Orașul

HAȚEG
Semnificația numelui orașului

Numele localității, şi al zonei numite “Ţara Hațegului”, este atestat documentar prima
dată în “Diploma Cavalerilor Ioaniți”, renumitul document din 1247, dat la Alba Regală,
de regele Bela al IV-lea al Ungariei. Aici se aminteşte de “Ţara Lytua”, des amintită în
document, care se situa în nordul Olteniei şi cuprindea şi teritoriile de dincolo de Carpați,
cunoscute sub forma “terra Harszoc”. Unii cercetători consideră toponimul “Harszoc” o
formă coruptă a lui “Hatszoc”, denumire prin care apare Hațegul în documentele istorice.
Există mai multe opinii privitoare la etimologia toponimului Hațeg. Benkő József scria
în 1780 că numele Hațeg provine din cuvântul compus maghiar “hát” – care se traduce
prin “spate” şi “szeg” sau “szegelet”, adică “colț”, o alăturare pe care autorul o explică
prin poziția geografică a oraşului şi a regiunii.
Toponimul Hațeg este atestat documentar sub diferite forme: în 1315 – Hatzak, în
1332 – Hatzok sau în 1333 – Hathzok. Din aceste atestări documentare, se observă clar că
toponimul Hațeg conține termenul Hatz redat în forma maghiară şi Hacz.
Stema orașului Hațeg
Stema oraşului Hațeg, este compusă dintr-un scut tăiat, cu partea superioară
despicată. În primul cartier, pe fond de azur, un călăreț în armură, ținând în mâna
stângă, ridicată, paloșul de argint. În cartierul doi, pe câmp roșu, un pergament
natural, desfășurat, validat cu sigiliul din ceară roșie, atașat cu șnur albastru.
Pergamentul poartă în partea superioară literele TH, iar în partea inferioară, numărul
1247. În partea inferioară a scutului, pe câmp de argint, s-a plasat un corb natural,
ținând în cioc un inel de aur cu piatra roșie, așezat pe doua ramuri verzi de măslin.
Scutul este timbrat cu o coroană murală de argint, formată din trei turnuri crenelate.
Semnificația elementelor însumate:
- corbul cu inel în cioc este preluat din stema familiei Huniade şi evocă faptul că,
odinioară, în această zonă Corvineștii aveau posesiuni;
- călărețul cu paloșul evidențiază rolul locuitorilor din Hațeg în lupta de apărare;
- pergamentul desfășurat face aluzie la nobilimea română, existentă în Ţara Hațegului;
- literele înscrise în partea superioară a pergamentului reprezintă prescurtarea de la
Ţara Hațegului;
- numărul 1247 aminteşte de prima atestare documentara a localității.
Localizare
Teritoriul administrativ al oraşului Hațeg, singura așezare urbană a întregii zone, de altfel şi centrul
social şi economic al Ţării Hațegului, se întinde pe o suprafaţă de 61,6 kmp, în care se includ şi localitățile
Nălaţ, Silvașu de Sus şi Silvașu de Jos.
Cadrul natural este deluros-muntos, ca o fortificație naturală apărată de Munţii Orăștiei la est, Parâng
la sud, Retezat la vest şi Poiana Râscăi la nord.
Hațegul ocupă partea de NV a depresiunii Ţara Hațegului, fiind așezat pe pârâul GALBENA , la
circa 42,5 km distanţă de Deva şi 34 km de Simeria, 50 km distanţă de Petroșani şi 26 km distanţă de
Hunedoara,
Teritoriul administrativ al Hațegului se învecinează astfel:
- la N şi NE – cu comuna Bretea Română ;
- la NV – cu comuna Teliucul Inferior ;
- la V – cu comuna Toplița ;
- la SV – cu comuna Răchitova ;
- la S – cu comuna General Berthelot şi comuna Totești ;
- la V şi SV – cu comuna Sântămărie Orlea
Istoria localității

