ISTORIA SI SPIRITUALITATEA

BIZANŢULUI
ANUL I.
TEOLOGIE ORTODOXĂ
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
• AMMIANUS MARCELLINUS, Istorie romană,
Studiu introductiv, traducere, note şi indice
Prof. David POPESCU, Bucureşti, 1982.
• EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească
(Historia eccelsiastica), trad., stud. intr., note şi
coment. Pr. Prof. Theodor Bodogae (PSB/13),
Bucureşti, 1987.
• EUSEBIU DE CEZAREEA, Viaţa lui Constantin cel
Mare (Vita Constantini), trad. şi note Radu
Alexandrescu, stud. intr. Prof. Dr. Emilian
Popescu (PSB/14), Bucureşti, 1991.
• FILOSTORGIU, Istoria bisericească, trad. de
Dorin Garofeanu, stud. introd., tabel cron. si
note de Dragos Mirsanu, Polirom, Iaşi 2012.
• LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor (De
mortibus persecutorum), Ed. bilingvă, trad.
Cristian Bejan, Polirom, Iaşi, 2011.
• TEODORET Episcopul Cirului, Istorie
bisericească, trad. Pr. Prof. Vasile Sibiescu
(PSB/44), Bucureşti, 1995
LITERATURĂ SECUNDARĂ
• BARCELÓ, Pedro, Constantius II. und seine Zeit. Die
Anfänge des Staatskirchentums, Stuttgart, 2004.
• BREZEANU, Stelian, Istoria Imperiului Bizantin,
Meronia, Bucureşti, 2007.
• CLAUSS, Manfred, Konstantin der Grosse und
seine Zeit, C.H. Beck. München, 1996.
• DEMANDT, Alexander, Die Spätantike. Römische
Geschichte von Diocletian bis Justinian, 284-565 n.
Chr., C.H. Beck. München, 1989.
• GERSON, Lloyd P. (ed.), The Cambridge History of
Philosophy in Late Antiquity, Vol. 1, Cambridge,
2010.
• GREGORY, Timothy E., O istorie a Bizanţului,
Polirom, Iaşi, 2013.
• HALDON, John, Palgrave Atlas of Byzantine
History, New York, 2005.
• HUNGER, Herbert, Hochsprachliche-profane
Literatur der Byzantiner, vol. 1, München,
1978.
• JONES, Arnold Hugh Martin (ed.), The
Prosopography of the Later Roman Empire,
Vol. 1. AD 260-395, Cambridge, 1971.
• KETTERN, Bernd, „Libanios”, BBKL, 5 (1993),
8-13.
• MARASCO, Gabriele (ed.), Greek and Roman
Historiography in Late Antiquity. Fourth to
Sixth Century A.D., Brill, Leiden-Boston, 2003.
• MARTINDALE, J. R. (ed.), The Prosopography of
the Later Roman Empire, Vol. 2. AD 395-527,
Cambridge, 1980.
• NESSELRATH, Heinz-Günther, Einleitung in die
griechische Philologie, Springer Fachmedien
Wiesbaden, 1997.
• ODAHL, Charles M., Constantin şi Imperiul
creştin, trad. Mihaela Pop, All, Bucureşti, 2006.
• POPESCU, Emilian, Curs de Bizantinologie (Anul I
Integral), Bucureşti, 1996 (curs tehnoredactat).
• RIST, Josef, „Themistios”, BBKL, 11 (1996), 814-818.
• RUNCIMAN, Steven, Teocraţia bizantină, trad. V.A.
Carabă, Nemira (Byzantivm), 2012.
• SEECK, Otto, Geschichte des Untergangs der
antiken Welt, vol. 4, Berlin, 1911; vol. 5, Stuttgart,
1913.
• TINNEFELD, Franz, Die frühbyzantinische
Gesellschaft. Struktur – Gegensätze – Spannungen,
München, 1977.
• VASILIEV, A. A., Istoria Imperiului bizantin, Polirom,
Iaşi, 2010.
INTRODUCERE GENERALĂ
 Bizanţul- un imperiu care nu a
existat
• Bizanţ, bizantin, termeni de preovenienţă
modernă, sec. XIX.
• Roma – Rhomaios
• Imperiul Roman de Răsărit
 Aşa-numitul Imperiu bizantin
O monarhie republicană romană
• Caracteristicile Imperiului bizantin
– Statalitate romană
– Cultură greacă
– Credinţă creştină
• Împăratul:
– De la Domn şi Dumnezeu la Domn din mila lui
Dumnezeu – „Prosopon tou Theou“
– ales de: senat, armată, popor.
– Dinastia, o concepţie neclară în Bizanţ
 Religia
• Creştinismul de la tolerat la religie de stat
• Patriarhul locuieşte în acelaşi oraş cu
împăratul
• Simfonia bizantină
 Educaţia
• Bizanţul, moştenind tradiţia elenistică, a
moştenit sistemul educativ grecesc.
• Educaţia a fost prin excelenţă laică;
• Mănăstirile nu sunt ca în Occident centre
de cultură profană, ci de viaţă
duhovnicească. Scriptorium-ul a fost
introdus în mod obligatoriu în mănăstirile
bizantine de către Sf. Teodor Studitul, în
secolul al IX-lea.
 Întinderea imperiului
• Până la delimitarea clară a părţilor,
Imperiul roman creştin cuprindea:
Βυζάντιον
 Βυζάντιον
• Byzas – fiul lui Poseidon şi al nimfei
Keroessa
• Colonie megariană întemeiată în 660 î.Hr.
• Oraş prosper până în timpul lui Septimius
Sever când zidurile sale sunt distruse
(196)
Poporul de orbi

Calcedon
 Κωνσταντινούπολις
Noua Romă
• Ales ca nouă reşedinţă a lui Constantin în
324 şi inaugurat pe 11 mai 330
• εἰς τὴν πόλιν sau εἰς τὰν πόλιν - Istanbul
 Caracteristicile Imperiului Bizantin
• Statalitate romană
• Cultură greacă
• Religie creştină

Cu timpul, “dintr-un imperiu cu orientare

romană a devenit o construcţie greco-
orientală”. Otto Mazal
DELIMITAREA TEMPORALĂ
ŞI SPAŢIALĂ A BIZANŢULUI
 PERIODIZAREA
IMPERIULUI BIZANTIN
• Singura certitudine este legată de sfârşitul
Imperiului
• Cucerirea Constantinopolului pe 29 mai
1453 de către armatele lui Mahomed Fatih
(Cuceritorul).
 IPOTEZE CU PRIVIRE LA
APARIŢIA IMPERIULUI BIZANTIN
• 1) 11 mai 330: Întemeierea Constantinop.
• 2) 395 Împărţirea imperiului între fiii lui
Teodosie I cel Mare
• 3) 476 Căderea Romei
• 4) Iustinian cel Mare (527-565)
• 5) Heraclius (610-641) – cuceririle arabe
• 6) 717 începutul domniei lui Leon III
Isaurul şi debutul influenţei puternic
orientale asupra Bizanţului
 PERIOADELE
ISTORIEI BIZANTINE
• Perioada timpurie (sec. IV-VII)
• Perioada medio-bizantină (sec. VII-XI)
• Perioada târzie (sec. XI-XV)
Lebensraum/spaţiul vital

Hărţile prezentate în continuare aparţin

lucrării lui
John HALDON, Palgrave Atlas of
Byzantine History
 Perioada timpurie
sec. IV-VII
Constantin cel Mare (306-337)
Heraclius (610-641)
Migraţiile: huni, germani, slavi
Apariţia regatelor germanice
occidentale
 Recuceririle teritoriale în
timpul lui Iustinian (527-656)
Vecinătatea orientală
Cuceririle islamice sec. VII
 Oraşele importante ale
imperiului în sec. al VI-lea
Harta religioasă a imperiului în
sec. V-VI
PERIOADA MEDIO-BIZANTINĂ
(sec. VII-XI)
Apariţia lumii medievale
romano-răsăritene
Imperiul bizantin în sec. VIII
Vecinătăţile bizantine la
mijlocul sec. al IX-lea
Imperiul lui Carol cel Mare
în 814
Misiunea Bisericii în
sec. al IX-lea
PERIOADA TÂRZIE
XI-XV
Imperiul Bizantin
1050-1204.
Cruciadele
Cruciada a IV-a
Lumea bizantină după
cruciada a IV-a
Bizanţul după recucerirea
Constantinopolului
Regatele slave pe teritoriul
balcanic al imperiului
1320
1350
Declinul şi căderea (1453)
EPOCA LUI CONSTANTIN
CEL MARE (306-337)
DIOCLES
 Diokles - Diocleţian
• aparţinea familiei Valerilor din Dalmaţia
• A urmat împăratului Carus (282-283) mort
în urma unei campanii împotriva perşilor
• Este ales împărat de către ofiţerii de rang
înalt, pe 17 noiembrie 284.
 Diarhia
• în 285, l-a ridicat la rangul de Caesar pe
ilirul Maximian, un bun prieten de-al său
• În 286 îl ridică pe Maximian la rangul de
Augustus
• Diocleţian îşi ia supranumele de Iovius, iar
Maximian de Herculius
 TETRARHIA

2 AUGUSTI
2 CAESARES
DIOCLEŢIAN – Orientul;
r. Nicomedia
GALERIU – Iliricul
r. Sirmium şi Tesalonic
MAXIMIAN – Italia până la Dunărea de Sus,
Raetia, Spania şi Africa;
r. Mediolanum (Milano)
CONSTANTIUS CHLORUS –
Galia şi Britania
r. Eboracum (York) şi Augusta
Traeverorum (Trier)
Diocletian Galerius
Maximian Constantius Chlorus
Biserica San Marco, Venetia
 1 mai 305
• Diocleţian, voluntar, renunţă, potrivit
sistemului pe care a încercat să-l impună,
la demnitatea de împărat şi, obligat de el,
renunţă şi Maximian.
• Galerius şi Constantius devin augusti,
primul îl va lua ca cezar pe nepotul său
Maximinus Daia, iar cel de-al doilea pe
Severus.
 A doua tetrarhie
• Constantius – augustul senior – Galia
- Severus – Italia cu Africa şi Panonia
• Galerius – Illyricum, Tracia şi Bitinia
- Maximinus Daia - Orientul
 A treia Tetrarhie
• Constantius moare în 306 şi armata îl
proclamă pe Constantin augustus. Galeriu
îl recunoaşte doar ca cezar al lui Severus

• Galerius – augustus în Orient;

- Maximinus Daia - cezar.
• Severus – augustus în Occident.
- Constantin - caesar
Războiul civil

306-312
 312
Pons Milvius
Podul Vulturului
1. Premise militare şi religioase
2. Consecinţe politico-religioase
VIZIUNEA

