Profesor Victor Cristea Augustin

Liceul Teoretic “I. C. Vissarion’’-Titu

FUNCŢIA TERAPEUTICĂ A ÎNVĂŢĂRII ARTEI DRAMATICE ÎN ACTIVITATEA

COPIILOR CU CES
Introducere
Motto: “Pot, deoarece cred că pot’’ (Virgiliu)

În ultima perioadă, sistemul educativ a suferit schimbări fundamentale de paradigmă, prin

apariția conceptelor de educație integrate şi școala incluzivă, datorită elevilor cu CES. Unii copii
au dificultăți în comunicare, alții diferențiază mai greu sunetele și se exprimă defectuos, alți
copii percep cu dificultate spațiul și se orientează cu greu. Unii copii au nevoie de mai mult timp
şi de explicații în plus pentru a înțelege ce îi spune părintele sau profesorul, unii au dificultate
de concentrare a atenției sau le este greu să stea liniștiți pe scaun, alții au ritm mai lent în
gândire sau în mișcări sau sunt copleșiți de emoții și nu fac față sarcinilor la întreaga lor
capacitate.
Ne vom referi, în mod special la componentele terapeutice ale actului educațional implicat in
procesul instructiv-educativ desfășurat în școlile speciale, în virtutea experienței la catedră și a
informațiilor primite în cadrul conferințelor și simpozioanelor organizate in acest scop.
Activitatea profesorului, completată de cea a educatorului specializat, se integrează unei
activități desfășurate în echipă și folosește procedee strict individualizate.
Tehnologii educațional-terapeutice în sfera educației estetice
Arta, observă Françoise Reiss (L’Hygiene mentale) are proprietăți sugestive dinamice si
constructive, adică sensibilitatea oferă afectivității ‘’o hrană aleasă’’, echilibrează exercițiul
memoriei. Se accentuează îndeosebi asupra funcției de comunicare a artei, factor esențial al
deblocării comportamentului social. Comunicarea se stabilește datorită cunoștințelor tehnice
implicate în ergoterapie, datorită modelajului, picturii, expresiei sociale sau gestuale, susține
Charles Leroy (op.cit.1969)
Arta este folosită în psihoterapie în două accepțiuni : ca analiză, explorare , conștientizare,
deblocare (în accepțiune psihologică) și ca recondiționare , reintegrare socială, readaptare,
reconstrucție, în accepțiune educațională. În al doilea caz, creația artistică este mediată de
învățare, de îndrumare, de o direcționare permanentă.
Inițiativa utilizării desenului în terapie, aparține pictorului englez Adrian Hill, care a denumit
metoda artterapie. Efectele desenului , ale picturii în activitatea copiilor cu dizabilități sunt
neașteptate, obținându-se o stare de bine, mult mai rapid decât în celelalte situații didactice.
Preocupat de cunoașterea acestor copii, am urmărit să le ofer posibilități de expresie liberă în
scopul anulării blocajelor și reinserţiei școlare și ulterior sociale. La început, am experimentat
‘’desenul liber’’ executat de elevi fără un scop prestabilit, apoi am cerut colaborarea cu
profesorul de educație plastică .
Aspectul propriu-zis educațional , apare așadar, ca implicit, complementar activității în sine,
caracterului de regim ocupațional conferit acestei forme de activitate.
Meloterapia (muzicoterapia) – este recunoscută ca fiind, prin excelență, o funcție educativ-
terapeutică, utilizată cu succes. Activitățile de muzică, ritm și mișcare, sunt concepute in așa fel,
încât interdependența dintre desen, cuvânt și muzică oferă feedbackul, atât pentru copil, cât și
pentru profesor.
Arta dramatică – capacitatea de sugestie a spectacolului de teatru, influența emoțională pe
care arta dramatică o exercită asupra spectatorilor , a fost dintotdeauna cunoscută și adeseori
utilizată în cele mai felurite scopuri. Funcția de sugestie a teatrului nu putea fi ignorată de
profesorii, educatorii, psihodiagnosticienii din educație, așa cum o dovedește tehnica
psihodramei imaginată de Moreno. De la un punct de vedere aparte pornește L. Stevenin
(Psychopathologie de l’expression, 1966) ; creatorul unei tehnici denumite ‘’expresia scenică
