmash-
Soarele).

 Calendarul era alcătuit folosind o perioadă de 8 ani (530 î.Ch.) şi ulterior începând cu 380 î.Ch. 19 ani. Observând Luna
şi Soarele aceştia au observat şi stelele pe langa care trec, precum şi faptul că aceste grupări de stele (constelaţii
zodiacale) se schimbă de la o lună la alta şi de la sezon la sezon. Importanţa deosebită pe care o acordau aceştia
constelaţiilor reiese din inscripţiile făcute pe pietrele de hotar denumite kudduru.

 Cercul

 De asemenea, ei au inventat cercul de 360 de grade (vechii celţi şi populaţia Groove Ware aveau cercul împărţit în 366
de grade). De la ei avem şi zodiacul cu cele 12 constelaţii (600 î.Ch.- 200 d.Ch.). Acesta era împărţit într-o duzină de
semne ce corespundeau constelaţiilor şi fiecare semn era împărţit într-o duzină de amnat (unitate de măsură a
unghiurilor egală cu aproximativ 2,5 grade). Amnatul avea de asemenea 24 de ubani.
Astronomia Babiloniană
 Observaţii astronomice

 Aceştia observau regulat planetele, de la ei rămânând tableta regelui Ammizaduga (circa 1581 î.Ch.) care cuprinde
însemnări cu privire la apariţia planetei Venus fie dimineaţa, fie seara. Legat de această planetă este una dintre marile
descoperiri ale babilonienilor, şi anume că Venus de dimineaţă era identică cu Venus de seară (vechii akkadieni nu ştiau
acest fapt).

 De asemenea au calculat lungimea unui ciclu a lui Venus ajungând la o cifră de 587 zile (valoarea actuală e de 583,9
zile). Au avut printre altele şi tentative de calcul al perioadelor sinodice (timpul scurs între două opoziţii) şi planetare
(timpul scurs între două opoziţii şi în care planeta apare în aceaşi constelaţie). Prin jurul anului 750 î.Ch. puteau
prezice deja mişcările Soarelui, Lunii şi planetelor.

 De asemenea ei puteau prezice eclipsele de Lună şi Soare, bazându-se doar pe predicţiile anterioare. În legătură cu
acestea se presupune că au descoperit ciclul Saros (denumit astfel în timpul lui Galileo Galilei şi Edmond Halley) de 18
ani, 11 zile si 8 ore. În timpul acestui ciclu au loc 41 de eclipse de Soare şi 27 de Lună.

 Principalul scop al astronomiei mesopotamiene era acela de a înţelege şi încerca să prezică diferite evenimente. În
mintea oamenilor era puternic înrădăcinată ideea că toate lucrurile se întâmplă dintr-un motiv, şi astfel preoţii-
astronomii conduceau vieţile lor. Totul se petrecea după sfaturile lor.
Astronomia medievală
 Astronomia greacă a fost transmisă şi în est la hinduşi, sirieni şi arabi, aceştia din urmă au facut lucrări noi despre
astronomie în secolele 9 si 10. În secolul 13 , arabii au tradus lucrarea lui Ptolemeu, „Almagest“, care a atrtas atenţia
europenilor, creând tabele despre mişcările planetelor.

 Al-Battani,(858-929), cel mai mare astronom arab din perioada sa, numit şi Albatenius, cu numele său intreg Abu-
Abdullah Muhammad ibn Jabir al Battani, a studiat astronomia mai mult de 40 de ani în Siria. A adus contribuţii
marcante în istoria matematicii, mai ales în domeniul trigonometriei. Lucrarea sa despre astronomie,De Motu
Stellarum, a corectat erorile făcute de Ptolemeu în Almagest.

 Alhazen (965-1040?), pe numele său complet Abu Ali al-Hasan ibn al-Haytham, a adus contribuţii importante în
optică, astronomie şi matematică, iar în lucrarea sa remarcabilă, „Optica“, explică comportamentul luminii. Teoria sa
spune că fiecare punct dintr-o suprafaţă luminoasă, reflectă raze de lumină în toate direcţiile, dar numai o singură rază
de pe fiecare punct reflectă direct perpendicular pe ochiul uman şi numai acea rază o putem vedea. Nici o altă rază
reflectată în alte direcţii nu poate fi văzută de ochiul uman.