O Teomahie?
 Lactanţiu
(c. 250 - c. 325)
De mortibus persecutorum - 315,
cap. XLIV, 5
“Lui Constantin i s-a poruncit noaptea în vis
să graveze pe scuturile soldaţilor cerescul
semn (caeleste signum Dei) şi aşa să
pornească la luptă. A făcut aşa precum i s-
a poruncit, gravând pe scuturile lor litera X
cu o linie perpendiculară prin ea şi
întoarsă la capăt, semnul lui Hristos”.
 EUSEBIU DE CEZAREEA
Vita Constantini, I. 28-29 (339 d.Hr.)
„Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua
începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse
cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra
soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei
cruci întocmite din lumină şi că odată cu ea
putuse desluşi un scris glăsuind: «Să biruieşti
intru aceasta!»; […] Or, tot cugetând la ea
[viziune], şi adâncindu-se el în gânduri, iată că s-
a lăsat noaptea fără să prindă el de veste. Şi,
dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu
cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i
să închipuie la rândul său semnul ce i se
arătase sus în cer, spre a se pune sub ocrotirea
lui în luptele pe care avea sa le poarte cu
duşmanul”.
LABARUM
 Labarum
• Semn al victoriei
• Din timpul lui Constantin a devenit steagul
Imperiului roman/bizantin
• În orice unitate militară era păzit de 50 de
soldaţi
 “Întru acesta vei învinge”
• Textul acesta mai poate fi întâlnit în timpul
lui Constantin:
- în varianta: in hoc signo vinces sau victor
eris (“în acest semn vei învinge” sau “vei fi
biruitor”) pe monede
- În palatul familiei lui Constantin din
Lateran/Roma – pe pictura unuia dintre
pereţi: “in signo [h]oc est patris victoria” (în
acest semn este victoria părintelui)
 Contestarea viziunii
• Unii istorici, raţionalişti, au contestat
această viziune, mai ales pe cea a lui
Eusebiu, afirmând că ea nu se găseşte şi
în lucrarea sa Istoria bisericească,
publicată în ultima ediţie din 324.
• Chestiunea viziunii: noaptea sau ziua?
 Contraargumente
• Eusebiu mărturiseşte că această întâmplare i-a
fost povestită de însuşi împăratul, către sfârşitul
vieţii acestuia.
• Dacă ţinem cont că această întâmplare este
relatată şi în Discursul festiv al lui Eusebiu
ţinut în 335, în faţa împăratului, cu ocazia
Tricennalia, atunci, ea i-a fost relatată după
330, deci nu putea apărea în Istoria
bisericească.
• În Ist. bis. Eusebiu spune că împăratul: “a
invocat în rugăciune pe Dumnezeul Cerului şi al
Cuvântului Său, pe Iisus Hristos, Mântuitorul
tuturor”.
 Mărturii păgâne
• În Panegiricul de la Trier, din toamna anului
313, se spune că împăratul a evitat să urmeze
calea tradiţională a triumfătorului, adică drumul
spre Capitoliu şi vorbeşte despre “indicaţiile
divine directe” (divina praecepta) prin care ar fi
câştigat lupta.
• Senatul roman a ridicat în cinstea lui
Constantin un Arc de triumf, inaugurat cu
ocazia decennaliilor (315) sale. Inscripţia de pe
arc vorbeşte despre victoria sa asupra
“tiranului”, ca urmare a “instinctu divinitatis”
(îndemnului/inspiraţiei divin/e).
• Tot senatul i-a ridicat lui Constantin în
absida de vest a basilicii lui Maxentius din
Forum o statuie uriaşă/colosală,
reprezentându-l şezând, având în mâna
dreaptă “semnul mântuitor de biruinţă”,
aşa cum spune Eusebiu.
Capul, un picior şi mâna dreaptă cu degetul
arătător ridicat, precum şi alte fragmente
din statuie au fost descoperite în 1486.
• Oratorul Nazarius vorbeşte în 321 despre
cete cereşti de soldaţi care au apărut în
trup sub conducerea divinului Constantius
şi care i-ar fi facilitat lui Constantin victoria
(cf. A. Demandt, Spätantike)
 Dreptate şi milostivire
Dementia Constantini
• În loc să îi pedepsească pe cei care au
fost de partea lui Maxentius, a încercat să-
i atragă de partea sa.
• Caius Volusianus, prefect al oraşului în
timpul lui Maxentius, îşi păstrează funcţia
în timpul lui Constantin
• Maxentiu şi Maximian au fost deferiţi:
“damnatio memoriae”. De acum înainte, în
panegiricile ţinute în cinstea lui Constantin,
Maxenţiu, nenumit, apare menţionat ca:
„acel monstru”; „animal turbat şi inutil”;
„sclav îmbrăcat în purpură” sau „adversar al
statului”. În textele oficiale: „tiran”
•Lui Constantin i s-a adăugat la teritoriul
stăpânit Italia, care aparţinuse lui Licinius
•Licinius a fost despăgubit cu teritoriile lui
Maximin Daia
 Aşa-numitul
Edict de la Milan
313
 Edictul de toleranţă al lui Galeriu
de la Sardica 311
• 30 aprilie 311, Geleriu dă la Sardica un
Edict de Toleranţă pentru creştini, Pe 5
mai 311 moare Galeriu;
• edictul acorda creştinismului statutul de
„religio licita”, „corporaţie înscrisă” sau
„corporaţie de drept public”
• Creştinii aveau dreptul la lăcaşuri şi
cimitire proprii, conduse de această
corporaţie cu statut juridic.
• Edictul vorbea doar de toleranţă faţă de
creştini, dar nu le restituia clădirile
confiscate şi vândute de fisc şi prevedea
ca adunările cultice ale lor să se
desfăşoare în cadrul „disciplinei” de stat,
adică:
- să nu întreprindă nimic împotriva statului
- să includă în rugăciunile lor pe stăpânii
imperiului şi imperiul însuşi.
 Mediolanum: februarie 313
• Pecetluirea alianţei dintre Constantin şi
Licinius prin căsătoria surorii celui dintâi cu
cel de-al doilea
• Aici este concepută o scrisoare care va fi
trimisă guvernatorilor provinciilor din Asia
Mică şi Orient
• Maximin Daia nu ţine cont de aceasta,
cum nu ţinuse cont nici de edictul lui
Galeriu
 Caracteristici şi consecinţe ale
Edictul de la Milan
1. Edictul de la Milan nu repetă pur şi
simplu edictul lui Galeriu, ci formulează
un nou program de politică religioasă;
2. Creştinismul (Corpus Christianorum) nu
este tolerat, ci este pus pe picior de
egalitate cu toate celelalte religii din
imperiu;
3. Nu limitează cultul creştin la „disciplina”
de stat ca în cazul edictului lui Galeriu;
4. Acordă dreptul la alegerea religiei după
propriile convingeri; libertatea religioasă
nu este o concesie, ci un principiu;
5. În ciuda faptului că din punct de vedere
legal cultul creştin este unul dintre altele,
totuşi există ideea că divinităţii creştine i
se acordă o cinstire preferenţială.
6. Păgânismul devenea din religie oficială de
stat, religie egală cu celelalte
7. Imobilele confiscate erau înapoiate sau se
ofereau despăgubiri.
(Franz Tinnefeld)
• Acest aşa-zis edict a fost emis pentru
“corpus Christianorum”, un termen care,
deşi apare pentru prima dată acum într-un
document oficial, este mai vechi.
• Prin acest act se restaurează situaţia şi în
Răsărit, aşa cum fusese ea deja
restaurată în 306 în Apus de către
Constantin şi Maxentius.
 CONSTANTIN
singur Împărat
al Imperiului roman
 Primul război împotriva lui Licinius
314 sau 316
• Constantin îi propune lui Licinius să cedeze
teritoriul dintre lacul Constantz şi “Genunchiul
Dunării” (în Ungaria de astăzi), ca, împreună cu
Italia, acest teritoriu să devină unul tampon,
condus de Bassianus, soţul sorei vitrege a lui
Constantin, Anastasia.
• Licinius încercase o eliberare de sub influenţa lui
Constantin care, după Pons Milvius, se
autointitulase Maximus Augustus (senior
Augustus)
• Ca semn de nemulţumire, Licinius distruge statuile
lui Constantin din partea sa de imperiu.
• Bătălia de la Cibalae, Panonia, 8 0ct. 314 sau 316.
 Consecinţe
• Licinius este obligat să accepte condiţiile
lui Constantin
• 317 sunt numiţi cezari: Licinianus (2 ani),
în Orient, Crispus (12 ani), în Apus.
Constantin II (nou născut).
• Constantin are control asupra lui Licinius
 Al doilea război
• Între 316-322 Constantin a locuit cel mai
mult timp în Sardica
• Nemulţumirile îl fac pe Licinius să se
împotrivească politicii lui Constantin
• Liciniu începe persecutarea creştinilor
• Constantin pregăteşte în 324 o armată
formată din: 200 de trireme, 2000 de nave
de transport cu 10000 de marinari, 120000
de soldaţi şi 10000 de cavaleri.
• Trei lupte importante: Adrianopol (iulie),
Byzantion (august/septembrie) şi
Chrysopolis (18 septembrie)
 Singur conducător
• Refuzând să accepte formarea unui teritoriu
tampon, format din Italia
• Decretează din nou dementia;
• Iulius Iulianus, prefectul pretoriului lui Licinius îşi
păstrează funcţia sub Constantin; Fiica acestuia,
Basilina, se căsătoreşte cu fratele lui Constantin,
Iulius Constantius (părinţii lui Iulian Apostatul);
• Constantius II (7 ani) este ridicat la rangul de
cezar;
• Fausta şi Elena sunt ridicate la rangul de
Augusta.
 Politica la Dunăre
• După victoria asupra lui Licinius din 324,
Constantin nu a mai fost nevoit să poarte
el însuşi războaie. Fiii săi se ocupau de
graniţele imperiului
• 328, Constantin II îi înfrânge pe alamani
pe Rin şi sărbătoreşte acest eveniment
împreună cu tatăl său la Augusta
Treverorum (Trier)
• 328: şi graniţa dunăreană devine sigură
• Constantin construieşte un nou pod peste
Dunăre la Constantiniana Daphne, odinioară
Sucidava. Între Celei şi Corabia
•332 îi atacă pe vizigoţi, taifali şi carpi la
nord de Dunăre. Cu această ocazie au fost
primiţi în imperiu în jur de 40000 goţi ca
foederati, iar fiul regelui got a fost trimis
ostatic la curtea lui Constantin.
•Acum îşi schimbă Constantin titulatura din
invictus în victor. – schimbare de optică
religioasă.
Atitudinea lui Constantin faţă
de Biserică
• În 319, clerul creştin primea toate
privilegiile preoţilor păgâni.
• Erau scutiţi de la plata taxelor şi a
datoriilor faţă de stat;
• Erau scutiţi de la serviciile în folosul
statului (dreptul de imunitate)
• Biserica dobândea dreptul de patrimoniu
• comunităţile creştine erau recunoscute ca
entităţi juridice legale
• În 316, sclavii puteau primi eliberarea definitivă
în faţa comunităţii şi a episcopului.
• Dreptul de azil pentru cei persecutaţi de stat se
transfera din posesia templelor în cea a
bisericilor.
• 321, Constantin decretează ca zi de odihnă ziua
soarelui (dies solis): orice luptă, orice muncă
trebuie să înceteze în această zi; magazinele
trebuiau să fie închise, trebuia să înceteze orice
activitate municipală; permitea doar ţăranilor, în
caz de vreme urâtă, să îşi culeagă recoltele.
Eusebiu interpretează aceasta ca o influenţă
creştină
• Eusebiu (VC IV, 18) susţine că duminica
participa Constantin la slujbe şi că el ar fi
compus chiar o rugăciune duminicală
monoteistă pentru armată.
• Se pare că în timpul lui Constantin s-a
prăznuit Ziua Naşterii Domnului pe 25
decembrie, lucru întărit de faptul că el îl
ridică în această zi la rangul de cezar pe
fiul său Constans în 333. Naşterea
Domnului a devenit sărbătoare în
Constantinopol, în 379, în Antiohia în 386,
în Alexandria 431.
 Privilegiile tribunalelor episcopale
episcopalis audientia
În 318 sunt recunoscute ca autorităţi de drept civil.
A. Primul stadiu se putea muta de comun acord
procesul (civil) la un tribunal episcopal;
B. Al doilea stadiu:
• (1) decizia episcopului trebuia să fie acceptată
ca definitivă şi irevocabilă
• (2) orice caz civil putea fi mutat la curtea
episcopală în orice stadiu al procesului, chiar
dacă partea adversă nu era de acord;
• (3) deciziile curţii episcopale trebuiau să fie
sancţionate de judecători civili.
Biserici construite de Constantin
• ROMA:
• Biserica din Lateran (312) construită pe o
veche cazarmă militară
• Biserica Sf. Petru (324-326), construită pe
ager (ţarina) Vaticanus
• Basilica Sf. Marcellinus şi Petru pe Via
Labicana
• ŢARA SFÂNTĂ: Biserica Sf. Mormânt
(Ierusalim) – inaugurată pe 17 septembrie
335, cu ocazia Tricennalia; Biserica
Înălţării (Muntele Măslinilor), inaugurată de
Sf. Elena, Biserica Naşterii (Betleem)
• CONSTANTINOPOL: Biserica Sf. Apostoli
şi Sf. Irina; este posibil ca Sf. Sofia să fie
ideea lui şi chiar să fi început construirea
ei.
• Au mai fost construite biserici în:
NICOMEDIA, ANTIOHIA şi în NORDUL
AFRICII
 Sinodul de la NICEEA, 325
• În jur de 300 de episcopi
• Doar şapte reprezentanţi din Apus, iar unul
singur trimis de papa Silvestru
• Transportul a fost organizat cu ajutorul poştei
imperiale
• Pe lângă învăţătura de credinţă a fost stabilită
şi data Paştilor: prima duminică după prima
lună plină de după echinocțiul de primăvară (21
Martie).
• O circulară este trimisă în întreg imperiu,
făcând hotărârile obligatorii peste tot
 Consecinţe ale sinodului
• S-a introdus o perioadă de pocăinţă pentru cei
care se lepădaseră în perioada persecuţiilor
anterioare de credinţă sau care vor cădea într-o
credinţă eretică
• Au fost introduse reguli cu privire la hirotonire:
– Au fost excluşi: castraţii, neofiţii şi persoanele
dependente, cărora stăpânii nu le permitea
– Cei hirotoniţi necanonic erau trecuţi în rândul laicilor
– Preoţii trebuiau să evite anturajul femeilor, să nu
peregrineze fără vreun motiv, să nu dea bani cu
camătă.
– Femeile aflate în slujba Bisericii aveau statut
de mireni;
– Episcopii erau aleşi de toţi episcopii
provinciei, la hirotonie trebuiau să participe
cel puţin trei;
– Fiecare oraş trebuia să aibă doar un episcop
– Prin canonul 15 era strict interzisă mutarea
dintr-o eparhie într-alta;
– Alexandria primea ca teritoriu canonic Egiptul,
Roma Italia suburbicaria, tot teritoriul de la
sud de Roma.
 Păgânismul
• Deşi în 324, după înfrângerea lui Constantin, a
fost dat un nou edict de toleranţă, în care se
stipula că “De aceeaşi pace şi linişte să se
bucure, la fel ca cei credincioşi, şi cei aflaţi în
rătăcire”, au exista persecuţii ale ereticilor şi
păgânilor;
• A scris provincialilor să se convertească;
• A interzis cultele considerate imorale, ca acelea
care practicau prostituţia sacră (cultul Afroditei
din Liban);
• A fost interzisă ridicarea de statui ale zeilor,
cercetarea oracolelor şi aducerea de jertfe;
• A interzis luptele de gladiatori.
 Elemente păgâne persistente
• Titlul imperial de pontifex maximus
• Statuia sa de pe columna din
Constantinopol, numită după numele său,
era comparată de popor cu Helios.
• Persistenţa figurilor păgâne pe monede
până în anul 326;
• În anturajul lui Constantin s-au găsit în
permanenţă păgâni. Mulţi dintre ei filosofi:
Nikagoras, Sopater, Canonarius.
• Roma şi Africa au primit în continuare
preoţi pentru gens Flavia;
• Deşi a dat o lege împotriva crucificării,
Costantin mai dispune de aceasta în 314,
334 şi 336 (crucificarea ca pedeapsă
pentru sclavi este existentă şi în Codex
Theodosianus şi chiar practicată sub
Iustinian).
Constantinopolul
• Probabil ca să se distanţeze de politica
anticreştină a lui Diocleţian, Constantin nu
şi-a ales ca reşedinţă Nicomedia
• S-a mai gândit la Sardica, Tesalonic,
Calcedon sau Ilion/Troia (unde chiar
începuse să construiască).
• Lucrările la noua reşedinţă încep în 324,
iar în 326 apare pentru prima dată
denumirea de Noua Romă
• Inaugurarea, în stil elenistico-oriental, are
loc pe 11 mai 330
Reformele administrative
constantino-dicleţiene
Reformele juridice ale lui Diocleţian
• În timpul său, în 291, Gregorius începe
publicarea colecţiei de edicte imperiale
începând cu împăratul Hadrian (Codex
Gregorianus).
• Hermogenianus, continuă această colecţie
cu rescriptele din 293-294 ale tetrarhilor
(Codex Hermogenianus).
• Diocleţian însuşi a dat în jur de 1300 de
legi şi a purtat o corespondenţă juridică cu
persoane private, indiferent de sex sau de
ocupaţie, uneori chiar cu sclavi.
• O nouă concepţie imperială
• Reorganizarea administrativă a imperiului
- Centralizarea strictă a imperiului
- Separarea puterii militare de cea civilă în
provincii
- Diocleţian a transformat cele 57 de
provincii existente în 96 sau chiar 100
(Izvor principal – Notitia Dignitatum)
- Diocleţian înfiinţează diocezele
(cuprindeau mai multe provincii), conduse
de o autoritate civilă – 13 dioceze
- În sec. IV, mai multe dioceze formau o
prefectură, condusă de un prefect
pretorian (din timpul lui Constantin
funcţie civilă)
- Existau patru mari prefecturi:
1. Galia (Britania, Spania şi N-V Africii)
2. Italia (N. Africii, Italia, provinciile dintre
Alpi şi Dunăre şi NV Pen. Balcanice)
3. Illyricum (provinciile Dacia, Macedonia şi
Grecia);
4. Orient (Teritoriul asiatic, Tracia
Europeană şi Egiptul).
• La curte, Constantin introduce funcţia de
magister officiorum, care, pe lângă
responsabilitatea faţă de cancelaria
imperială, avea autoritate şi asupra
trupelor (schola) şi a agentes in rebus
(serviciul imperial de curierat, dar şi poliţie)
• Apare funcţia “ministrului de justiţie”, numit
quaestor sacri palatii
• Tetrarhia diocleţiană devine o monarhie
dinastică intrafamilială (fiii şi nepoţii săi
ocupă funcţii de cezari)
• Apare funcţia supremă în armată: magister
militium
- magister equitum – pentru cavalerie
- magester peditum – pentru infanterie
• În domeniul financiar,
- introduce moneda: aureum solidus – baza
financiară a imperiului până în sec. XI
- Introduce două taxe, una pentru senatori
(collatio glebalis) şi alta pentru negustori şi
meşteşugari (collatio lustralis), care
trebuia plătită în monedă de aur şi argint,
o dată la cinci ani (adică: χρυσαργύριον)
DE LA MOARTEA LUI CONSTANTIN (337)
PÂNĂ LA URCAREA PE TRON A LUI
TEODOSIE CEL MARE (379)
Izvoare principale ale epocii
• Istorici păgâni:
- Ammianus Marcellinus (cca. 332-395), Res
gestae;
- Eunapius din Sardes (cca. 347-419), Vitae
Sophistarum;
- Zosimus (cca. 490-510), Historia nova;
• Alţi autori păgâni
- Themistius, Orationes;
- Libanius, Orationes;
• Istorici bisericeşti
• Filostorgiu,
• Rufin din Aquileea,
• Teodoret de Cir, Historia ecclesiastica.
• Socrate Scolasticul
• Sozomen
 De la moartea lui Constantin (337) la
urcarea pe tron a lui Teodosie (379)
• Constantin II (337-340)
• Constans (337-350)
• Constantius II (337-361)
• Iulian Apostatul (361-363)
• Iovian (363-364)
• Valens (364-378)
 Moartea împăratului Constantin