dirijată’’, care utilizează nemijlocit procesul de învățare şi educația scenică în scopuri
terapeutice. În concepția autorului, participarea copilului cu CES, este motivată prin trebuința
acestuia, resimțită mai mult sau mai puțin dureros, de a-şi exprima suferința lăuntrică pe care
inhibiția, cenzura impuse de tensiunile afective crescute sau afecțiunile proceselor psihice
(gândire-limbaj), îl împiedică să verbalizeze.
În acest sens, în cadrul lecțiilor noastre cu copiii cu dizabilități, am propus utilizarea unor texte
inductoare (introductive), scene scurte şi semnificative, fragmente în versuri sau in proză,
corespunzând unor stări afective bine definite : echilibru afectiv, dragoste si ură, atitudini
generale, situații particulare, relații interindividuale. Metoda s-a dovedit utilă, mai ales în cazul
elevilor cu probleme de adaptare , conflicte familiale, modificări de conduită sau comportament
agresiv, complexe de inferioritate persistente condiționate de eșecurile școlare. Efortul de
memorare și concentrare a atenției, solicitat de învățarea şi interpretarea rolului, aduc
elementele unei ‘’cure psihologice’’ deosebit de importante.
O altă modalitate de utilizare a demersului dramatic in terapia educațională o oferă teatrul de
păpuși şi marionete. Elevii sunt foarte mult atrași de aceste activități la care iau parte cu
implicare activă. Sunt foarte utile mai ales in cazul celor cu tulburări de schema corporală,
tulburări de comportament şi de relație, obsesii şi fobii, așa numitele ‘’marottes’’, un fel de
păpuși alcătuite dintr-un sceptru la capătul căruia se afla plasat un cap grotesc. Ei adora să le
confecționeze, alături de profesor sau psihoterapeut, au dreptul să-şi aleagă personajul şi să-i
dea aspectul dorit, sa-l mânuiască în ritmul muzical preferat. Folosind păpușile , copiii vor juca
‘’jocul vieții lor într-un cadru ce le conferă o deplină securitate’’.
Prin urmare, experiența pe care am avut-o in practica directă cu copiii, experiența personală,
aprofundată de cursuri de perfecționare în domeniul dezvoltării copilului şi al consilierii
acestuia, mi-au facilitat identificarea unor căi simple de a interacționa cu copiii, de a le folosi cu
succes propria experiența în dezvoltarea emoțională şi în cunoașterea lor şi a lumii exterioare.
Noua mea abordare a copilului in raport de limitele si nevoile sale, se bazează pe următoarele
considerente :
 Copiii au nevoie de o învățare multisenzorială explicita, care să-i facă să avanseze ;
 Copiii cu dificultăți de învățare au nevoie de inițiere adecvată în citire şi scriere, ceea ce
presupune de cele mai multe ori alte metode şi mijloace decât cele folosite în mod
obișnuit de educatorul clasei.
 Elevii cu dificultăți de învățare au nevoie de profesori care înțeleg modul lor de învățare,
se pot adapta ritmului acestora şi-i pot orienta să-şi depășească dificultățile, fără a-i
desconsidera.
 Toți elevii au puncte tari si puncte slabe ; acestea stau la originea aptitudinii lor de
învățare.
 Construirea unei imagini pozitive despre sine, este o nevoie a copiilor cu CES ; aceasta se
poate realiza pe fondul unor activități de grup orientate spre valorizarea posibilităților
fiecăruia şi pe un sistem de relații pozitive, între profesor şi elevi şi intre elevi ; aceste
relații trebuie să ofere terenul încrederii reciproce, al empatiei cu trăirile fiecăruia,
împărtășirii emoțiilor, sentimentelor, ca şi a experienței de cunoaștere şi învățare.
Bibliografie :
- Ghergut , A, : ‘’Sinteze de psihopedagogie speciala’’, ed. Polirom, 2005
- Hill, A : ‘’L’art contre la maladie’’, Une histoire d’arttherapie , Paris, Vigot, 1947.
- Leroy, Ch : ‘’L’Hygiene mentale ‘’ (colloque), Paris,1969.
- Popovici, D. V. : ‘’Elemente de psihopedagogia integrării ‘’, ed. PRO HUMANITAS,
București, 1999.
- Reiss , F : ‘’L’Hygiene mentale’’ Paris, 1965.
- Sen, Al.: ‘’Educație si terapie ‘’ – E.D.P., București, 1978.