Prima mențiune documentară despre Hațeg, cea din 1247, se

regăsește în celebra Diplomă a Cavalerilor Ioaniți. Așezarea are o veche
istorie, fiind încă din sec. XIII reședința cnejilor români locali, încadrați
în Voievodatul lui Litovoi.
În anul 1404, devine district şi castru, iar în 1457 cetate regească,
ce a trecut ulterior în posesia principilor ardeleni. Din 1669 este învestit
cu magistratură autonomă, cu doi deputați în Dietă, ca apoi să devină
oraș militar, în 1764, prin înfiinţarea unei companii grănicerești
româneşti, care avea ca principal scop apărarea graniței de sud a
Imperiului Austriac.
 În perioada imperiala, încă de la începutul secolului al XVIII-lea districtul Hațegului, cu centrul
sau, orașul Hațeg, se afirma ca un nucleu al mișcării de emancipare a românilor din Transilvania.
Astfel, a doua diploma a unirii dintre Biserica Ortodoxa din Ardeal si Biserica Catolica, emisă in
1701 prevedea ridicarea de scoli pentru români la Alba Iulia, Făgăraș si Hațeg. Ulterior, in memoriul
Supplex Libbellus, inaintat in 1740 de Inochentie Micu imparatesei Maria Tereza, se arata ca, desi
romanii locuiesc districte intregi, precum Fagaras, Chioar, Hateg, ei nu au functionari din sanul lor,
iar intr-un memoriu inaintat in 1747 de mai multi clerici greco-catolici curtii vieneze, se cer dregatori
romani in cele trei districte. In 1764, o parte a Tarii Hațegului a fost militarizata, in cadrul
Regimentului I de Granita, cu sediul la Orlat. Doua companii ale acestei structuri militare si-au avut
sediul in Tara Hațegului, la Hațeg (compania II), respectiv la Rau Alb (compania III). Perioada in
care Tara Hațegului face parte din granița militara coincide cu o dezvoltare fără precedent a oraşului
Hațeg. Astfel, daca in 1785-1786 acesta număra doar 400 de locuitori, in mai putin de 50 de ani
populaţia creste de zece ori, ajungand in 1829-1831 la 4.000 de persoane, cifra care făcea din Hateg
cel mai mare oras al comitatului Hunedoara, mai mare decat capitala comitatului, Deva, dar si decat
unele din orașele libere regești, cum ar fi Alba Iulia sau Sebeș. Tot din perioada imperiala dateaza o
serie de conace dintre care unele au ajuns de dimensiunile unor castele, cum sunt cel de la Nălaț –
Vad (orasul Hateg), sau Sacel, ultimul apartinand celebrei familii nobiliare Nopcsa. Ambele sunt in
acest moment intr-o stare grava de degradare.
Patrimoniul orașului
Lăcașurile de cult hațegane

În secolul al XVII –lea, a fost ridicată, la marginea târgului, înspre actualul sat General
Berthelot, o biserică de lemn; transferată în posesia uniților după 1701, aceasta apare
menționată pe harta Iosefina a Transilvaniei (1769-1773). La o dată neprecizabilă, în
paralel cu aceasta s-a ridicat încă un edificiu, tot din bârne, în cimitirul vechi din hotarul
nordic al localității. Cu refacerile de rigoare, ea a supraviețuit până în jurul anului 1824,
când a fost dezasamblată și mutată în satul Balomir. Ușile împărătești, împodobite de
„popa Simion Zugrav” din Pitești în anul 1777, și câteva icoane valoroase, purtând
semnătura lui „Vasile Theodorovici, 1828”, au fost transferate la noul edificiu de zid,
registrul prăznicarelor fusese mutat la Galați, iar friza profeților și cea a apostolilor la
Șerel. În contextul marilor tulburări confesionale de la începutul secolului al XVIII-lea,
dată fiind opoziția preoțimii hațegane față de unirea cu Biserica Romei, trebuie să fi apărut
și celălalt lăcaș de cult, tot din lemn, aparținător obștii ortodoxe a târgului. Într-adevăr, pe
harta Iosefina, în partea centrală a localității, este menționat încă un edificiu, din păcate, nu
se poate preciza dacă este înaintașul bisericii ortodoxe actuale sau al celei reformate.
 Continuatoarele acestora au fost două edificii de zid, situate, la mică distanță una
de cealaltă, în apropierea pieței centrale a Hațegului. Prima în ordine cronologică
este biserica „Sfântul Ierarh Nicolae”. Lăcașul, este compus dintr-un altar
semicircular, o navă dreptunghiulară spațioasă, compartimentată în naos și pronaos,
și un turn clopotniță zvelt, cu fleșă ascuțită. Biserica a fost construită între anii 1821
și 1828, în timpul păstoririi preotului Ioan Maximilian, cu sprijinul a doi căpitani
sârbi de la Regimentul grăniceresc din Hațeg, deservind până în prezent, fără
întrerupere, obștea ortodoxă a orașului.
Celălalt lăcaș de cult, cu hramul „Sfânta Treime”, a fost construit între anii
1824-1829, în timpul păstoririi vicarului unit Iovian Nobili, cu sprijinul financiar al
episcopului Ioan Bob al Blajului; târnosirea s-a făcut în 1834, iar resimțirea în 1970.
Biserica Reformată, a fost menționată în documente din anul 1767. La origine
biserică catolică, construita in secolul al XlV-lea, a fost data reformaților in timpul
principilor calvini ai Transilvaniei. La sfârşitul secolului al XlX-lea a fost renovata,
păstrând-se vechile fundații, turnul de clopotniță, dar altarul a fost radical
transformat.
 Biserica Reformată Calvină

Biserica Romano-Catolică
Biserica Sf. Nicolae
 Pe local in care se afla azi piața centra la
a oraşului Hațeg (Piața Unirii), la
începutul secolului al XIX-lea era un loc
mlăștinos. Începând din jurul anului
1830, speculanți si negustori, profitând
de faptul ca nu trebuiau să plătească taxe,
ridică clădiri de piatră, unele cu etaj, care
erau folosite în majoritate ca prăvălii.
Treptat, unele clădiri se reconstruiesc,
altele sunt modificate, astfel ca la
începutul secolului XX, Hațegul avea
aspectul îngrijit, comun tuturor orașelor
ardelene. Proprietarii acestor case erau în
majoritate evrei, maghiari, dar și români.
Casa Abraham