• 22 mai 337 (În ziua de Rusalii) moare

Constantin cel Mare
• Constantius II se ocupă de funeralii.
• Lui Constantin s-au acordat onoruri ca unui
împărat în viaţă
 Împărţirea imperiului de către Constntin cel
Mare din 335 – O tetrarhie dinastică
• Constantin II (augustus): Britania, Galia,
Spania
• Constantius II (augustus): Orientul (inclusiv
Egiptul)
• Constans (cezar): Italia, Africa, Panonia şi
Dacia
• Dalmatius: Tracia
• Hannibalianus: rex regum et Ponticarum
gentium (rege al regilor şi al popoarelor
pontice) - rege clientelar pentru Armenia
 Revolta armatei
• Armata se revoltă împotriva tuturor pretendenţilor la
tron pe line indirectă: fraţi vitregi, verişori, nepoţi ai
lui Consantin
• Se pare că a circulat un zvon prin care se spunea că
moartea împăratului Constantin ar fi fost rezultatul
otrăvirii sale de către fraţii vitregi ai săi. Afirmaţie
necertificată.
• Pe lângă fraţii vitregi ai lui Constantin, au mai fost
ucişi şi un număr mare de notabili dintre care
prefectul Ablabius era cel mai important
• Au fost lăsaţi în viaţă doar doi (copii minori):
Gallus şi Iulian, ambii fiii lui Iulius Constantius.
• Iulian Apostatul, Libanius şi Sf. Atanasie îl fac
vinovat de toate acestea pe Constantius II
• 9 septembrie 337: proclamarea solemnă a
celor trei ca augusti
Întâlnirea de la Viminacium (Kostolac) 338

• Constantius: Orientul, la care s-a adăugat şi

dioceza Tracia, odinioară sub controlul lui
Dalmatius.
• Constans, care era caesar din 333, a primit
Illyricum, Italia şi Africa, adăugându-i-se şi
Moesia
• Constantin: (Galia, Spania şi Britania) – nu a
primit nimic, ci doar statutul de tutore al lui
Constans.
 Lupta fratricidă
• Constantin II moare în 340
• Constans moare în 350
• 350, de jure, Constantius II devine Autocrat,
iar din 353, de facto, singur conducător al
imperiului.
 Constantin vs. Constans 340
• Încercând să treacă Alpii Iulieni, Constantin II
cade într-o ambuscadă. Constans devine
singur augustus peste întreg Occidentul,
fratele său a fost deferit “damnatio
memoriae”.
• Constans este ultimul împărat roman care
ajunge în Britania - reface zidul lui Hadrian în
343
 Politica religioasă a lui Constans
• Este ortodoxă şi antiariană – îl susţine pe Sf.
Atanasie
• Este favorabil clerului şi Bisericii
• Îi persecută pe păgâni, evrei şi donatişti în
Africa – între donatişti apăruse o mişcare
radicală, numită Circumcellioni, care avea ca
slogan cuvântul Aliluia
 Magnus Magnentius
• Din cauza unui tratament dispreţuitor al
armatei, a unei politici economice deficitare,
dublată de corupţie (vânzarea funcţiilor
publice) şi a unei vieţi imorale, împotriva lui
Constans se ridică în 350 ofiţerul franc
Magnus Magnetius. Constans este ucis de un
ofiţer de origine germanică pe când încerca să
fugă.
Constantius II
337-361
 Rezolvarea crizei politice interne
• Constantius îl numeşte în 351 pe vărul său Gallus
cezar în Orient, cu reşedinţa la Antiohia, numind în
coasta sa un capabil magister militium per Orientem
în persoana lui Ursicinius.
• Asigurându-şi frontul oriental, porneşte o campanie
împotriva lui Magnentius, pe care îl înfrânge în două
campanii a) 351, lângă Mursa, în Panonia; b) 353, la
Mons Seleuci, în Alpi. În 357, Roma organizează
festivităţi în onoarea lui Constantius ca biruitor al lui
Magnentius
• 353, Constantius devenie împărat al întregului
imperiu.
 GALLUS
o catastrofă pentru imperiu
• Gallus, între timp, se dovedi unul dintre cei
mai groaznici conducători ai imperiului:
A) ca arian, a dus o campanie de persecutare a
ereticilor (i.e. ort.), păgânilor şi evreilor, care s-
au revoltat în 351/2 sub conducerea regelui
lor Patricius
B) Consecinţe ale politicii sale haotice:
- atacuri ale populaţiei isauriene în Asia Mică
asupra oraşelor şi străzilor din zonă
- criza cerealelor în Antiohia: Gallus a considerat
că rezolvarea acesteia se poate face prin
încurajarea “legii linşajului” – victime au căzut
din rândul înalţilor funcţionari imperiali
• Constantius îl pune pe Gallus sub
supraveghere imperială, dar acesta îi
arestează pe funcţionarii trimişi, pe unii dintre
ei ucigându-i.
• Constantius îl citează la curte pe Gallus,
ordonând uciderea acestuia la Pola, în Istria, în
354.
Politica lui Constantius la Dunăre
• De la Roma pleacă la Sirmium ca urmare unor
conflicte între quazii germanici şi sarmaţii iranieni,
care făceau incursiuni de jefuire în imperiu.
Reuşeşte să-i înfrâng şi să le impună un rege
clientelar.
• La DUNĂREA DE JOS: aduce noi trupe în Scythia
Minor pentru întărirea provinciei:
- La Noviodunum (Isaccea): milites primi Constantiani
- La Salsovia (Mahmudia): milites quinti Constantiani
- O inscripţie găsită la Caracliu, în teritoriul cetăţii
Troesmis, ne vorbeşte despre măsurile luate de
Constantius împotriva goţilor: fortificarea locului,
prin ridicarea unui val sau zid de apărare.
FRONTUL ORIENTAL
• În Persia, Sapor II, încă din timpul lui Constantin,
începuse persecuţia creştinilor care simpatizau cu
Roma (i.e. niceeni)
• Încercase, în plan militar, recucerirea Mesopotamiei
Superioare, pierdută la romani în timpul lui
Dioceţian
• Nobilimea armeană era de partea romanilor:
– Tigranes VII, rege armean clientelar din 330, a fost ucis.
– Arsaces III, fiul lui Tigranes, scăpase fugind la romani.
Constantius îl căsători cu Olimpia, fosta logodnică a lui
Constans, fiica lui Ablabius.
• Situaţia pentru romani nu era prea favorabilă, frontul
fiind dominat de perşi
• Nisibis este asediată de trei ori de Sapor, 337, 346 şi
350, dar rămâne romană
• Există o permanentă dezordine militară în rândul
romanilor, mulţi nobili dezertează la perşi din motive
economice şi politice, negocierile eşuează.
• În 359, după un asediu, este cucerită Amida de către
perşi.
• 360 este cucerită Singara, ceea ce îl face pe
Constantius să-i ceară trupe lui Iulian aflat în Vest –
fapt ce va duce la revolta acestuia.
 Politica religioasă

