DEONTOLOGIA

DEONTOLOGIA
FUNCŢIONARULUI
FUNCŢIONARULUI
PUBLIC
PUBLIC
4. Cleptocraţia şi Tehnostructura
5. Corupţia
 4. Tehnostructura

• John Kenneth Galbraith a popularizat şi concepţia după care,

în a doua jumătate a secolului al XX-lea, a avut loc transferul
puterii către tehnocraţi.
• Condiţiile induse de evoluţia industriei şi tehnologiei cer
echipe de specialişti (cercetători, tehnicieni, manageri) care
să asigure exercitarea responsabilă a gestiunii firmelor.
• Specialiştii – cercetători, tehnicieni, manageri – formează
grupuri care au devenit atât de importante, încât individul nu
mai contează în iniţiativa privată.
• Deşi, apare ca extrem de importantă în economie şi în
politică, tehnostructura gestionează aparatul industrial, dar
asta nu înseamnă că îl şi posedă.
• Conducătorii corporaţiilor nu sunt proprietarii, nu sunt numiţi
de aceştia, dar fac parte din aceeaşi echipă, reînnoită
permanent.
• Într-o arhitectură unde acţionarii joacă un rol pasiv,
tehnostructura nu are alt obiectiv decât propria sa
conservare.
 Tehnostructura are o capacitate crescută de
dominare a pieţei, rezultată din faptul că:

• Îşi domină furnizorii pentru că

dezvoltă o putere de cumpărător
monopolist;
• Controlează preţurile;
• Domină cererea folosindu-se de
publicitatea persuasivă;
• Face coaliţii avantajoase cu puterea
publică.
• Dintre toate aceste atuuri ale tehnostructurii se
detaşează controlul preţurilor pentru că îi creează
avantaje la care micii oameni de afaceri nu au acces.
• Galbraith pare să fie de acord cu microeconomia
tradiţională, dar numai atât cât îi serveşte la justificarea
propriilor idei: „Ştiinţele economice sunt, ca întotdeauna,
o tapiserie în care fiecare parte trebuie să se armonizeze
cu restul. Nu numai că tehnostructura controlează
preţurile; ea încearcă să se asigure de răspunsul
consumatorilor la aceste preţuri. Preţurile trebuie să fie
în aşa fel stabilite încât să răspundă nevoii de a persuada
pe consumator.
• Consumatorul nu poate să fie convins dacă este obiect al
exploatării monopoliste sau dacă se consideră supus unei
astfel de exploatări”.
• John Kenneth Galbraith contrazice aceste afirmaţii atunci
când adaugă obsevaţia după care, preţul din oricare
industrie „va tinde să fie preţul care reflectă preferinţa
tehnostructurii care este cel mai mult angajată în
expansiune”, dar care va fi preţul cel mai scăzut.
• În economia marilor corporaţii, puterea este deţinută de
tehnostructură, putere care se amplifică pe măsura
maturizătii şi creşterii dimensiunilor ei, a cărei parte
consistentă o formează executivul – managerii.
Obiectivele tehnostructurii, de apărare şi de afirmare, nu
sunt esenţial deosebite de cele ale micului antreprenor,
dar sunt mai complexe. În acelaşi timp, Galbraith
accentuează importanţa acestor obiective precizând:
„Obiectivele tehnostructurii ne arată modul în care
acestea îşi fixează preţurile. Tot ele îi orientează modul
de a acţiona în vederea procurării materialelor, a
utilajului, a capitalului, precum şi a forţei de muncă”.
• Nefiind la discreţia pieţei, tehnostructura are latitudinea de a-şi selecţiona şi
urmări obiectivele. Ordinea de preferinţă a deciziilor „trebuie să reflecte
obiectivele de apărare ale tehnostructurii; odată aceste obiective asigurate,
urmează realizarea obiectivelor de afirmare”.
• Tehnostructura are nevoie de a se apăra (ca şi micul antreprenor);
tehnostructura trebuie să-şi asigure existenţa şi să împiedice pe oricine să o
scoată de pe piaţă, cu alte cuvinte trebuie să reducă la minimum pericolul unei
ingerinţe exterioare în deciziile sale.
• Totodată, tehnostructura are un avantaj important faţă de piaţa liberă:
obiectivul său major se sprijină pe preţuri controlate, iar „controlul exclude
preţurile necompetitive” şi „permite transferarea creşterilor de cheltuieli
generale asupra consumatorului sau a cumpărătorului”.
• Obiectivele de apărare ale tehnostructurii presează în sensul exercitării
controlului cheltuielilor importante ale corporaţiei, inclusiv cele ocazionate de
aprovizionarea cu materii prime (de pildă, majorarea neaşteptată a preţurilor de
aprovizionare). În fond, obiectivele de apărare îi servesc lui Galbraith drept alibi
al expansiunii şi conturarea unui nou obiectiv, de astă dată strategic, cel de
securitate a corporaţiei. Dacă firma se confruntă cu una dintre situaţiile
amintite, atunci ea dezvoltă o strategie de expansiune care să-i apropie sursa şi
să pună stăpânire pe ea. Desigur, situaţia poate fi interpretată şi ca un simptom
al nevoii de pieţe sau ca o formulă modernă de imperialism economic.
• Galbraith nu face nimic altceva decât să relanseze interesul pentru o
interpretare marxistă a fenomenelor din economia mondială a secolului al XX-lea,
creditând în acest fel „noua stângă” din deceniul al şaptelea.
• Păstrându-şi autonomia, supravieţuind datorită unui nivel al profiturilor,
suficient pentru a mulţumi şi acţionarii şi pentru a-i împiedica să intervină în
gestiunea corporaţiei, tehnostructura a devenit o categorie cheie a societăţii
capitaliste.
 5. Cleptocraţia
• Cleptocraţia desemnează situaţia în care
gradul de corupţie a cuprins întreg
aparatul de stat şi unde chiar statul, total
sau parţial, este ridicat pe hoţie.
• Cleptocraţia influenţează în mod decisiv
globalizarea, ea descrie, prin analogie cu
computerul, „sistemul de operare” – modul
de alocare a resurselor – dintr-o ţară.
Sistemele de alocarea a
resurselor
 hardware de piaţă liberă, hardware comunist,
hardware combinaţie a celor două;
 software-ul se identifică cu ordinea de drept:
calitatea sistemului juridic şi a normelor de drept
dintr-o ţară, gradul în care funcţionarii, birocraţii şi
simplii cetăţeni le înţeleg, legile bancare, comerciale,
contractuale, reguli de procedură de falimentare,
coduri de comportament, drepturi de proprietate,
legi împotriva confictului de interese şi a manipulării
pieţei de capital, instituţii compatibile (Th.
Friedman).
• Cleptocraţia apare şi domină într-o ţară atunci când
„mulţi sau toţi funcţionarii cu funcţii în sistemul de
stat – de la strângerea taxelor la vamă, la privatizare,
la decretarea prescripţiilor – sunt contaminaţi de
corupţie, încât tranzacţiile legale devin mai degrabă
excepţia decât norma”.
• Cleptocraţia îşi impune propria normă: „funcţionarii de
la toate nivelurile să facă uz de puterea lor pentru a
extorca cetăţenii, investitorii sau chiar statul însuşi,
de cât mai mulţi bani şi ca cetăţenii şi investitorii să
pornească de la premisa că unica modalitate de a
beneficia de o hotărâre sau un serviciu este să
mituiască pe cineva”. Norma cleptocrată este
acceptată şi tolerată.
• Unele state au configuraţia unor cleptocraţii
autentice – unde fenomenul este generalizat,
altele sunt cleptocraţii în devenire – unde corupţia
este agresivă, tolerată şi aşteptată, dar care
coexistă cu unele norme legale şi chiar
democratice.
• Cleptocraţi sunt toţi cei care într-o formă sau
alta îşi creează propria bunăstare apelând la: mită
(mică, mijlocie sau mare), comisioane „grase” din
contractele cu statul, subsidii guvernamentale,
scutiri de impozite necuvenite, neplata
impozitelor, ignorarea normelor legale atunci când
este vorba de oameni din sistem, privatizări cu
„cântec”, etc.
 6. Corupţia
• "Corupţia este cancerul societăţilor şi economiilor
moderne - o boală care pătrunde din ce în ce mai adânc
în organism şi distruge şi ceea ce încă este sănătos.“
• Proverbe şi zicale vechi ne arată că acest fenomen
există de la începutul lumii:"Optima corrupta pessima"
(Cele mai bune lucruri, odată corupte, devin cele mai
rele – proverb latin) si "Cu cât sunt decretate mai multe
legi, cu atât vor exista mai mulţi hoţi şi bandiţi." Lao-
tse (sec. al IV-lea sau al III-lea î.C.)
• Mita este un preţ de piaţă al unui produs
(sau serviciu) care are (din diferite motive)
un preţ (oficial şi legal) afişat mai mic.
• Corupţii sunt acei oameni care acceptă
mită, iar corupţia este fenomenul care
descrie existenţa mitei şi a persoanelor
corupte.
• Este important să realizăm că vorbim de corupţie mai
ales când facem referire la construcţiile politice.
• Pornind de la premiza conform căreia statul
controlează producţia multor bunuri vitale (şi
servicii), cum ar fi: apărarea, justiţia, ordinea publică,
sănătatea, transportul, legiferarea diferitelor tipuri
de acţiuni umane, corupţia are două mari rezultate:
1. Separă deciziile politice de persoanele implicate
în luarea lor (ceea ce reprezintă esenţa
democraţiei) şi
2. Transferă puterea de decizie politică în mâinile
unui mic grup (nonreprezentativ) de persoane.
 „Care e cel mai bun sistem politic ce poate lupta cu
succes împotriva corupţiei?“
„Care este acel sistem politic ce poate funcţiona bine
chiar şi cu oameni corupţi?"
• Un sistem politic care luptă împotriva unui fenomen este un
sistem politic activ, în care puterea este concentrată în mâinile
unui grup restrâns de persoane.
• Dimpotrivă, un sistem democratic este întotdeauna un sistem
defensiv, care se concentrează pe principiul separării puterilor
în stat, prin acest mecanism aflându-se adesea în imposibilitatea
de a oferi o guvernare puternică. În schimb, este capabil să
ofere stabilitate socială cu preţul instabilităţii politice.
• Paradoxul este că lupta împotriva corupţiei presupune creşterea
competenţelor, de fapt concentrarea puterii, ceea ce la rându-i
conduce la creşterea riscului apariţiei corupţiei şi, prin urmare
necesită o concentrare şi mai mare a puterii. Direcţia este
aşadar clară: tirania.
 Corupţia se poate clasifica în trei mari
categorii:

• Corupţia de mici dimensiuni, cum ar fi cea caracteristică medicilor,

asistentelor şi celor implicaţi în sistemul de asigurare a serviciilor
medicale sau cea întâlnită sub formă de bacşiş dat barmanilor;
• Corupţia medie, caracteristică, spre exemplu, avocaţilor sau preoţilor;
• Marea corupţie, caracteristică, spre exemplu, celor implicaţi în
„recompensantele” afaceri de stat.
• În acelaşi timp, trebuie să facem atent distincţia între:
– Corupţia frauduloasă (ca cea dintr-o instanţă de judecată, spre
exemplu)
– Libera corupţie (în cazul în care corupţia nu este însoţită de nici o
altă acţiune ilegală, ca în cazul celei oferite de exemplu în spitale)
.
• Este foarte important să subliniem că de fapt corupţia nu rezultă
dintr-un comportament uman pervers sau iraţional, ci ea porneşte
dintr-unul raţional.
• Cu alte cuvinte, oamenii corupţi acţionează raţional în vederea
realizării propriului interes şi cu toate că în unele situaţii corupţia
afectează negativ societatea, în multe cazuri ea poate contribui la
obţinerea unui profit mai mare pentru societate.
• Cu toate acestea, dacă am analiza primul caz, din punct de vedere
economic, este foarte posibil ca o persoană cu comportament
raţional să genereze consecinţe sociale absurde la nivel general. Unul
din multle exemple este poluarea.
• Cazul barmanului
• Cazul medicului
• Cazul funcţionarului responsabil de privatizarea unor active de stat
• Pedepsirea corupţiei într-o zonă bine definită a societăţii o poate muta în alte
zone. Crearea unor pedepse mai aspre va spori gradul de risc la care se supune o
societate democratică, deoarece este foarte dificil să controlezi un sistem care
are o astfel de putere asupra persoanelor fizice.
• Care este atunci solutia? Prevenirea. Statul nu trebuie niciodată lăsat să
administreze mari întreprinderi sau să deţină o mare putere de control sau sume
enorme de bani. Chiar dacă avem în vedere un socialist care doreşte ca sănătatea
şi educaţia să fie asigurate de stat pentru toţi indivizii, atunci acesta ar trebui să
nu permită statului însuşi să controleze astfel de sectoare.
• De exemplu, în loc ca statul să administreze spitalele, funcţionarii acestuia fiind
nevoiţi să gestioneze fluxuri mari de bani, se poate apela oricând la spitale private,
care vor obţine rezultate mult mai bune, unde cei direct implicaţi îşi permit să
acorde sumele de bani în mod direct acelor sectoare/persoane care chiar au
nevoie de ele. Bolnavii de asemenea, ar avea posibilitatea de a alege spitalul la care
vor să fie îngrijiţi, prin urmare ar exista concurenţă.
• Foarte des, corupţia se întâlneşte în cazul afacerilor gestionate de către
stat deoarece oamenii nu au încredere că statul urmăreşte atingerea
interesului general/public. Acest lucru ar putea fi rescris după cum
urmează: o mare neîncredere în capacitatea oamenilor de a-şi conduce
propria viaţă dă naştere unei societăţi corupte.
• Din păcate, o dată ce oamenii învaţă cum să încalce regulile, aceştia îşi
pierd capacitatea de a mai identifica regulile artificial create şi regulile
reale pe care ar trebui să le respecte.
• În prezent poate fi identificată o tendinţă spre creşterea numărului de
legi adoptate de către statele din întreaga lume. Legea are scopul de a
enunţa toate acţiunile permise de către stat, nu şi toate acţiunile
interzise. Acest aspect presupune reducerea numărului de acţiuni admise
legal, pentru că, până la intrarea în vigoare a unei noi legi, acţiunile
nemenţionate într-o lege sunt ilegale. Un alt aspect al sistemului juridic
este faptul că din ce în ce mai multe acţiuni sunt interzise. Aceste două
tendinţe converg în a transforma din ce în mai multe acţiuni în ilegale.
• Cu cât mai multă coerciţie există într-o societate, cu atât
mai mult ar trebui să se aştepte să existe mai multă
corupţie.
• Este evident că pe termen scurt corupţia este cea mai bună
modalitate de a avea libertate într-o societate „nu foarte
liberă”.
• Pe termen lung, însă, pentru că oamenii nu fac nici o
distincţie între legile „bune” şi cele „proaste”, aceştia vor
pierde puţin câte puţin sensul a ceea ce înseamnă „binele” şi
„răul”.