 Aryabhata (476-550?), care s-a născut în India, dar s-a făcut remarcat în poporul arab sub numele de Arjehir, a
susţinut teoria că pământul se învârte în jurul axei sale, şi a şi a dat explicaţii corecte fenomenelor de eclipsă de soare şi
de lună.

 Dondi, Giovani dè (1318-1389), astronom şi fizician, a fost cel care a construit primul ceas astronomic, astrarium, care
indica cele 24 de ore ale zilei, apusul şi răsăritul, şi de asemenea fazele lunii.

 Gersonides sau Levi ben Gershom (1288-1344), un evreu francez, filozof, matematician şi astronom, a inventat un
instrument de navigare numit instrumentul Iacob.
Astronomia Coperniciană
 Ipoteza Copernicană

 În secolul 16 istoria astronomiei a luat o întorsătură radicală ca rezultat al cercetărilor făcute de astronomul polonez
Nicolaus Copernicus. Acesta şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii studiind astronomia făcând o serie de cercetări
asupra unor noi stele descoperite de el însuşi. Cea mai remarcantă lucrare a sa a fost „De Revolutionibus Orbium
Coelestium“ („Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti“, 1543), în care analizează critic teoriile Ptolemaice
despre pământ ca centru al universului, şi arată că mişcarea planetelor se poate explica mai corect cu ipoteza ca soarele
să fie în centru. Această afirmaţie a fost judecată aspru de către Biserica Romano-Catolică, care a interzis publicarea
lucrării sale.

 Mai târziu, astronomul Galileo Galilei a reluat lucrarea lui Copernicus şi a susţinut-o, acesta fiind un admirator al
lucrărilor sale. Având ca bază teoria copernicană, Galileo a făcut cercetări asupra mişcării de revoluţie a pământului. S-
a folosit de tehnicile cu care funcţiona telescopul curând inventat în Olanda, construindu-şi un telescop de refracţie în
1609, şi cu care a reuşit să descopere şi să studieze planeta Venus şi mişcarea acesteia în jurul soarelui. De asemenea a
mai descoperit patru dintre sateliţii naturali ai lui Jupiter şi inelele planetei Saturn. Convis că obiectele descoperite nu
se rotesc în jurul Pământului, acesta a făcut o continuare a lucrări lui Copernicus, ceea ce a atras din nou atenţia
bisericii fiind judecat şi forţat să îşi oprească cercetările.

 El a descoperit legea inerţiei, legea căderii corpurilor, legea compunerii mişcărilor. Ca astronom a descoperit natura
stelară a Căii Lactee, petele de pe Soare şi rotaţia acestuia în jurul axei sale, confirmând prin acestea concepţia
heliocentrică a lui Copernic. Cu ajutorul astronomului german Johannes Kepler au început revoluţia ştiinţifică. Lui
Galilei i se atribuie celebra replică rostit în faţa Inchiziţiei: "Eppur si muove". El a fost somat de Inchiziţie să-şi retragă
ideile eretice, dar, pentru că nu a renunţat la ele, a fost pus sub arest la domiciliu.
Astronomia Newtoniană
 Din punct ce vedere stiinţific, teoria coperniciană a fost doar un rearanjament al obitelor planetelor concepute de
Ptolemeu. Din 1580 până în 1597, astronomul danez Tycho Brahe a studiat stelele descoperind peste 700 de stele şi a
facut măsuratori astronomice precise a stelelor şi a sistemului solar înainte de inventarea telescopului.

 Aceste date l-au ajutat pe Johannes Kepler, astronom german, să formuleze legi despre mişcările planetelor spunând ca
mişcările de revoluţie ale planetelor nu sunt circulare ci eliptice, cu viteze variabile şi distanţe variabile faţă de soare.

 Fizicianul englez Sir Isaac Newton a lansat un pricipiu simplu pentru a explica legile lui Kepler despre mişcările
planetelor. Prin reguli matematice el a descris o forţă de atracţie care există între soare şi celelalte planete. Aceasta
forţă, care depinde de masa soarelui şi a planetelor şi de distanţa dintre acestea, a pus baza interpretărilor fizice ale
legilor lui Kepler. Descoperirea matematică a lui Newton se numeşte legea gravitaţiei universale.