Atitudinea faţă de Biserică

Atitudinea faţă de păgânism
Politica bisericească
• A favorizat arianismul, aflat sub influenţa
matuşii sale Constantia, văduva lui Licinius şi a
fost împotriva Sf. Atanasie
• L-a mutat în capitală ca episcop pe Eusebiu de
Nicomedia (338/9)
• 339 este depus Sf. Atanasie, care se refugiază
la Roma, la papa Iulius
• Tot în 339 impune pe Gheorghe (arian) pe
scaunul Alexandriei – sprijinit de armată, fost
episcop de Capadocia.
• 342/3 Sinodul comun de la Sardica:
excomunicare reciprocă a ortodocşilor şi
arienilor (ortodocşii insistau pe participarea lui
Atanasie la sinod)
• Neînţelegerile iscate după moartea lui Eusebiu
în Constantinopol au dus la lupte de stradă,
soldate cu peste 3000 de victime.
• La presiunile politico-militare ale lui Constans,
Constantius a acceptat întoarcerea lui
Atanasie şi a ucenicilor săi în 346.
• Prin intermediul a două hotărâri sinodale (353
Arles, 355 Milano), îl depune din nou, pe
Atanasie pentru înaltă trădare – acesta
căutase sprijin la Magnentius.
• Sunt exilaţi: Paulin de Trier, Lucifer de Calaris,
Ilarie de Poitier, Osius de Cordoba şi papa
Liberius.
• În Egipt a izbucnit un război religios la propriu.
Gheorghe este înlăturat în 358, dar prin
intervenţie militară este pus din nou în scaun
în 361
• Până la moartea sa, Constantius a încercat
găsirea unei formule de credinţă de
compromis – în 380, prin impunerea
creştinismului ortodox ca religie de stat,
Constantius a fost condamnat ca eretic.
• 356/7 a adus din Ahaia (Asia Mică) în bis. Sf.
Apostoli moaştele Sf. Apostol Andrei, ale Sf.
Evangelist Luca şi ale Sf. Timotei, ucenicul Sf.
Pavel – a interzis împărţirea moaştele
acestora.
• În timpul lui Constantius creştinismul s-a
răspândit foarte mult la goţi – Ex. Ulfilas, dar şi
în Orient.
Atitudinea faţă de păgânism
• A scos din Senatul roman statuia zeiţei Victoria; a
intezis sacrificiile;
• A dat cinci legi împotriva “nebuniei” idolatrilor şi a
ameninţat cu pedeapsa capitală convertirea la
păgânism;
• Peste tot au fost distruse temple;
• A renunţat pentru scurt timp la titlul de Pontifex
Maximus, dar a revenit asupra acestei decizii.
Iulianus Apostata
 Iulian Apostatul 361-363
• Fiul lui Iulius Constantius şi al Basilinei
• Îşi vede familia ucisă de armată
• Este ţinut sub supraveghere de Constantius
• Este încredinţat pentru educaţie lui Eusebiu de
Nicomedia până în 339 când acesta devine ep.
de Constantinopol
• Eusebiu îl încredinţează unui eunuc,
Mardonius, profesor de poezie şi filosofie
• Între 342-348 este exilat la Fundus Macelli, în
Capadocia, reşedinţa familiei imperiale. Este
botezat. Aici îl cunoaşte pe episcopul Gheorghe de
Capadocia, viitorul episcop de Alexandria de la care
primeşte cărţi cu caracter filosofic. Simte domeniul
unde locuieşte ca pe o închisoare.
• Foarte probabil, aici au loc primele reflecţii păgâne;-
În Capadocia, conducătorul şcolii filosofice era
Eustathius. Nu ştim dacă l-a cunoscut
• 348 este readus la Constantinopol, unde
frecventează prelegerile filosofului păgân Nikokles.
• Constantius îl trimite într-un nou exil la Nicomedia,
unde studiază cu retorul Hecebolius. Aici preda şi
Libanius, dar nu i s-a permis să îi frecventeze
cursurile, dar a reuşit să îi citească scrierile
• Gallus este numit cezar în 351, iar Iulian se bucură de
libertate de mişcare;
• Între 351 şi 355 frecventează diferite şcoli de
filozofie:
• Ajunge la Pergamon, unde intră în legătură cu
reprezentanţii şcolii neoplatonice de acolo: Aedesius
din Capadocia, Eusebios de Myndos şi Chrysanthios
de Sardes;
• Pleacă la Efes unde îl cunoaşte pe Maxim, ucenic
renegat de Aidesios, cel care este principalul
responsabil cu iniţierea sa în misteriile păgâne. Îl
fascinează mai puţin comentariile acestuia la
Aristotel, cât “puterea sa de a face minuni”.
• Convertirea sa la păgânism are loc în 351, dar
nu participă la jertfe de frica lui Constantius:
“Trăieşte ca un leu grecesc în piele creştină de
măgar” (Libanius)
• 354 este executat Gallus, iar Iulian este
chemat la curtea lui Constantius din Milano,
unde i se face proces ca posibil susţinător al lui
Gallus – scapă la intervenţia împărătesei
Eusebia
 Atena 354-355
• Aici îi cunoaşte pe Părinţii Capadocieni,
Grigorie Teologul şi Vasile cel Mare;
• Profesori celebri: Prohairesios, retorică,
Priscus, filosofie (prieten al lui Iulian)
• Este iniţiat în Misterele Eleusine;
• Se pare că a frecventat si cursuri în Corint şi
Sparta.
 355 Cezar
• Este numit Cezar în nov. 355 şi trimis în Galia
împotriva alamanilor şi francilor
• Bătăliile decisive împotriva acestora au loc la
Argentoratum (viitorul Strasbourg)
• Îşi fixează cartierul general la Lutetia
Parisiorum (Paris)
• Iarna 359/360 i se solicită trupe pentru frontul
oriental - refuză
• Este ameninţat de Constantius – se pregăteşte
de război.
• Deşi în 361 serbează Naşterea Domnului, dă la
o parte masca creştină şi închină de acum
înainte acţiunile sale militare zeilor păgâni.
• În drum spre Răsărit redeschide templele
păgâne.
• Constantius moare pe 3 nov. 361 în Cilicia – se
ocupă personal de funeraliile acestuia
 Politica anticreştină şi
reorganizarea păgânismului
• Imediat după urcarea pe tron dă un edict de
toleranţă religioasă – sunt favorizaţi păgânii;
sunt rechemaţi în scaunele şi proprietăţile lor
episcopii exilaţi.
• În Constantinopol foloseşte Marea Bazilică ca
templu pentru jertfele sale: incidentul cu
orbul.
• Creştinii sunt destituiţi din posturile de
conducere;
• Labarum-ul este scos din uzul armatei şi este
înlocuit cu vechea acvilă romană, iar crucile de
pe scuturi înlocuite cu simboluri păgâne.
• Creştinilor li se pretinde să înapoieze toată
averea care provenea din templele păgâne.
• Privilegiile clerului creştin au fost anulate, mai
ales cele fiscale, iar preoţii nu mai erau scutiţi
de îndatoririle curiale.
• Rândurile curiilor au fost umplute cu creştini
• A încurajat căsătoria călugăriţelor
• Au fost anulate drepturile judecătoreşti ale
episcopilor
• A fost anulată donaţia de cereale către clerul
creştin.
• Încurajaţi de Iulian, păgânii au reacţionat cu
duritate împotriva creştinilor, aşa cum s-a
întâmplat :
– în Alexandria, în 361, când a fost ucis episcopul
Gheorghe (rupt în bucăţi, ars şi aruncat în mare)
– În Emesa, unde reacţia păgână a fost mai puternică
decât dorinţa lui Iulian – Libanius intervine pentru
creştini
• Iulian nu a permis executarea creştinilor pe motiv
de credinţă ca să nu fie cinstiţi ca martiri.
• A încurajat sectele creştine: donatiştii, novaţienii,
valentinienii (sectă gnostică)
 Legea educaţiei / Edictul de reglementare a
statutului retorilor
• Numirea oricărui profesor trebuia sancţionată de
împărat, chiar şi a celor aleşi de municipalitate;
• Profesorii nu aveau voie să predea ceva care era
împotriva convingerilor personale şi împotriva
“spiritului statului”: cine îl predă pe Homer sau
Herodot, ori crede în zeii de care vorbesc ei ori
renunţă la funcţie.
• Ammianus Marcellinus afirmă că prin acest edict
erau vizaţi profesorii creştini de gramatică şi retorică.
 Creştinii să-i interpreteze în bisericile lor pe
Matei şi Luca – deci, să folosească greaca
biblică koine (κοινή).
• Câţiva retori creştini, dintre care cel mai
celebru Prohairesios din Atena, au renunţat la
funcţie.
• Se pare că a existat un al doilea edict prin care
se interzicea creştinilor să studieze cu
profesori păgâni.
• Apariţia literaturilor creştine după model
grecesc: Apolinarie cel Bătrân şi Apolinarie
cel Tânăr (din Laodiceea):
1) Au tradus psalmii în forme asemănătoare cu
odele lui Pindar;
2) Au redat Pentateuhul lui Moise în hexametri;
3) Evangheliile au fost rescrise în stilul
dialogurilor lui Platon.
Neopăgânismul lui Iulian
• Concepe păgânismul ca pe o religie unitară;
• Organizează sacerdoţiul păgân după sistemul
ierarhic creştin
• Impune reguli morale clerului păgân
(nerespectare = excomunicare)
• Impune clerului păgân obligativitatea
filantropiei (bogaţii sunt vinovaţi de sărăcia
altora)
• Preoţii să se abţină de la relaţii de prietenie cu
actorii/actriţele sau vizitii
• De la piesele de teatru necuviincioase, preoţii
să se abţină
• Lectura lor să se concentreze asupra lui
Homer, Platon şi alţi autori serioşi.
• Nu au voie să participe la vânătoare de
animale (nici măcar fiii de preoţi).
• Cele trei condiţii principale pentru preoţi:
– Evlavie faţă de zei
– Bunăvoinţă faţă de oameni
– Curăţie trupească
• Respinge acuza de idolatrie şi susţine că
statuile sunt doar simboluri ale zeului adorat.
• Zeii nu au nevoie de jertfele noastre – ele sunt
doar un semn de respect, aşa cum jertfa adusă
împăratului este doar un semn de loialitate
• Zeii îi răsplătesc pe cei buni după moarte cu
Olimpul, pe cei răi, cu Tartarul.
• Sunt introduse în cultul păgân predica şi
cântatul;
 Deziluzia antiohiană
• 362 – 363 locuieşte în Antiohia, pregătindu-se
pentru un război împotriva Persiei
• Conflictul cu creştinii
• 26 iunie 363 moare la Maranga, ucis de o
suliţă venită de aiurea: “M-ai învins
Galileene!” (νενίκηκάς με, Γαλιλαῖε Teodoret
de Cyr, Istoria bisericească III. 25).
 Iovian (363-364)
• Prima alegere: Saturninus Secundus Salutius, prieten
apropiat al lui Iulian şi autor al unui catehism
neoplatonic – refuză, invocând bătrâneţea şi boala.
• Varronianus (Comes Domesticorum)
• Iovian se trăgea din Singidunum (Belgrad) şi era
probabil trac romanizat sau germanic, aşa cum
afirmă Otto Seck luând în calcul descrierea staturii
sale.
• Deziluzia armatei şi dezertările.
• Campania de la Dura Europos 363- 4 zile pe caniculă,
negocierile cu Sapor
 Pacea cu perşii
un fruct otrăvit
• În grabă, Iovian negociază o pace păguboasă
pentru bizantini.
- Sunt cedate perşilor 15 oraşe din zona nordică
a Mesopotamiei, între care cel mai important
Nisibis.
- de asemnea, sunt cedate cele mai multe dintre
teritoriile armeneşti aparţinând imperiului.
 Antiohia
• Se retrage la Antiohia: reinstaurează pacea
religioasă şi repune creştinismul în drepturile
care îi fuseseră luate de Iulian.
• Se implică în disputa internă bisericească din
Antiohia: Paulinus, Meletie şi Euzoius
• Pleacă spre Constantinopol în 364, dar moare
subit în Bithinia la Dadastana (ca. 150 Km
depărtare de Ancira/Ankara).
• La sfârşitul lui februarie, la scurt timp de la
moartea lui Iovian a fost ales Valentinian
 Iovian (363-364)
• Prima alegere: Saturninus Secundus Salutius,
prieten apropiat al lui Iulian şi autor al unui
catehism neoplatonic – refuză, invocând
bătrâneţea şi boala.
• Varronianus (Comes Domesticorum)
• Iovian se trăgea din Singidunum (Belgrad) şi era
probabil trac romanizat sau germanic, aşa cum
afirmă Otto Seck luând în calcul descrierea
staturii sale.
• Deziluzia armatei şi dezertările.
• Campania de la Dura Europos 363- 4 zile pe
caniculă, negocierile cu Sapor
 Pacea cu perşii
un fruct otrăvit
• În grabă, Iovian negociază o pace
păguboasă pentru bizantini.
- Sunt cedate perşilor 15 oraşe din zona
nordică a Mesopotamiei, între care cel mai
important Nisibis.
- de asemnea, sunt cedate cele mai multe
dintre teritoriile armeneşti aparţinând
imperiului.
 Antiohia
• Se retrage la Antiohia: reinstaurează
pacea religioasă şi repune creştinismul în
drepturile care îi fuseseră luate de Iulian.
• Se implică în disputa internă bisericească
din Antiohia: Paulinus, Meletie şi Euzoius
• Pleacă spre Constantinopol în 364, dar
moare subit în Bithinia la Dadastana (ca.
150 Km depărtare de Ancira/Ankara).
• La sfârşitul lui februarie, la scurt timp de la
moartea lui Iovian a fost ales Valentinian
 VALENS
(364-378)
• Sudul Scandinaviei,
posibilă zonă de
origine a goţilor
 Problema goţilor
• Origini
• Apropierea lor de Imperiul roman
• Secolul al III-lea – incursiuni de jaf
Constantin încheiase cu ei un legământ
(332), în timpul lui Ariarich
 Conflictele lui Valens cu goţii
• La urcarea pe tron a lui Valens (364), goţii
se consideră eliberaţi de condiţiile
tratatului de pace din 332.
• Ei se aliază cu Priscus, un uzurpator, pe
care îl consideră descendent al familiei lui
Constantin
• În urma conflictului dintre Valens şi
Priscus din 365, cel din urmă este înfrânt,
iar goţii intră în conflict deschis cu Valens
 Primul război al lui Valens
împotriva goţilor (367-369)
• Valens îşi stabileşte cartierul general la
Marcianopolis (Devnya în Bulgaria)
• Prima incursiune în nordul Dunării se face în
367 pe la Transmarisca-Daphne (Turtucaia/la
confluenţa Argeşului cu Dunărea), astăzi
Tutrakan, distr. Silistra.
- Bătăliile au loc în Muntenia, în apropiere de
Bucureşti
- Goţii sunt urmăriţi până în munţii Buzăului
(montes Serrorum)
- Rezultatele campaniei au fost modeste
• A doua campanie a putut fi reluată abia în
369.
- Bătăliile s-au dat mai ales în nordul Scythiei
Minor, în regiunea dintre Carpaţi şi Nistru.
- Athanarich cere pacea, care se încheie la
Noviodunum (Isaccea), pe un vas în mijlocul
Dunării
- Condiţiile păcii:
a. Barbarii nu mai aveau voie să treacă în
imperiu, iar schimburile comerciale se făceau
doar prin două puncte de graniţă (probabil
Constantiniana - Daphne şi Noviodunum).
b. Imperiul nu mai plătea subsidii goţilor, dar nici
goţii nu mai trimiteau soldaţi armatei romane.
c. Athanarich nu trebuia să mai persecute
creştinii, indiferent de originea lor etnică.
d. Athanarich trimitea ostateci la Constantinopol
 Politica religioasă a lui Valens
• A fost botezat de Eudoxius, episcop arian, pe
care-l pune episcop de Constantinopol;
• În politica ariană era susţinut de Modestus,
praefectus praetorio Orientis, personaj brutal şi
duplicitar.
• Mulţi episcopi ortodocşi sunt alungaţi din
scaunele lor începând cu 365. Un nou exil al Sf.
Atanasie (al cincilea)
• Nu poate duce la bun sfârşit acest demers din
cauza conflictului cu Priscus, căci, în urma unei
revolte a alexandrinilor, Atanasie s-a întors în
scaun în 366.
• 366 Demophilus este pus episcop de
Const., cei ce se împotrivesc sunt duşi pe
o corabie în mijlocul mării, unde i se dă
foc.
• Acum există, totuşi, mari personalităţi
niceene: Sf. Vasile cel Mare (370-379),
Meletie al Antiohiei, Sf. Atanasie cel Mare
(† 373), Petru al Alexandriei, Ambrozie al
Mediolanului.
 Conflictul cu Sf. Vasile cel Mare
• Conflictul pleacă de la opoziţia acestuia
faţă de Modestus;
• Vasile numeşte 50 de horepiscopi, mărind
influenţa niceenilor în zonă.
• Valens ezită să îl pedepsească pe Sf.
Vasile datorită:
- faimei pe care o avea pentru activitatea
misionar-filantropică
- Armenia Mare intrase sub stăpânirea
romană în toamna lui 371: Vasile avea
influenţă mare în teritoriu.
• 372/373, Vasile primeşte permisiunea de a
hirotoni episcopi în Armenia Mare şi de a
organiza Biserica de acolo.
• Terentius, guvernatorul roman al provinciei
este prietenul Sf. Vasile;
• 373/374, arienii vor să îl aducă în faţa unui
sinod convocat de ei; nu reuşesc.
• Vasile ocupă scaunele vacante şi
înfiinţează altele noi în cele mai
neînsemnate colţuri ale Capadociei cu
rudele şi prietenii săi;
• Valens şi Brettanion
• Persecuţia lui Athanarich începută în 369
• 372 martiriul Sf. Sava Gotul în râul Museios
(Buzău). Corespondenţa Sf. Vasile cu Iunius
Soranus, guvernatorul militar al Scythiei.
Atitudinea lui Valens faţă de păgâni
• Tolerează acele sărbători tradiţionale cu
caracter popular
• În Antiohia, ca o reminiscenţă a politicii lui
Iulian, sunt în continuare veneraţi Zeus,
Demetra şi Dionisie
• La rugămintea proconsulului Ahaiei,
Valens permite jertfele nocturne în Grecia
• În Egipt, situaţia a fost diferită ca urmare
disputelor dure dintre creştini şi păgâni
• De aceea, Valens reiterează interdicţia