Banca Hațiegana

Fântâna orașului
 Fantana orasului asezata in Piata centrala.
In luna iunie a anului 1902 a avut loc o nedeie organizată de „Societatea
meseriașilor romani tălpari si cismari", cu prilejul căreia mai mulţi domni au
contribuit cu sume de bani, astfel ca se adunaseră 14 coroane si 32 de bani. Într-o
dare de seama publică, președintele societății, Teodor Făgărașu, și secretarul inv.
Nicolae Sânzian au anunţat ca venitul obținut se împărțea in doua: o jumătate era
destinat pentru Biserica Greco-Catolica si cealaltă jumătate pentru „cladirea unei
fantani în piață”. Deoarece venitul era prea mic, reuniunea meseriașilor a hotărât
sa suplimenteze suma cu încă 20 de coroane din fondurile proprii.
Executată la Budapesta la sfârşitul secolului al XIX-lea, la început statueta
avea montat un felinar, alimentat cu petrol. Ulterior la instalarea curentului
electric, felinarul a fost înlăturat. Apa venea prin conducte de ceramica de la un
izvor aflat la locul numit Putinei, in apropierea cimitirului.
 Manastirea Prislop este cunoscuta si sub numele de "Silvas", dupa satul
Silvasu de Sus, gasit pentru prima data in documente in anul 1360. La 200 de
metri de actuala biserica se afla locul numit "La Manastirea Batrana", dovada
existentei acolo a unei manastiri mai vechi, din lemn.
Biserica actuala a Manastirii Prislop dateaza de la sfarsitul secolului al XIV-
lea, a fost construita din piatra, in plan triconc, cu turla pe naos, arhitectura
specifica bisericilor din Țara Românească, fiind ridicată de Sfântul Nicodim de la
Tismana.
Distrusă de vremuri, mănăstirea a fost apoi rectitorită, de domnița Zamfira,
fiica domnitorului muntean Moise Vodă Basarab din București, între anii 1564-
1580, devenind astfel a doua ctitoră a Mănăstirii Prislop. Pe locul bisericii vechi a
construit una nouă, de dimensiuni mici, cu ziduri din piatră de râu, groase de
aproape un metru. Acest edificiu, format din altar, naos și pronaos, dăinuiește și în
zilele noastre. Tot atunci a fost împodobită cu o pictură nouă în frescă și înzestrată
cu odoare scumpe, printre care și o icoană a Maicii Domnului făcătoare de
minuni. De asemenea i-a dăruit moșii care se aflau în șase sate din jurul său.
Anul 1759 a adus schimbări importante Mănăstirii Prislop, pictura bisericii de pe vremea domniței
Zamfira fiind restaurată de preotul zugrav Simeon din Pitești și ucenicul său Nicolae. Aceștia au
realizat o operă remarcabilă care se încadrează în tradițiile picturale brâncovenești din Țara
Românească. În același an a izbucnit răscoala anticatolică și antiunionistă condusă de ieromonahul
Sofronie, din satul Cioara, județul Alba, iar Prislopul a fost considerat atunci un puternic centru de
apărare a Ortodoxiei. Revolta a cuprins întreaga Transilvanie și a avut un caracter religios și
social, românii protestând față de discriminările la care erau supuși. Atunci a avut loc o
reîntoarcere masivă la Ortodoxie a preoților și credincioșilor care fuseseră ademeniți sau forțați să
accepte unirea cu Roma. Însă după doar trei ani mănăstirea avea să treacă din nou printr-o
perioadă tragică din existența sa.
Ca măsură de represalii, în 1762, din ordinul Mariei Tereza, generalul Nikolaus Adolf von Bukow
a distrus în jur 150 de ctitorii ortodoxe din Ardeal. Unele au fost dărâmate cu tunurile, iar altele au
fost incendiate, printre acestea fiind și Mănăstirea Prislop. Tot atunci așezământul monahal a fost
trecut în mod abuziv în stăpânirea Bisericii unite cu Roma, iar averea mobilă a fost trimisă în
întregime la Blaj. Ca urmare a refuzului lor de a trece la greco-catolicism, călugării de aici au fost
închiși la Sibiu, iar după un an de detenție au fost expulzați în Țara Românească. După toate
acestea, calvinii și uniții din satele vecine au jefuit sfântul lăcaș de toate bunurile pe care le avea.
După ce a fost distrusă de generalul austriac, Mănăstirea Prislop a rămas în stăpânirea greco-
catolicilor timp de aproape două sute de ani, până în 1948.
 Bibliografie

Radu Popa, La începuturile Evului Mediu românesc - Țara Hațegului, Editura

Științifică și Enciclopedică, București, 1988;
Florin Dobrei - Bisericile ortodoxe hunedorene, Ed.Eftimie Murgu, Reșița. 2011
Iancu Badiu, Orașul Hațeg sub stăpânirea austriacă 1688-1867, Ed. Karina,
Deva, 2014;
Iancu Badiu, Orașul Hațeg în perioada dualismului austro-maghiar 1867-1914,
Ed. Karina, Deva, 2015