sub ameninţarea pedepsei cu moartea
pentru vrăjitorie, prevestiri şi practicarea
jertfelor nocturne.
• Victime celebre ale politicii împotriva
vrăjitoriei.
• Acum, în 372, este executat Maxim din
Efes, prietenul lui Iulian, pentru faptul de
a-i fi prevestit lui Valens moartea,
adăugând că nu va avea un mormânt
 Al doilea conflict al lui Valens cu
goţii 376-378
• Goţii sunt împinşi spre imperiu de huni (Hiung-
Nu?) în 376;
• Sciziunea politică între goţii lui Athanarich, pe de
o parte şi cei ai lui Fritrigern şi Alaviv.
• Fritrigern şi Alaviv cer permisiunea de a intra în
imperiu; Eunapius (Vitae sophistarum): “goţii se
tem de huni aşa cum romanii se tem de goţi”.
• Sunt rău trataţi si izbucneşte revolta
• Bătălia de la Adrianopol şi înaintarea goţilor spre
Constantinopol. Domnica apără oraşul cu
ajutorul trupelor de arabi puse la dispoziţie de
Mavia.
TEODOSIE CEL MARE
(379-395)
 Începuturile
• Originar din Spania
• Fiul omonim al unuia dintre cei mai buni generali
romani din timpul lui Valentinian I căruia, imediat
după o campanie în Africa, împotriva răscoalei
lui Firmus şi după moartea împăratului, i s-a
făcut proces de lezmajestate în 376 şi decapitat
(Cartagina)
• După moartea tatălui, Teodosie se întoarce în
Spania, unde se căsătoreşte cu Aelia Flaccila.
• 378, imediat după catastrofa de la Adrianopol,
este chemat de Gratian la Sirmium şi desemnat
general al armatei din Iliric.
• La scrut timp, este numit Augustus al Orientului
Politica externă
 Rezolvarea chestiunii goţilor
• Între 379 şi 380, Teodosie locuieşte în
Tesalonic cu scopul de a aplana conflictul
cu goţii
• Campania generalului got Modares
(ortodox) împotriva goţilor care jefuiau
Grecia (Fritigern) şi Panonia (Alatheus şi
Safrax) nu are succes
• 380, ca urmare a unei boli, Teodosie se
botează
• Reorganizează armata, înrolând veteranii şi fiii
de soldaţi, ameninţă pe acei proprietari de
pământuri care pun la dispoziţia armatei oameni
inapţi şi acceptă automutilarea ca motiv de a
scăpa de armată.
• Recrutează goţi în armată, care puteau părăsi
serviciul militar dacă imediat ce îşi găseau
înlocuitori.
• 382 încheie cu goţii un pact prin care aceştia
primesc dreptul de a se aşeza în imperiu,
obţinând pământ scutit de impozit şi dreptul de a
trăi după propriile legi → un nou statut juridic în
imperiu.
• Cu toate acestea, Teodosie nu s-a ţinut tot
timpul de cuvânt şi va provoca în 386 un
nou conflict cu goţii, conduşi de Odotheus,
dar pe care îl va câştiga
• Ca semn al victoriei din 386 împotriva lui
Odotheus, a fost ridicată în Constantinopol
columna lui Teodosie, după modelul celei
a lui Traian.
• Populaţia se scindează în două:
antibarbari (Synesius) şi filobarbari
(Themistius)
Politica bisericească
• 27 febr. 380: Cunctos populos – Edictul de
la Tesalonic
• Ajuns la Constantinopol: l-a alungat pe
episcopul arian Demophilus, înlocuindu-l
cu Grigirie Teologul
• Ianuarie 381, declară din nou Nicaena
fides ca obligatorie
• 381 – al doilea Sinod Ecumenic
– Condamnată învăţătura pnevmatomahă
– Canon 3 – Const. devine al doilea în
ordine ierarhică după Roma
– Simbolul Niceo-Constantinopolitan
• 382 declară existenţa Bisericilor eretice
interzisă:
– Nu au voie să construiască biserici, să
hirotonească preoţi, să propovăduiască, să
angajeze discuţii despre credinţă intra muros;
– Încălcarea poruncilor mai-sus menţionate
atrage după sine: confiscarea lăcaşurilor de
cult, interdicţia de a se aduna, expropriere,
exil, pedepse corporale, chiar moartea în
situaţiile cele mai grave.
 388-391 în Occident
• 388 îl înfrânge pe Maximus în apropiere
de Aquileea.
• In Milano, intră în conflict cu Ambrozie,
care avea deja experienţa înfruntării puterii
politice:
– 384: Disputa cu Symmachus legată de statuia
şi altarul zeiţei Victoria din sala Senatului
roman
– 385/386: Basilica Portiana din Milano
• Sinagoga din Callinicum (Eufrat)
• Chestiunea goţilor din Tesalonic – actul de
pocăinţă al lui Teodosie → înăsprirea
politicii antipăgâne
Măsurile împotriva păgânismului
• Deşi păgânismul era reprezentat foarte
bine în sfera conducerii imperiului (senat şi
armată), iar mulţi cărturari păgâni ca
Tatian, Aurelius Victor, Themistius,
Richomer, Nicomachus Flavianus (tată şi
fiu) primiseră chiar distincţii din partea lui
Teodosie, Teodosie nu a renunţat
niciodată la ideea de a-l extirpa definitiv
din imperiu.
• 384-388: praefectus praetorio Orientis,
Cynegius, din încredinţarea împăratului şi
susţinut de Biserică, a închis mulţime de temple
în Mesopotamia, Siria şi Egipt.
• Libanius chiar i-a scris în 386 o scrisoare lui
Teodosie susţinând păstrarea templelor doar ca
lăcaşuri de cultură.
• 391: Teodosie interzice orice formă de
exprimare religioasă păgână: cult public sau
cult privat.
• Răscoala din Alexandria condusă de filosoful
Olympios. Acum este distrus Serapaeum-ul din
Alexandria
• Ca urmare a acestei răscoale, Teodosie a
poruncit distrugerea tuturor templelor din Egipt
→ lupte de stradă în Orient (Petra, Gaza,
Apameea etc.)
• 392: Adorarea zeilor este decretată de acum
înainte drept crimă de lezmajestate şi înaltă
trădare
• 393 au loc pentru ultima dată Jocurile Olimpice.
• Acum au dispărut: Oracolul din Delfi, Misteriile
Eleusiene, cultul Vestalelor şi al zeiţei Victoria
din Roma.
• “Peste tot, pe apă şi pe uscat, templele
demonilor au fost distruse” Teodoret de Cir (HE
V. 23).
 Situaţia în Occident
• 392 Arbogast îl arestează pe Valentinian II
– acesta este găsit spânzurat pe 15 mai
• Arbogast aşteaptă un împărat din partea
lui Teodosie
• Pentru că nu primeşte unul, îl încoronează
pe Eugenius
• Teodosie nu îl recunoaşte şi în ianuarie
393 îl numeşte împărat în Apus pe
Honorius - se pregăteşte de război:
• Arcadius rămâne în Orient, secondat de
Rufinus, praefectus praetorio
• Armata lui Teodosie era formată
preponderent din barbari (huni şi
germanici), iar conducerea ei încredinţată
lui Timasius şi Stilichon
• Bătălia decisivă are loc în septembrie 394
în Panonia, în Slovenia de astăzi – victorie
răsunătoare a lui Teodosie: Arbogast se
sinucide, iar Eugenius este linşat de
soldaţii lui Teodosie
• Teodosie ţine la Roma o cuvântare în
senat împotriva păgânismului, îi
amnistiază pe păgâni, dar nu îi tolerează
• Honorius, împreună cu sora sa vitregă,
Galla Placidia, preia conducerea imperiului
în Vest.
• Teodosie moare pe 17 ianuarie 395 la
Milano după ce participase în hipodrom la
curse organizate în cinstea victoriei sale.
• Necrologul a fost ţinut de Sf. Ambrozie, iar
trupul său dus la Constantinopol şi
înhumat în Biserica Sf. Apostoli
IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT
ÎN TIMPUL URMAŞILOR LUI TEODOSIE
 În Răsărit
• ARCADIUS (395-408) [EUDOXIA]
• TEODOSIE II (408-450)
– PULCHERIA
– ATHENAIS EVDOCHIA
• MARCIAN (450-457)
 „Discursul său poticnit trăda o minte
lentă, la fel cum şi privirea adormită a
ochilor săi blegi” (Zosimus, Historia
nova, V. 12. 1)
• Acesta era Arcadius atât în viziunea scriitorului
păgân Zosimus cât şi în cea a celui creştin,
Filostorgiu.
• Un astfel de om a stat tot timpul sub influenţa
altora: Rufinus, Eutropius, Eudoxia.
• Căsătoria cu Eudoxia (27 aprilie 395)
• Îndepărtarea lui Rufinus (395)
• Răscoala lui Gainas (399) – rezolvarea chestiunii
goţilor
 Rufinus & Eutropius
ascensiune şi declin
• 395 Dejucarea planului matrimonial al lui
Rufinus de către Eutropius - Căsătoria lui
Arcadius cu Eudoxia (romană după mamă,
germanică după tată: Bauto).
• Pe fondul disputelor cu vizigoţii lui Alaric în
Occident, Rufinus îi impune lui Stilichon în 395
să trimită înapoi în Răsărit trupele conduse de
Teodosie împotriva lui Eugenius în 394 şi să
elibereze Tesalia şi prefectura Iliricului.
• Rufinus va fi ucis în 395 chiar de trupele solicitate,
conduse de Gainas, în faţa împăratului, pe când le
inspecta.
• Eutropius va moşteni întreaga avere a lui Rufinus şi
va urca pe scara ierarhică de la praepositus sacri
cubiculi până la treapta de patriciu şi chiar consul
în 399 ca urmare a unei victorii împotriva hunilor
în Armenia. A fost singurul eunuc din istoria
romană ridicat la rangul de consul.
 Copiii Eudoxiei
• Flaccila (n. 397) – poartă numele mamei lui
Arcadius
• Pulcheria (399) – numele surorii decedate a lui
Arcadius
• Arcadia (400)
• Teodosie II (401) – numele bunicului
• Marina (403) – numele ?
 Căderea lui Eutropius
• Trigibild, un ostrogot care participase la
campania împotriva hunilor din 397/8, s-a
răsculat împotriva imperiului.
• Arcadius îl trimite împotriva sa pe Gainas, care
se raliază cu adversarul.
• Gainas cere predarea lui Eutropius
• Eutropiu este trimis iniţial în exil, ca apoi sa fie
readus în capitală şi executat – era urât atât de
germanici, cât şi de Eudoxia şi întregul popor
al capitalei
• Singurul său apărător a fost Sf. Ioan Gură de
Aur
• În Calcedon, i-au fost predaţi lui Gainas
Aurelian şi susţinătorii săi din partidul
antigermanic.
• Gainas, venit în Constantinopol, pretinde o
biserică intra muros pentru arieni – se
împotriveşte Ioan Gură de Aur → izbucneşte o
răscoală împotriva goţilor, unde sunt ucişi în
jur de 7000 de oameni.
• Gainas scapă cu fuga şi jefuieşte Tracia
• Împotriva lui a fost trimis Fravita, dar Gainas
moare într-o bătălie împotriva hunilor conduşi
de Uldin.
• În cinstea “înfrângerii” lui Gainas, în
Constantinopol este ridicată columna lui
Arcadius, în forumul omonim, după modelul
celei a lui Teodosie.
 Chestiunea germanică în viziunea lui
Synesius de Cirene
• De regno – o lucrare, presupus, citită în faţa
împăratului Arcadie:
• “barbari blonzi cu frizuri eubeice”
• Sunt prezenţi peste tot în armată şi societate:
– În viaţa privată sunt slugi: bucătari, paharnici, pe
străzi oferă scaune pentru odihnă etc.
– În cea politică: generali sau chiar senatori
– Goţii au fost împroprietăriţi de Teodosie, dar nu au
apreciat gestul împăratului
• Soluţia:
– recrutarea de soldaţi autohtoni
– Goţii să muncească pământul sau să plece peste Dunăre
de unde au venit
• Rezultatul: nu cuvântarea lui Synesius a dus la
dispariţia din ce în ce mai mult a goţilor din funcţiile
militare importante şi din rândul armatei, ci soarta
lui Gainas
• Consecinţe:
– atacuri atât ale barbarilor africani şi sirieni
– Războaie cu goţii şi hunii în Tracia
– Revolte ale isaurienilor în Asia Mică
Politica religioasă în timpul lui Arcadius
• A continuat politica tatălui său, Teodosie
• Preoţii ortodocşi au fost susţinuţi
• 395 a fost interzise sărbătorile păgâne şi
reiterate măsurile lui Teodosie împotriva
ereticilor şi păgânilor
• Cine nu punea în aplicare aceste măsuri, era
pasibil de pedeapsa capitală
• 396 anulează privilegiile preoţilor păgâni şi
restrânge dreptul de moştenire al apostaţilor
• 399: porunceşte distrugerea tuturor templelor
aflate extra muros.
• 399 vine la Constantinopol diaconul Marcu al
episcopului Porfir de Gaza cu rugămintea de a
obţine ordin de distrugere a templelor.
GAZA
• Un agens in rebus, vine în Gaza, închide
templele mici, dar nu se atinge de Marneion,
templul lui Zeus Marnas.
• Porfir în persoană vine la Constantinopol în
401 şi reuşeşte, cu ajutorul Eudoxiei, să obţină
acest ordin.
• Pe locul templului lui Marnas a fost construită o
măreaţă biserică cu bani imperiali, căreia Eudoxia i-
a trimis 22 de columne monolitice din marmură de
Carystia →
• Biserica a fost sfinţită în 406, la doi ani după
moartea Eudoxiei, iar Porfir a închinat-o memoriei
sale, numind-o Eudoxiane
CONSTANTINOPOL
• Eudoxia se implică foarte mult pentru a impune
credinţa ortodoxă:
– La procesiunile arienilor de sâmbăta, duminica şi
sărbătorile mari, organizează contra-procesiuni de un
fast izbitor, unde credincioşilor le se dau candele de
• Între 400 şi 402, aduce în capitală din întreg imperiu
moaşte de martiri pe care le dăruieşte bisericilor din
oraş şi din împrejurimi:
– Celebră este procesiunea nocturnă către biserica Sf.
Toma din Drypia care lui Ioan Gură de Aur i-a creat
impresia unei “mări de foc”.
IOAN GURĂ DE AUR
„Ioan privea la misiunea sa cu un fel de veneraţie
plină de teamă. Încă la tinereţe îi fusese oferit
scaunul unei episcopii, dar, convins că nu este în
stare de aşa ceva, a refuzat să fie ales. Că un
candidat o făcea pe smeritul, explicând cu ochii
închişi că nu este demn de o astfel de slujire, dar,
tânguindu-se şi jelindu-se, accepta la presiunea
celorlalţi propunerea, era deja o comedie
tradiţională. Însă ca cineva să respingă asta în mod
sincer nu se mai auzise. I s-a reproşat lui Ioan că este
arogant tocmai pentru faptul că smerenia sa nu era
una ipocrită, ci reală, fapt pentru care a fost obligat
să publice o carte pentru a respinge reproşul. Totuşi,
faptul că el lua în serios asta, ceea ce pentru
majoritatea contemporanilor săi era o [simplă şi]
frumoasă retorică, faptul că era şi voia să fie altfel
decât ceilalţi, nu putea fi, în orice caz, înţeles decât
ca aroganţă, iar până la sfârşitul vieţii sale acest
reproş l-a urmărit [îndeaproape]” (Otto Seeck,
Geschichte des Untergangs der antiken Welt, vol. 5,
Stuttgart, 1913, 340-341).
• Adus din Antiohia de Eutropius in 398
• La hirotonirea sa sunt chemaţi reprezentanţi
din toate Bisericile.
• Teofil se opune, dar acceptă în cele din urmă
“convins” fiind de argumentele lui Eutropius
Primele măsuri de reformă ca arhiepiscop
• Exclude din preoţie pe cei nedemni: cazul
celebru al unui diacon criminal şi al altuia
adulter.
• Interzice preoţilor celibatari sau călugărilor să
mai locuiască împreună cu aşa-numitele
“surori spirituale” (fecioare subintroduse)
• Interzice călugărilor vagabondajul.
• Preoţii trebuie să ducă o viaţă modestă şi să
nu mai participe la banchete
• Ca arhiepiscop, nu mai oferă nicio agapă notabililor
oraşului – i se duce vorba de zgârcit.
• Opreşte lucrările la noua reşedinţă arhiepiscopală
• Vinde mobilierul de lux din palatul episcopal şi,
banii strânşi, cumpără mâncare pentru săraci
• Introduce un control riguros al finanţelor Bisericii
• Organizează slujbele bisericeşti în aşa fel încât să
poată participa la el şi lucrătorii din slujba celor
bogaţi.
• Construieşte spitale, aziluri şi ospicii
 Primul conflict cu Eudoxia: 401
• Exudoxia îşi însuşeşte un teren care nu-i
aparţinea şi nici nu se interesase de
proprietarul de drept
• Eunucii care îl venerau pe Ioan mediază
împăcarea, iar ca semn al acesteia Ioan îl
hirotoneşte episcop de Nicomedia pe
Pansophius, considerat de Eudoxia “păzitorul
copilăriei ei”, încălcând, astfel, canonul 2 de la
Sin. II Ecumenic.
• Conflictul cu episcopul Antoninus de Efes
• După moartea coruptului episcop, Ioan, chemat în
Efes ca urmare a disputelor iscate în jurul
succesiunii, îndepărtează candidaţii locali, iar printr-
un sinod, la care au participat 70 dintre susţinătorii
săi, reuşeşte să îl impună pe propriul său diacon
Heraclide ca mitropolit al provinciei Asia/Asiana.
• Depune alţi şase episcopi hirotoniţi de Antonie.
• → epurarea episcopilor nedemni (în jur de 12), a
ereticilor şi schismaticilor din provinciile învecinate.
 Al doilea conflict cu Eudoxia
• Cearta dintre Ioan şi Severianus de Gabala –
împăcarea implorată de Eudoxia lui Ioan
• Chestiunea origenismului- transplantarea disputei
de la Alexandria la Constantinopol
– Fraţii lungi: Dioscor, Ammonius, Eusebiu şi Eftimie
– Isidor – scânteia disputei lui Teofil cu fraţii lungi
– Fuga fraţilor lungi la Constantinopol – primirea lor de
către Ioan, convocarea lui Teofil în capitală pentru un
sinod
– Epifanie de Salamina
 Al treilea conflict cu împărăteasa
• Statuia de porfiră ridicată în cinstea Eudoxiei
de către prefectul oraşului Simplicius
TEODOSIE II (408-450)

CALIGRAFUL
• S-a bucurat de o relativă pace pe frontul oriental şi
de oameni capabili ca prefecţi ai Orientului: Antim
şi Aurelian
• Cyrus din Panopolis: Un bun organizator al
capitalei.
• Antioh - un influent eunuc (praepositus sacris
cubiculi)
• Din punct de vedere religios:
– două mari dispute teologice, nestorianismul şi
monofizitismul,
– două sinoade ecumenice (III şi IV)
– Un sinod pseudo-ecumenic (449), numit şi latrocinium.
 Antim
• Este regent între 408-414
• Marele zid vestic al Constantinopolului, cunoscut ca
„zidul lui Teodosie”
• A întărit flota dunăreană la graniţa cu Moesia şi
Sciţia împotriva hunilor prin construirea de noi
corăbii şi prin repararea celor vechi.
• A reabilitat multe oraşe din provincia Iliricului care
suferiseră pe urma vizigoţilor lui Alaric.
• A rezolvat o criză majoră a cerealelor în capitală,
punând bazele unui sistem de provizii permanente
pentru cazuri de criză.
 Cyrus (426-441)
• S-a remarcat prin politica sa edilitară,
construind în special biserici şi băi publice
• A introdus iluminatul public în Constantinopol,
aşa cum doar Antiohia mai avea.
• A devenit atât de popular, încât lumea îl
ovaţiona în hipodrom mai mult decât pe
împărat.
 Antioh
• Fusese numit de Arcadiu tutore pentru fiul său
Teodosie.
• Fiind persan de origine, s-a considerat că a
existat chiar o înţelegere între Yazdegerd I
(399-420/21), regele persan, şi Arcadius, prin
care cel din urmă îşi lăsa în grija celui dintâi
fiul.
• Ţinând cont de politica religioasă favorabilă
creştinilor din timpul lui Yazdigerd şi de faptul
că Antioh este înlăturat din funcţie imediat
după moartea enigmatică a regelui persan,
această teorie poate fi adevărată.
• Un argument suplimentar este şi faptul că, mai
târziu, Chosroes II Parwez îl numeşte pe Heraclius
(sec. VII) tutore al fiului său.
 Cazul Hypatia – 415 (Egipt)
• Păgână
• Fiica lui Theon
• Considerată filosof – este mai degrabă astonom
• A construit un astrolab.
• A indignat pe mulţi pentru dezinvoltura cu care
comunica pe stradă cu mulţi bărbaţi şi pentru faptul
de a fi purtat τρίβων-ul filosofilor – mantia de filosof.
• În lexiconul Suidas, citim că Hypatia obişnuia să
vorbească despre Platon şi Aristotel sau despre
oricare alt filosof oriunde, chiar şi pe stradă.
• Este neclară orientarea sa filosofică: mulţi afirmă a fi
fost neoplatonică.
• Ioan de Nikiou o numeşte “vrăjitoare”.
• Cade victimă a disputei dintre creştini-evrei-păgâni:
• Debutul conflictului: Oreste şi evreii în teatru,
uciderea prin tortură a lui Hierax
• Chiril reacţionază, determinând expulzarea evreilor
din Alexandria
• Evreii înscenează incendierea “bisericii celei mari”, a
lui Alexandru, atrăgându-i pe creştini în stradă, în
plină noapte: au fost ucişi mulţi creştini.
• Creştinii îl admonestează pe Oreste, învinuindu-l chiar
de “păgânism”. Unul dintre călugării prezenţi,
Ammoniu, îl loveşte cu piatra în cap.
• Ammoniu este prins şi torturat, moare, iar Chiril îl
expune într-o biserică din oraş, cinstindu-l ca martir.
• Pe acest fond de tensiune cade victimă Hypatia
• Chestiunea parabolanilor
• Un ucenic celebru al ei este episcopul Synesius de
Cyrene şi, se pare, prefectul Aurelian.
• Socrate Scolasticul: “Deoarece ea discuta des cu
Orestes, s-a răspândit în mod calomnios între
oamenii Bisericii ideea că ea era cea care l-a
împiedicat pe Orestes să se împace cu episcopul.
Totuşi, unii dintre ei, mânaţi de un zel sălbatic şi
bigot, avându-l în frunte pe un citeţ numit Petru, au
pândit-o pe când se întorcea acasă şi, smulgând-o din
trăsură, au dus-o la biserica numită Caesareum, unde
au dezbrăcat-o complet şi au omorât-o, lovind-o cu
cărămizi. După ce i-au sfâşiat trupul în bucăţi, i-au
dus mădularele ciopârţite într-un loc numit Cinaron
şi le-au dat foc. Acest lucru a atras oprobriul nu doar
asupra lui Chiril, ci şi asupra întregii Biserici a
Alexandriei”.
 Athenaïs
• Ateniană
• Fiica lui Leontius, prof. de retorică în Atena
• Conflictul cu fraţii ei, Valerius şi Gesius
• Audienţă imperială – Pulheria
• Un an de catehumenat sub coordonarea
patriarhului Aticus
• 421 – căsătoria cu Teodosie
• 423, în urma naşterii Liciniei Eudoxia, este
desemnată augustă
 Universitatea din Constantinopl
425
• a fost reorganizată pe Capitoliu printr-un edict
din februarie 425
• Auditorium-ul cuprindea 31 de catedre:
– Gramatică: 10 cat. gr., 10 cat. lat.;
– Retorică: 5 cat. gr., 3 cat. lat.
– Drept (ştiinţe juridice): 2 cat. lat.
– Filosofie: 1 cat. gr.
• În faţa senatului se dădea examenul pentru
profesor
• Durata activităţii didactice era limitată la 20 de
ani, fiecare profesor primind un salariu anual.
• Ieşind la pensie, profesorii deveneau comites
de rangul întâi
• Această şcoală a cunoscut în decursul timpului
mai multe reorganizări, celebră fiind cea din
timpul lui Mihail III de Amorium iniţiată de
cezarul Bardas (sec. IX).
 Codex Theodosianus
• Era un deziderat mai vechi al lui Pompei şi Cezar de a
codifica dreptul roman.
• În perioada imperială romană, legiferarea se baza pe
scrisori răspuns ale împăraţilor la întrebările unor
funcţionari. Aceste legi se numesc şi rescripte.
• Numărul mare de legi (edicte sau rescripte) existente
fusese sporit de Diocleţian, fapt ce i-a determinat pe
juriştii Grigorie şi Hermogenianus să iniţieze o primă
colecţie de legi →
• Codex Gregorianus şi Codex Hermogenianus
• Ambele coduri de legi au fost organizate pe titluri
tematice, iar în cadrul fiecărei teme, legile au fost
ordonate cronologic.
• Codurile sus-amintite au fost reeditate în timpul lui
Constantin şi Valentinian I
• Din cauza mulţimii edictelor şi a contradicţiilor
dintre ele, Galla Placidia a iniţiat în 426 o
reglementare a izvoarelor dreptului şi promulgarea
Legii Citărilor (Lex citationum) – a jurisprudenţei.
• Au fost alese ca normative câteva opere ale unor
jurişti celebri, accentul punându-se pe opinia lui
Papinian (142-212)
• 429: Teodosie a numit prima comisie juridică, iar în
435 pe cea de-a doua
• Aceste comisii s-au ocupat cu codificarea legilor
promulgate începând cu 312, încheind, astfel,
codificare iniţiată de Grigorie şi Hermogenianus
• După 9 ani, în 438, a fost gata Codex Theodosianus,
cuprinzând peste 2500 de legi, ordonate tematic, la
fiecare dintre ele dându-se numele împăratului care
a promulgat-o.
• Toate legile de după 438 poartă numele de Novele,
legi noi, şi merg până în 468.
• Acest cod de legi se regăseşte excerptat în două
colecţii vizigote, “Codex Euricianus” (465) şi Lex
Romana Visigothorum (506), numită şi “Breviarum
Alaricianum”.
• Şi ostrogoţii au fost influenţaţi de codul lui
Teodosie: “Edictum Theodorici”.
• Situaţia religioasă: cele două sinoade ecumenice,
Efes (431) şi Calcedon (451).
• Hrisafie şi îndepărtarea celor două auguste
CRIZA DE AUTORITATE
A IMPERIULUI: 450-518
 Împăraţii
• Marcian (450-457) – asociat, ultimul
reprezentant al Dinastiei teodosiene
Dinastia leonidă:
• Leon I (457-474)
• Leon II (474)
• Zenon (474-491)
• Anastasie (491-518) – asociat
Marcian (450-457)
 Ascensiunea la tron
• Teodosie II moare în 450 în urma unei
căzături de pe cal
• Nu avea urmaşi pe linie bărbătească, iar
singura sa fiică, Eudoxia Licinia, se
căsătorise cu Valentinian III, împăratul
Imperiului de Apus.
• Pulheria, sora lui Teodosie, îi propune lui
Marcian coroana cu condiţia să-i respecte
fecioria şi să fie un împărat ortodox.
• De origine era trac sau ilir
• Reuşise să urce de la treapta de
domesticus la cea de tribun militar
• Se afla sub influenţa lui Aspar (magister
utriusque militiae) – un om foarte influent
în imperiu –, got arian
• Între 421-422, în calitate de tribun,
conduce armata bizantină într-un război
împotriva Persiei.
• În 430 luptă alături de Aspar în Africa
împotriva vandalilor, unde cade în
captivitate. Până în 450 nu se mai aude
nimic de el
• Ajuns împărat, l-a numit pe fiul lui Aspar,
Ardabur, magister utriusque militiae per
Orientem şi, probabil, l-a ridicat ca şi pe
tatăl său la rangul de patricius.
• Dar această politică progermană a lui
Marcian se lovea de una antigermanică a
senatului.
Politica religioasă
• Problema principală o reprezenta erezia
monofizită
• Convoacă în 451 un sinod la Calcedon care, în
şase şedinţe, stabileşte doctrina ortodoxă că în
Iisus Hristos sunt două firi, neamestecate,
neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite –
Tomus Leonis – şi canonul 28
• În 453 înăbuşă prin Dorotei revolta călugărilor
monofiziţi din Palestina, susţinuţi de
împărăteasa Athenais.
• Impune pe scaunul din Ierusalim pe Proterios.
Politica externă
 Occident - hunii
• Refuză să plătească hunilor subsidii
• Este susţinut în demersul său de aristocraţia
senatorială care refuza orice negociere cu
barbarii
• Atila era mai interesat de partea occidentală a
imperiului şi în 451, la Câmpiile Catalaunice
(Chalons), se va da o bătălie decisivă, în urma
căreia hunii vor fi învinşi de armatele lui Aetius,
iar ameninţarea lor va scădea considerabil
• În 453 moare Atila
• Marcian permite popoarelor, odinioară
aliate ale hunilor, în special goţilor, să se
stabilească în teritoriul roman (Panonia,
Tracia şi Iliria) ca federaţi, încheind cu ele
tratate de alianţă.
• În politica externă i-a rămas profund
îndatorat lui Aspar
 Orient
• Dorotheos respinge atacuri ale saracinilor
din Palestina, iar Ardabur în zona limitrofă
Damascului.
• Nobatienii şi blemii, care jefuiesc Egiptul
Superior, sunt expulzaţi din imperiu de
armatele bizantine conduse de Florus,
politician care avea atât funcţia civilă de
praefectus Augustalis, cât şi pe cea
militară de comes Aegypti.
• Cu perşii a menţinut pacea, nu i-a sprijinit
pe armeni împotriva lor, dar a organizat
Lazica.
 Politica economică şi socială
• Fiind un adept al albaştrilor, a favorizat
pătura aristocratică senatorială. Astfel, a
anulat taxa pe averea senatorilor numită
collatio glebalis. Imperiul nu a avut de
suferit, deoarece compensa cu banii pe
care nu-i mai plătea hunilor.
• Imediat după urcarea pe tron a şters toate
datoriile cetăţenilor faţă de stat.
• A iniţiat o campanie împotriva vânzării
funcţiilor în aparatul de stat
• A anulat o lege dată de Constantin care
interzicea membrilor clasei senatoriale să
se căsătorească cu o femeie de condiţie
săracă (humilis), dar născută liberă.
Permitea căsătoria cu condiţia ca această
femeie să aibă o viaţă ireproşabilă, deci să
nu fie una dintre infames.
Leon I (457-474) cel Mare
sau Macelles
• Ajunge la tron tot cu susţinerea lui Aspar,
care, intenţionat, îl trecuse cu vederea pe
Antim, ginerele lui Marcian.
• Cu toate acestea, mai târziu, Leon îşi va
căsători cea de-a doua fiică, pe Leontia,
cu fiul lui Antim, numit Marcian după
bunicul său.
• Prima sa fiică, Ariadna, s-a căsătorit în
466 cu isaurilanul Tarasis, fiul lui
Kodissos, numit Tarasikodissa, care îşi
luase numele roman de Zenon – viitorul
împărat.
• Legat de Leon I avem prima descriere
amănunţită a încoronării unui împărat
bizantin: îmbrăcarea purpurei, ridicarea pe
scut, încoronarea.
Politica externă
 La Dunăre
• În urma dezintegrării imperiului lui Atila, s-au
făcut remarcate în Balcani două grupări de
ostrogoţi, una sub conducerea lui Teodoric
Strabo şi cealaltă sub Valamir (casa Amal).
• În urma unor campanii de pradă ale ostrogoţilor
din casa Amal, Leon acceptă plata subsidiilor
către ei, dar o condiţionează de trimiterea la
Const. ca ostatec a nepotului lui Valamir,
Teodoric (cel Mare).
• Ostrogoţii reuşesc să se impună militar în
Panonia, ajutând imperiul prin înfrângerea mai
multor popoare migratoare în răstimpul dintre
469-471.
• Vrând să şi-i apropie şi mai mult, Leon îl
trimite pe Teodoric înapoi în 471, care,
după o victorie împotriva sarmaţilor, este
încoronat rege.
• Ca urmare a unei crize de provizii, goţii
pornesc într-o campanie de jefuire a
Traciei.
• În acelaşi timp îşi fac apariţia la Dunăre
noi grupe de barbari, reprezentate de
avari, slavi şi bulgari.
• Nici hunii nu încetează atacurile împotriva
bizantinilor, dar în 469 moare liderul lor
Dengizech, fiul lui Atila.
Rezolvarea chestiunii goţilor
• Goţii deveniseră foarte puternici în structurile
imperiului:
a) Aspar - magister utriusque militiae (atât al
cavaleriei cât şi al infanteriei)
b) Fiul cel mare al său, Ardabur, era magister
militium per Orientem.
c) Al doilea fiu al său, Patricius, fusese consul în
459.
d) Soţul nepoatei sale, un anume Dagalaifus, fusese
numit consul în 461.
e) Herminerich, al treilea fiu al lui Aspar, consul în
465
f) Aspar era înrudit şi cu ostrogoţii lui Teodoric
Strabo prin cea de-a treia soţie.
• Leon, pentru a contrabalansa puterea acestora,
înfiinţează în 466 garda excubiţilor, dominată
de isaurieni, care, prin Tarasicodissa (Zenon),
încep să aibă influenţă din ce în ce mai mare în
Constantinopol. Acum se căsătoreşte Zenon cu
Ariadna.
• În 470 Leon o căsătoreşte pe Leontia, fiica sa
mai tânără, cu Patricius.
• Aspar (goţii) şi Zenon (isaurienii) au puteri egale
în imperiu
• Sub influenţa stâlpnicului Daniel, Leon se
îndepărtează de goţii arieni şi înclină în partea
isaurienilor ortodocşi.
• În 470 izbucneşte în Tracia o rebeliune
condusă de magister militum Anagastes,
susţinut în secret de Ardabur, fiul lui Aspar
• 471: Leon, Basiliskos şi Zenon se
coalizează împotriva alano-ostrogoţilor din
conducerea imperiului.
• În 471, Aspar, Ardabur şi Patricius, celălalt
fiu al lui Aspar, sunt ucişi în palat cu o
brutalitate nemaiîntâlnită, ceea ce i-a adus
lui Leon porecla de macelles (Μακέλλης –
măcelarul).
 În Orient
• În urma intensificării încreştinării zonei,
arabul Amorkesos (Amir-al-Kais) vine la
Constantinopol şi se pune în slujba şi sub
protecţia imperiului.
• Tot la Constantinopol vine regele lazilor,
Gubazes, îmbrăcat în haine persane, dar
cu simboluri creştine.
• Ca urmare a acestor apropieri politice,
Bizanţul îşi întăreşte poziţia în Pont,
Arabia Petraea şi la Marea Roşie
• Perşii îi propun lui Leon întărirea “Porţii
caspice” împotriva hunilor. Leon ezită şi nu
va mai da curs niciodată acestei idei.
• 468 au loc atacuri ale bizantinilor împotriva
vandalilor. Bizantinii au mobilizat o
impresionantă flotă condusă de Basiliskus,
cumnatul lui Leon, fratele soţiei sale
Verina. Campania a fost un eşec.
Zenon (474-491)
• Zenon reuşeşte să-l convingă pe socrul său
Leon I ca înainte de moarte (febr. 474) să-l
încoroneze pe Leon II, fiul lui Zenon şi nepotul
său, coimparator.
• Leon II, după moartea bunicului, îl încoronează
pe tatăl său coimperator.
• Leon II supravieţuieşte până în noiembrie 474,
iar după moartea sa, Zenon devine singur
împărat.
Intermezzo lui Basiliskos
(475-476)
• Împotriva lui Zenon se ridică: Verina,
soacra sa, şi fratele acesteia Basiliskos,
susţinut de fratele lui Zenon, Illus şi de
ostrogotul Teodoric Strabo
• Zenon fuge din capitală, refugiindu-se în
Isauria, iar Basiliskos este numit împărat.
• Basiliskos domneşte aproape doi ani, timp
în care îl numeşte coimperator pe fiul său
Marcu.
• Căderea lui Basiliskos este cauzată de
trei factori interni:
• A. politica religioasă – emite o enciclică
împotriva Calcedonului, favorizând
monofizitismul. Patriarhul Acachie se
împotriveşte acestei politici şi apelează la
Daniel Stâlpnicul, care reuşeşte să-l convingă
pe Basiliskos să renunţe la enciclică. Contra-
enciclica nu l-a mai ajutat pe Basiliskos.
• B. trădările din rândurile susţinătorilor săi. Illus,
trece de partea lui Zenon. Mai târziu, Zenon îl
numeşte pe acesta magister militum per
Orientem şi se stabileşte la Antiohia. Acesta îl
va trăda din nou pe Zenon şi, în 484, va fi ucis
în urma unei rebeliuni provocate de el.
• C. politica fiscală apăsătoare cu scopul de a
plăti armatele care trebuiau să lupte împotriva
lui Zenon.
• Zenon s-a putut apropia de capitală şi, în
august, intră, reluând puterea.
• Basiliskos s-a refugiat în biserică, dar Acachie
l-a predat lui Zenon. Acesta promisese să nu-l
ucidă şi l-a exilat în Capadocia, lăsându-l să
moară de foame împreună cu soţia sa.
Ameninţări interne în
Vest şi Est
• Între 475-481, Peninsula Balcanică este jefuită
constant de ostrogoţi, conduşi în rivalitate de
Teodoric Strabo şi de nepotul său Teodoric cel
Mare şi chiar Constantinopolul este ameninţat de mai
multe ori.
• În 479, Marcian, fiul lui Antim, împăratul Apusului,
reuşeşte să cucerească Constantinopolul cu ajutorul
goţilor lui Teodoric Strabo şi susţinut de Verina, dar
este înfrânt de Illus, fratele lui Zenon.
• Din cauza tensiunilor interne încă vizibile, Zenon nu
are curajul să pornească o campanie împotriva goţilor;
încearcă în 484 o alianţă cu Teodoric cel Mare,
devenit în 481, după moartea unchiului său, rex
Gothorum.
• În acelaşi an 484, Illus se răzvrăteşte împotriva
lui Zenon şi reuşeşte să-l atragă de partea sa
pe Leontius, căruia i se încredinţase înăbuşirea
revoltei.
• Abia în 488 Zenon reuşeşte să-i înfrângă pe
cei doi cu ajutorul armatelor conduse de Ioan
Skytha.
• După ce în 484 îi dăduse pentru scurt timp o
mână de ajutor lui Zenon împotriva lui Illus,
Teodoric cel Mare începu jefuirea Traciei,
ameninţând Constantinopolul
• Zenon scapă de el, promiţându-i domnia
asupra Italiei, cu condiţia să-l înlăture pe
Odoacru.
• Astfel, Teodoric, ajunge în 489 în Italia, reuşind
să cucerească Ravena în 493 şi să întemeieze
un stat ostrogot pe teritoriul Italiei bizantine.
Politica religiosă a lui Zenon
• Henoticonul se adresează Bisericilor din Asia,
Palestina şi Egipt. Este un act de compromis
faţă de creştinii din Orient.
• Prin Henoticon, se încerca evitarea oricărei
formule care ar aduce atingere Calcedonului şi
monofizitismului
• Henoticonul recunoştea ca suficiente principiile
teologice dezvoltate la sinoadele I, II şi III
ecumenice.
• Condamna pe Nestorie şi pe Eutihie.
• Evita folosirea termenilor: “o fire” sau “două firi”,
afirmând doar că Iisus Hristos este “ deofiinţă
cu Tatăl după Dumnezeire şi de aceeaşi fire cu
noi după omenitate.
• Dar prin acest act nu se putea spune că
principiile Calcedonului erau păstrate, căci
afirma: “anatematizăm pe toţi aceia care au
susţinut sau susţin, acum sau cu altă ocazie, la
Calcedon sau oriunde la alt sinod, o altă
credinţă”
• În urma acestui act, papa Felix III îl
excomunică pe Acachie, ducând, astfel, la o
schismă în Biserică, numită Schisma
Acachiana.
 Consecinţe
• Nu i-a mulţumit nici pe ortodocşi, nici pe
monofiziţi:
a) primii considerau că se făcuseră prea mari
concesii monofiziţilor;
b) monofiziţii, din cauza unei lipse de clarităţi a
Henoticonului, considerau aceste concesii
insuficiente.
Au apărut trei tabere:
a. moderaţii, adepţii Henoticonului
b. Ortodocşii intransigenţi, numiţi achimiţi
(neadormiţi).
c. Monofiziţii extremişti, numiţi acefali (akephaloi)
ANASTASIUS
(491-518)
• Pe 9 aprilie 491, Zenon murea de dizenterie
chiar în timpul disputelor dintre Teodoric şi
Odoacru.
• Ariadna, împărăteasa, a fost rugată de popor să
numească un împărat: “roman şi ortodox”.
• La două zile de la moartea lui Zenon, la
recomandarea ei, trupele din oraş şi senatul l-
au ales pe Anastasie Silenţiarul
• Acesta se căsătoreşte cu Ariadna şi semnează
un act impus de patriarhul Eufemie că nu va
susţine monofizitimsul – nu se ţine de cuvânt
• Rezolvarea chestiunii isauriene.
• Conflictele cu bulgarii şi slavii la Dunăre.
• Conflictele cu perşii.
• Alianţe în Occident.
• Politica administrativă
• Politica religioasă
 Rezolvarea chestiunii isauriene
• Îi înlătură pe isaurieni din posturile de conducere din
imperiu
• Cu expulzarea lui Longinus, magister officiorum, în
patria natală, izbucneşte o răscoală a isaurienilor.
• În ciuda victoriei lui Anastasie la Kotyaion din 492
împotriva acestora, a izbucnit un război de uzură care
a durat şapte ani şi care s-a încheiat cu înfrângerea
definitivă a isaurienilor.
• Mii de isaurieni au fost deportaţi în Tracia, iar tributul
anual de 5000 de taleri plătit acestora a rămas în
vistieria statului.
 Ameninţarea bulgarilor la Dunăre
• Apar în 493 la Dunăre
• Popor nomad de origine mongolo-turanică
• Reuşeşte să adune în jurul său restul de huni
rămas în degringoladă, “geţi” şi “sciţi”, despre a
căror origine încă există îndoieli (posibil slavi)
• Toate aceste popoare, conduse de bulgari,
atacă imperiul în mai multe rânduri: 493, 499,
502 şi 517, când ajung aproape de Termopile
(zona central-estică a Greciei)
• Ca urmare a acestor incursiuni, Anastasius
construieşte “Zidul lung”, care, la 60 Km Vest
de Constantinopol, unea Marea Marmara cu
Marea Neagră, transformând capitala într-o
“insulă”.
• Eficienţa acestui zid a fost scăzută.
 Conflictul cu Perşii
• Noul mare rege al perşilor, Kavadh, influenţat
de concepţiile socio-religioase ale unui aşa-zis
profet, Mazak, intră în conflict cu nobilimea sa
şi este nevoit să fugă la hunii albi, din zona
Samarkand.
• Pentru a-i putea plăti pe aceştia, Kavadh cere
bani lui Anastasie – refuză.
• 502, Kavadh atacă Bizanţul, după ce supune
Armenia, reuşind să cucerească
Theodosiopolis (în Armenia bizantină) şi Amida
(Mesopotamia) şi să semene groază în multe
altele.
• O armată de 15000 de goţi, condusă de
Hypatius şi Areobindus, apare în
Mesopotamia.
• 506 se încheie o pace pe şapte ani, timp în
care construieşte cetatea Daras
(Anastasiupolis- sudul Mesop.)
 Occident
• Încearcă o politică de alianţe:
a) Cu Regatul ostrogot. A legalizat în 497
domnia lui Teodoric în Apus, trimiţându-i
înapoi, la cererea goţilor, ornamenta palatii
(însemnele puterii imperiale), pe care
Odoacru le trimisese la Constaninopol.
b) Cu Regatul burgund – Gundobad se
consideră “soldat” al împăratului, iar fiul său,
Sigismund (516-523) a primit rangul de
patricius: “Poporul vostru este şi poporul meu,
iar pentru mine este o onoare mai mare să fiu
supusul vostru decât să domnesc peste
burgunzi”, afirma el.
• Cu Regatul franc – Anastasie îl numeşte
pe Clovis (Chlodwig) în 508 consul onorific
şi patricius – acesta a bătut monedă cu
chipul împăratului bizantin.
 Politica religioasă.
• S-a arătat până la urmă adept al Henoticonului
– fapt ce a atras nemulţumirea populaţiei
• Când în 512, noul patriarh Timotei, cu orientări
monofizite, introduce în Trisaghion textul “care
te-ai răstignit pentru noi”, în Constaninopol
izbucneşte o revoltă.
• Demele proclamă împărat pe Areobindus,
căsătorit cu o strănepoată a lui Teodosie II.
Areobindus refuză, iar împăratul se salvează
printr-o atitudine umilă afişată în hipodrom.
• Atlet al Ortodoxiei se declară Vitalian în
Tracia, care, adunând o armată eterogenă
de 60000 de oameni, dominată de bulgari
şi huni, şi susţinut de Teodoric, porneşte
împotriva Constantinopolului în mai multe
rânduri: 513, 514, 515. Ultima dată este
înfrânt de focul grecesc.
 Reformele administrative
• Desfiinţează chrysargyron-ului – dar va introduce
curând o altă taxă, chrysoteleia – în monedă de aur
• A desfiinţat aşa-numitele curiae, responsabile cu
strângerea taxelor şi le-a încredinţat acelor vindices,
numiţi de prefectul pretoriului.
• În chestiunea agrară, decretează ca ţăranii arendaşi
care exploatează mai mult de 30 de ani un teren să
devină coloni, legaţi de acel pământ, dar rămânând
liberi.
• A introdus o monedă de bronz, follis, utilă în special
celor săraci.
• Interzice vânătoarea de animale şi teatrul de
mimi.
• A lăsat o vistierie conţinând 320000 livre de
aur/3200 cântare de aur (Procopius), în jur
de102,4 tone aur.
• A murit la 88 de ani, pe 9 iulie 518.
CULTURA
ÎN SEC. IV-V
Retorica
 Cei mai importanţi retori
• Libanios
• Temistios
• Himerios
• Prohairesios
 Libanios (314-ca. 393)
• Personalitate păgână covârşitoare, Profesorul prin
excelenţă al timpurilor sale.
• Cele 1600 de scrisori păstrate arată clar relaţia sa cu
marile figuri ale istoriei.
• Între prietenii săi fideli sa numără împăratul Iulian
Apostatul (361-363), pentru care Libanios a scris şapte
(7) Orationes, între care cea mai lungă o reprezintă
Epitaful – izvor important pentru biografia împăratului
bizantin.
• A fost profesorul multor personalităţi creştine de la
cumpăna dintre secolul al IV-lea şi al V-lea, ca: Sf.
Vasile cel Mare, Amfilohie de Iconium sau Sf. Ioan Gură
de Aur.
• Se pare că nu pretindea bani din partea elevilor săi,
aşa cum rezultă dintr-o scrisoare a sa către Sf. Vasile
cel Mare (Libanios , Ep. 1 583.).
• La 25 ani, proconsulul Corintului i-a oferit un post
de profesor la Atena. Din cauza invidiei celorlalţi a
plecat la Constantinopol. Şi aici i s-a propus un post
de profesor pe care nu l-a putut ocupa, obligat să îşi
încheie contractul la Atena. La întoarcerea în Const.
Postul era ocupat, astfel că a deveni profesor liber.
Din 348 predă Nikomedia şi, pentru un an 353-354,
la Constantinopol, chemat fiind aici de însuşi
împăratul Constanţius (337-361). În 354 s-a mutat la
Antiohia, unde a primit „catedra imperială” de
retorică, după ce refuzase o ofertă din partea
Atenei.
• Aproape jumătate din opera sa este neautentică.
• Libanios este reprezentant al stilului strict aticist şi
un mare susţinător al educaţiei şi credinţei greceşti.
• Ca să nu-şi „strice modul de gândire grecesc” a
refuzat toată viaţa sa să înveţe limba latină, deşi un
bunic al său fusese profesor de limbă latină în
Antiohia.
• Ca şi Iulian, Libanios a visa la restaurarea
păgânismului, fiind adeptul nonviolenţei.
• După moartea lui Iulian, înţelegând că istoria nu va
mai lua niciodată cursul dorit de el, a militat pentru
conservarea templelor păgâne ca muzee sau
lăcaşuri de cultură (Vezi: Liban., Oratio de templis).
Istoricul bisericesc Sozomen a pus în circulaţie ideea,
neconfirmată şi de alte surse, cum că Libanios şi-ar fi
dorit să-l lase succesor la catedra sa pe Sf. Ioan Gură
de Aur (Sozom., Hist. eccl. VIII, 2; PG 67, 1513).
Există şi o legendă cum că Libanios s-ar fi convertit la
creştinism pe patul de moarte.
 Themistios
(ca. 317-388)
• Spre deosebire de Libanios, care a fost mai degrabă
profesor de retorică şi orator la evenimente
importante, Themistios este un retor pasionat de
filosofie, implicat mult în viaţa politică.
• A studiat în oraşe din provinciile orientale şi în
Constantinopol, unde se stabileşte definitiv în 337 şi
unde, din 345, deschide o şcoală care l-a făcut
celebru.
• Deşi a rămas până la moartea sa păgân, Themistios
s-a aflat în graţiile tuturor împăraţilor creştini de la
Constantius al II-lea (337-361) până la Teodosie I cel
Mare (379-395), care l-a ridicat la rangul de praefectus
urbis şi i-a încredinţat educaţia fiului său Arcadius (395-
408). Paradoxal, mai puţin s-a înţeles cu Iulian Apostatul.
• S-a remarcat ca un puternic susţinător al concepţiei
monarhice diocleţiano-constantiniană.
• A lăsat în urmă o operă voluminoasă:
- 36 de Oraţii;
- Parafraze la opere ale lui Aristotel;
- Lucrări exegetice la opera lui Platon (astăzi pierdute)
- Scrisori; dintre care cele către Libanios şi Sf. Grigorie
Teologul s-au pierdut.
• Spre deosebire de Libanios, Themistios a ştiut latină,
dar niciodată la nivelul la care stăpânea limba greacă.
• Ca filosof este eclectic, considerând că în lucrurile
esenţiale Platon şi Aristotel sunt în armonie.
• El însuşi afirmă că pasiunea sa pentru filosofie este
în primul rând de natură stilistică, el dorind ca
operele filosofilor menţionaţi să fie uşor lecturabile
şi într-un stil plăcut. Totodată, afirmă că filosofează
în toate oraţiile sale cu caracter moral după
modelul lui Dion din Prusa sau Chrysostom (ca. 40-
ca. 120).
Filosofia
• Cea mai răspândită şcoală filosofică în secolul al IV-
lea este cea neoplatonică întemeiată de Jamblichos
(†ca. 326) în Apameea pe Orontes.
- Aedesios (Cezareea Capadociei/Pergamon);
- Sopater din Apameea;
- Eustathios (Cezareea Capadociei);
- Sosipatra (Pergamon);
- Maxim din Efes
- Iulian Apostatul.
• Secolul al V-lea este dominat de Şcoala
neoplatonică înfiinţată de Plutarh Atenianul (†ca.
431).
• Syrianos
• Proklos († 485)
• Isidor
• Damaskios (*ca.458-†ca. 540)
• Filosofia suferă influenţe orientale puternice,
pasiunea pentru teurgie găsindu-și expresie
teoretică în comentariile făcute aşa-ziselor Oracole
caldeene. Filosofii nu mai sunt doar simpli
teoreticieni ai cosmosului, ci şi hierofanţi,
practicanţi ai cultelor de misterii.
Adversitatea faţă de creştinism devine la unii dintre
filosofii atenieni, precum Proklos şi Damaskios, crez
religios, încât, mai târziu, împăratul Iustinian va fi
nevoit să ia măsuri drastice împotriva învăţământului
păgân în general şi al celui filosofic în special.
Proklos este, de departe, cea mai proeminentă figură
filosofiei neoplatoniciene târzii, un gânditor
deopotrivă urât şi imitat în lumea bizantină de mai
târziu.
Viaţa lui Proklos este zugrăvită de discipolul său
Marinos după modelul celei scrise de Porfir pentru
profesorul său Plotin.
Un filosof polivalent, aşa cum arată opera sa:
• Comentarii la:
- multe din operele Corpus Platonicus, cele mai
importante fiind la dialogurile Statul şi Timaios;
- operele lui Homer şi Hesiod;
- Prima carte a lui Euclid şi la Tetrabiblos-ul lui
Ptolemeu;
- Oracolele caldeene.
• Opere teologico-filosofice:
- Elemente (fundamente) de Teologie (Elementatio
theologica);
- Teologia Platonică (Theologia Platonica)
• După modelul lui Porfir, Proklos a scris o lucrare
împotriva creştinismului (18 cărţi), care, la rândul
ei, nu s-a păstrat.
• Cel mai înverşunat critic al lui Proklos a fost
filosoful creştin (monofizit) alexandrin Ioan
Filoponul.
Istoriografia
 Istoriografia profană
• Magnos din Karrhai (lat. Carrhae) – opera sa despre
capania militară a lui Iulian Apostatul în Persia s-a
pierdut, dar s-au păstrat din ea fragmente în Cronica lui
Ioan Malalas (sec. VI).
• Ammianus Marcellinus (ca.335-ca.400) a fost un
grecofon din Antiohia care a trăit în ultima parte a vieţii
sale la Roma, scriind în latină. Istoria sa continuă Istoria
imperiului şi a împăraţilor scrisă de Tacitus, mergând
până la moartea lui Valens (96-378). Din cele 31 de cărţi
s-au păstrat doar 18, începând cu 353. Chiar dacă
primele 13 cărţi nu sunt considerate de cercetătorii
Moderni ca o pierdere mare, având în vedere
dependenţa autorului de lucrări mai vechi, totuşi,
informaţiile despre epoca lui Constantin cel Mare ar
fi fost foarte utile, având în vedere obiectivitatea
destul de mare a lui Ammianus în prezentarea
faptelor istorice. Părerea unui păgân moderat ar mai
fi echilibrat balanţa celor vehement anticreştini
precum Eunapios din Sardes sau Zosimos.
• Eunapios din Sardes (ca. 350-ca.414) a lăsat două
lucrări importante pentru istoriografie, şi anume:
- Istoria, o continuare a Cronicii lui Dexippos din 270
până în 404 (păstrată fragmentar) şi
- Vitae sophistarum (Viaţa filosofilor şi a sofiştilor)
care cuprinde 24 de biografii de personalităţi
Ilustre ale şcolilor filosofice şi retorice. Ura faţă de
creştini şi creştinism irupe în descrierea împăratului
Constantin cel Mare.
• Zosimos (†ca. 510) a fost probabil un funcţionar de
rang mărunt în Constantinopol, puternic influenţat
de şcoala filosofică neoplatonică din Atena, a cărei
atitudine faţă de creştinism a adoptat-o. Ne-a lăsat
o lucrare intitulată Istoria nouă (Historia
nova/Historia nea), concepută şi redactată în
timpul împăratului Anastasie (391-518). Lucrarea
merge cu istorisirea până în anul 410, fiind astfel
dependentă de izvoare anterioare, precum
Dexippos, Ammianus Marcellinus sau Eunapios.
 Istoriografia creştină
• Cronici
• Istorii bisericeşti
• Modelele mai vechi ale istoriografiei creştine sunt
Sextus Julius Africanus (ca.180-ca.240) şi Hipolit cu
ale lor Cronici în care istoria romană este integrată
într-o istorie creştină a mântuirii, accentuându-se,
totodată, supremaţia evreilor faţă de greci.
• Adevăratul părinte al istoriografiei creştine sau al
istoriei bisericeşti este Eusebiu de Cezareea (ca.260-
ca.340).
• O primă lucrare a lui Eusebiu este Cronica, în două
părţi: 1) o „cronologie” a izvoarelor istorice ale
popoarelor cunoscute şi 2) o expunere sincronică a
istoriei lumii. Se pare că a fost scrisă înainte de
persecuţia lui Diocleţian.
• Istoria bisericească (a patra ediţie 324) este unică în
felul ei prin faptul prezintă istoria vieţii creştinilor
sub toate aspectele sale, el vorbind despre
„succesiunea apostolică, propovăduirea vieţii celei
noi prin cuvânt şi scris, ereticii şi iudeii, persecutorii
păgâni şi martirii creştini” (H.-G. Beck). Hans-Georg
Beck afirmă că „toate aceste [istorisiri] sunt adunate
cu intenţia de a expune fidelitatea Bisericii faţă de”
Concepţia ei iniţială despre sine, faţă de o concepţie
despre sine care o deosebeşte categoric de lumea în
care se află”. Este, aşadar, istoria Împărăţiei lui
Dumnezeu pe pământ care „nu este din lumea
aceasta” (Ioan, 18, 36).
• Viaţa lui Constantin este o lucrare în care se
observă că autorul îşi schimbase radical unele
dintre opiniile anterioare cu privire la această
împărăţie lumească. Cu un împărat creştin lucrurile
nu se mai pun în termenii Istoriei bisericeşti.
Eusebiu devine teoreticianul simfoniei bizantine,
deşi termenul nu apare la el.
• Istoriile bisericeşti ulterioare vor deveni istorii ale
clerului în virtutea unei idei la apariţia căreia a
contribuit şi contextul politic, şi anume că „in
sacerdotibus ecclesia constat”.
• Aşa scriu avocaţii Socrate Scolasticul (ca.380–
ca.439) sau Sozomen (sec. V) şi monahul Teodoret
de Cyr (393-ca.460).
• Istoria lui Socrate (constantinopolitan) în şapte
cărţi este o prezentare a perioadei de la abdicarea
lui Diocleţian în 305 până la Teodosie al II-lea. Ea
este o continuare a Istoriei lui Eusebiu de Cezareea.
• Istoria lui Sozomen (originar din Gaza), redactată
între 439-450, are nouă cărţi şi cuprinde perioada
dintre Constantin cel Mare şi Teodosie al II-lea.
• Teodoret de Cyr are o Istorie bisericească, dar şi o
Istorie a monahilor (Φιλόϑεος Ἱστορία) şi una a
ereziilor (Haereticorum fabularum compendium,
αἰρετικῆς κακουμυϑίας ἐπιτομὴ).
• Istoria bisericească se inspiră din lucrările
istoricilor Eusebiu, Socrate, Sozomen şi Rufin din
Aquileea.
• Istoria monahilor este, probabil, cea mai originală
lucrare a sa.
• Istoria ereticilor are la bază lucrări ale lui Ireneu de
Lyon, Clement Alexandrinul, Origen, Eusebiu de
Cezareea şi Eusebiu de Emesa. Nu pare a-l fi citit
pe Epifanie de Salamina cu al său Panarion.
• Toate sunt surse importante atât pentru istoria
bisericească (prezintă amănunţit dispute teologice,
viaţa unor mari Părinţi ai Bisericii şi a
monahismului, dar şi noua postură a Bisericii în
libertate şi în conlucrare cu statul.
• Alţi istorici bisericeşti:
• Ghelasie de Cizic – continuă istoria lui Eusebiu.
• Filostorgiu – istoric arian – lucrarea sa s-a păstrat
doar fragmentar.